PROZA.

Raymond QUENEAU, Exercitii de stil

Dragos JIPA

Raymond QUENEAU
Exercitii de stil
Traducere de Irina Gradinariu,
Adrian Mustatea, Ioana Cristina Jipa, Luminita Boaza, Romulus Bucur,
Prefata de Luca Pitu,
Editura Paralela 45,
Colectia Fictiune fara frontiere,
Pitesti-Bucuresti, 2004, 162 p.

Desi aparute intr-o prima editie in 1947, la Gallimard, Exercitiile de stil ale lui Raymond Queneau tin
mai degraba de atmosfera anilor 60, o epoca in care structuralismul era paradigma dominanta in
stiintele umane. Conceptul de structura, primatul limbajului asupra constiintei umane, ideea ca tot ce
se poate spune exista deja in mod virtual si ca literatura nu face decit sa actualizeze niste structuri
pre-existente erau truismele acelei vremi, perioada pe care Toma Pavel a pus-o sub semnul Mirajului
lingvistic (Univers, 1993).
In cadrul a ceea ce va fi numit nouveau roman, A. Robbe-Grillet, Michel Butor si altii scriu pentru a
dezvalui conventiile narative, schimba statutul referentialitatii, crezind ca, daca totul a fost deja spus,
scriitorilor nu le mai ramine decit sa arate felul in care limbajul il guverneaza pe om. Jean Ricardou
scrie La Prise de Constantinople (Ed. de Minuit, 1965), care este de fapt La Prose de Constantinople,
un text fara referentialitate exterioara, bazat in exclusivitate pe explorarea posibilitatilor semantice sau
sonore ale cuvintelor.

In acelasi timp, un alt grup, OULIPO (Ouvroir de Littrature Potentielle), fondat de R. Queneau si
Franois le Lionnais in 1960, se afirma ca un atelier de literatura experimentala. Cuprinzind scriitori si
nu numai, precum Marcel Bnabou, Henry Mathews, Italo Calvino, Georges Perec, grupul (care mai
exista si astazi) practica exercitii de literatura, un fel de creative writing in maniera franceza. Metoda
S+7 (inlocuirea intr-un text a fiecarui substantiv cu al saptelea care ii urmeaza in dictionar) sau Boule
de neige (dintr-o definitie de dictionar se ia fiecare cuvint care se defineste, la rindul lui, si se continua
pe cit posibil) sint poate cele mai cunoscute exercitii sau contraintes, cum erau numite de catre
participanti.
Despre locul lui Queneau in literatura franceza putem afla mai multe din excelenta prefata scrisa de
Luca Pitu, insa ceea ce e de remarcat aici este scurta perioada suprarealista a autorului. Punctul de
legatura intre suprarealism (cu aplecarea spre vis, hazard si fantezie) si experimentele aproape
matematice ale oulipienilor poate fi acel marginal ciudat, Raymond Roussel, in care si unii, si altii (ca
sa nu mai vorbim de noii romancieri) recunosteau un predecesor. Printre altele, una dintre cele mai
importante realizari ale lui Queneau a fost faimoasa Cent Mille Milliards de Pomes, 1961, in care
versurile taiate ale unui singur sonet pot constitui combinatii (si, astfel, poezii) in numar aproape infinit.

Acest lung preambul a fost necesar deoarece aerul timpului este esential pentru intelegerea
demersului lui Queneau din Exercitii de stil. Ideea de baza este simpla: un eveniment banal se
constituie ca un text de pornire, pe care autorul il rescrie in diverse variante. Un tinar se urca intr-un
autobuz aglomerat, se plinge ca este calcat pe picioare, apoi se asaza pe un loc liber. Mai tirziu,
naratorul il vede vorbind cu un prieten. Aceasta este intimplarea care va aparea pe fiecare pagina a
cartii, in diverse variante: Vis, Animism, Onomatopee, Ignoranta, Filozofic s.a.m.d. Banalitatea
intimplarii este intr-un fel programatica, vrind sa sublinieze parca inca o data ideea identitatii continut-
expresie, despre care vorbea undeva Radu Petrescu. Expresia, adica cele 99 de moduri in care este
redata intimplarea, este de fapt continutul, si anume ideea ca un eveniment poate fi redat din diverse
puncte de vedere, iar acest perspectivism construieste de fapt evenimentul.

