Sunteți pe pagina 1din 5

Uniunea Europeană

Istoric şi instituţii implicate. Etape de formare

Introducere

Europa, în ciuda tuturor diviziunii și împărțirii ei în imperii, regate, principate sau


state-națiuni, a constituit o colectivitate cu elemente comune de credință, tradiție, organizare
politică și cultură. Maurice Duverger, un mare sociolog și politolog francez și fost membru al
Parlamentului European, afirmma că: „Socrate și Isus Christos, Moise și Luther, Platon si
Kant, Shakespeare și Calderon, Voltaire și Kierkegaard, Michel Angelo și Mozart, Chopin și
Bartok, catedarelele și palatele, fântânile și statuile din piețele orașelor noastre țes o
fraternitate care străbate distanțele și granițele și trezesc, în fiecare dintre noi, o imagine
familiară. Fiecare dintre noi se simte la el acasă, în Irlanda, la gurile Dunării, din Groenlanda
și până la insulele Mediteranei. (...) Fiind multinațională, Europa este multicoloră.”
Richard Coudenhove-Kalerg, în 1923, scria despre „6 Europe” sau șase etape ale „dezvoltării
Europei”:
1. Elda, prima Europă, cea care a generat, de fapt, „ideea europeană”;
2. Imperiul Roman, cea de-a doua Europă, prin divizarea căreia Balcanii au
fost despărțiți de Europa, centrul de greutate deplasându-se spre Vest;
3. Europa creată de migrațiile popoarelor, avându-și granițele între Spania
maură și slavi, avari și bizantini;
4. Europa apărută ca urmare a preluării treptate a conducerii de către
papalitate, destrămată în perioada Reformei;
5. Europa absolutismului iluminat, al cărui apogeu l-a constituit Imperiul lui
Napoleon;
6. „Statele Unite ale Europei”, Federația paneuropeană, a cărei cale a fost
deschisă de războaiele mondiale, de prăbușirea tronurilor din centrul și
estul Europei și începutul democratizării continentului.

Cu toate acestea, ideea inițială de a crea o Europă Occidentală se regăsește în tragedia


celor două războaie mondiale, care au devastat continentul european și restul lumii. „Părinții
Europei moderne erau de părere că integrarea economiilor europene ar diminua posibilitatea
unui alt conflict armat între ele. În plus, credeau că o Europă unită ar avea mai multe șanse la
impunerea punctului de vedere în fața celor două superputeri ale vremii: Stalel Unite ale
Americii și Uniunea Sovietică.

Programul reconstrucției europene

Discursul de la 5 iunie 1947, rostit de secretarul de stat american, George Catlett


Marshall, a stat, de fapt, la baza construcției europene, reprezentând o idee ce presupunea un
program de refacere economică a Europei, cu ajutor din partea Americii: „Planul Marshall
(European Recovery Program)”. Acest program urma să fie stabilit în comun de un mare
numpr de state ale Europei.
În 12 iulie 1947, la Conferința de cooperare economică europeană de la Paris, a fost
analizată situația economică a Europei, s-au identificat principalele probleme în acest
domeniu și s-a constituit un grup – Committee for European Economic Co-operation, al cărui
președinte a fost desemnat Oliver Franks, iar ca vicepreședinte, Jean Monnet. Acest comitet a
întocmit un raport, prezentat la 12 decembire 1947, în care se afirma că pentru perioada 1947-
1951, cele 16 state europene care se angajaseră în proiect aveau nevoie de 19,1 miliarde de
dolari.
La 16 aprilie 1948, 16 state europene (Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța,
Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al
Marii Britanii, Suedia, Turcia), zona de vest a Germaniei si teritoriul Trieste au semnat
Convența care instituia Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE). Ulterior s-
au mai alăturat alte două state: RFG (1955) și Spania (1959).
Alte obiective ale OECE, pe lândă acela de a repartiza ajutorul american, au fost:
coordonarea politicilor economice naționale; instituirea unui sistem multilateral de plăți –
mecanism multilateral de comensație, care ținea locul convertabilității monedelor;
liberalizarea schimburilor, în special prin codurile de liberalizare și prin desființarea
restricțiilor cantitative. În cadrul roganizației, deciziile se luau în unanimitate. În urma
Convenției din 14 decembrie 1960, OECE trece printr-o reformă, devenind „Organizația de
Cooperare și Dezvoltare Economică” (OCDE), care se va exstinde prin aderarea Australiei,
Canadei, Japoniei, Noii Zeenlande și SUA.

