Cursul 4

Dreptul in Dacia provincie romana

Din documentele istorice rezulta ca in Dacia romana s-a aplicat atat dreptul roman cat si cutuma
locala. In procesul de aplicare a dreptului insa,s-a realizat o diferentiere in functie de statutul
juridic al diferitelor categorii de persoane deoarece la romani oamenii liberi nu aveau o conditie
juridica unitara, spre deosebire de sclavi, caci oamenii liberi in conceptia romana se imparteau in
3 mari categorii:

- Cetateni
- Latini
- Peregrini

In raporturile dintre cetateni se aplicau normele de ius civile (ius quiritium) iar acest ius civile
avea un caracter exclusivist, rigid si formalist. Acesti cetateni romani se bucurau de
plenitudinea drepturilor civile si politice, fiecare cetatean roman bucurandu-se de urmatoarele
drepturi :

- Ius commercii = dreptul de a incheia acte juridice valabile potrivit dreptului privat
roman
- Ius connubii = dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dreptului privat roman
- Ius suffragii = dreptul de a alege
- Ius honorum = dreptul de a fi ales intr-o magistratura superioara
- Ius militiae = dreptul de a face parte din legiuni (17-46 ani)

Latinii aveau o conditie juridica inferioara cetatenilor, dar mai buna decat aceea a
peregrinilor, si ii desemna pe aceia care rude de sange cu romanii, insa aceasta categorie a
latinilor era ea insasi diversificata,cei din Dacia fiind latini fictivi (fictiune juridica considerati
rude desi nu erau) si care din ansamblul drepturilor de care beneficiau cetatenii romani
beneficiau doar de ius commercii .

Peregrinii, din aceasta categorie facand parte cam toti dacii liberi, erau de doua tipuri:

peregrinii obisnuiti - aveau dreptul de a folosi in raporturile dintre ei propriul lor drept,
iar in raporturile cu cetatenii romani normele de drept al gintilor. De asemenea,daca
intruneau conditiile prevazute de lege,ei puteau deveni in anumite conditii prevazute de
lege cetateni romani.
peregrinii dediticii - aveau o conditie juridica inferioara acestora,doar cu ceva mai
buna decat a sclavilor, deoarece romanii includeau in aceasta categorie pe aceia care se
opusesera cu arma pretentiilor de dominatie ale romanilor. Drept consecinta,romanii
le distrugeau cetatile si le confereau un statut juridic inferior, astfel ca acestia nu aveau
 acces nici la normele dreptului gintilor, nu puteau deveni vreodata cetateni romani , nu
puteau veni vreodata la Roma si nici macar in apropierea ei.

Aceasta conditie juridica foarte diversificata a cunoscut unele modificari in anul 212 e.n. cand
imparatul Caracalla (Marcus Aurelius Severus Antoninus Caracalla) a dat un edict intrat in
istorie sub denumirea de Constitutio Antoniniana prin care a acordat cetatenia romana aproape
tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, cu exceptia peregrinilor dediticii si a latinilor
iuniani.(sclavi dezrobiti fara completarea formelor de dezrobire). In urma acestui edict s-a
realizat o uniformizare si a apropierilor statului juridic, astfel incat daca la origini ius civile
fusese accesibil numai cetatenilor,nu dupa mult timp au putut sa incheie acte de drept civil si
peregrinii din Dacia.

Ca si la Roma, in Dacia romana principala institutie juridica era aceea a proprietatii asupra
pamantului, care era de doua feluri:

- Proprietatea quiritara - se putea exercita insa numai asupra acelor pamanturi care
erau investite cu ius Italicum,
- Proprietatea provinciala se aplica cu privire la toate celelalte pamanturi.