Este interesant faptul ca, pe masura ce inaintam in lectura, apar noi elemente, fenomen care
culmineaza cu sfirsitul, desigur, Neasteptat. Apare episodic o vinzatoare de bilete, apoi, din unele
secvente, deducem o explicatie a grabei cu care personajul se asaza pe un loc liber, ca sa n-o
sfecleasca. De asemenea, prietenul care ii da sfatul despre nasture este pe rind dandy, arbiter
elegantiarum, efeb, fraier, pretenar, boschetar, filfizon etc. Apelativul se schimba, asa cum se schimba
si povestasii (inspirata referinta din prefata a lui Luca Pitu). Queneau pune in scena un joc al
naratorilor care se constituie intr-o polifonie sau un plurilingvism (cum i-ar fi spus Bahtin) dus pina la
extrem. La sfirsit, in ultima secventa, apar chiar personajele, bineinteles mai putin eroul actiunii. Albert
este naratorul, iar Thodore este prietenul care da sfatul. Este un final in poanta, pregatit de Queneau,
care se inscrie in tendinta de umanizare a unui experiment retoric ce risca sa fie arid. De fapt, este o
reusita certa, dupa cum o demonstreaza, de exemplu, secventele Interogatoriu, Scrisoare oficiala,
Neindeminatic, Injurios si nu numai, care trec dincolo de simpla utilizare a unui stil. Apare si mise en
abyme, poate nu intimplator, in secventele Comedie sau Sforaitor.

O gama larga de procedee retorice, antice, moderne, adaptate sau inventate, sint exploatate in
Exercitii de stil (care au fost revazute si adaugite in editii ulterioare). Litota, afereza, apocopa, vers
liber sau japonez, epenteze sau metateze, toate ne transpun in domeniul acelei Littrature au second
degr, daca e sa folosim sintagma pe care G. Genette a pus-o ca subtitlu la volumul Palimpsestes
(Ed. du Seuil, 1982). Este intr-adevar o literatura de gradul al doilea, o literatura despre conventiile
literaturii (practicile hipertextuale, cum spune Genette), care se inscrie intr-o lunga traditie a
paradigmei anti-mimetice si in care rolul cititorului creste ca importanta pentru ca el participa, mai mult
ca in alte situatii, la realizarea mesajului. In cazul de fata, aceasta se vede din faptul ca intregul este
mai mult decit suma partilor, cu alte cuvinte, doar lectura integrala si observarea relatiilor ce se
stabilesc pe parcurs intre diferite secvente care isi raspund in carte pot duce la o receptare adecvata.

Intotdeauna traducerea acestui tip de texte a fost problematica, pentru ca receptarea ca atare a
intentiei hipertextuale presupune in primul rind recunoasterea conventiilor care sint parodiate sau
pastisate (nu este locul aici pentru distinctiile si nuantarile pe care le face Genette).

Din acest punct de vedere, cartea lui Queneau este cu atit mai greu de tradus, pentru ca este vorba
de niste experimente la care este supusa limba franceza. Echivalarea este dificila deoarece, atunci
cind actiunea practic nu conteaza, iar cuvintele sint oarecum autoreferentiale, pentru ca tin de un
anume stil, receptarea se produce inevitabil prin conotatiile cuvintelor in limba in care se traduce (in
cazul acesta, romana). Astfel, cind citim Parol! Hai cesti copil!, ne gindim imediat la Caragiale.
Valoarea traducerii este data, in aceste cazuri, de adaptarea la limba, iar din acest punct de vedere,
secvente precum Injurios sau Deci sint foarte reusite. Pe ansamblu, traducerea este remarcabila,
tinind cont de dificultatea unor fragmente, in care traducatorii au fost nevoiti practic sa inventeze in
posibilitatile pe care le pune la dispozitie limba romana, preluind doar ideile lui Queneau. Toute
langue est fasciste, spunea odata Roland Barthes, iar actul traducerii da un sens nou acestei
sintagme.
Desi nu sint o incercare de a demola literatura, cum spune autorul intr-o convorbire, Exercitiile de stil
pot fi puse alaturi de, sa zicem, Bibliografia generala a lui M.H. Simionescu, ca niste momente ale unei
epoci in care fictiunea a obosit (R. Petrescu), epoca ce pare, insa, in plin proces de istoricizare.