UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR AUTOR
CONF. UNIV. DR. ABSOLVENT
Constantin DEGERATU Alexandru Lucian ZĂHĂRESCU

1
 BUCUREŞTI
- 2009 -

C U P R I N S
CONŢINUT Pag.
INTRODUCERE ......................................................................................... 5
Cap. 1. ZONA MĂRII NEGRE ŞI SPAŢIUL DE INTERES GEOSTRATEGIC AL
ROMÂNIEI ........................................................ 9
1.1. REPERE GEOGRAFICE ŞI ISTORICE ALE ZONEI MĂRII NEGRE ......... 9
1.2. STATELE RIVERANE MĂRII NEGRE ……………………………………….. 11
1.2.1. COORDONATE ECONOMICE …………………………………………….........…… 11
1.2.2. PROBLEMATICA ENERGETICĂ LA MAREA NEAGRĂ …………….......……… 18
1.3. IMPORTANŢA ZONEI MĂRII NEGRE PENTRU ACCESUL LA RESURSE
ENERGETICE …………………………………………………….……… 20
1.4. ASPECTE DE SECURITATE REGIONALĂ ………………………….………. 22
1.5. JOCURI GEOSTRATEGICE LA EST DE MAREA NEAGRĂ ……………… 24
1.6. MAREA NEAGRĂ, POTENŢIALĂ ZONĂ MAJORĂ PENTRU
SECURITATEA GLOBALĂ ………………………………………………………… 28
Cap. 2. CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA GEOPOLITICĂ ŞI
GEOSTRATEGICĂ A ROMÂNIEI CA MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE AL
N.A.T.O. ŞI U.E. ÎN ZONA MĂRII NEGRE ………….. 37
2.1. ELEMENTELE DE VALOARE STRATEGICĂ A COMPLEXULUI
FLUVIO-MARITIM EUROPEAN MAREA NORDULUI-RIN-MAIN-DUNĂRE-
MAREA NEAGRĂ ……………………………………………………………………. 37
2.1.1. ASPECTE ECONOMICE ŞI GEOMILITARE …………………………......……….. 38
2.1.2. COOPERAREA EUROPEANĂ …………………………………………….…........…. 39
2.1.3. POZIŢIA NATO ŞI UE FAŢĂ DE COMPLEXUL MAREA NORDULUI-RIN-
MAIN-DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ ...................................................................................... 40
2.2. MAREA NEAGRĂ - ZONĂ DE PROIECŢIE A INTERESELOR EURO-
ATLANTICE …………………………………………………………………….…….. 41
2.3. PARTENERIATUL ESTIC – INSTRUMENT DE CONSOLIDARE A
POLITICII DE VECINĂTATE A UE ……………………………………………….. 52
2.3.1. DESCHIDEREA UNUI NOU CAPITOL ÎN RELAŢIILE CU VECINII
RĂSĂRITENI ………………………………………………………………............………….. 53
2.3.2. PARTENERIATUL ESTIC ŞI PROBLEMELE CELOR ŞASE ……......…………... 56
2.3.3 CONCLUZII ……………………………………………………………...........………... 58
2.4. RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE CU STATELE DIN CAUCAZUL DE
SUD …………………………………………………………………………………….. 59
2.4.1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA REGIUNII ………….......………………... 59
2.4.2. RELAŢIILE UE CU ARMENIA ……………….........………………………………… 60
2.4.3. RELAŢIILE UE CU AZERBAIDJAN …………..........……………………………….. 61
2.4.4. RELAŢIILE UE CU GEORGIA ………………….........……………………………… 62
2.4.5. MIJLOACELE ŞI ACŢIUNEA UNIUNII EUROPENE ÎN REGIUNE …….....…… 62
2.5. ROMÂNIA – MODERATOR AL ECHILIBRULUI DE PUTERE ÎN
REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE …………………………………………. 65
2.5.1. ECHILIBRUL PUTERII ÎN TEORIA ŞI PRACTICA RELAŢIILOR
INTERNAŢIONALE ………………………………………………………….........………… 65
2
 CONŢINUT Pag.
2.5.2. BALANŢA DE PUTERE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE….......…… 67
2.5.3. ROMÂNIA ŞI NOUL ECHILIBRU AL PUTERII ……………………….......……… 71
2.5.4. CONCLUZII ………………………………………………………………..........……... 73
Cap. 3. PROVOCĂRI ŞI OPORTUNITĂŢI PEMTRU ROMÂNIA ÎN
REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE ……………………............………….. 75
3.1. SECURITATEA REGIONALĂ. PERSPECTIVE ALE REACTIVĂRII
CONFLICTELOR LATENTE EXISTENTE ÎN BALCANI ŞI CAUCAZ ….. 75
3.1.1. PROBLEMATICA CONSOLIDĂRII STATALE …………..........………………… 76
3.1.2. CARACTERISTICI GEOPOLITICE ALE ZONELOR BALCANI ŞI CAUCAZ 77
3.1.3. PERSPECTIVE ALE REACTIVĂRII CONFLICTELOR LATENTE EXISTENTE
ÎN BALCANI ŞI CAUCAZ ……………………………………........……….. 79
3.2. ASIGURAREA SECURITĂŢII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE PRIN
ÎMBUNĂTĂŢIREA COOPERĂRII MILITARE ŞI ECONOMICE ZONALE …. 82
3.2.1. PREMISELE COOPERĂRII STATELOR DIN ZONA MĂRII NEGRE …...…… 82
3.2.2. COOPERAREA MILITARĂ MARITIMĂ A STATELOR DIN ZONA MĂRII
NEGRE ………………………………………………………………............………………… 83
3.2.3. COOPERAREA ECONOMICĂ ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE …….....………. 85
3.2.4. CONCLUZII ………………………………………………........…………...………….. 89
3.3. O ECONOMIE ÎN EXPANSIUNE, O DIPLOMAŢIE DINAMICĂ …………. 89
3.3.1. DIPLOMAŢIA ECONOMICĂ, O NECESITATE PENTRU ROMÂNIA ……....... 89
3.3.2. DIMENSIUNEA GLOBALĂ A ECONOMIEI …………………….......……………. 91
3.3.3. O DIPLOMAŢIE ECONOMICĂ MODERNĂ ŞI EFICIENTĂ ……....…………... 92
3.4. ROLUL INSTRUMENTULUI MILITAR ÎN CREŞTEREA STABILITĂŢII
ŞI SECURITĂŢII REGIONALE ……………………………………………………. 94
3.4.1. INTRODUCERE ………………………………………………………..........………… 94
3.4.2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND REGIUNEA ÎN CARE ESTE DISPUSĂ
ROMÂNIA …………………………………………………………............................………. 96
3.4.3. DIRECŢII DE ACŢIUNE PENTRU PROMOVAREA STABILITĂŢII,
SECURITĂŢII ŞI PĂCII ÎN REGIUNE ……………………………………………........… 98
3.4.4. FACTORUL MILITAR COMPONENTĂ A PROCESULUI DE
SECURIZARE ŞI STABILITATE REGIONALĂ ………………………….......…………. 101
3.4.5. CONCLUZII ………………………………………………………...........……………. 103
3.5. ANALIZA EQUILIBRI: ROMÂNIA ŞI ROLUL SĂU ÎN GEOPOLITICA
MĂRII NEGRE ……………………………………………………………………….. 104
3.5.1. ROMÂNIA COLABOREAZĂ CU GRECIA SI FRANŢA ……….......……………... 104
3.5.2. SISTEMUL ROMÂNESC DE APĂRARE ……………………….........……………… 105
3.5.3. BUCUREŞTIUL NU AR PUTEA FACE FAŢĂ UNEI INVAZII …….….......……… 106
3.5.4. APARATUL INDUSTRIAL …………………………………………...........…………. 106
CONCLUZII – ROMÂNIA, MAREA NEAGRĂ & CO ……………………………. 107
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………. 109

INTRODUCERE
Încă din perioada 2003-2004, deşi existau voci care susţineau imposibilitatea unei strategii
comune pentru regiunea Mării Negre şi a Balcanilor, liniile principale ale acesteia au fost stabilite
prin aşa-numita strategie SIMN1 , ale cărei elemente principale sunt:
• crearea unui spaţiu legitim al NATO pentru a acţiona în zonă;
• atragerea Rusiei ca partener;

1
Vezi Minchev OGNYAN, Marin LESENSKI, Plamen RALCHEV, Strategia transatlantică pentru stabilizarea şi
integrarea zonei Mării Negre (Strategia SIMN), în Ronald D. ASMUS, Konstantin DIMITROV, Joerg FORBRIG
(editori), O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Editura IRSI, Bucureşti, 2004, pp. 85-99.
3
 • coordonarea eforturilor şi intereselor comunităţii euro-atlantice;
• stabilizarea statelor mai puţin dezvoltate, prin democratizare şi dezvoltare instituţională;
• mobilizarea şi participarea societăţii civile;
• dezvoltarea cooperării regionale;
• transmiterea experienţei de democratizare dinspre Europa Centrală şi de Est spre ţările din
zona Mării Negre.
În ecuaţia stabilităţii regionale, ţara noastră s-a alăturat:
• OSCE, în eforturile de prevenire a conflictelor şi realizare a securităţii cooperative;
• celorlalte 46 de state membre ale Consiliului Europei, în promovarea şi protecţia
drepturilor omului, deci, în securitatea democratică;
• celor 26 de membri NATO în asigurarea apărării colective şi gestionarea crizelor „în afara
zonei”, adică securitatea militaro-strategică;
• celor 25 de state membre ale UE, pentru integrarea economică, monetară, politica externă
de securitate comună, cooperarea judiciară şi de poliţie, asigurând dezvoltarea economică şi
stabilitatea politică a Europei.
Integrarea fermă a ţării noastre în acest ansamblu urmăreşte participarea la realizarea unei
noi ordini regionale de pace, cooperare, securitate şi stabilitate.
Majoritatea covârşitoare a studiilor, materialelor, articolelor pe această temă insistă pe faptul
că adiacenţa spaţiului românesc la trei din cele patru mari culoare strategice europene, corelată cu
apartenenţa sa la NATO şi UE, va permite României să contribuie substanţial la controlul strategic
al situaţiei din bazinul Mării Negre, la prevenirea ameninţărilor asimetrice şi a conflictelor majore,
precum şi la protejarea şi promovarea intereselor europene şi euro-atlantice2 .
În anul 2006 ”STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - România
Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi
prosperă” per ansamblu şi în special capitolul VI. România – vector dinamic al securităţii şi
prosperităţii în regiunea Mării Negre a stârnit vii controverse, conturându-se două curente
principale de opinie.
Primul dintre acestea consideră ca inoportună şi riscantă întoarcerea diplomatică spre Est.
"Nu este deloc clar de ce România ar avea nevoie de o consolidare specială la Marea Neagră, de ce
ar trebui să devină buricul acesteia, un fel de far călăuzitor care să oprească războiul din
Transnistria, să occidentalizeze Ucraina, să stopeze conflictul din Nagorno-Karabah şi, cine ştie,
poate chiar să-i creştineze pe turci", scria Bogdan Chireac în Adevărul, în acea perioadă. Finalul
articolului cu pricina formula chiar un avertisment dramatic: „orice rătăcire pe Marea Neagră care
ne-ar îndepărta de singurul obiectiv cu adevărat important pentru România - Europa - este un

