A fost odata, la marginea unei paduri, un bordei in care traia o femeie saraca, ce

avea doi copii, un baiat si o fata. Pe fata o chema Sprinteoara, iar pe baiat Mugurel.
Intr-o zi, dupa ce Sprinteoara isi termina treburile prin casa, porni cu Mugurel prin
padure sa culeaga ciuperci. Si cum mergeau ei si se afundau tot mai mult in padure,
uitindu-se pe sub copaci, numai iata ca zaresc o ciuperca mare si frumoasa intr-o vilcea.
Dar cand sa se aplece s-o rupa, h-o mai gasira acolo. cand se uitara in jur zarira
ciuperca ceva mai departe. Cu cit se apropiau de ea, ciuperca se departa. Si asa au
mers ei, au mers, pana au ajuns intr-o poiana mare, unde erau multe ciuperci.
Aci copacii erau strimbi si aveau frunze lungi si subtiri, ce se miscau ca niste degete.
Sprinteoara vru sa-l cheme pe Mugurel care mai alerga inca dupa ciupercile fermecate,
dar nu avu vreme, caci se auzi un vuiet atit de puternic, de se aplecara copacii cu
frunzele la pamint si o aratare ciudata se repezi asupra lui Mugurel si-l ridica in sus,
deasupra norilor.
In padure se facu tacere. Copacii isi strinsera frunzele, potecile se intunecara.
Sprinteoara a pornit la fuga, strigand dupa ajutor. Cararile insa ii erau necunoscute. Se
ratacise.
Abia tirziu iesi intr-un luminis. Cauta drumul spre casa. Dar cum sa se intoarca ea fara
Mugurel? Si tot umblind, Sprinteoara vazu in fata ei leganindu-se un alun. Nu adia nici
un vint si totusi alunul se legana de parca il scutura cineva de tulpina. Cine sa-l miste
oare? Ba inca, lucru si mai ciudat, la fiecare leganare ii cadeau de pe ramuri citeva
frunze, care se ingalbeneau vazind cu ochii.

- Ce ai, alunule? intreba Sprinteoara.

- Nu te mira ca ma legan cand nu bate vintul si-mi ingal-

benesc podoaba in toiul verii, grai alunul, caci la radacina mea e un vierme care ma
roade de ma dor crengile si frunzele.
- Un vierme? facu Sprinteoara. Daca pot, am sa te ajut.
Fata incepu sa sape pamintul tare, cu un bat ascutit. Radacinile alunului erau adinci, iar

1
Sprinteoara nu se lasa pana nu gasi viermele si nu-l strivi. Acoperi apoi radacinile cu
pamint si minune! Alunul isi lepada pe data toate frunzele galbene, inmuguri, dadu
frunze noi si inflori.

- Multumesc, fata buna, ca m-ai scapat, spuse alunul, aplecindu-si un ram inflorit. Rupe
de aici o nuielusa. Cu atit te pot rasplati. Poate iti va fi de folos in drumul tau. Cu nuie-
lusa aceasta de vei atinge copacii uscati, vor inflori pe data si vor lega rod.
Sprinteoara lua nuielusa de alun, o baga in sin, si o porni la drum. Si merse, si merse
multe zile la rind si tot atitea nopti, intrebind izvoarele, pasarile, daca nu cumva stiu
ceva de fratiorul ei, dar nimeni nu-i putu raspunde.
Si dupa atita umblat, iata ca ajunse intr-o pajiste verde si se aseza sa se odihneasca. Si
cum sta fata pe ginduri, numai ca aude un fosnet. O namila de sarpe se tira prin iarba.
Uneori sarpele se oprea, isi inalta capul si arunca in vazduh, ca un bici, o,limba
despicata. Ochii ii straluceau ca jeraticul, iar printre dinti scotea un fluierat ascutit. Se
indrepta catre un tufaris. Acolo era un cuib de pasare, iar in cuib citiva pui golasi
incremeniti de spaima. Sprinteoara scoase nuielusa de alun si atinse cu ea un rug uscat
de mure; si pe data in calea sarpelui rasari o tufa de mure si, incolacindu-se asupra
sarpelui, il prinse ca intr-o tesatura incilcita. cand sarpele nu mai putu misca,
Sprinteoara rupse dintr-un copac un bat si, lovindu-l de citeva ori zdravan in cap, il lasa
fara suflare.
Nu mult dupa aceea, Sprinteoara auzi un filfiit de aripi. O pasare cu penele de argint
cobori la cuib si dupa ce-si roti ochii si vazu sarpele ucis spuse:

- Cum sa-ti multumesc, fata viteaza, ca mi-ai scapat puisorii de la moarte?