Proprietatea provinciala reprezenta o constructie juridica hibrida care formal nu conferea o

proprietate propriu-zisa titularului, deoarece formal juridic toate pamanturile provinciale si in
general toate pamanturile cucerite de la dusmani intrau in notiunea de ager publicus, care era
proprietatea statului roman si care in consecinta fiind o proprietate publica, nu era alienabila
(transmisibila cu titlu privat). In fapt insa, proprietatea aceasta sui generis era exercitata de
autohtoni, care prin drepturile pe care le aveau asupra pamantului in cauza exercitau un adevarat
drept real,caci puteau face acte de dispozitie cu privire la aceste drepturi, atat acte inter vivo ,cat
si acte mortis causa.

Confruntati cu aceasta problema, jurisconsultii romani au cautat sa incadreze juridic aceasta

stapanire exercitata de provinciali asupra pamantului si au calificat-o fie ca fiind o posesie, fie ca
fiind un uzufruct. Mai mult decat atat, au dat proprietarilor provinciali si o actiune speciala(in
rem),o actiune care era construita pe schema de functionare a actiunii in revendicare (actiunea
acordata proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar) din dreptul civil roman;
dar si o Praescriptio longi temporisce reprezinta o aplicatie a uzucapiunii din dreptul civil
(uzucapiune /prescriptie achizitiva = mod de dobandire a proprietatii prin indelungata folosinta a
bunului altuia si se constituie intr-o sanctiune la adresa proprietarului nediligent care isi lasa in
parasire lucruri ).

La romani, termenul uzucapiunii era de 1 an pt bunuri mobile si de 2 ani pt bunuri imobile;

pe cand la Praescriptio longi temporis termenul era intre 10 si 20 ani, anume 10 ani intre
prezenti, cand proprietarul si uzucapantul locuiau in aceeasi localitate, si 20 ani intre absenti,
cand proprietarul si uzucapantul locuiau in localitati diferite. Efectul era insa unul diferit, pentru
ca daca prin efectul uzucapiunii uzucapantul devenea proprietar, in schimb, prin efectul lui
praescriptio longi temporis posesorul terenului putea doar respinge cu succes actiunea in
revendicare intentata de proprietarul terenului. Asupra acestor pamanturi asadar,constatam ca In
realitate avem de a face cu o proprietate divizata in care avem un drept de proprietate cu 2
titulari: unul dintre ei este statul roman care exercita o proprietate suprema,iar celalalt este
proprietarul provincial care exercita o proprietate subordonata si care recunoaste dreptul
suprem de proprietate al statului roman prin plata anuala a unei sume de bani.

Aceasta proprietate divizata anunta inca de pe acum proprietatea divizata din dreptul feudal,
unde in mod similar intalnim un drept de proprietate superior apartinand domnului si care are ca
obiect intregul teritoriu al tarii, si pe de alta parte un drept de proprietate recunoscut
proprietarilor efectivi (boieri, tarani liberi, mestesugari,samd) .

Asupra altor lucruri decat pamantul,autohtonii exercitau un drept de proprietate peregrina,

aceasta fiind tot o creatie a romanilor prin dreptul gintilor ,creatie in virtutea careia cu privire la
aceste lucruri peregrinii erau socotiti a fi cetateni romani.

Tripticele din Transilvania

Sunt cele mai importante documente privind dreptul roman din provinicia romana Dacia (fac
parte din categoria textelor epigrafice), reprezentand tablite cerate formate din trei scanduri de
brad de marimea unei palme, usor scobite in interior pentru a se aplica un strat de ceara pe care
cu varful unui stilet se aplica o scriere cursiva; tablitele exterioare erau scrise pe o singura fata,
iar tablita din mijloc pe ambele fete; pe marginea exterioara a primei tablite se scobea un
santulet, dupa care tablitele erau suprapuse, legate cu un snur de matase, iar peste snur,pe
santuletul respectiv, erau aplicate 7 sigilii; primele 2 tablite erau legate si intre ele, doar a 3-a
tablita fiind libera.

