Universitatea Spiru Haret

Faculatea de Marketing si Afaceri Economice Internationale

Specializarea:Marketing si Managementul activitatilor Financiar-Bancare

Protectia concurentei economice

Coordonator, Masterand.
Dumitru Nica Malos Adriana-Mariana
Sem.III.

1
 2010

PIAŢA MONETARĂ

1.1. Rolul monedei în economie

Moneda este orice mijloc de plată în general acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un spaţiu economic şi într-un
timp istoric, având o lichiditate perfectă. Moneda îndeplineşte în mod tradiţional trei funcţii: intermediar al schimburilor, etalon de
măsură a valorilor, rezervă (acumulare) de valoare.
• Ca intermediar al schimburilor, moneda descompune trocul în două operaţii succesive: vânzarea şi cumpărarea; moneda este
deci un bun particular, de largă recunoaştere şi acceptabilitate, destinat să faciliteze schimburile de bunuri şi de factori de
producţie.
• Ca etalon de măsură a valorilor, moneda constituie o unitate de calcul care permite măsurarea şi compararea valorii unor
bunuri diferite prin intermediul preţurilor.
• Îndeplinind şi o funcţie de rezervă de valoare, moneda poate fi conservată (stocată), constituind un simbol al avuţiei.
Spre deosebire de alte forme de patrimoniu, cum ar fi activele financiare (acţiuni, obligaţiuni…) sau activele fizice (imobile,
aur…), activele monetare au avantajul lichidităţii perfecte, al transformării imediate în orice bun, în orice plasament.
Moneda propriu-zisă (lichidă) se prezintă astăzi sub două forme principale:
a) moneda manuală (numerar) reprezintă cam 10% – 25% din totalul masei monetare în ţările dezvoltate; se numeşte aşa pentru
că are o existenţă fizică (tangibilă) şi există sub formă de: monedă divizionară (moneda metalică, banii mărunţi care circulă
mai des şi se „uzează” mai repede, fiind confecţionaţi dintr-un material mai rezistent) şi monedă fiduciară (bilete de bancă cu
valoare simbolică, dar cu acceptabilitate şi recunoaştere generală), care nu are decât o valoare simbolică, circulând pe bază de
încredere;
b) moneda scripturală (banii de cont), care reprezintă între 75% şi 90% din totalul formelor de monedă propriu-zisă şi care, la
rândul ei, este formată din instrumente de decontare, cum ar fi: viramentul, cecul, moneda magnetică (electronică), respectiv
cartea de credit.
Cantitatea de monedă existentă în circulaţie şi structura masei monetare prezintă o mare importanţă pentru funcţionarea unei
economii. Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii economici nonfinanciari dintr-o ţară la
un moment dat (monedă stoc) sau într-o anumită perioadă de timp (monedă flux).

2
 Punând în relaţie masa monetară (M), viteza de rotaţie (V), nivelul preţurilor (P) şi volumul tranzacţiilor (Q), obţinem ecuaţia (lui
PQ
Fischer): M= sau MV = PQ
V
În economiile moderne, masa monetară are două componente distincte:
 activele monetare, respectiv disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash) se caracterizează printr-o
lichiditate perfectă.;
 disponibilităţile semimonetare sunt formate din activele nemonetare (adică economisirea) care pot fi
transformate mai mult sau mai puţin rapid, cu costuri mai mari sau mai mici, în mijloace de plată.
În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în structura masei monetare, crescând ponderea componentei
semimonetare. Aşa se face că, în limbajul de specialitate, termenul de masă monetară este înlocuit cu cel de agregat monetar.
Un agregat monetar desemnează o structură distinctă a masei monetare şi cvasimonetare, structură autonomizată prin funcţiile
ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit anumite instrumente de plăţi, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Agregatele monetare sunt clasificate în funcţie de gradul lor de lichiditate crescândă şi se includ unele în altele în mod logic. În
ţara noastră, masa monetară în sens larg este formată din masa monetară în sens restrâns şi cvasimonedă (economii ale populaţiei,
depozite în lei la termen şi condiţionate, depozite în valută ale rezidenţilor).
Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri care poate fi cumpărată cu o unitate monetară sau cu o anumită
sumă de bani. Dacă ne referim la puterea de cumpărare pe plan intern, ea poate fi interpretă sub trei forme.
• Puterea de cumpărare a unei unităţi monetare (leu, euro, dolar…) reprezintă cantitatea dintr-un bun care poate fi cumpărată cu
o unitate monetară (leu, euro, dolar…), adică inversul preţurilor: Pcum = 1/P sau Pcum = Q/VM, ştiind că MV = PQ;
• Puterea de cumpărare a veniturilor menajelor, a salariilor în special, care nu este altceva decât salariul real, aşa cum s-a văzut
într-un capitol precedent: SR = SN/P;
• Puterea de cumpărare a masei monetare exprimă cantitatea totală de bunuri şi servicii (Q) care poate fi procurată cu întreaga
masă monetară existentă în circulaţie (M) la dispoziţia tuturor agenţilor nonfinanciari; în fapt este masa monetară reală, adică
este masa monetară nominală corectată cu evoluţia preţurilor (P): PcM = M/P. În acest capitol, ca şi în cel despre inflaţie,
prezintă un mai mare interes această formă, masa monetară fiind o mărime macroeconomică.
Puterea de cumpărare externă este utilizată pentru determinarea cursului valutar, care poate fi definit ca fiind preţul unei
monede naţionale exprimat într-o altă monedă (valută), cu care se compară valoric.