- Sa-mi spui, pasare de argint, unde l-as putea gasi pe fratele meu?

2
- Am zburat azi departe si l-am vazut inchis pe fratiorul tau, impreuna cu alti copii. Ca
sa ajungi pana acolo iti trebuiesc opinci de fier si indrazneala de voinic. Fratiorul tau a
fost furat de Baba Cloanta si acum sta inchis intr-un munte de cremene neagra. Si in
fiecare zi el coboara in fundul pamintului si cauta margaritare pentru zgripturoaica, iar
muntele e fermecat si pazit de o lupoaica cu dinti de otel si ochi neadormiti. Tine pana
asta, cand vei fi la greu o pui in palma. Si acum, porneste inspre Miaza-Noapte. Fii insa
cu bagare de seama, zgripturoaica e tare vicleana si nu o vei putea dobori decat cu
sabia uriasului.
Sprinteoara ar fi dorit sa mai intrebe ceva, dar pasarea isi luase zborul.
Si a, mers Sprinteoara, si a mers, zi de vara pana-n seara, si abia intr-un tirziu se aseza
pe o piatra sa se odihneasca. Dar nu-i tihni odihna ca pe data auzi o larma de clocoteau
vagaunile. cand se uita mai bine intr-o vale, vazu un om mare, mare, inalt de vreo
douazeci de coti si care cu o ghioa.ga lovea stin-cile si muntii. Muntii se pravaleau,
stincile se sfarimau in bucati, pamintul se cutremura. Uriasul lovea in pietre de sareau
mii de scintei si se vaicarea: ,,Dac-ar fi cineva sa-mi scoata blestemata de viespe din
ochi, i-asi darui orice mi-ar cere. Caci viespea imi maninca vederea".
Sprinteoara incepu sa strige "iti scot eu viespea"!

- Unde esti? striga omul.

- Aici pe stinca, stai locului, ca viu numaidecat. . .! Sprinteoara se apropie de urias, dar
abia-i putu ajunge pana
la glezne. Si ca sa ajunga la ochi trebui sa se urce pe o stinca inalta. Uriasul se domoli si
fata ii scoase viespea.

- Multumesc, fata buna, spuse uriasul. Mi-ai scapat vederea. Ce-ti pot darui oare? Eu
sunt mesterul Faur.
Fata ii povesteste intimplarea cu fratiorul ei. Omul isi lua de jos ghioaga, deschise
poarta muntelui si intrara in el.

3
- Sabia mea - zise uriasul - nu ti-o pot da, ca n-ai s-o poti duce. Are mai bine de o suta
de ocale, dar iata rup din ea o bucatica si-ti fac din ea o sabiuta care are tot atita
putere, daca esti indrazneata si hotarita in lupta. Si uriasul rupse o aschie din sabie, o
trecu de citeva ori printre degete ca pe o bucata de ceara si facu o sabiuta.
Apoi lua o alta bucata de fier, o amesteca in pumni ca pe un aluat moale si-i facu
Sprinteoarei sapte perechi de opinci, fiecare mai mare decat cea dinaintea ei.
Si rupind din ghioaga lui de fier o bucata, ii facu pe data, un ciocanel.

- Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va deschide si te va lasa sa

patrunzi inauntru. Sprinteoara multumi uriasului, isi puse sabiuta la sold, viri ciocanelul
in sin, lua sase perechi de opinci in spinare, pe celelalte le incalta si o porni la drum. Si
merse, si merse multa vreme, pana ce simti ca o dor picioarele si ca o string opincile. Le
descalta, erau roase la talpi. Incalta alta pereche. Simti o noua putere in trup si porni.
Dupa un timp iara incepura sa o stringa opincile. Le descalta si pe astea si lua altele mai
mari. Cu cit mergea, cu atit Sprinteoara simtea cum creste si in trup, si in putere. Si asa
schimba ea in cale cele sase perechi de opinci. cand incalta a saptea pereche incepu sa
mearga atit de repede incit mai-mai sa nu-si dea seama pe unde trece. Si poate Sprin-
teoara nu ar fi stiut ca a ajuns la poalele muntelui de cremene, de nu-i iesea in cale
lupoaica, cea cu dinti de otel, care cand latra si-si clantanea coltii, ii sareau seintei din
gura. Nimeni nu se mai putea apropia de munte. Si a stat Sprinteoara trei nopti in
copac dar degeaba. Chibzui ea si pana la urma isi aduse aminte de pana pasarii de
argint. O scoase din sin si o puse in palma. Pasarea de argint veni pe data.
- Lupoaica nu se poate dobori, Sprinteoaro, spuse pasarea, decat atunci cand i s-ar topi
dintii. Lasa-ma pe mine!
Batu din aripi si intr-o clipa venira atitea pasari incit nu mai incapeau in copaci. Erau mii
si mii de pasari. Pasarea de argint mai batu o data din aripi, pasarile zburara si nu dupa
mult timp se intoarsera fiecare cu cite o ramura uscata in cioc. Si cit ai clipi dadura
ramurile jos in jurul lupoaicei, de se facu un ocol de craci uscate, mare si inalt ca un zid.
Apoi alte pasari sosira cu taciuni aprinsi in cioc. Lasara taciunii peste vreascuri.
Vreascurile se aprinsera de jur-imprejur, caci toate pasarile faceau vint cu aripile ca sa

4
se inteteasca focul si pe data lupoaica a fost inconjurata de flacari mari, ce se aruncau
asupra ei, ca niste limbi de balaur. De caldura, dintii incepura sa i se topeasca. Blana ii
lua foc si curind nu mai era in locul acela decat un maldar de cenusa.
Sprinteoara se apropie de muntele de cremene neagra si-l atinse cu ciocanelul de fier.
In munte se deschise x> poarta. Sprinteoara intra. Poarta se inchise in urma ei si fata
prinse a urca pe scari minunate de marmura albastruie. Si erau fel de fel de carari care
duceau in multe parti. Unele din piatra verzuie, altele galbene, altele ca para focului.
Usile i se deschideau singure in cale si trecea prin camari pline de margaritare, cu dia-
mante, cu pietre scumpe de toate culorile, de straluceau, de-ti luau vederea, nu alta. Si
poate ar fi ratacit mult si bine in pintecele muntelui, daca nu-i iesea in cale un baiat
negru la fata, ce urca dintr-o vale cu un sac in spate.

- Pe cine cauti aici si cine esti? intreba baiatul, desertind sacul cu margaritare intr-o
gramada de nestemate.

- Pe fratele meu, Mugurel.

- Te duc pana la el.

Coborira adinc sub pamint. Acolo, Sprinteoara vazu o multime de baietarii care
scormoneau si cautau pietre scumpe. Unii din ei erau balai la fata, cu ochi albastri, altii
aveau fata neagra, altii obrajii galbeni si ochii mici, altii erau aramii. Unii erau mai mici
de stat, altii mai inalti. Pe Mugurel abia il cunoscu. Crescuse dar slab si galbejit ca si
ceilalti.

- Haideti repede cu mine, spuse Sprinteoara.

Baietii lasara sacii din miini si pornira dupa ea. Sprinteoara atinse muntele cu ciocanelul
dat de urias. Muntele se deschise si cu totii iesira la lumina. Dar nu apucara sa faca de-
cit citiva pasi, ca vaile prinsera a clocoti si a vui. Cu o falca-n cer si una in pamint se
arata zgripturoaica.