Se presupune ca aceste tablite erau lasate in paza unei persoane care indeplinea ceea ce noi asta
numim atributiuni notariale. Aceste tablite au fost descoperite succesiv intre anii 1786-1855 la
Albus Maior (Rosia Montana) intr-o fosta mina de aur si au suscitat un imens interes atat pentru
cercetatorii fenomenului juridic daco-roman, cat si pentru istorici si filologi. Aceste triptice
cuprind in fapt o culegere de acte juridice intocmite in intervalul 131-167 e.n, perioada care
acopera asadar si perioada in care romanii au purtat razboi cu marcomanii. Pornind de la
aceasta constatare, TH Mommsen a emis ipoteza ca locuitorii din Alburnus Maior s-ar fi refugiat,
ascunzandu-si actele juridice intr-o mina de aur, iar dupa razboi nu s-au mai intors, mina a fost
parasita si tablitele au ramas acolo. Alti autori emit o ipoteza mai credibila,si anume ca actele
juridice au fost ascunse acolo de o singura persoana, probabil poate chiar de aceea cu atributiuni
notariale si ca aceasta persoana nu s-a mai intors.

Textele publicate in triptice au fost publicate de Th Mommsen in Corpus Inscriptionum

Latinarum iar toti romanistii care le-au studiat au ajuns la concluzia unanima ca ele arunca o
lumina noua asupra aplicarii dreptului roman in provincii. Principala lor particularitate o
reprezinta faptul ca ele se indeparteaza de la canoanele dreptului roman privat,ceea ce i-a
motivat pe unii sa afirme intr-o interpretare dogmatica ca actele juridice cuprinse in triptice nu
ar fi valabile.In realitate,aceste acte sunt valabile,dar valabilitatea lor trebuie apreciata nu prin
prisma normelor dreptului privat roman,ci prin prisma normelor de drept daco-roman,caci in
epoca la care au fost redactate, in Dacia asistam la o intrepatrundere intre normele dreptului
roman si elementele cutumei dacice,intrepatrundere favorizata de procesul de sinteza care se
produce la nivel etnic intre daci si romani.

In total au fost descoperite 25 tablite,dintre care numai 14 sunt lizibile si care cuprind :

- 4 contracte de vanzare
- 3 contracte de locatiune de servicii ( de munca)
- 2 contracte de imprumut
- un proces verbal de desfiintare a unui colegiu funerar
- o lista de cheltuieli pentru organizarea unui banchet
- un contract de asociere
- un contract de depozit
- un act prin care o persoana isi asuma obligatia de a plati o datorie

Toate aceste acte vadesc diferente ,trasaturi distinctive fata de normele dreptului privat roman.

In ce priveste contractul de imprumut se constata 2 inadvertente fata de dreptul roman:

in primul rand, apare in postura de creditor o femeie, lucru inadmisibil potrivit dreptului
roman, unde femeile erau considerate lipsite de capacitate de exercitiu motivata de
pretinsa incapacitate intelectuala a acestora; astfel fiind, femeia la roman chiar daca era
sui iuris (avea capacitate de drept/juridica ) era pusa sub tutela rudelor sale civile care
autoriau incheierea de catre aceasta a unor acte juridice;
a doua diferenta era aceea ca se observa ca partile contractante convin plata unei
dobanzi printr-o simpla conventie de buna credinta ori la romani intrucat contractul de
imprumut era un contract de drept strict, dobanzile la imprumut nu puteau fi convenite
decat tot pe calea unui act de drept strict(de ex printr-o stipulatiune)

In ce priveste contractul de depozit, se observa ca inscrisul care constata operatiunea este

incheiat ad probationem, in scop de a proba/dovedi o obligatie preexistenta, obligatie care
probabil se nascuse dintr-un act anterior si fusese incheiat conform cutumei locale.