1.2. Băncile şi oferta de monedă

Creşterea rolului monedei în economiile moderne amplifică şi importanţa pieţei monetare în ansamblul pieţelor. Piaţa monetară
este locul de întâlnire şi confruntare dintre cererea şi oferta de monedă, care se ajustează la un anumit preţ specific (rata dobânzii).
Deşi obiectul tranzacţiei este omogen, piaţa monetară este o piaţă imperfectă, puternic reglementată şi dominată de un număr redus de
ofertanţi (piaţă de oligopol).
Finanţarea economiei se poate realiza pe seama resurselor de economisire (autofinanţare, împrumuturi) sau pe seama resurselor
monetare, adică printr-o creare de monedă. Intermediari între împrumutători şi împrumutaţi, băncile joacă un rol major în crearea de
monedă. Creaţia monetară rezultă din trei operaţiuni principale: acordarea de credite întreprinderilor sau particularilor, avansurile
acordate statului şi cumpărările de devize străine. În mod invers, rambursarea de credite, de avansuri acordate Trezoreriei sau vânzarea
de devize de către bănci provoacă o reducere (distrugere) de monedă. Operaţiunile de credit formează principala sursă de monetizare.
Aceasta poate lua forma de creare de monedă scripturală şi de emisiune de bilete de bancă.
Băncile comerciale oferă (creează) moneda scripturală prin activitatea lor de intermediere, dublată de o activitate de
transformare. Ele aspiră economiile împrumutătorilor, care îşi încredinţează resursele în general pe perioade mai scurte, pentru a
furniza mijloace de finanţare împrumutaţilor, care se îndatorează îndeosebi pe termen mediu şi lung. Printr-un simplu joc scriptic
(astăzi semnalele scriptice devin simple semnale electronice) sau prin transformarea bancară (utilizarea resurselor pe termen scurt
pentru a finanţa credite pe termen mediu şi lung), o bancă poate produce monedă.
Oferta de monedă este asigurată şi de Banca Naţională, singura care poate emite bilete de bancă, respectiv:
3
 • banca centrală emite bilete pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului:
• banca centrală sporeşte masa monetară şi atunci când cumpără valută obţinută de agenţii economici din exporturi;
• banca centrală este în măsură să controleze şi să influenţeze lichiditatea bancară a băncilor comerciale, prin operaţiile de
refinanţare, rezervele obligatorii şi rata de rescont.

.
1.3. Multiplicatorul monetar

Procesul de potenţare a masei monetare este cunoscut sub denumirile de multiplicator monetar sau multiplicator de credit. O
anumită injecţie de numerar generează o serie de credite succesive, care se reîntorc în sistemul bancar. Sumele împrumutate de fiecare
dată depind de rata rezervelor obligatorii.
Multiplicatorul monetar exprimă variaţia masei monetare ce rezultă din variaţia unei u.m. introdusă în sistemul bancar sub
formă de numerar (bază monetară). Baza monetară (în sens strict) este cantitatea de monedă centrală (bilete şi piese metalice) emisă
de banca de emisiune. Multiplicatorul monetar (MM) este inversul ratei rezervelor obligatorii (r), sau este raportul între masa monetară
creată (M) şi baza monetară (BM) (vezi şi fig. 5.1).
1 M
M M = , sau M = M M ⋅ B M ⇒ MM =
r BM
Rezultă clar acum că Banca Naţională poate mări sau restrânge masa monetară, folosind pârghia rezervelor obligatorii: dacă r
scade MM creşte, iar M creşte corespunzător, şi invers.