2
VĂDUVA Gheorghe, Geostrategii eurasiatice, în „A X-a sesiune de comunicări ştiinţifice Securitate şi societate:
provocările mileniului trei”, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, 2004, p. 172.
4
pericol mortal pentru viitorul a generaţii de români”. E un fel de a spune că trebuie să ne vedem
lungul nasului şi că nu avem de ce să ne legam la cap cu proiecte politice care nu ne privesc.
Al doilea curent sublinia faptul că intrarea României în UE nu a fost doar un scop în sine şi
nici un punct final. E foarte important ce rol vom juca la Bruxelles, de câtă influenţă vom dispune
pentru a ne promova interesele şi daca vom fi cu adevărat implicaţi în modelarea construcţiei
europene.
Personal consider că ambele curente au exagerat nonimportanţa sau importanţa României în
zona extinsă a Mării Negre.
România nu are cum deveni peste noapte o putere economică care să conteze pe continent,
dar poziţia sa geografică şi priorităţile geostrategice dintr-un anumit moment ale aliaţilor săi
occidentali, mai ales americani, pot oferi Bucureştiului şansa de a deveni un interlocutor privilegiat
în marile capitale ale lumii. Cu alte cuvinte, capacitatea ţării de a-şi face vocea auzită cu adevărat în
spaţiul occidental ar putea ţine în mare măsură de rolul pe care îl vom juca în spaţiul Mării Negre.
Principiu călăuzitor al relaţiilor internaţionale în ultimele trei secole, balanţa de putere nu
mai este astăzi una sistemică, ci una a subsistemelor. Pornind de la analiza intereselor şi a relaţiilor
de putere existente în zona Mării Negre, acest studiu argumentează că, într-un astfel de spaţiu dificil
şi complex, stabilitatea nu poate fi realizată decât printr-o ajustare realistă a diferitelor interese
aparţinând actorilor implicaţi.
Urmărind să transforme spaţiul pontic într-unul stabil şi prosper, România trebuie mai întâi
să armonizeze şi să echilibreze aceste interese, acţionând astfel ca un autentic moderator al
echilibrului de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie de tranzit semnificativă a resurselor
energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de
conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii euro-atlantice.
Studiul de faţă se concretizează într-o cercetare calitativă a rolului de moderator al
echilibrului de putere pe care România poate şi trebuie să şi-l asume în Regiunea Extinsă a Mării
Negre. Noutatea acestei modalităţi de abordare constă în perspectiva teoretică fundamentată pe
actualitatea echilibrului de putere şi pe o viziune realistă asupra sistemului relaţiilor internaţionale,
perspectivă din care sunt analizate atât relaţiile de putere existente între statele din Regiunea Extinsă
a Mării Negre, cât şi proiectele şi iniţiativele statului român în această zonă.
Natura calitativă a studiului a presupus o abordare de tip „numere mici” drept tehnică de
cercetare. Am analizat, astfel, un număr limitat de actori ai sistemului internaţional: statele
considerate ca făcând parte din Regiunea Extinsă a Mării Negre (Bulgaria, Turcia, Georgia,
Armenia, Azerbaidjan, Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi România), Statele Unite ale Americii
şi principalele două organizaţii internaţionale ce definesc spaţiul euro-atlantic (Uniunea Europeană
şi Alianţa Nord-Atlantică).

5
 Totodată, cercetarea a fost realizată la cel de-al doilea nivel de analiză a relaţiilor
internaţionale – nivelul statal 3. Variabilele independente luate în calcul au fost: interesele naţionale,
tipul de regim (de la nedemocratic, la democratic, cu diferite grade de consolidare), caracteristicile
societăţii(istorie, tradiţii, valori relevante pentru prezenţa internaţională a statului), resursele
(îndeosebi cele energetice şi cele militare) şi populaţia(omogenă sau fragmentată etnic, religios or
cultural). Toate au participat la determinarea în mod direct a comportamentului internaţional al
statului (politica sa externă), ca variabilă dependentă.
Cercetarea este fundamentată pe următoarele două ipoteze:
1. Ipoteza teoretică (cu un nivel maxim de generalitate): în Regiunea Extinsă a Mării Negre,
ambiţiile şi interesele actorilor internaţionali sunt extrem de complexe, variind de la deplina
comuniune la o totală opoziţie.
2. Ipoteza de lucru (dedusă din ipoteza teoretică şi cu un nivel mai scăzut de generalitate):
încercând să readucă Marea Neagră pe harta Europei şi să transforme spaţiul pontic într-unul stabil
şi prosper, România trebuie să armonizeze şi să echilibreze interesele naţionale ale statelor
implicate evitând, în acelaşi, timp crearea unor noi linii de separaţie între Est şi Vest.
Testarea celor două ipoteze a implicat colectarea şi utilizarea a numeroase materiale
documentare: studii de caz, texte istorice, publicaţii de actualitate şi materiale vizuale, precum şi
alte articole ştiinţifice publicate în diverse reviste de specialitate.
Pentru realizarea succesiunii logice a demersului de mai sus, lucrarea a fost structurată pe
trei capitole.
În primul capitol ”ZONA MĂRII NEGRE ŞI SPAŢIUL DE INTERES GEOSTRATEGIC
AL ROMÂNIEI” sunt grupate informaţiile minim necesare pentru cunoaşterea şi înţelegerea
atitudinii statelor riverane şi a altor state ce îşi manifestă interesul pentru zona respectivă şi
importanţa zonei pentru securitatea globală.
În capitolul al 2-lea „CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA GEOPOLITICĂ ŞI

GEOSTRATEGICĂ A ROMÂNIEI CA MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE AL N.A.T.O. ŞI

U.E. ÎN ZONA MĂRII NEGRE” sunt prezentate parte din cele mai importante elemente care

justifică interesul „principalilor actori”, respectiv Uniunea Europeană, NATO şi Rusia pentru zona

respectivă şi modul în care România poate participa şi influenţa echilibrul de putere, în calitate de

membru NATO şi UE.

În capitolul al 3-lea „PROVOCĂRI ŞI OPORTUNITĂŢI PENTRU ROMÂNIA ÎN

REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE” se urmăreşte conturarea, suficient de distinct, a liniilor
principale ale unui posibil răspuns la ipotezele formulate.

3
Henry KISSINGER, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2002.
6
 Pe termen scurt şi mediu, Bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia vor rămâne un
spaţiu activ din punctul de vedere al evenimentelor politice, economice şi militare care pot afecta
securitatea regională şi chiar globală. Potenţialul conflictual existent în zonă, de la conflictele
„îngheţate” la cele în stare latentă şi cele aflate în derulare, coroborat cu existenţa unor grupări
teroriste şi elemente ale crimei organizate, precum şi cu interesul crescând al unor actori statali şi
non-statali faţă de resursele strategice din Caucaz, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu şi de nevoia de
a controla accesul la aceste resurse, va determina o concentrare substanţială de forţe, mijloace şi, nu
în ultimul rând, voinţă politică şi efort responsabil.
1) Prin integrarea în NATO şi U.E, România este chemată să contribuie semnificativ la
estomparea efectului de falie strategică din spaţiul sud-est european, prin transformarea regiunii
extinse a Mării Negre într-o zonă a stabilităţii, prosperităţii şi dezvoltării durabile, democratice.
2) Deplina integrare a ţării noastre în structurile europene şi euro-atlantice este de natură să
aducă plusul de potenţă necesar unei Românii destul de active şi în trecut, dar insuficient de eficace
în demersurile sale de a avea un impact pozitiv, favorabil propriilor interese pe termen lung, asupra
securităţii şi stabilităţii regionale, continentale şi globale, vizând cooperarea, înţelegerea,
reconcilierea şi aplanarea conflictelor istorice pe plan subregional.
3) Pentru ca regiunea Mării Negre să fie o zonă a stabilităţii şi prosperităţii, este necesar ca
aceasta să fie opera comună a tuturor statelor regiunii, inclusiv a României, care are de realizat, în
primul rând, o coerenţă deplină între politici, strategii şi acţiuni. Acest lucru este posibil prin
promovarea unei politici active de cooperare pe multiple planuri, inclusiv economic şi militar,
precum şi de acţiune concretă, pentru transpunerea în realitate a tratatelor, înţelegerilor şi
convenţiilor bi sau multilaterale stabilite. Ţara noastră trebuie să susţină întărirea capacităţii de
acţiune comună a statelor din bazinul Mării Negre, pentru asigurarea stabilităţii regionale,
demonstrând faptic că stabilitatea regiunii depinde de calitatea cooperării statelor sale în combaterea
fenomenelor infracţionale transfrontaliere: terorism, crimă organizată, trafic ilegal de arme, muniţii,
droguri şi persoane.

Cap. 1. ZONA MĂRII NEGRE ŞI SPAŢIUL DE INTERES GEOSTRATEGIC AL

ROMÂNIEI

1.1. REPERE GEOGRAFICE ŞI ISTORICE ALE ZONEI MĂRII NEGRE

Situată între Europa sud-estică şi Asia Mică, Marea Neagră este o mare continentală
aparţinând bazinului atlantic. Ţărmul României la Marea Neagră este de 245 km şi cuprinde
numeroase staţiuni şi porturi maritime. La Marea Neagră mai au deschidere următoarele ţări:
Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria.