Consiliul Europei și Convenția Europeană de Apărare a Drepturilor Omului și a


Libertăților Fundamentale

Constituirea Adunării Parlamentare Europene a avut loc în urma Congresului de la


Haga, 7-10 mai 1948, la care au participat 800 de personalități din 19 țări, 16 foști șefi de
guvern și 20 de miniștri în exercițiu.
La 5 mai 1949 este semnat, la Londra, tratatul care statua Consiliul Europei. Puterile
de decizie sunt încredințate Consiliului de Miniștri, format din guvernele statelor membre.
Din 1951, puterea de decizie revine Adunării parlamentare consultative, din care fac parte
repezentațni ai fiecărui stat membru.
Obiectivul Consiliului Europei, precizat în primul articol al Statului săau, era acela de
a crea o mai strânsă legătură între membri lui, în vederea promovării ideilor și principiilor ce
reprezintă patrimoniul lor comun și al favorizării progresului economic și social.
La 4 noiembrie 1950 este încheiată Convenția Europeană de Apărare a Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale. Acest lucru marchează începutul implementării
colective a unor drepturi enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948,
adoptată de Organizația Națiunilor Unite.

Construirea comunităților europene

„Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului” (CECO) a stat la baza


reconstrucției continentului. Premergătoare aceste asocieri a fost ideea cancelarului german,
Konrad Adenauer, care, la 1 ianuarie 1948 a propus formarea unei „asociații de drept
inernațional pe bază cooperativă”, în care Germania urma să participe cu feroasele, Franța cu
minereul, iar cele două state, împreună cu Luxemburg și Belgia, trebuiau să participe cu
industria lor grea. Această idee a fost preluată de deputatul laburist Frederic Lee și discutată
în Adunarea Consultativă a Consiliului European. Dar concretizarea acestui plan a fost
realizată de Jean Moennet și echipa lui, care îl vor remite primului ministru George Bidault și
apoi, în lipsa unei reacții, ministrului de externe Robert Schuman, luând astfel naștere, la 9
mai 1950, „Planul Schuman”. Acest plan combina un proiect tehnic de a crea o piață comună
a cărbunelui și oțelului, cu un proiect politic mai vast.
Proiectul a fost respins categoric de mai multe state europene însă, la 6 iunie 1950,
șase state care au răspuns pozitiv la propunerea lui Schuman s-au reunit la Paris, iar după șase
luni de dezbateri, s-a încheiat un proiect de convenșie, la 19 martie 1951. La 18 aprilie 1951, a
fost semnat, la Paris, Tratatul de Constituire a CECO. Piața comună a cărbunelui și oțelului
era fundamentată pe principiul liberei concurențe și presupunea suprimarea drepturilor de
vamă și a restricțiilor cantitative cu privirea la libera circulație a produselor, interzicerea
măsurilor discriminatorii și a subvențiilor sau ajutorului acordat de stat.
CECO avea 7 misiuni importante:

1. promovarea dezvoltării schimburilor între țările membre;


2. aprovizionarea regulată a pieței;
3. modernizarea producției;
4. asigurarea accesului egal al utilizatorilor la sursele de producție;
5. ameliorarea condițiilor de viață și de muncă din aceste doup sectoare;
6. obținerea celor mai scăzute prețuri, fără modificarea calității produselor:
7. exploatarea rațională a zăcămintelor, pentru a se evita epuizarea lor.

„Tratatul de Constituirea a Comunității Europeană a Cărbunelui și Oțelului” a intrat în


vigoare la 23 iulie 1952. Datorită succesului CECO, miniștrii de externe a celor șase țări
fondatoarea au dorit continuarea procesului de integrare în domeniul economic, unde
pasiunile naționale erau mai ăuțin intense și șansele de găsire a unui teren de interese comune
erau mai mari.
Astfel, la 25 martie 1957, cele șase țări fondatoare ale CECO au semnat, la palatul
Capitoliului din Roma, tratele de constituire a Comunități Economice Europene (CEE) și a
Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Aceste tratate mai sunt numite și
Tratatele de la Roma, cel mai important fiind Tratatul instituind Comunitatea Economică
Europeană sau „Piața Comună”.