In ceea ce priveste contractul de locatiune de servicii, trebuie precizat mai intai ca potrivit
dreptului roman, in acest gen de contract riscurile in contract erau pentru lucratori, adica in cazul
in care lucratorul nu putea presta munca din cauze mai presus de vointa sa (ex: inundarea minei),
el nu era platit pentru timpul cat nu a putut lucra.In triptice constatam ca accesoriu contractului
de munca se afla o conventie prin care lucratorul isi asuma in mod expres riscurile in contract,
acceptand sa nu fie platit in caz de inundare a minei, ceea ce inseamna ca la acea vreme cel putin
in Dacia, sarcina riscurilor in contracte se inversase => riscurile respective erau pentru patron,nu
pt lucratori;

Contractele de vanzare-cumparare, dintre cele 4 contracte de vanzare, 3 privesc vanzarea unor

sclavi, iar unul vanzarea unei parti dintr-o casa. In primul rand constatam diferente fata de
dreptul roman in ceea ce priveste forma actului. Astfel, in dreptul roman efectele vanzarii se
produceau automat prin simpla intelegere dintre parti cu privire la obiect si la pret,iar aceste
efecte ale vanzarii reprezentau de fapt obligatiile partilor,caci vanzatorul avea urmatoarele
obligatii:

- de a pastra lucrul
- de a preda lucrul
- de a garanta pentru evictiune(= deposedarea cumparatorului pe cale juridica de
obiectul cumparat, ex:cumpararea de la neproprietar)
- de a garanta pentru vitii/vicii

Cumparatorul are o singura obligatie, anume aceea de a plati pretul.

Toate aceste 5 obligatii se nasteau automat din momentul in care partile isi exprimau
consimtamantul. In triptice, pt fiecare dintre aceste efecte este prevazuta o clauza speciala, in
ceea ce priveste forma actului.

O alta deosebire se refera la faptul ca vanzarea in triptice se realizeaza prin doua acte juridice
distincte cumulative: mancipatiune si prin contractul consensual de vanzare, ori la romani in
decursul timpului, operatiunea juridica a vanzarii care este unica s-a realizat prin acte distincte,
alternative, la origine prin mancipatiune sau ulterior prin dubla stipulatiune sau prin contractul
consensual de vanzare.

Daca le analizam distinct, se observa ca in actele din triptice nu sunt respectate de pilda cerintele
mancipatiunii (act de drept civil incarcat de formule si simboluri ce presupunea prezenta
partilor, a mancipantului si a accipiens si a 5-7 martori cetateni romani ,unui cantaragiu si a
unei balante de arama, pronuntarea de catre accipiens a unei formule solemne, tinerea cu mana
de catre accipiens a lucrului ce se vindea in timp ce pronunta formula solemna, lucrul sa fie
roman[obiect de proprietate quiritara]) ori in triptice se constata ca niciuna din aceste conditii
nu este respectata:

partile nu sunt amandoua cetateni romani,

lucrul care se vinde nu este roman,
nu exista nici cantaragiu nici balanta de arama,nu se rosteste formula solemna,
martorii nu sunt cetateni romani;
Acest fapt i-a indreptatit pe unii sa afirme ca mancipatiunea mentionata in actele de vanzare din
triptice ar fi nula, iar valabila ar fi vanzarea consensuala. Altii au emis ipoteza ca partile s-ar fi
exprimat gresit si ca in realitate in loc de mancipatiune ar fi trebuit sa scrie traditiune(act
de drept al gintilor la care in realitate ar fi recurs), iar altii au emis ipoteza ca partile pt a fi sigure
de operatiune s-au referit atat la mancipatiune cat si la conventia de buna credinta care era
un drept al gintilor.

In realitate, fizionomia speciala a vanzarii din triptice releva ca suntem in prezenta unei institutii
juridice originale cu o finalitate superioara vanzarii consensuale romane, pentru ca prin asocierea
mancipatiunii care avea efect translativ de proprietatedar care era foarte formalista, cu
contractul consensual de vanzare care nu avea efect translativ de proprietate dar care era
lipsit de forme solemne, s-a facut prin triptice un pas inainte catre vanzarea consensuala
translativa de proprietate, care va fi consacrata definitiv in dreptul feudal.