7
 Marea Neagră comunică prin strâmtoarea Bosfor cu Marea Marmara, prin strâmtoarea
Dardanele, cu Marea Egee (Marea Mediterană), iar prin strâmtoarea Kerci cu Marea de Azov - mare
care este de fapt o anexă în partea nordică a Mării Negre, între Ucraina (Peninsula Crimeea) şi
Rusia. Având o forma ovală şi ţărmuri puţin crestate, excepţie făcând ţărmul Peninsulei Crimeea,
Marea Neagră are în partea de nord-vest numeroase limanuri, iar platforma continentală este foarte
extinsă, adâncimile crescând în celelalte părţi, ajungând în regiunea central-sudică la 2.425 m.
Suprafaţa Mării Negre este de 413.000 km², adâncimea maximă fiind înregistrată lângă Yalta, de
2206 m.
În Marea Neagră nu întâlnim foarte multe insule sau
peninsule, cele mai cunoscute şi importante fiind Insula
Şerpilor, Insula Sahalinul Mare şi cele create de Dunăre
iar, ca peninsule, cea mai importantă fiind Peninsula
Crimeea. Golfurile Mării Negre precum Burgas, Varna,
Sinop, Samsun, Odessa etc., fie sunt largi, un dezavantaj
pe timp de furtuna, fie colmatate de curenţii orizontali, curenţii verticali fiind inexistenţi, acest fapt
oferindu-i Mării Negre originalitate.
De mică amploare, mareele sunt de cca. 12 cm, iar salinitatea în larg are valori de 17-18%,
în comparaţie cu alte mări şi oceane care au valori de 24-34%. Salinitatea Mării Negre în zona
litoralului românesc ajunge la valori cuprinse între 7 şi 12%.
În Marea Neagră se varsă numeroase fluvii mari, ca: Dunărea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni,
Kizil-Irmak şi de aceea salinitatea ei este scăzută (în medie 20-22 %) în comparaţie cu cea a
oceanului planetar.
Temperatura medie anuală în sectorul românesc este de +12,5 °C, depăşind cu 2°C
temperatura medie a aerului. Iarna temperaturile scad destul de mult şi bat frecvent vânturile de
nord-vest care provoacă valuri mari foarte periculoase pentru navigaţie. În iernile mai reci, în zona
litorală nordică Marea Neagră îngheaţă. Sub influenţa vânturilor se formează un curent circular,
dirijat de linia ţărmurilor, care, datorită Peninsulei Crimeea, se împart în două ramuri închise: estică
şi vestică. Un curent de suprafaţă transportă prin strâmtoarea Bosfor apele mai dulci ale Mării
Negre spre Marea Mediterană; în adâncime se formează un curent compensator, care transportă în
sens invers ape cu salinitate mare. Din cauza lipsei de circulaţie verticală, la adâncimi mai mari nu
pătrunde suficient oxigen şi predomină hidrogenul sulfurat.
Din cele mai vechi timpuri, Marea Neagră a constituit o cale de legătură prin intermediul
căreia populaţia băştinaşă din regiunile pontice a intrat în contact cu cultura miceniană. Începând
din sec. al VIII-lea î.e.n. pe ţărmurile Mării Negre(”Pontus Euxinus”) coloniştii greci au întemeiat
un număr de oraşe (Phanagoria, Kimmerike, Apolonia Pontica, Mesembria, Odessos, Callatis,
Tomis, Histria, Tyras, Olbia, Chersones, Theodosia, Panticapaion, Dioscurias, Phasis, Trapezunt,

8
Sinope, Heracleea Pontica etc.) care au avut un important rol economic, politic şi cultural
contribuind la grăbirea procesului descompunerii comunei primitive la triburile locale.
După expediţia lui Pericle în Pont (437 î.e.n.) un rol preponderent în viaţa economică a
bazinului Mării Negre l-a avut oraşul Atena. Mai târziu, în anul 88 î.e.n. regele Pontului, Mitriade al
VI-lea Eupator, devenise cârmuitorul sau aliatul tuturor triburilor şi popoarelor din jurul Mării
Negre (cu excepţia Bitiniei), reprezentând o ameninţare serioasă pentru influenţa romană în Orient.
La mijlocul secolului I î.e.n., Burebista, conducătorul primului stat dac, şi-a întins stăpânirea
asupra ţărmului stâng al Mării Negre, cuprins între Nistru şi Apollonia Pontica. Dobrogea a fost
cucerită de romani şi inclusă în provincia Moesia în anul 46 e.n oraşele de pe litoralul dobrogean al
Mării Negre (Callatis, Tomis şi Histria) intrând astfel în stăpânirea Romei şi cunoscând o nouă
perioadă de înflorire economică şi culturală (perioada romană). Dominaţia romană în bazinul Mării
Negre a fost continuată de cea romano-bizantină (în secolele IV-VII e.n.), care, pentru a-şi menţine
stăpânirea drumurilor comerciale din Marea Neagră, a trebuit să înfrângă rivalitatea statului iranian
al Sasanizilor, iar apoi pe cea a cnejilor ruşi.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii
apuseni (1204), pe litoralul de sud al Mării Negre a
apărut Imperiul de Trapezunt. Din aceeaşi perioadă
datează şi prezenţa neguţătorilor genovezi şi veneţieni,
care până la cucerirea turcească şi-au instituit monopolul
comercial în bazinul Mării Negre. La sfârşitul secolului
al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea, Marea
Neagră constituia hotarul estic al Moldovei şi al Ţării
Româneşti. După căderea Caffei, trecerea Crimeei sub suzeranitatea turcească (1475) şi căderea
Chiliei şi a Cetăţii Albe în mâna turcilor (1484), aproape întreg litoralul Mării Negre se afla în
stăpânirea Imperiului Otoman. În urma războaielor ruso-turce din secolele XVIII - XIX,
stăpânirea turcească s-a restrâns continuu, până ce, în urma Primului Război Mondial, stăpânirea
asupra ţărmurilor Mării Negre de către statele riverane a căpătat aproximativ o configuraţie care a
durat până la sfârşitul Războiului Rece.
1.2. STATELE RIVERANE MĂRII NEGRE

Odată cu încheierea perioadei bipolare şi mai ales după 11 septembrie 2001 spaţiul Mării
Negre a reintrat în fluxul transformărilor geopolitice continentale şi regionale. Astfel, marile puteri
occidentale doresc să realizeze aici un spaţiu al securităţii şi stabilităţii, deziderat ce nu poate fi
atins fără o bază economică sănătoasă şi o dezvoltare durabilă, sărăcia aducând cu sine numeroase
probleme – crime, terorism, trafic de droguri etc.

9
 În prezent, regiunea este dominată de urmările extinderii NATO şi Uniunii Europene, dar şi
de procesele de prefacere economică, politică, socială etc. În acest context, ne propunem ca, în
studiul de faţă, să realizăm o trecere în revistă a principalelor caracteristici economice ale statelor
riverane Mării Negre, a vulnerabilităţilor şi oportunităţilor economice ce se manifestă aici şi a
posibilităţilor de cooperare economică pentru întărirea securităţii regiunii.

1.2.1. Coordonate economice

Bulgaria
Imediat după 1990, Bulgaria a înregistrat o perioadă de întârzieri a tranziţiei spre o economie
de piaţă şi eşecuri în implementarea reformelor, ceea ce a făcut ca ţara să rămână mult în urma
celorlalte economii în tranziţie. La începutul anului 1997, a cunoscut o criză economică şi
financiară severă. Ca urmare, Guvernul a adoptat un program comprehensiv de reformă economică,
cu o puternică asistenţă a instituţiilor financiare internaţionale şi a altor parteneri. Programul a vizat
liberalizarea comerţului şi a preţurilor, reforma sectorului social, restructurarea sectorului financiar,
întreprinderilor, agriculturii şi energiei. Implementarea acestor măsuri a transformat economia
Bulgariei, a redus inflaţia şi a îmbunătăţit încrederea investitorilor.
După 1997, ţara a înregistrat o creştere economică susţinută, care s-a situat la un nivel mediu
de peste 5-6 %/an (1998-2008) , iar inflaţia s-a menţinut la un nivel destul de scăzut – 6-8%.
Prima etapă a reformelor structurale a avut ca rezultat o creştere semnificativă a ponderii
sectorului privat – 75% din PIB. Agricultura, turismul, industria uşoară şi metalurgia sunt sectoarele
cheie ale economiei. De asemenea, sistemul bancar a fost privatizat în totalitate. În anii 2006-2008,
reformele guvernului au avut ca scop consolidarea progreselor înregistrate în ultimii ani şi s-au
adresat mai ales reducerii sărăciei şi stimulării creşterii economice. Prin urmare, Sofia a adoptat o
strategie de creare a unui climat investiţional capabil să încurajeze investiţiile private, sporirea
productivităţii şi o creştere economică susţinută. Reformele ce au vizat sectorul social au accentuat
necesitatea dezvoltării capitalului uman, în paralel cu investiţiile în infrastructură. Acestea au inclus
programe de protecţie socială, vizând în special rezolvarea problemelor privind şomajul şi sărăcia.
În perioada de referinţă, înainte de declanşarea actualei crize economice financiare, Bulgaria
înregistrase progrese importante în ceea ce priveşte stabilitatea macroeconomică şi dezvoltarea
durabilă. Creşterea economică medie atinsese, astfel, nivelul celor opt ţări nou integrate în Uniunea
Europeană, situându-se la aproximativ 5-6% în perioada anilor 2000-2007, mai ales ca urmare a
politicilor macroeconomice adecvate şi reformelor structurale. PIB-ul pe cap de locuitor a atins
12.900 USD (ppp) în 2008.
În ciuda tuturor acestor performanţe pozitive, Bulgaria continuă să se confrunte cu o rată
mare a sărăciei. Pe viitor, Guvernul de la Sofia trebuie să aibă în vedere soluţionarea cu precădere a
următoarelor provocări: abordarea cu hotărâre a problemei sărăciei; ameliorarea oportunităţilor de

10
angajare; îmbunătăţirea guvernării; îndeplinirea cerinţelor asumate în procesul de aderare a la
Uniunea Europeană; modernizarea sistemelor de educaţie şi sănătate; investiţiile în infrastructură;
îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe.

Georgia
Georgia reprezintă o mică economie în tranziţie, cu o populaţie de circa 5 milioane de
locuitori şi un PIB pe cap de locuitor de 4.700 USD în 2008. În timpurile când făcea parte din
URSS, Georgia exporta produse agricole şi energetice industriale în Uniunea Sovietică şi era o
destinaţie turistică recunoscută a regiunii. După proclamarea independenţei, în 1991, economia ţării
a intrat într-o perioadă foarte dificilă, îndeosebi sub impactul războiului civil, al pierderii accesului
pe pieţele estice, a transferurilor masive de fonduri către Moscova, a fragmentării interne, secetei şi
crizei financiare din Rusia din 1998. Astfel, producţia a scăzut cu 70%, iar exporturile s-au prăbuşit
cu 90%, cel mai mare declin al oricărei economii în tranziţie.
În prezent, consecinţele agresiunii ruseşti din anul 2008 împotriva Georgiei, urmată de
proclamarea unilaterală a independenţei regiunilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, au adus
mari pierderi economiei: aproape 300.000 de oameni strămutaţi, o mare parte din infrastructură
distrusă, rute comerciale importante întrerupte, autoritatea Guvernului georgian subminată într-o
mare parte a ţării.
De menţionat că, în noiembrie 2003, în Georgia a avut loc o mişcare politico-socială de
amploare supra-numită ”revoluţia rozelor”, o mişcare paşnică şi democratică care a declanşat
schimbări profunde. Noul guvern apărut atunci şi-a concentrat eforturile pe reformarea structurilor
puterii, eradicarea corupţiei, stabilizarea economiei şi consolidarea bugetului. Prima fază de
stabilizare a avut rezultate spectaculoase, cu o creştere economică de circa 6,2% în 2004 (o rată mai
mică, din cauza rezultatelor agricole proaste) şi de peste 7,5% în 2005. Veniturile la bugetul statului
au crescut de la 14% din PIB în 2003 la peste 25,5% în 2007. În acelaşi timp, însă, rata şomajului,
care scăzuse în 2003 la 11,5%, a crescut din nou în anii ce au urmat, ca efect al reducerilor masive
de personal din sectorul public.
În aceeaşi perioadă, respectiv în prima fază a transformărilor declanşate după ”Revoluţia
Trandafirilor”, Guvernul de la Tibilisi a lansat un amplu program anticorupţie, a iniţiat reforme
cuprinzătoare în sistemul de educaţie, a reorganizat structurile executivului şi a redus birocraţia. De
asemenea, s-a adresat problemelor privind sectorul energiei şi a reducerii sărăciei. Aceste realizări
au fost consolidate în cea de-a doua fază, prin aplicarea unor măsuri focalizate pe reforma
instituţională profundă şi pe îmbunătăţirea infrastructurii, măsuri menite să aducă Georgia la nivelul
secolului XXI, prin creştere economică accelerată, creare de locuri de muncă şi luptă amplă contra
sărăciei şi corupţiei.