Reformarea comunității economice și începuturile cooperării politice

Cele trei comunități: CECO, CEE și Euratom au fuzionat la 1 iulie 1967, după
semnarea, în 1965 la Bruxelles, a Tratatului de uniune a executivelor acestora, devenind
Comunitatea Europeană. Lărgirea Comunității prin aderarea unor noi state a determinat unele
adaptări tehnice, apariția de noi fonduri structurale sau mecanisme bugetare.
Comunitatea Europeană a cunoscut o evoluție impresionantă, pe fondul înțelegerii
franco-vest-germane, a creșterii economice înregistrate de toate cele șase state membre și al
încurajării din partea Statelor Unite ale Americii. Astfel, comerțul comunitar a crescut anual
în primii zece ani cu 28%, față de creșterea cu numai 10% în cazul altor țări.
Progresele construcției comunitare continuă și în anii ’70, când, la 30 iunie 1970, se
încep negocierile de aderare ale Marii Britanii, după alte două tentative întrerupte. Marea
Britanie a semnat Tratatul de aderare la 22 ianuarie 1972, o dată cu Danemarca, Irlanda și
Norvegia. Ulterior, în cadrul unui referendum, populația Norvegiei a votat împotriva aderării.
Celelalte două state au aderat la Comunitatea Europeană la 1 ianuarie 1973.
Tot în această perioadă are loc elaborarea Planului Werner, care presupunea uniunea
monetară, stabilirea unui program de acțiune vizând ajutorul pentru regiunile nedezvoltate și
participarea partenerilor sociali la deciziile economice și sociale. Însă Uniunea monnetară
propusă nu a devenit realitate în anii ’70 datorită prăbușirii acordului de la Bretton Woods
prin care președintele Nixon a decis să nu mai mențină ratele de schimb fixe, întrucât SUA își
risca rezervele de aur.
Anii ’80 aduc o deschidere din ce în ce mai mare la ideea uniunii politice europene.
Grecia, Spania și Portugalia, ieșite recen de sub regimuri dictatoriale, cer în 1975, respectiv
1977, să devină state membre cu drepturi depline. Așadar, Grecia devine membră în 1981, în
urma unor negocieri realizate fără probleme, datorită faptului că guvernul grec considera că
trebuie să intre în Comunitate cu orice preț.
Negocierile cu Spania și Portugalia, care au aderat în 1986, au fost mult mai dificile datorită
opoziției din cadrul Comunității, în speciale din partea Franței, Italiei și Greciei, care se
temeau de concurență rivalilor spanioli în domeniul agricol.
Noile orientări economice ale Consiliului Comunității Europene au fost regrupate în
Actul Unic European (1987), care se voia a fi un spațiu fără frontiere, care să permită libera
circulație a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor. În 1989 se întocmește
Raportul Dellors (după numele președintelui Comisiei Europene), care a recomandat crearea
moendei Euro în trei etape:

 înlăturarea barierelor din calea circulației bunurilor, serviciilor, forței de


muncă și capitalurilor;
 crearea Institutului Monetar European;
 apariția „monedei de cont” Euro.

De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană

Un moment de maximă importanță în istoria comunitară îl reprezintă semnarea, în


1992, a Tratatului de la Maastricht (denumit și tratatul de constituire a Uniunii Economice
Europene) privind integrarea, finalizat pe baza ideilor Planului Dellors.
Cele mai importante elemente ale noului tratat sunt:

 înființarea unei uniuni economice și monetare, până la 1 ianuarie 1999;


 un cadru consolidat pentru noile politici comune;
 sporirea puterilor instanțelor comunitare;
 introducerea cetățeniei europene;
 crearea a doi piloni extracomunitari: politica externă și de securitate
comună (PESC), respectiv cooperarea în domeniul justiției și afacerilor
interne (JAI), pe lângă pilonul principal care este considerat a fi
Comunitatea Europeană.

Prin intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1993, a Tratatului, au fost schimbate o serie de


denumiri. Astfel, în loc de „Comunitatea Europeană” s-a folosit tot mai mult termenul de
„Uniunea Europeană” (UE), „Consiliul CE” devine „Consiliul UE”, iar „Comisia CE” a
devenit „Comisia Europeană”.
Amploarea fenomenului comunitar este reflectată de aderarea la Uniuniea Europeană
în 1995 a altor trei state: Austria, Finlanda și Suedia. Anul 2004 a reprezentat „deschiderea
extraordinară” a Uniunii Europene către țările din Centrul și Estul Europei, prin aderarea, la 1
mai, a zece state: Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania,
Estonia, Malta și Cipru. În 1 ianuarie 2007, la Uniune au mai aderat încă două țări: România
și Bulgaria. Croația este cel mai recent stat care a aderat la Uniunea Europeană, la 1 iulie
2013. Negocierile de aderare a Turciei la Uniunea Europeană constituie un alt punct pe
agenda de discuție a Consiliului European.

Ca o concluzie, se poate afirma că Uniunea Europeană are o istorie relativ tânără, dar
bogată, cu o evoluție economică, politică și socială expansivă, pe care deviza sa – „unitate în
diversitate” – o descrie perfect.
Bibliografie

1. Nedelcu, Mioara, „Construcția europeană. Procese și etape”, Editura Tipo


Moldova, Iași, 2008
2. Ciobanu C., Weber I., Avram L., „Economie Europeană și drept comunitar.
Noțiuni fundamentale”, Editura Paralela 45, Pitești, 2006
3. Ferreol, Gilles, „Dicționarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, Iași, 2001