.1.4. Comportamentele monetare şi cererea de monedă

Moneda este un bun specific. De aceea, comportamentele agenţilor economici faţă de monedă nu depind de calităţile intrinseci ale
diferitelor instrumente monetare, fie ele chiar şi aur, ci de funcţiile pe care acestea le pot îndeplini.
Deţinerea de monedă de către agenţii economici reprezintă doar una din formele de conservare a bogăţiei. Un anumit patrimoniu
poate fi deţinut şi sub formă de investiţii financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur) sau proprietăţi imobiliare. Bineînţeles că
deţinerea de monedă are un cost. Costul de oportunitate al deţinerii de monedă este dobânda (sau altă formă de venit) la care se renunţă
prin această alegere, în locul unui plasament (obligaţiuni…).
Înseamnă că deţinerea de monedă prezintă un anumit avantaj care trebuie să compenseze acest cost. Motivaţiile (mobilurile)
cererii de monedă sunt legate de caracteristica activelor monetare de lichiditate perfectă.
1. Preferinţa pentru lichiditate este determinată în primul rând de motivul tranzacţiei. Într-o economie monetară, moneda este
utilizată ca instrument de schimb pentru mijlocirea tranzacţiilor economice. Angajaţii sunt plătiţi lunar sau chenzinal, dar trebuie să
plătească zilnic bunurile şi serviciile pe care le cumpără. Astfel cererea de masă monetară este dependentă de volumul total al
tranzacţiilor (PQ) şi de viteza de rotaţie a monedei (V), potrivit relaţiei cunoscute: M = P ⋅ Q / V . Întrucât masa monetară are o
determinare macroeconomică, cererea de monedă este deci funcţie directă de venitul naţional (Y). Cererea de monedă este o cerere de
încasări reale (venitul naţional raportat la indicele preţurilor).
2. Motivul precauţiei (prudenţei) reprezintă un alt mobil al cererii de lichidităţi. Este vorba de preocuparea agenţilor economici
de a conserva monedă pentru a putea face faţă unor evenimente neprevăzute (accidente, boală etc.) . Şi aici venitul global (Y) este o
variabilă explicativă. Cu cât un agent are un venit mai mare cu atât face faţă mai uşor neprevăzutului.
3. Motivul speculaţiei constă în faptul că, în anumite condiţii, agenţii preferă activele monetare faţă de diferite titluri de valoare,
generatoare de venit. Agenţii doresc să deţină monedă datorită calităţilor specifice de lichiditate perfectă ale acesteia. În alegerile pe
care le fac, ei compară activele monetare cu celelalte forme de active: cumpără active reale sau financiare când preţul acestora este
scăzut şi le revinde când preţurile cresc (există o legătură inversă între preţul unei obligaţiuni şi rata dobânzii). Cererea speculativă
pentru bani se exprimă ca funcţie descrescătoare de rata dobânzii (i). Teoria prezice că o rată a dobânzii anormal de mare va conduce

4
la diminuare considerabilă a cursului de schimb al obligaţiunilor şi, deci, la o cerere mai redusă pentru speculaţii financiare. Fireşte, se
poate face şi un raţionament în sens invers. O rată a dobânzii anormal de mică faţă de aşteptări va conduce la o creştere considerabilă a
cursului titlurilor. În acest caz, deţinătorii de obligaţiuni se vor aştepta ca dobânda să crească în viitorul apropiat, anticipând pierderi
potenţiale de capital. Obligaţiunile vor deveni mai puţin atractive pentru potenţialii cumpărători, care se vor abţine de la achiziţii noi,
în timp ce deţinătorii de titluri se vor strădui să le vândă înainte ca preţul lor să scadă.. Într-un asemenea context, reducerea ratei
dobânzii peste cea considerată „normală” stimulează cererea speculativă de monedă.
Ţinând cont deci de cele trei mobiluri şi de cele două variabile explicative ale cererii de bani, putem spune că ecuaţia cererii de
monedă devine: Mc= f (i,Y). Prin analiza cererii de monedă în scop speculativ, Keynes se diferenţiază net de predecesorii săi. Această
funcţie combină cele două componente keynesiene ale cererii de monedă: L1 = f(Y) şi L2 = f(i). Înainte de a examina natura acestei
cereri monetare, trebuie totuşi să revenim asupra abordării clasice a determinării ratei dobânzii.

2. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE

2.1. Rolul ratei dobânzii

În sensul restrâns al noţiunii la care ne referim aici, dobânda este excedentul ce revine proprietarului de capital dat cu
împrumut, este preţul riscului capitalului împrumutat. În acest sens dobânda este legată îndeosebi de capitalul bănesc împrumutat,
fiind considerată drept răsplată pentru folosinţa numerarului cedat pentru un timp determinat (preţul banilor).
Mărimea dobânzii poate fi apreciată ca mărime relativă (rata dobânzii) şi ca mărime absolută (masa dobânzii). Rata dobânzii (d’
sau i) reprezintă preţul plătit pentru a dispune de 100 unităţi monetare împrumutate pe timp de un an. Ea reprezintă raportul
procentual între masa dobânzii D şi capitalul împrumutat (i = D/C ⋅ 100). Mărimea absolută a dobânzii, sau masa dobânzii (D) este
suma încasată / plătită pentru capitalul împrumutat şi se determină în două variante: dobândă simplă şi dobândă compusă1.
a) În condiţiile în care dobânda nu este capitalizată mărimea dobânzii simple se determină ca produs între rata dobânzii i,
capitalul împrumutat C şi numărul de ani de împrumut (n):
D = C ⋅ i⋅ n ;
b) În practică dobânda simplă nu prea este folosită, dar constituie punctul de plecare pentru calculul dobânzii compuse, care
presupune capitalizarea dobânzii (transformarea dobânzii în capital) când se calculează şi dobândă la dobândă:
D = Sn - C ; Sn = C (1 + i)n
Sn - suma cuvenită proprietarului după n ani de folosire a capitalului, formată din capitalul iniţial C şi dobânda cuvenită D.
Procesul inflaţionist are efecte negative asupra ratei dobânzii. Când rata inflaţiei (Ri = IGP – 100) este superioară ratei nominale a
dobânzii rezultă o rată real negativă, care corespunde unei pierderi de putere de cumpărare a capitalului împrumutat. Când rata
inflaţiei este inferioară ratei nominale a dobânzii rezultă o rată real pozitivă. Pentru a calcula rata reală a dobânzii trebuie să scădem
rata inflaţiei din rata nominală, potrivit următoarei relaţii:
Rata reală a dobânzii = Rata nominală a dobânzii - Rata inflaţiei
Rata dobânzii este o noţiune economică fundamentală: ea influenţează hotărâtor procesele de economisire şi de investiţii,
constituie un instrument important al politicii monetare şi de influenţare al cursurilor de schimb valutar.
Dar rata dobânzii are numeroase alte aplicaţii în economie. Una dintre aceste aplicaţii sa referă la randamentul unei obligaţiuni,
care se determină ţinându-se seama de faptul că acest titlu este remunerat cu un venit fix şi că răscumpărarea lui implică plata unei
sume egale cu valoarea nominală. Relaţia de calcul a randamentului obligaţiunii porneşte de la cursul (preţul) ei:
D
Cs = , în care
(1 + i ) n
1
Hyman D., Economics, R.D. IRWIN, Boston, 1989, p. 501 – 512.
5
 Cs = cursul de schimb
D = venitul fix (dobânda)
n = termenul de scadenţă
i = randamentul obligaţiunii (rata dobânzii).
Când termenul de scadenţă este foarte mare, prin restrângerea seriei infinite, obţinem:
D D
Cs = ⇒ i= ⋅100
i Cs
De aceea, modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative.
Schema clasică (pre-keynesiană) a determinării ratei dobânzii era extrem de simplă: ea consta în utilizarea legii cererii şi ofertei
de capital. Se considera oferta ca o ofertă de economie, aflată în raport direct proporţional cu rata dobânzii. Cererea era şi în sistemul
clasic o cerere de fonduri de investiţii, adică o funcţie descrescătoare de rata dobânzii. Intersecţia dintre curbele economiei (S) şi
investiţiei (I) reprezintă, potrivit acestei explicaţii, punctul care determină rata dobânzii de echilibru, care asigură egalitatea dintre
economie şi investiţii (fig. 5.2).
Fig. 6.2. Determinarea ratei dobânzii în concepţia “clasică”

i0

I
I=S I, S

Keynes a abordat din altă perspectivă problema determinării ratei dobânzii. El consideră rata dobânzii ca preţul plătit pentru
deţinerea de monedă, având ca funcţie de a asigura sau de a restabili echilibrul între oferta şi cererea de lichiditate, la o preferinţă
dată pentru lichiditate. În primul rând, Keynes arată că economia nu este guvernată de rata dobânzii, ci de nivelul venitului global
(utilizat pentru consum şi pentru economie).Deci, economia este funcţie de venitul global (naţional), iar acesta este funcţie de cererea
de monedă. Când cantitatea de monedă scade, rata dobânzii creşte. Deci, rata dobânzii este determinată, în explicaţia keynesiană, de
oferta de monedă şi de înclinaţia spre deţinerea de monedă.
În al doilea rând, tezaurizarea capătă un rol central în analiză. Până la Keynes se considera că tezaurizarea n-avea decât o
importanţă marginală în economie; economia era aproape imediat plasată, adică reinvestită. La Keynes, termenul de monedă de
speculaţie nu este altceva decât o formă de tezaurizare, mult mai modernă şi cu atât mai importantă. Este foarte posibil ca o parte mai
mult sau mai puţin importantă din economie (economisire) să fie tezaurizată şi să devină astfel economic sterilă. Natura monetară a
ratei dobânzii în analiza keynesiană n-a pus capăt controversei legată de determinarea acesteia, dând naştere la opinii şi pro
(neokeynesian) şi contra (monetarism).