11
 Politicile macroeconomice prudente şi programele de reformă structurală au caracterizat
aceste evoluţii. Circa 1/3 din creştere a fost datorată activităţii industriale şi de comunicaţii, dar şi
construcţiei oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan. Reforma sectorului public, care a vizat întărirea
instituţiilor statului, îmbunătăţirea guvernării şi o serie de strategii anticorupţie, alături de investiţii
în infrastructură şi îmbunătăţiri ale reglementărilor, au dus la sporirea ponderii sectorului privat.
Creşterea s-a bazat pe industria alimentaţiei, turism şi activităţi de tranzit comercial. În consecinţă,
până la invazia rusească din 2008, s-a asigurat un progres economic important, însoţit de o
diminuare a sărăciei, dublate de o oarecare accelerare a creşterii în sectoarele nonagricole şi
nonenergetice.
Provocările cărora Georgia va trebuie să le facă faţă, dincolo de eforturile vizând gestionarea
consecinţelor dezastruoase directe ale agresiunii Rusiei şi ale dezmembrarii teritoriale de facto, se
referă în principal la: necesitatea acută a îmbunătăţirii eficienţei guvernării; întărirea politicilor
macroeconomice, în special în domeniul fiscal; ameliorarea mediului de afaceri; sporirea calităţii
capitalului uman; reducerea vulnerabilităţii celor săraci; dezvoltarea sectoarelor prioritare ale
economiei – energie, transport, comunicaţii, turism şi agricultură; o atenţie sporită faţă de
problemele mediului natural şi celor ecologice.

România
Perioada de tranziţie, începând cu 1990, a fost mult mai dificilă în România, decât în oricare
altă ţară din Europa Centrală. Aceasta s-a datorat, în mare parte, faptului că economia era, la
sfârşitul anilor ’80, pe marginea prăpastiei, după 40 de ani de planificare centralizată, cu un accent
iresponsabil pe industria grea şi proiectele neeconomice de infrastructură de mare anvergură.
Faţă de media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9.725 de dolari americani şi de cea
mondială, de 3.853 de dolari, România cu 2.624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai
scăzut decât cel european şi se afla mult sub nivelul mediu mondial. În ceea ce priveşte indicatorul
PNB (produs naţional brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), faţă de o medie
europeană de 17.217 dolari şi de o medie a ţărilor dezvoltate de 32.793 dolari, la nivelul anului
1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori şi, respectiv, de 7,13 ori. Sub aspectul
randamentului la cereale, România se situa, la sfârşitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în
Europa. Nivelul înregistrat de ţara noastră la consumul de îngrăşăminte chimice la hectar şi la
numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori şi respectiv de şase ori
mai scăzut, la aceşti doi indicatori, faţă de media ţărilor europene dezvoltate. Locul României în
ierarhia mondială se poate reflecta şi cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor.
Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, faţă de media europeană de 1.885
de dolari şi de o medie a ţărilor europene dezvoltate de 3.635 dolari.

12
 In 2006 România a reuşit să egaleze (la paritatea dolarului) PIB-ul pe locuitor realizat în
1988. Faţă de media europeană a produsului intern brut pe locuitor în 2007, de 26.208 de dolari
americani şi de cea mondială, de 8.191 de dolari, România avea un nivel de 7.523 de dolari, aproape
de 3,5 ori mai scăzut decât cel european şi se afla sub nivelul mediu mondial.
Începând din 1997, Guvernul a implementat politici macroeconomice de construcţie reală a
unei economii de piaţă funcţionale, liberalizare a cursului valutar, privatizare, reducere a
personalului în sectorul bugetar şi de susţinere a creşterii economice sănătoase. O politică fiscală
adecvată, ce a completat o politică monetară prudentă, a condus la o îmbunătăţire a disciplinei
financiare în sectorul de afaceri şi a plasat finanţele publice şi sistemul financiar pe o bază mult mai
solidă. Toate acestea au dus la o creştere progresivă semnificativă a PIB-ului, astfel că, la nivelul
anului 2008, cu o populaţie de 21,7 milioane de locuitori, România înregistra un PIB pe locuitor de
12.200 USD (ppp), clasându-se, totuşi, pe ultimul loc în rândul statelor membre ale Uniunii
Europene. În acelaşi timp, inflaţia şi ratele dobânzilor au scăzut constant, deficitul fiscal a putut fi
mult mai bine controlat, rezervele valutare au atins cote semnificative, iar datoria externă a fost
menţinută la un nivel acceptabil. Sporirea exporturilor a fost sprijinită de investiţiile private masive
din exterior, îndeosebi odată cu invitarea României să adere la NATO, şi de evoluţia favorabilă a
preţurilor internaţionale. România a devenit, astfel, în anii 2004-2007, o destinaţie atractivă pentru
investitorii străini, ca urmare a îmbunătăţirii mediului de afaceri, a reglementărilor şi accesului la
pieţele de capital internaţionale.
În pofida creşterii economice constante din ultimii 8-9 ani, România a trebuit şi trebuie să
facă faţă unor provocări majore: necesitatea accelerării reformelor structurale; urgenţa reformării
instituţiilor publice şi a îmbunătăţirii eficienţei guvernării; reformarea cadrului juridic şi judiciar;
reformarea sistemului de pensii; dezvoltarea ariilor rurale şi reducerea sărăciei; reformarea
sectorului energiei. Reformele structurale sunt cruciale pentru a construi o economie de piaţă
competitivă, care să reziste atât aşteptărilor populaţiei cât şi exigenţelor integrării în UE. Şi aceasta,
cu atât mai mult cu cât sărăcia persistă, în special în zonele rurale, iar criza economico-finaciară
globală a declanşat o serie de ameniţări grave şi la adresa economiei româneşti, la adresa societăţii
noastre în ansamblu.

Rusia
La aproape două decenii de la prăbuşirea URSS din 1991, Rusia înregistrează noi şi noi
dificultăţi majore în procesul de edificare a unei economii de piaţă funcţionale şi în eforturile vizând
asigurarea unei creşteri economice sustenabile, orientate spre asigurarea unui nivel de trai decent
pentru majoritatea populaţiei.

13
 După dizolvarea URSS-ului, dezvoltarea economică a ţării a fost extrem de inegală, regiunea
Moscovei contribuind constant cu o treime din produsul intern brut, în condiţiile în care în regiune
este concentrată numai o zecime din populaţia ţării. Deşi primele semne ale refacerii economice au
apărut în Rusia, în 1997, arătând influenţele economiei de piaţă, în acel an, criza economico-
finaciară a culminat în august, manifestându-se îndeosebi prin deprecierea dramatică a rublei,
explozia preţurilor, a şomajului şi a sărăciei. Au urmat creşterea datoriei publice şi scăderea
nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei. În anul următor, 1998, recesiunea a
continuat.
În 1999, economia a început să se refacă. Refacerea a fost favorizată de o rublă slabă, care a
scumpit importurile şi a stimulat exporturile. Această refacere, datorată creşterii preţului ţiţeiului,
împreună cu eforturile guvernamentale pentru ducerea la bun sfârşit a unor reforme structurale, au
crescut încrederea investitorilor şi oamenilor de afaceri în şansele Rusiei în al doilea deceniu de
tranziţie. Ca urmare, în perioada 1999-2007, creşterea medie anuală a PIB a fost de peste 7,5%, în
special datorită creşterii preţului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar şi creşterii
producţiei industriale. Rezultatul a fost acumularea unui excedent comercial uriaş, datorat barierelor
protecţioniste la importuri şi corupţiei locale care a împiedicat întreprinderile mici şi mijlocii
străine să importe produse ruseşti fără intermedierea firmelor locale.
În acelaşi timp, însă, Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în
mod special petrol, gaze naturale, metale şi cherestea, care asigură aproape 80% din totalul
exporturilor, lăsând ţara vulnerabilă la variaţia preţurilor pe piaţa mondială. Pe de altă parte, în
perioada de referinţă, cererea internă de bunuri de larg consum a crescut foarte mult, cu un procent
de peste 15%, creştere care a dus, într-o anumită măsură, la consolidarea pieţei interne.
Pe acest fond, produsul intern brut se cifrat în anul 2008 la 2.225 miliarde USD (ppp), iar cel
per capita la circa 15.800 USD (ppp). ceea ce face ca economia Rusiei să fie cea de-a noua
economie a lumii şi a cincea a Europei.
Printre problemele economiei Rusiei se numără şi dezvoltarea inegală a regiunilor ţării. În
timp ce regiunea capitalei Moscova se dezvoltă exploziv (nivelul de viaţă din zona metropolitană
apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate ţări europene), iar dezvoltarea economică accelerată se
face simţită şi în alte câteva mari oraşe precum Sankt Petersburgul, Kaliningradul sau
Ecaterinburgul, cea mai mare parte a ţării, în special în zonele rurale şi ale populaţiilor minoritare
din Caucazul de Nord şi Asia, a rămas puternic în urmă.
Problematica investiţiilor străine este, de asemenea, o provocare, datorită barierelor legale,
culturale, lingvistice şi anumitor particularităţi politice ale ţării. În ultimii ani, înainte de declanşarea
actualei crize economico-financiare, s-au înregistrat investiţii importante ale unor mari companii
europene, favorizate de preţurile scăzute ale terenurilor şi forţei de muncă, ca şi de ratele de creştere
mai ridicate decât în restul Europei.