5
- Stati! ca nu-mi scapati nici unul! Nici unul! Sprinteoara se opri speriata. Privi la baieti.
Si, deodata isi
aduce aminte de cuvintele lui Faur ... "Sabia este mica, dar, de vei fi indrazneata, va fi
la fel ca una mare". Sprinteoara iesi inaintea Babei Cloanta, cu indrazneala, si scoase
sabiuta. O in-virti de citeva ori dinaintea babei, si baba, simtind puterea sabiei, se dadu
inapoi si incepu sa sufle de stirni un vint asa de mare, incit mi-i umfla pe toti in sus si-i
zvirli intr-un loc pustiu pe virful altui munte.

- Aici sa pieriti de foame si sete!

Pe virful acelui munte nu era pic de verdeata, nici strop de apa, iar peretele muntelui
era drept si lucios ca sticla, incit nu era nici un chip de coborit.
Au stat ei acolo cit au stat si iata ca incepu sa le fie foame si sa-i chinuie setea. Au
umblat ei ce-au umblat, dar n-au gasit decat doi copaci putrezi de uscati. Vazind
copacii, Sprinteoara se inveseli.

- Suntem scapati si de aici, baieti, nu aveti teama. Si atin-gindu-i cu nuielusa de alun,

au inflorit copacii. Copacii pe indata incepura a inmuguri, a da frunze si flori si a lega
apoi rod. mancara poamele copacilor si le trecu foamea si setea. - Sa coborim - spuse
Sprinteoara. Scoateti-va cu totii camasile, rupeti-le in fisii si legati fisiile unele de altele,
ca sa facem o funie lunga pana la pamint.

- N-are sa tina funia, are sa se rupa - spuse Mugurel - camasile sunt putrede. Dar
Sprinteoara raspunse:

- Daca am cobori noi cu funia n-ar tine, dar pentru ce-mi trebuie mie va fi buna. -
Si legara zdreanta de zdreanta, pana facura o funie care ajungea la pamint.
Sprinteoara isi scoase opincile de fier si le dadu unui baietan:

6
- incalta-le numai si intr-o clipa vei putea ajunge jos. Ia cu tine capatul funiei si, cand
vei ajunge, sa legi de el opincile. Asa pe rind, coborira toti. Sprinteoara ramase cea din
urma. Dar cand tragea de jos opincile, cu funia, sa le incalte, funia se rupse si opincile
cazura intr-o prapastie adinca. Si deodata, o prinse un somn de i se lipeau genele. Ma
rog, Baba Cloanta, stiind ca nu se poate apropia de fata din pricina sabiutei, se gindise
sa o adoarma mai intii si pentru asta trimisese un corb cu o buruiana in plisc. Buruiana
cazu langa fata si o adormi. Vesela, baba incepu sa urce muntele. Dar in clipa aceea,
trecand pe acolo, pasarea de argint zbura si lua de langa Sprinteoara buruiana
somnului. cand se trezi fata, se pomeni fata-n fata cu Baba Cloanta.
Sprinteoara sari in picioare si scoase sabiuta. Incepu lupta. Zgripturoaica se prefacea
cand in cucuvea, cand in sarpe si incerca mereu, ba zburind pe deasupra, ba tirindu-se
pe dedesubt, sa-i ia sabia. Abia intr-un tirziu ii veni Sprinteoarei bine si ii reteza capul.
Din trupul babei iesi un fum negru, ce se risipi in vint. Pe data, muntele intra in pamint.
Sprinteoara facu un pas si se gasi langa Mugurel.
Veseli ca scapasera de zgripturoaica, pornira spre casa. Mama lor isi pierduse nadejdea
de a-i mai vedea. Ochii i se intunecasera de atita plins, caci trecusera multi ani de cand
plecasera.

- Noi suntem, mama - ne-am intors, am rapus-o pe Baba Cloanta, strigara copiii.

- Va aud, dragii mamei, va simt, dar nu va vad. Atunci Mugurel a scos un margaritar pe
care il gasise el in munte si pe care il tinuse ascuns intr-o basma. Si prinzind
margaritarul a straluci, mama pe data isi capata vederea si zise:

- Cit de mari ati crescut, dragii mei. . .! Si a fost mare bucurie in ziua aceea in bordeiul
din marginea padurii. Iar acel margaritar a stralucit si straluceste inca. Cine vrea poate
sa se duca sa-l vada. Eu l-am vazut si de acolo am adus povestea.