2.2. Condiţii de echilibru

Piaţa monetară se află în echilibru când volumul disponibilităţilor reale cerute este egal cu cantitatea de monedă oferită. Dacă pe
piaţa bunurilor, condiţia de echilibru este dată de egalitatea economie - investiţie, pe piaţa monetară ea constă în egalitatea dintre

6
oferta de monedă şi cererea de monedă. Oferta de monedă, notată MO , este o variabilă exogenă în modelul keynesian, autoritatea
monetară dintr-o ţară având capacitatea de a crea monedă în raport cu obiectivele pe care le urmăreşte. Pentru un nivel dat al preţurilor,
banca centrală controlează cantitatea de disponibilităţi nominale şi reale oferite. Pentru cantitatea de monedă reală, oferta este perfect
rigidă (curba ofertei este o verticală).

i
Fig 6..3. Echilibrul pieţei monetare

MO

i2

ie
i1

MC

0 L1 M

Curba cererii de disponibilităţi reale MC pentru un nivel dat al venitului real are o pantă descrescătoare de rata dobânzii (i).
Întrucât cererea cuprinde două elemente, reprezentăm curba cererii în această viziune (fig 5.3). L1 nu depinde decât de venitul Y (L1 = f
(Y), care este determinat de echilibrul pieţei bunurilor). Această componentă este deci independentă de rata dobânzii (preţul banilor) şi
este reprezentată de o dreaptă verticală (nivelul L1 în grafic), curba cererii de monedă fiind perfect inelastică.
Distanţa 0 – L1 exprimă mărimea lichidităţilor de tranzacţie deţinute de agenţi, indiferent de mărimea ratei dobânzii. De aici în
colo începe lichiditatea generată de motivul speculaţiei, L2, care este o funcţie descrescătoare de i. În punctul L1 din grafic L2 este nul,
punct în care rata dobânzii i1 este atât de mare încât se anticipează o reducere a acesteia, scăzând cererea de monedă pentru speculaţii
financiare.
Observăm că echilibrul pieţei monetare este atins în punctul E. Rata dobânzii de echilibru ie corespunde punctului de
intersecţie dintre curbele cererii şi ofertei de monedă, respectiv în zona descrescătoare a cererii. La cealaltă extremă, când se admite
ipoteza existenţei unei rate minime a dobânzii, i1 , nivel de la care toată lumea se aşteaptă ca ea să crească, apare o preferinţă absolută
pentru lichidităţi; obligaţiunile devin atât de neatractive (preţurile lor sunt mari şi se aşteaptă o reducere a lor), încât cererea de monedă
în scop speculativ devine perfect elastică, adică o orizontală.
Porţiunea orizontală din curba cererii de monedă este denumită de Keynes „capcana monetară”, sau „capcana lichidităţii”.
Această situaţie extremă apare deci atunci când cererea de monedă tinde să crească continuu la valori foarte scăzute ale dobânzilor.
Din punct de vedere analitic, potrivit teoriei cantitative a monedei, echilibrul monetar poate fi descris, într-o formă mai simplă,
pornind de la ecuaţia lui Fischer:
PQ
M= sau MV = PQ
V
Unde MV este oferta de monedă, respectiv masa monetară pusă în circulaţie de autorităţile monetare potenţată cu viteza de rotaţie
a banilor, iar PQ este nevoia (cererea) efectivă de monedă impusă de circulaţia bunurilor. În această concepţie, flexibilitatea perfectă a
preţurilor garantează echilibrul simultan al pieţei bunurilor şi al pieţei factorilor. Deoarece V şi Q sunt date exogene, independente de
M, cantitatea de monedă determină nivelul general al preţurilor. Se spune că moneda este „neutră”.
Într-un mediu de informare imperfectă, preţurile nu mai sunt perfect flexibile şi, în consecinţă, nu se mai poate conta pe o
echilibrare automată şi instantanee a tuturor pieţelor. Într-o viziune keynesiană, cu preţuri fixe pe termen scurt, echilibrul monetar
poate fi definit prin două ecuaţii de comportament al ofertei şi cererii şi a unei condiţii de echilibru, astfel:
• Ecuaţia de definire a cererii de monedă este: Mc = M1(Y) + M2 (i); raţionăm în termeni de cerere reală de monedă:
7
 • prima componentă a cererii de monedă corespunde motivelor de tranzacţie şi de precauţie (monedă activă): M1 = M (Y);
• a doua componentă este formată din moneda de speculaţie (monedă inactivă), care este funcţie de rata dobânzii: M2 = M
(i);
• Comportamentul ofertei de monedă poate fi descris prin egalitatea: Mo = M, unde M este o variabilă exogenă (este determinată
de banca centrală) şi are sensul de ofertă de lichidităţi reale (Mo/P);
• Condiţia de echilibru monetar (Mo = Mc) poate fi scrisă astfel:
M o = M1 ( Y ) + M 2 ( i)
Această ecuaţie este cunoscută sub denumirea de funcţie LM, unde L reprezintă cererea de bani, iar M reprezintă oferta de bani.