14
 O bună perioadă de timp, Rusia a beneficiat de creşterea continuă şi exponenţială preţurilor
la petrol (de la circa 15-20 USD în anii 1999-2001, la circa 140 USD în 2007) şi la gaze naturale şi
a fost capabilă să-şi plătească cea mai mare parte a uriaşei datorii externe vechi. Redistribuirea
echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelalte sectoare a rămas, însă,
principala problemă a politicilor guvernamentale ale lui Putin, politici care, dincolo de populismul
deşănţat prin care acesta a încercat să se distanţeze propagandistic de regimul lui Elţân, au favorizat
în continuare oligarhia şi sistemul birocratic al structurilor post-kaghebiste. În acest context, cea
mai mare parte a uriaşelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziţionării industriilor statului la
preţuri foarte scăzute sau concesiunilor avantajoase primite din partea guvernului. Semnificativ, în
acest sens este faptul că deşi în anii ’90, politica economică a Rusiei a fost caracterizată, într-o mare
măsură, de idei şi măsuri cu orientari economice liberale, vizând reducere rolul statului ca agent
economic, în ultimii ani, a ieşit la iveală o nouă tendinţă de naţionalizare şi reinstaurare a
controlului de stat.
În fapt, în ultimii ani, Putin a centralizat puterea, a preluat atribuţia desemnării
guvernatorilor regionali şi a întărit controlul statului în sectoare industriale cheie cum ar fi cel al
petrolului şi gazelor. "În 2003, companiile de stat erau responsabile pentru aproximativ 16% din
producţia de ţiţei", arăta OCDE, într-un raport. Până la sfârşitul anului 2007, procentul crescuse la
aproape 40%. În prezent, statul deţine un pachet majoritar în cadrul Gazprom, cea mai mare
companie de gaze naturale a Rusiei şi, probabil, din lume.
Pe scurt, potrivit aprecierilor lui Vladimir Rîjkov, deputat în Duma de Stat din 1993 până în
2007 şi gazda unei emisiuni a postului de radio Eho Moskvî, într-un comentariu publicat în Moscow
Times şi intitulat "20 de ani către nicăieri", “Rusia rămâne un colos cu picioare de lut şi cu o
reputaţia proastă în lume - un fapt înţeles nu numai de Occident şi de China, ci şi de vecinii Rusiei.
O ţară condusă de un clan de 'siloviki' (termen care desemnează un soi de politicini şi funcţionari de
stat ruşi proveniţi din noua gardă a serviciilor secrete) şi cu o economie atât de dependentă de gaz
şi petrol, nu poate deveni centrul influenţei sau al respectului puterilor globale, mai ales când
trebuie să concureze cu centre de putere industrializată, influente şi avansate, precum UE şi SUA.
Dacă Rusia nu îşi modernizează instituţiile politice şi economice, declinul său se va accentua”.
Pentru Rusia, provocări economice de viitor rămân: reducerea sărăciei; diversificarea
economiei; ameliorarea deosebirilor privind dezvoltarea economică a regiunilor sale; îmbunătăţirea
competitivităţii; încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii; creşterea calităţii capitalului uman;
îmbunătăţirea guvernării.

Turcia
Turcia, o economie de piaţă dinamică, este situată strategic între Europa şi Asia, este
riverană la Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Marmara şi controlează

15
strâmtorile de importanţă strategică Bosfor şi Dardanele. Peste 73% din populaţia de 68 milioane de
locuitori trăieşte în zonele urbane. Agricultura înseamnă circa 16% din PIB, industria – 24%, iar
serviciile – 60%. PIB-ul pe cap de locuitor însumează 12.000 USD (ppp) în anul 2008.
În viziunea actualului Guvern, Turcia trebuie să devină o democraţie modernă, seculară,
participativă, în strânsă legătură cu tradiţiile şi istoria sa, pe deplin integrată în Europa şi cu un rol
decisiv în regiune, cu o structură de producţie intens tehnologizată şi orientată spre export.
Guvernul de la Ankara a semnat în 1995 acordul de uniune vamală cu UE şi ţara a devenit candidată
la aderare la summit-ul de la Helsinki din 1999, iar la 3 octombrie 2005, UE a acceptat ca Turcia să
înceapă negocierile de aderare. Oricum, o Uniune Europeană ar fi mult mai slabă fără Turcia, placa
turnantă dintre Europa de Est şi Asia.
În ultimii 8-10 ani, Turcia s-a confruntat cu numeroase crize. Dezastrele naturale şi crizele
financiare dintre 1999-2001 au lovit sistemul şi au impus adoptarea unor reforme fundamentale,
menite să modernizeze ţara şi guvernarea sa. Pentru soluţionarea acestor crize, au fost adoptate
pachete de măsuri vizând noi programe economice, susţinute de instituţiile financiare internaţionale,
menite să revitalizeze economia ţării, să asigure o creştere economică susţinută. Această creştere
economică puternică din ultimii ani s-a datorat mai ales sectorului privat, care a atins un nivel
istoric de peste 80% din PIB, în timp ce consumul şi investiţiile din sectorul public s-au micşorat
din cauza constrângerilor politicii fiscale.
Inflaţia a scăzut continuu, ajungând să se situeze constant, în ultimii ani, la o singură cifră.
Presiunile inflaţioniste au fost ţinute sub control atât prin aprecierea monedei naţionale, cât şi prin
creşterea productivităţii, în ciuda creşterii – într-o anumită perioadă – a preţurilor petrolului şi a
şocurilor economice resimţite. De asemenea, surplusul la bugetul consolidat a depăşit ţinta de 6,5%,
printr-o mai bună colectare a TVA-ului, taxelor şi impozitelor de la datornici. Datoria publică a
scăzut, la rândul său, în proporţii remarcabile, datorită reducerii dobânzilor, creşterii performanţelor
fiscale, revitalizării creşterii economice şi aprecierii continue a ratei de schimb. Agenda de
dezvoltare a Turciei se focalizează pe următoarele provocări majore: susţinerea unor politici
macroeconomice adecvate şi a unei bune guvernări; reducerea inegalităţii, printr-o dezvoltare
umană şi socială echitabilă; crearea unui climat de afaceri mai atractiv; îmbunătăţirea capacităţii
ţării de a face faţă urgenţelor.

Ucraina
Noul stat independent, ca urmare a referendumului din 24 august 1991, avea ca misiune
dezvoltarea unei economii moderne şi pe deplin ancorate la cerinţele pieţei, precum şi a unui nou
sistem politic şi unei societăţi civile robuste. Prin urmare, s-a impus o reformă fundamentală a
sistemului şi un consens deplin asupra direcţiei şi ritmului reformei economice.

16
 În anii ’90 posibilitatea Guvernului de a implementa reforme economice structurale a fost
limitată. După 1995, autorităţile de la Kiev au fost capabile să menţină macrostabilitatea, însă
restructurarea a înaintat încet, cu câteva iniţiative de dezvoltare ale unor firme private. Astfel, la
sfârşitul anului 1999, PIB-ul a scăzut la 40% din nivelul atins în 1990. Fenomenul de sărăcie s-a
extins rapid, 30% din populaţie trăind sub limita de subzistenţă, în 1999. Din 2000, performanţele
economice ale Ucrainei au fost în creştere, uneori semnificativă, fără însă a avea o bază
macroeconomică solidă. Între acestea s-au remarcat, pe la jumătatea actualului deceniu, rata de
creştere PIB-ului (12,1% în 2004) şi rata de creştere a industriei (de 87% în perioada 1999-2004).
Unele progrese au vizat îmbunătăţirea disciplinei financiare, deprecierea substanţială a monedei
naţionale în 1998-1999, politicile monetare şi fiscale mult mai prudente şi un mediu de afaceri mai
atractiv, care au contribuit la ”supraîncălzirea” economiei ucrainene după criza financiară regională
din 1998. Agricultura, industria de procesare a produselor agricole şi comerţul cu amănuntul au
reprezentat principalele domenii care au condus creşterea economică. Întreprinderile deţinute de stat
au început să acţioneze conform principiilor economiei de piaţă, managementul a fost îmbunătăţit,
s-au făcut investiţii, ceea ce a dus la o creştere dramatică a producţiei în unele sectoare, mai ales
metalurgia. Toate acestea, combinate cu o rată de schimb mică şi tendinţele regionale de creştere
economică puternică, au contribuit la atingerea nivelului de 6.900 USD (ppp) al PIB-ului pe
locuitor în anul 2008 şi la reducerea sărăciei.
Alegerile prezidenţiale din 2004 şi ”Revoluţia portocalie” au asigurat o nouă oportunitate
pentru dezvoltarea ţării, oportunitatea care însă a eşuat în interminabile conflicte interne pentru
putere şi în ambigiutăţi majore în ceea ce priveşte orientarea democratică şi geopolitică. Crizele
majore din ultimii ani, îndeosebi cele generate de şantajul rusesc în domeniul gazelor şi gestiunea
defectuoasă a relaţiilor cu Rusia, de lipsa de perspectivă strategică clară şi realistă a guvernelor de
la Kiev, eşecuri importante înregistrate în domeniul protecţiei drepturilor omului, al reformelor
instituţionale (îndeosebi în domenuiul securităţii şi apăraării), precum şi proasta guvernare au adus
adesea statul ucrainian în pragul colapsului, fiind necesară intervenţia salvatoare a Uniunii
Europene. În perspectivă, Ucraina trebuie să facă faţă următoarelor provocări: existenţa unor
bariere semnificative privind realizarea unei creşteri susţinute pe termen lung; politica fiscală
orientată spre consum şi inflaţie; problemele conflictuale pe care le generează în relaţiile cu vecinii.

1.2.2. Problematica energetică la Marea Neagră

Din punct de vedere energetic, statele regiunii analizate depind semnificativ de livrările de
petrol şi gaze naturale din Federaţia Rusă, ceea ce constituie o vulnerabilitate deosebit de
importantă (vezi tabelul) şi favorizează planurile ruse de întâietate în „vecinătatea apropiată”.
Astfel, Occidentul, cu susţinerea statelor de pe malul vestic al Mării Negre, caută să deschidă

17
accesul spre sursele energetice de la Marea Caspică şi din Orientul Apropiat şi Mijlociu, ceea ce ar
reduce pe termen mediu dependenţa Europei de Est şi a UE, în general, de Federaţia Rusă.

Prezenţa economică rusă în Europa Centrală şi de Est este foarte evidentă în domeniul
energetic. Însă participarea companiilor ruse depinde de: obligaţia ca ele să respecte regulile UE şi
să-şi liberalizeze propria piaţă energetică; necesitatea modernizării tehnologice; costurile ridicate
ale transportului pe conducte şi pe calea ferată. Până la urmă, Federaţia Rusă trebuie să accepte
parteneriatul occidental şi cooperarea marilor companii transnaţionale şi să renunţe la relaţiile de pe
poziţii de forţă cu statele din imediata sa vecinătate.
În tot acest joc, Ucraina – ca principală ţară de tranzit - are o poziţie complexă, care se poate
constitui atât într-un avantaj strategic, cât şi într-o vulnerabilitate majoră. De poziţia Kievului
depinde transportul pe conductele ce unesc Ucraina de Europa Centrală, România şi Bulgaria.
Pentru a-şi menţine poziţia de lider energetic al zonei şi a reduce avantajele de poziţie ale Ucrainei,
Moscova stăruie în direcţia proiectelor conductei Novorossiisk-Balcanii de Est şi a gazoductului
subacvatic din Marea Neagră, cu terminalul la Istanbul. O altă direcţie de acţiune a Federaţiei Ruse
o reprezintă ”ofensiva” companiilor energetice ruse în Europa de Est şi Sud-Est, cu intenţia de a
”cumpăra tot ce se poate cumpăra”. Controlând o serie de complexe moderne de prelucrare în
străinătate, reţele de benzinării şi de transporturi de petrol şi gaze, ruşii s-ar putea adapta, în afara
frontierelor proprii, la normele de activitate ale UE.
Un alt stat esenţial pentru realizarea proiectelor de transport al petrolului şi gazelor naturale
dinspre Marea Caspică spre Europa, ocolind Rusia, este Turcia. Ankara este interesată de
gestionarea tranzitului de petrol şi gaze din Orientul Mijlociu, Caucaz şi Marea Neagră. Astfel,
Ankara a fost unul din principalii promotori al construcţiei conductei petroliere Baku-Tbilisi-
Ceyhan (BTC), intrat în funcţiune în 2004 şi este un jucător-cheie în cadrul controversatului proiect
strategic NABUCCO, proiect menit să asigure transportul gazelor din Azerbaijan, Marea Caspică şi
Asia Centrală (plus, eventual, din Iran) către Europa Centrală prin Georgia, Turcia, Bulgaria,
România, Ungaria şi Austria, ocolind Rusia. Semnarea, în aceste zile, la Ankara, a acordului
interguvernamental privind construcţia conductei reprezintă un important pas înainte, deşi
incertitudinile vor continua să persiste.
Competiţia nu exclude, desigur, şi cooperarea, în anumite limite. Turcia importă masiv gaz
natural din Federaţia Rusă, deşi încearcă să-şi diversifice sursele de aprovizionare. La scurt timp
18
după inaugurare, Ankara a întrerupt livrările prin conducta „Blue Stream”, provocând pierderi
companiei Gazprom (martie 2003). Negocierile s-au prelungit până în noiembrie, când Turcia şi
Rusia au încheiat un acord pentru reluarea livrărilor. Conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan şi Baku-
Erzurum oferă Turciei importante instrumente de presiune şi pot spori importanţa sa strategică.
În toată această ecuaţie, România poate avea un important rol strategic în circuitele
economice internaţionale, atât pentru tranzitul de petrol din Federaţia Rusă sau bazinul Mării
Baltice spre zona consumatoare din vestul Europei (de exemplu, proiectul Constanţa-Belgrad-
Trieste), cât şi în calitate de exportator de electricitate şi produse petroliere.

1.3. IMPORTANŢA ZONEI MĂRII NEGRE PENTRU ACCESUL LA

RESURSE ENERGETICE

Monopolul Moscovei în calitate de intermediar în livrarea hidrocarburilor din estul regiunii

caspice este un nou tip de control, care poate fi exercitat şi asupra ţărilor producătoare. Ca un al
treilea resort de control, Moscova îşi caută puncte de sprijin şi în infrastructura reţelelor din ţările
europene.
Evenimentele din ultimii ani au adus în centrul atenţiei riscurile pentru securitatea energetică
a Occidentului extins şi a partenerilor săi din estul Europei. Multă vreme neglijate, aceste riscuri
sunt în continuă creştere. Politica UE va fi relevantă în măsura în care va identifica aceste riscuri şi
va încuraja demersurile pentru o strategie comună în domeniul securităţii energetice. În fapt, un
obiectiv major al strategiei energetice a UE îl constituie, deja, diversificarea surselor de
aprovizionare şi accesul nemijlocit către estul regiunii caspice, via regiunea Mării Negre. În acest
context, este de înţeles şi preocuparea europeană privind înlocuirea controlului rusesc asupra
sistemelor de transport energetic în Europa prin control la nivelul fiecărei naţiuni şi cooperare între
toate părţile implicate.
Iniţiativele UE privind securitatea energetică sunt, de regulă, armonizate cu politicile SUA
referitoare la Marea Neagră, având în vedere atât cooperarea transatlantică în cadrul NATO cât şi
interesele globale şi prezenţa strategică americană în regiune. Din aceată perspectivă, strategia de
securitatec energetică a UE trebuie să specifice clar că securitatea resurselor energetice a devenit o
componentă-cheie în contextul general al securităţii euroatlantice şi să promoveze mecanisme
consultative permanente, capabile să devină instrumente eficiente de planificare a politicilor.
Dacă UE are rezerve în privinţa unui model euroatlantic, atunci se poate apela la NATO
pentru iniţierea acestei abordări în domeniul securităţii energiei. Demararea discuţiilor pe această
temă în cadrul NATO ar apărea ca un pas firesc, întrucât alianţa a evoluat rapid într-o organizaţie
pentru asigurarea securităţii pe planuri multiple. Sectorul energetic a devenit mai important ca

19
oricând în contextul securităţii generale a Occidentului extins, iar NATO rămâne principalul forum
de consultare şi de configurare a politicilor.
UE înaintează pas cu pas în direcţia obiectivului declarat pe termen lung - şi anume, acela de
a dezvolta o politică externă şi de securitate comună. O Cartă a Energiei pare să fie, din acest punct
de vedere, instrumentul cel mai potrivit pentru a promova acest obiectiv şi a propune cadrul
instituţional necesar.
Orice strategie a Uniunii Europene trebuie să recunoască locul prioritar al ţiţeiului şi gazelor
din zona Mării Caspice în chestiunea diversificării surselor de aprovizionare cu gaze şi ţiţei şi
obţinerii accesului direct la rezervele caspice, precum şi în cea a creşterii independenţei faţă de
Rusia. În acelaşi timp, este de la sine înţeles că trebuie pus un accent major pe diversificarea
tipurilor de energie, pe utilizarea substanţială a energiilor regenerabile şi pe folosirea mai eficientă a
energiei în consumul casnic şi industrial. Conservarea, economiile, o mai bună exploatare a surselor
refolosibile, mărirea capacităţii de stocare pe teritoriul UE - toate acestea sunt măsuri necesare, într-
adevăr; însă ar fi nerealist să credem că va scădea semnificativ cererea de hidrocarburi, cel puţin pe
termen mediu.
În cadrul unei strategii viabile pentru diversificarea energetică, UE trebuie să aibă în vedere
ţările producătoare şi de tranzit din bazinele Mării Negre şi Mării Caspice. Interesele energetice ale
Occidentului în acest spaţiu ar fi, pe de o parte, accesul direct la resursele din bazinul caspic
răsăritean, fără a trece prin teritoriu rusesc, iar pe de altă parte, să se asigure că ţările prin care
tranzitează energia dinspre Rusia spre Europa (în special Ucraina şi Moldova) nu-şi pierd controlul
asupra sistemelor de tranzit în faţa lui Gazprom sau a altor interese ruseşti. Din această perspectivă,
o iniţiativă concertată în spaţiul Marea Neagră-Marea Caspică ar crea perspective favorabile unor
politici comune de securitate energetică pentru UE şi SUA.
Odată definite principalele obiective politice, Strategia Securităţii Energetice a UE trebuie
materializată în activităţi concrete, în crearea instrumentelor efective de lucru şi în armonizarea
politicilor energetice naţionale. O Cartă a Energiei cu adevărat credibilă trebuie să demonstreze că
Uniunea Europeană are un cuvânt de spus în regiunile Mării Negre şi Mării Caspice.
Aprovizionarea cu energie şi tranzitul acesteia trebuie să figureze în capul listelor de priorităţi a
mandatelor reprezentanţilor speciali ai Bruxelles-ului pentru Caucazul de Sud şi Asia Centrală şi a
misiunilor în Ucraina, Georgia şi Kazahstan. UE mai poate propune iniţierea şi instituţionalizarea
unor dezbateri cu Turkmenistan şi Uzbekistan asupra dezvoltării comerciale a stocurilor lor
energetice şi asupra unei alternative europene la monopsonia4 rusească, în condiţiile în care
negocierile energetice ale Ucrainei cu Rusia se fac sub presiune, iar Rusia caută să-şi extindă

4
Monopsony (în lb. engleză, în textul original): situaţia în care există un singur cumpărător pentru un anumit produs de
piaţă. Termenul este comparabil cu acela de monopol, cu deosebirea că la acesta din urmă toată puterea pieţei se
concentrează la un singur furnizor, pe când monopsonia concentrează toată puterea de piaţă pe un singur cumpărător.
În balanţa pieţei, aşadar, monopolul desemnează extrema ofertei, iar monopsonia figurează extrema cererii. Între aceste
două extreme se stabilesc, pe un şir de valori, niveluri de competitivitate ─ cu alte cuvinte, puterea de piaţă.
20
dominaţia asupra tranzitului de gaze către ţările UE, câştigând treptat teren în reţeaua ucraineană şi
controlând total reţeaua din Moldova prin cumpărarea monopolului de la furnizor.
Un interes major al UE în estul Europei este acela de a preveni transferul conductelor de gaz
ucrainene în vreo formă de ”colaborare” ruso-ucraineană care să faciliteze controlul de facto al
Rusiei. Până una-alta, greşelile făcute de autorităţile ucrainene în procesul de negociere cu Rusia (şi
în politica energetică, în general) generează vulnerabilitate strategică şi politică a ţării, care pune în
pericol, mai departe, interesele geostrategice ale UE în tot estul Europei şi în regiunea Mării Negre.

Cap. 2. CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ A

ROMÂNIEI CA MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE AL N.A.T.O. ŞI U.E. ÎN ZONA
MĂRII NEGRE

2.1. ELEMENTELE DE VALOARE STRATEGICĂ A COMPLEXULUI FLUVIO-

MARITIM EUROPEAN MAREA NORDULUI-RIN-MAIN-DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ.

2.1.1. Aspecte economice şi geomilitare

Aprovizionarea cu apă şi resurse energetice constituie o prioritate pentru toate statele
riverane. Dacă nu ar fi aşa, în lume nu ar exista conflicte pentru apă, aşa cum se întâmplă în Africa
de Nord, în Orientul Mijlociu sau în Asia. Apa din cele două fluvii este folosită zilnic de zeci de
milioane de oameni pentru alimentaţie şi pentru irigarea unor întinse suprafeţe cultivate. Acesta este
un aspect foarte important, având în vedere că epuizarea rapidă a zăcămintelor de gaze ale Olandei,
reducerea ritmului noilor descoperiri de hidrocarburi în Marea Nordului şi succesul opoziţiei
grupurilor ecologiste faţă de utilizarea energeticii nucleare constituie realităţi ce nu pot fi neglijate
din perspectiva dezvoltării fluxului resurselor energetice între Est şi Vest. În acest context,
Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră simplifică problema transportului
resurselor energetice dinspre zona Mării Caspice către ţările din vestul Europei.