2.3. Efectele modificării ofertei de monedă

Putem presupune că banca centrală creşte oferta de monedă (să zicem, prin cumpărarea de titluri financiare guvernamentale pe
open – market). În modelul monetarist, o creştere a ofertei monetare are ca efect direct creşterea cheltuielilor consumatorilor,
deţinătorii de venituri încercând să-şi cheltuiască surplusul de bani pe o gamă largă de active financiare şi reale. În modelul keynesian,
acest surplus s-ar orienta spre cumpărarea de obligaţiuni. În ambele cazuri, ratele dobânzii se reduc, existând însă şi un efect care
determină majorarea producţiei sau a preţurilor bunurilor şi serviciilor. Acest fenomen este ilustrat de graficul 5.4, în care creşterea
ofertei de monedă (Mo) este sugerată de deplasarea spre dreapta a curbei respective, din momentul iniţial Mo0 în Mo1.

i
Fig.6.4.Modificarea ofertei de monedă
Mo0 Mo1
i0
i2

i1
Mc1
Mc0

0 M

Considerând că cererea de monedă ar rămâne neschimbată, rata dobânzii ar scădea, coborând din punctul ei iniţial de echilibru i0
la i1. Dar aceasta nu înseamnă un nou echilibru întrucât creşterea cererii de bunuri şi servicii va antrena o majorare a producţiei sau a
preţurilor, astfel încât cererea de monedă nominală va creşte la orice rată a dobânzii. În consecinţă curba cererii de monedă se
deplasează de la Mc0 la Mc1 , rezultând o rată a dobânzii i2 mai mare (care va influenţa din nou investiţia) şi un nivel mai înalt al
venitului naţional de echilibru.
Este de menţionat că într-o economie deschisă mai există şi un alt efect indirect de transmitere a modificării ofertei monetare
asupra cheltuielilor. Diminuarea ratei dobânzii ca urmare a creşterii ofertei de monedă va determina o ieşire de capital pe termen scurt,
în căutarea unei rentabilităţi mai atractive în străinătate. Un astfel de efect asupra economiei naţionale este influenţat, aşa cum vom
vedea într-un capitol viitor, de natura cursului valutar, fix sau flexibil.

3. POLITICA MONETARĂ

3.1. Conceptul de politică monetară

8
 Constituind o formă clasică a politicii conjuncturale, politica monetară, poate fi definită ca ansamblu de intervenţii ale
autorităţilor monetare (Banca Naţională şi Trezorerie) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare, în scopul de a
contribui, prin utilizarea tehnicilor şi instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor economice fundamentale.
Politica monetară semnifică posibilitatea de a influenţa nivelul de activitate economică şi preţurile prin intermediul volumului şi
costului monedei.
Pe plan intern, prin reglarea cantităţii de monedă, se urmăreşte stabilitatea preţurilor, deplina ocupare a resurselor de muncă,
expansiunea economică etc. Pe plan extern, politica monetară urmăreşte echilibrarea balanţei de plăţi şi stabilizarea cursului valutar.
Majorarea volumului de monedă prin injectarea de mijloace de plată stimulează sporirea producţiei de bunuri şi servicii, facilitează
relansarea economică, datorită rolului activ, incitativ, al monedei. O majorare prea rapidă a masei monetare poate antrena dezechilibre
în lanţ.
Experienţa actuală pe plan mondial evidenţiază eficacitatea şi necesitatea politicii monetare în procesele de macrostabilizare.
Toate politicile de asanare economică au utilizat instrumentele monetare, cu mai mult succes în ceea ce priveşte combaterea inflaţiei,
dar cu efecte mai puţin favorabile asupra economiei reale. Această eficacitate este relevată, în primul rând, de faptul că politica
monetară – restrictivă sau expansivă – acţionează asupra producţiei şi ocupării înainte de a influenţa preţurile. Se spune că o creştere a
masei monetare îşi exercită efectele pe o perioadă de 8-12 trimestre, acţionând în prima parte a perioadei cu prioritate asupra
volumului de activitate (efectul-volum), ca apoi să predomine efectul-preţ. În al doilea rând, spre deosebire de celelalte instrumente
(bugetare, fiscale, venituri etc.), măsurile monetare sunt mai discrete şi nu necesită, de regulă, confruntarea cu Parlamentul sau cu
sindicatele. De aceea între momentul adoptării deciziei şi cel al măsurilor operaţionale de implementare a acesteia există un ecart mult
mai redus. În plus, intervenţia monetară voalează relaţia directă între cauze şi efecte, neafectând în mod evident şi imediat diferite
interese politice sau sociale; nu acelaşi lucru se poate spune despre acţiunea asupra preţurilor şi impozitelor, care afectează direct
interesele individuale.