21
 Aprovizionarea cu electricitate este o condiţie esenţială pentru capacitatea de funcţionare a
localităţilor şi instituţiilor administrative, economice sau de aprovizionare de înaltă tehnicitate ale
unui stat industrializat. Pentru a oferi câteva exemple, menţionăm că în Germania 6% din producţia
de curent este obţinut prin puterea apei, iar în Bavaria se produc circa 6.500 megawaţi în acest mod.
Cele 5 centrale electrice de pe Canalul Dunăre-Main-Rin livreaza aproximativ 5,2 megawati.
Pentru România şi Serbia, o mare importanţă o au cele doua hidrocentrale construite pe
Dunăre, Porţile-de-Fier 1 şi Porţile-de-Fier- 2.
Din punct de vedere tactic sau operativ, orice curs de apă constituie un obstacol. Din punct
de vedere militar, Canalul Dunăre-Main-Rin, cu cel 16 ecluze ale sale, constituie un obstacol major.
De asemenea, Dunărea şi Rinul au reprezentat încă din antichitate obstacole importante în calea
acţiunilor militare. Axul Dunăre-Main-Rin poate deveni un mijloc de acces al dezvoltării economice
şi de accelerare a integrării ţărilor membre în structurile europene. Prin realizarea canalului, artera
navigabilă Dunăre-Rin a devenit un ansamblu interdependent, al cărui impact trece dincolo de
frontierele ţărilor riverane, devenind un element strategic la nivel european.
O dată cu demararea Conferinţei europene a miniştrilor de transport, din anul 1953, din care
făceau parte inclusiv Iugoslavia şi Austria, s-a trecut la realizarea planurilor pentru o reţea a căilor
fluviale în Europa Centrală. Aceste planuri vizau, printre altele, finalizarea Canalului Dunăre-Main-
Rin şi realizarea unei legături Oder-Dunăre.
Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră are o valoare strategică
deosebită pentru unele ţări europene nemaritime, ca Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, deoarece le
permite accesul la Bosfor, Gibraltar sau Marea Nordului şi, de aici, la Oceanul Planetar.
După scindarea imperiului sovietic şi după schimbările intervenite în Germania, nu mai
există zone de luptă, ci zone de legătură. În condiţiile geostrategice actuale, valoarea de obstacol a
canalului s-a pierdut într-o mare măsură. Ţinând cont de importanţa crescândă a Dunării, ca arteră
de transport, se poate aprecia ca oportună realizarea unor reţele de canale care să formeze o reţea
europeană de comunicaţie navală, cum ar fi: Dunăre-Sena-Marea Adriatică; Dunăre-Morava-
Vardar-Marea Egee şi Dunăre-Nipru-Marea Baltică.

2.1.3. Poziţia NATO şi UE faţă de

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră

2.2. MAREA NEAGRĂ - ZONĂ DE PROIECŢIE A INTERESELOR

EURO - ATLANTICE

22
 Marea Neagră joacă un rol tot mai important şi în securitatea energetică a UE, dar şi a
tuturor statelor în condiţiile în care, din ce în ce mai multe produse petroliere sunt transportate pe
mare. Regiunea Mării Negre devine tot mai importantă pentru UE şi reprezintă o importantă rută de
tranzit pentru resursele energetice, petrol, dar şi de transport pasageri şi marfă. Ca şi în alte regiuni
ale lumii, în care se observă o creştere a volumului de transport maritim, apare posibilitatea ca
traficul maritim să poată fi folosit pentru destabilizarea securităţii regionale. Chiar dacă în prezent
Marea Neagră se caracterizează printr-o atmosferă de relativă securitate şi stabilitate, este evident
faptul că acest spaţiu maritim nu este imun la riscurile reprezentate de acţiunile teroriste şi acest
lucru obligă statele din regiune şi alţi factori de decizie să rămână vigilenţi pentru prevenirea
acţiunilor destabilizatoare.
“Marea este de importanţă vitală pentru omenire, atât datorită problemelor de ordin
economic şi juridic, cât şi celor de natură militară şi politică. Mările şi oceanele lumii, căile de
comunicaţii internaţionale, sunt din ce în ce mai indispensabile economiei mondiale Pentru cei
interesaţi pentru transportul petrolului, minereurilor, mărfurilor generale şi speciale. În plus, pentru
cei interesati ele reprezintă un asemenea izvor de bogăţii, încât constituie miza capitală în cadrul
intereselor naţiunilor lumii”5.
Mările şi oceanele reprezintă un element esenţial în menţinerea vieţii pe planetă,
influenţează în mod esenţial clima şi au o importanţă deosebită în viaţa tuturor oamenilor de pe
planetă. Marea joacă un rol tot mai important în securitatea energetică a UE, dar şi a tuturor statelor
în condiţiile în care din ce în ce mai multe produse petroliere¸ necesare acoperirii consumului de
energie, sunt transportate pe mare.
Puterea maritimă poate fi definită ca abilitate a unui stat de a folosi mările şi oceanele în
scopuri comerciale şi militare şi, totodată, de a contracara eficient riscurile şi ameninţările la adresa
libertăţii de navigaţie.
Una din cele mai dinamice zone din perioada post-Război Rece şi post-Uniunea Sovietică,
Regiunea Mării Negre capătă noi valenţe geopolitice, geoeconomice şi geostrategice şi reprezintă o
provocare pentru Occident în încercarea acestuia de a o ”remodela”.
Marea Neagră reprezintă una dintre zonele care conectează Asia de Europa, oferind
consistenţă conceptului geopolitic EURASIA sau ASIROPA; se află în relaţii de complementaritate
cu alte zone şi spaţii de interes geopolitic cum sunt: Marea Nordului, Europa Occidentală, Europa
Centrală, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu, spaţiul caucazian şi central-asiatic, spaţiul caspic,
spaţiul balcanic, Rusia Centrală, spaţiul baltic. „Localizată – potrivit aprecierilor Strategiei de
Securitate Naţională a Romaniei (SSNRo-2006) - la interferenţa a trei zone de importanţă
deosebită – Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o
arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare
5
Cam.T.ATANASIU (coordonator), Cam. A.ZEMBA, Cdor (r.) V.GRAD, Cdor M. CORNEL, Cdor G.MARIN,
Puterea maritimă şi diplomaţia navală, Editura Militară, Bucureşti, 1998, p.86.
23
a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii
euroatlantice. Departe de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării
Negre este un conector de importanţă strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea
euroatlantică (factor furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul Orientul Mijlociu
– Regiunea Caspică – Asia Centrală (factor furnizor de energie şi consumator de securitate). Din
punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spaţiu de tranzit şi – într-o
măsură importantă – o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele
întrevăd creşterea substanţială a ponderii sale în următoarele decenii.”
Poziţie de zonă de tranzit între trei continente (Europa, Asia, Africa), se află la unul dintre
capetele traseului maritim Marea Neagră, Bosfor, Dardanele, Marea Mediterană, Suez, Marea
Roşie, Oceanul Indian, continuat prin bazinul Dunăre-Rhin până în Marea Nordului; se află pe
traseul tuturor conductelor existente sau posibil de imaginat în viitor pentru transportul ţiţeiului,
produselor petroliere şi al gazelor naturale din perimetrele de exploatare din Rusia şi fostele
republici sovietice transcaucaziene către Europa Occidentală.
Noţiunea de „Mare Bazin al Mării Negre”, pentru a desemna regiunea Europei care reuneşte
state interesate de dezvoltarea colaborării în sfera economiei şi a securităţii, legate de tradiţii
istorice şi culturale comune, a apărut la mijlocul anilor '90 când Zbigniew Brzezinski, în faimoasa
lui lucrare „Marea tablă de şah”, a numit această regiune „Balcanii euroasiatici” dar, alături de
Caucaz şi Balcanii în sine, a inclus şi o parte a Asiei de Sud, precum şi regiunile Golfului Persic şi
Orientului Mijlociu, pentru că în toate aceste teritorii a fost caracteristic un vacuum de putere.
Golful Persic şi Orientul Mijlociu se află astăzi în epicentrul unor conflicte armate - în plină
derulare, sau potenţiale. Spre deosebire de ele, Bazinul Mării Negre, situat între Marele Orient
Mijlociu şi Marea Europă, este relativ stabil, chiar dacă se confruntă cu presiunea multor ameninţări
interne şi externe. Aflându-se în interiorul triunghiului dintre lumea islamică, Rusia şi Europa,
majoritatea ţărilor Bazinului Mării Negre aleg vectorul european al politicii externe, dar nu reuşesc
să se debaraseze definitiv şi de tradiţionala esenţă „eurasiatică”, la care face referire Brzezinski.
Dacă Bazinul Mării Negre va deveni sferă de colaborare regională sau arenă de confruntare
între forţe străine, a cui prezenţă va deveni dominantă în următoarele decenii, sunt întrebări la care
nu au fost încă găsite răspunsuri.
Situaţia este greu de prognozat, dacă ne amintim de evoluţia vertiginoasă a evenimentelor
după 1990, când preşedintele turc, Turgut Ozal, a lansat iniţiativa creării „Zonei de înflorire şi
colaborare a Mării Negre”, cu participarea Turciei, a URSS şi a aliaţilor ei – Bulgaria şi România.
La acea dată, puţini erau cei care credeau că dezintegrarea regimurilor comuniste va face ideea şi
mai actuală, că procesele de dobândire a independenţei şi de suveranizare a ţărilor din Bazinul Mării
Negre, precum şi perspectiva transformării regiunii caucaziano-caspice într-o puternică sursă de

24
producţie şi transport de resurse energetice vor conduce la promovarea ei într-unul din centrele de
interes ale comunităţii internaţionale.
Astăzi, regiunea Marelui bazin al Mării Negre a devenit unul dintre centrele politicii
europene şi mondiale. Parte dintre actorii strategici mondiali, în primul rând SUA, privesc această
regiune drept „coridor strategic”, care deschide calea către raioanele cuprinse de crize puternice,
Orientul Mijlociu şi care constituie, în acelaşi timp, un fel de „barieră între civilizaţii”.
UE, lărgindu-şi poziţiile în Bazinul Mării Negre după aderarea României şi Bulgariei, şi-a
extins politica „noii vecinătăţi europene” asupra tuturor statelor Caucazului de Sud şi a Balcanilor.
Rusia şi Turcia sunt interesate de restabilirea poziţiilor lor şi de dezvoltare a colaborării regionale.
După destrămarea URSS, linia de coastă a Rusiei s-a dovedit limitată în spaţiul „de la Anap la
Adler”. Iar politica regională a Turciei a fost supusă presiunilor unor conflicte acute în Orientul
Apropiat şi Mijlociu, în primul rând în Iran şi Irak.
Direcţiile de bază ale politicii americane în regiunea Mării Negre şi a Mării Caspice au fost
formulate în declaraţia Departamentului de Stat, difuzată la summitul OSCE din noiembrie 1999, de
la Istanbul. Atunci a fost afirmat obiectivul întăririi poziţiilor SUA şi Turciei, concomitent cu
dezvolarea cooperării multilaterale.
Administraţia Bush a concentrat toate demersurile întreprinse anterior în cadrul „Marelui
program” de stabilire a „unităţii regionale” după schema SUA – Turcia – Marele Caucaz, care
presupune promovarea intereselor naţionale americane pornind de la premisa „prezenţei SUA în
regiuni de importanţă strategică ale lumii”.
Interesele strategice americane presupun asigurarea complementarităţii surselor energetice
din Golful Persic cu cele provenind din ţări care nu sunt membre OPEC, stabilirea de legături cu ţări
cu populaţie preponderent musulmană, în contrapondere la islamismul radical, susţinerea
independenţei ţărilor Caucazului de Sud (şi Bazinului Mării Negre) şi încurajarea lor pe drumul
democraţiei. În recomandările adoptate atunci, era subliniată necesitatea intensificării eforturilor
diplomatice şi stimulării investiţiilor pentru ca fluxurile energetice caspice să curgă pe conducta
Baku-Tbilisi-Ceyhan, limitând trecerea petrolului pe teritoriul ţărilor-concurente (Rusia şi Iran). În
paralel, s-a format şi strategia de instalare treptată a NATO în regiunea sud-caucaziană, strategie
legată de necesitatea menţinerii stabilităţii pe traseul oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan.
În cadrul „Conceptului de securitate strategică” la Marea Neagră se are în vedere
promovarea în regiune a programului antiterorist al NATO cu sprijinul Turciei, României şi
Bulgariei ca membri ai Alianţei, precum şi a Georgiei şi Ucrainei.
Una din motivaţiile stabilirii unor facilităţi de acces pentru forţele Statelor Unite ale
Americii în unele baze din regiune o constituie existenţa aici a patru conflicte îngheţate
(Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah), care complică serios situaţia din
Bazinul Mării Negre. Facilităţile americane ar trebui, în opinia preşedintelui român, Traian