3.2. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare

Dacă politica monetară vizează, ca orice politică economică, realizarea unor obiective generale (creştere economică, ocupare
deplină, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de plăţi), ea are însă şi obiective proprii: realizarea unui nivel optim al creşterii
monetare (a cantităţii de monedă), menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii şi apropierea unui nivel adecvat al cursului de
schimb (cursului valutar).
Pentru realizarea acestor obiective, Banca Centrală apelează la un ansamblu de mijloace de intervenţie, care pot fi sintetizate
astfel:
• intervenţii în domeniul lichidităţii bancare, prin utilizarea unor tehnici specifice: scontul şi rescontul, intervenţia pe piaţa
deschisă (open market, rata rezervelor obligatorii);
• utilizarea procedurilor administrative pentru a limita dezvoltarea activităţii băncilor, fie prin controlul direct al creditelor
distribuite de bănci (plafonarea creditelor), fie prin acţiuni asupra cursului de schimb (manipularea ratelor dobânzii, utilizarea
rezervelor valutare).
a) Rescontarea efectelor de comerţ constituie de multă vreme instrumentul privilegiat de intervenţie a băncilor centrale asupra
lichidităţii bancare. Scontarea este operaţiunea prin care o bancă achiziţionează, la vedere şi înainte de termen, de la clienţii săi,
creanţe pe termen scurt (trate, bilete de ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv, din care se scade dobânda
aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Rata scontului este influenţată în
primul rând de raportul dintre cererea şi oferta de scontare şi taxa rescontului.
Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare, la vedere şi înainte de scadenţă, de către banca de emisiune a efectelor de comerţ
de la băncile comerciale deja scontate de acestea. Rata rescontului este o rată a dobânzii pe care o fixează Banca Naţională în
momentul rescontării cambiilor de către băncile comerciale, în funcţie de interesul pe care îl are statul de a lărgi sau restrânge volumul
creditului. În momentul în care rata rescontului scade are loc o ieftinire a creditului, fiind încurajate creditele şi investiţiile, iar dacă
rata rescontului creşte, creditele se scumpesc şi sunt descurajate investiţiile.

9
 Ratele dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează, în general, dinamica ratei rescontului, ceea ce înseamnă
că politica băncii centrale influenţează costul creditului în ansamblul său.
Taxele de scont sunt de regulă mai mari decât cele de rescont. Băncile comerciale sunt mereu atente la modul cum evoluează
rescontul, mai ales că banca centrală îl poate limita atunci când este utilizat excesiv.
b) Vânzarea – cumpărarea de titluri financiare pe open – market reprezintă o altă formă de intervenţie pe piaţa monetară
(utilizată mai ales în SUA). Când banca de emisiune achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor publice (creanţe asupra Trezoreriei) sau
private (creanţe asupra economiei) înseamnă că ea pune în circulaţie cantităţi suplimentare de monedă. În cazul vânzării de astfel de
creanţe are loc un fenomen de diminuare a masei monetare.
Reglarea lichidităţii monetare în funcţie de nevoile economiei poartă denumirea de politica open – market, întrucât instituţia de
emisiune deschide piaţa ce funcţiona iniţial doar pe baza tranzacţiilor între băncile comerciale.
c) Practica rezervelor obligatorii s-a generalizat în aproape toate ţările dezvoltate. În Franţa, acest mecanism al rezervelor
obligatorii a fost instaurat în anul 1967. Modificarea cotelor rezervelor obligatorii îşi manifestă eficacitatea prin faptul că ele afectează
imediat multiplicatorul monetar, care reprezintă interesul acestor cote.
Băncile comerciale sunt obligate să deţină într-un cont neremunerat la banca de emisiune un anumit volum de monedă centrală
proporţional sumei depozitelor sau creditelor acceptate de bancă.
Creşterea ratei rezervelor obligatorii permite băncilor să împrumute mai multă lichiditate de la banca de emisiune, pentru a o re
depune însă fără nici o remunerare la această bancă, lucru care scumpeşte refinanţarea băncilor. Pe de altă parte, se reduce
multiplicatorul creditelor şi implicit, masa monetară scripturală. Din contră, diminuarea ratei rezervelor obligatorii relaxează costul
refinanţărilor bancare şi sporesc masa monetară.
Experienţa a evidenţiat că aceste intervenţii asupra lichidităţii bancare nu au decât o influenţă limitată asupra cererii de credit şi,
deci, asupra creaţiei monetare. Operaţiunea în sine dă rezultate numai dacă este adoptată şi promovată prin surprindere.
d) Plafonarea creditelor este o formă de intervenţie mai directă asupra distribuirii creditelor de către bănci, pentru a stăpâni
creşterea diferitelor agregate monetare. Dar, o astfel de măsură de natură administrativă devine prea rigidă, discreţionară, care
limitează jocul liber al ratei dobânzii în echilibrul economic.
e) Reglarea pieţei valutare este indispensabilă pentru apărarea unei anumite parităţi a monedei naţionale pe pieţele valutare sau
pentru asigurarea echilibrului tendenţial al plăţilor externe ale ţării. Intervenţia autorităţii publice asupra cursului valutar se realizează
fie urmând jocul pieţei, fie reglementând anumite operaţiuni de schimb.
• Modularea ratei dobânzii pe piaţa monetară are un rol determinant în perioadele normale asupra fluxurilor de capitaluri.
Creşterea ratei dobânzii încurajează deţinerea de monedă naţională şi intrările de capitaluri; reducerea ratei dobânzii
descurajează plasamentele în monedă naţională.
• Rezervele valutare, care reprezintă trezoreria publică în devize a unor ţări, pot fi utilizate în anumite limite pentru a evita
devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale în raport cu alte valute. Dacă moneda tinde să se deprecieze, banca de
emisiune poate să-şi diminueze rezervele valutare, vânzând devize pe piaţă în schimbul propriei monede. Invers, dacă moneda
sa tinde să se aprecieze, ea poate să vândă propria monedă şi să cumpere devize.
În cazul unui dezechilibru monetar fundamental cu străinătatea autoritatea monetară este tentată să recurgă la controlul efectiv al
operaţiunilor de schimb valutar sau la modificarea cursului de schimb al monedei naţionale. Controlul valutar constă, în principiu, în a
supune autorizării orice cumpărare sau vânzare de devize străine, în special pentru diminuarea ieşirilor de capitaluri speculative.
Modificarea parităţii presupune devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale pentru echilibrarea balanţelor de plăţi externe.

3.3. Politica banilor ieftini sau scumpi

Atunci când venitul de echilibru se realizează la un anumit nivel care este însoţit de un şomaj considerabil şi de irosiri de
capacităţi de producţie se poate recurge la politica banilor ieftini, respectiv la ieftinirea creditului şi la facilitarea obţinerii lui.
Principalele acţiuni pentru sporirea ofertei de monedă sunt: cumpărarea de titluri publice pe piaţa deschisă; diminuarea cotei rezervelor
obligatorii; reducerea taxei scontului.

10
 Creşterea ofertei de bani va conduce la reducerea ratei dobânzii şi, implicit, la creşterea investiţiilor şi a nivelului de echilibru al
venitului (produsului) naţional.
Politica banilor scumpi constă în acel set de măsuri de creştere a costurilor creditului şi de reducere a posibilităţilor de obţinere a
acestuia, prin vânzarea de titluri pe open – market, creşterea ratei dobânzii şi sporirea ratei legale de rezervă. Aceste măsuri sunt
adoptate pentru limitarea inflaţiei prin cerere.
În concluzie, înscriindu-se în cadrul politicii economice generale, politica monetară are ca obiect de a asigura cantitatea de
monedă necesară pentru realizarea creşterii economice şi a ocupării depline prezervând stabilitatea valorii monedei pe plan intern
(preţ) cât pe plan extern (curs de schimb). Adaptând astfel volumul mijloacelor de plată la nevoile economiei, politica monetară
trebuie să evite un exces de ofertă (creare) de monedă generatoare de creşteri de preţuri şi de dezechilibre ale balanţei de plăţi externe.
Dar, urmărind acest obiectiv esenţial, politica monetară nu trebuie să conducă la o insuficienţă de lichidităţi susceptibilă de a frâna
activitatea economică şi de a provoca o creştere a ratei dobânzii care să prejudicieze investiţiile şi ocuparea.

11