25
Băsescu, să echilibreze poziţia Rusiei în regiune şi să nu admită scenariul forţei în rezolvarea
conflictelor. În acelaşi timp, în opinia politologului georgian Ghia Nodia, amplasarea bazelor pe
malul vestic al Mării Negre reprezintă una dintre etapele avansului SUA spre Estul Europei, care are
o importanţă politică, dar şi strategico-militară.
Astăzi structura geopolitică în această regiune este marcată de două dinamici. Prima este
înlocuirea fostei influenţe ruse şi sovietice, cu influenţa americană. A doua dinamică este
reprezentată de axa energetică care conectează petrolul şi gazele din Asia Centrală şi regiunea Mării
Caspice cu Balcanii şi Uniunea Europeană.
Astfel, în timp ce blocul sovietic se prăbuşea în 1991, Ucraina şi Georgia au rămas iniţial
sub influenţa Moscovei, dar capacitatea Rusiei de a-şi menţine puterea asupra lor s-a diminuat
simţitor la sfârşitul secolului, pierzând poziţii în ambele ţări din regiune.
Noua geopolitică a Mării Negre pune în evidenţă o nouă competiţie între marile puteri. Cu
Rusia în retragere, SUA şi Uniunea Europeană sunt acum cei mai importanţi actori externi luptând
pentru influenţa în regiune. Interese economice ca şi creşterea securităţii, sunt în joc într-o zonă
strategică crucială şi bogată în energie care conectează Balcanii cu Caucazul şi Europa de Est şi
Centrală cu Turcia.
Plasând geopolitica României şi Bulgariei într-un context mai larg macroregional, putem să
clarificăm multe din mizele şi dinamicile actuale. Aşa cum am văzut, regiunea Mării Negre trebuie
analizată şi în lumina axei strategice şi energetice dintre Balcani şi Asia Centrală. Aceasta explică
de ce SUA încearcă să sporească rolul GUUAM (Georgia-Ucraina-Uzbekistan-Azerbaidjan-
Moldova) şi a încurajat Bucureştiul să subscrie la această asociere politică.
Dependenţa energetică a statelor de la Marea Neagră favorizează, însă, planurile ruse de
recreare a fostului bloc, numai că Rusia trebuie să ţină seama de faptul că principalele sale conducte
de petrol şi gaze tranzitează Ucraina şi Polonia, tranzitul de resurse energetice spre Occident fiind
practic controlat de actori regionali asupra cărora Moscova exercită un control nesigur sau un slab
control. În plus, tendinţa de cristalizare a unei aşa-numite „zone de influenţă” SUA în „tamponul”
tradiţional dintre Rusia şi Germania, complică ecuaţia politico-economică în zona Mării Negre.
Potrivit unor analişti, se poate afirma că s-au conturat în această zonă trei blocuri
geopolitice6:
Blocul 1 ”Proactive challenge” - pentru proiectul de aprovizionare Baku-Ceyhan, condus de
SUA şi Turcia, dar incluzând şi Azerbaidjan şi Georgia, care şi-au aliniat politica externă cu
interesele Washington-ului, în direct conflict cu geostrategia Moscovei. În acelaşi timp, dar cu ceva
reticenţă, Azerbaidjan susţine politica de “containment” a SUA împotriva Iranului.

6
Ian Bremmer, Sophia Clément, Andrew Cottey ,Thanos Dokos, Emerging Subregional Cooperation
Processes: South-Eastern Europe, The Newly Independent States and theMediteranean, , in T.
Veremis and D. Triantaphyllou (eds.), The Southeast European Yearbook 1997-98 (Athens: ELIAMEP,
1998), p. 217-24
26
 Blocul 2 “Frozen Instability” - fără o activitate propriu-zisă, condus de Rusia, împreună cu
Iran şi Armenia. Scopul lor comun este de a menţine “status-qou-ul” regional, dar şi de a împiedica
atingerea obiectivelor SUA în regiune.
Blocul 3 “Measured 9”- condus de UE şi având sprijinul tuturor companiilor comerciale
care văd în ciocnirile de interese geopolitice o ameninţare la adresa securităţii şi stabilităţii pe
termen lung.
În ceea ce priveşte SUA, una dintre mutările cu caracter strategic efectuată este atragerea
statelor deţinătoare de resurse sau care se găsesc pe „coridoarele de transport” în parteneriate
strategice bilaterale. Din această perspectivă este de menţionat faptul că fostul secretar de stat
american Condoleezza Rice şi ministrul de externe al Azerbaidjanului, Elmar Mammadyarov au
semnat la Washington, un memorandum privind securitatea energetică ce se anunţă extrem de
important pentru România. Conform comunicatului oficial al Departamentului de Stat al SUA,
„înţelegerea exprimă intenţia guvernelor SUA şi Azerbaidjan de a iniţia un dialog la nivel înalt
privind securitatea energetică în regiunea caspică co-prezidat de cele două părţi semnatare ale
memorandumului”7. În comunicatul Departamentului de Stat al SUA se sublinia că: „Acest dialog la
nivel înalt îşi propune să aprofundeze şi diversifice cooperarea deja solidă dintre Guvernele şi
companiile celor două state pentru creşterea exportului de petrol şi gaze azere pe piaţa mondială.
O atenţie deosebită va fi acordată realizării conductei de gaze Turcia - Grecia - Italia şi potenţial
Proiectului Nabucco şi altor gazoducte, cu
gaz azer, pentru a ajuta Europa să-şi
consolideze securitatea energetică prin
diversificarea furnizorilor de gaze. Acest
Memorandum de Înţelegere constituie un
element important în parteneriatul nostru cu
Azerbaidjan, care include cooperarea în
domeniile energiei, reformei economiei de
piaţă şi democraţiei si securităţii”.
Harta proiectului Nabucco
Practic, era pentru prima dată când americanii „puneau pe hârtie” o înţelegere care face
referire la conducta de gaze Nabucco. Acest parteneriat intervinea, practic, după ce preşedintele azer
de atunci, Ilham Aliyev, semnase cu preşedintele Comisiei Europene, Manuel Barroso, un alt
memorandum, UE - Azerbaidjan, privind un parteneriat energetic între cele două părţi, incluzând şi
proiectul Nabucco.
Evoluţiile în zonă nu pot fi înţelese fără a se lua în considerare politicile de securitate
energetică ale Federaţiei Ruse, Ucrainei şi Turciei. Ca succesoare a URSS, Rusia este, în

7
ZIUA din 9 septembrie 2007
27
continuare, un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când
Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de pivot pe
care l-a jucat odată în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor”.
Concepţia neo-imperială a Rusiei în Marea Neagră îşi are originea în epocile ţaristă şi sovietică. În
acest sens, fostul preşedinte rus - actualul prim-ministru - Vladimir Putin a manifestat permanent un
interes sporit pentru flota rusă din Marea Neagră care, în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani,
reprezintă o forţă semnificativă de care trebuie să se ţină seama.
Declaraţiile sale de genul „bazinul Mării Negre şi al Mării de Azov se află în zona rusă de
interes strategic”8, ori „Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale
de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze poziţiile
deţinute în Marea Neagră. Aceste deziderate sunt susţinute pe teren prin diverse metode: Moscova
continuă să obstrucţioneze retragerea bazelor sale din Georgia, Batumi şi Akhalkalaki, angajament
luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999, deşi în 2000 au existat unele gesturi care
puteau indica faptul că Federaţia Rusă ar începe să îşi respecte angajamentele internaţionale privind
retragerea bazelor sale militare din Georgia, totuşi cu excepţia bazei de la Vaziani şi la nivel
declarativ (verificarea fiind imposibilă) baza de la Gudauta, de fapt, majoritatea trupelor ruse au
rămas pe poziţii şi uneori, desfăşoară acţiuni militare.
La sfârşitul anului 2005 Rusia a anunţat schimbarea politicii sale energetice faţă de
„străinătatea apropiată”, declanşând o criză ce a culminat cu întreruperea livrării gazului în Ucraina,
în ianuarie 2006 de către Gazprom în condiţiile în care creşterea preţurilor pentru energie a
determinat sporirea spectaculoasă a profiturilor încasate de producători. Se ştie că ţările
consumatoare din CSI au beneficiat o lungă perioadă de timp de gaze naturale livrate la preţuri
semnificativ mai joase decât cele din Europa Centrală şi de Vest. În schimb, ele ofereau Rusiei
loialitate geopolitică şi/sau reţele magistrale pentru tranzit. Astfel, decizia Gazpromului de a
introduce tarife de piaţă în relaţiile cu ţările din CSI are un sens economic evident, deoarece:
1) multe întreprinderi din ţările CSI (mai ales din industria grea) sunt concurente directe
pentru cele din Rusia şi continuarea subvenţionării concurenţilor prin intermediul unor preţuri
preferenţiale la gaz ar fi o decizie economică ridicolă;
2) sistemul de gazificare al Rusiei se află într-o stare deplorabilă;
3) în ultimul deceniu investiţiile Gazpromului în explorarea zăcămintelor noi de extragere a
gazelor au fost insuficiente.
Aşadar, poziţia dură a Gazpromului în raport cu Republica Moldova, spre exemplu, s-au
înscris în strategia mai amplă de „comercializare” a relaţiilor companiei ruse cu toate fostele
republici sovietice şi de trecere de la preţuri preferenţiale, la cele de piaţă. Chiar şi aliaţii fideli ai

8
CDI Russia Weekly, 18 septembrie 2003.
28
Rusiei, cum sunt Belarus sau Armenia, s-au văzut nevoiţi să se adapteze la noua politică a
Gazpromului deja în 2006 sau vor trebui să o facă în viitorul apropiat.
Este interesant că Gazpromul manifestă două abordări diferite în ceea ce priveşte furnizarea
gazelor şi negocierea preţurilor faţă de clienţii din Europa de Vest şi CSI. Faţă de ultimele se pot
aplica variate instrumente de convingere, inclusiv sistarea furnizării, în timp ce faţă de clienţii din
Vest, Gazpromul demonstrează o corectitudine exemplară.
O altă ipoteză derivă din viziunea strategică a Gazpromului care prevede transformarea
acestuia (şi, implicit, a Federaţiei Ruse) într-un jucător global pe piaţa energiei. Dar pentru a realiza
această strategie grandioasă Gazprom are nevoie de controlul asupra reţelelor de tranzit (Georgia,
Ucraina, Turcia) şi penetrarea pe piaţa sistemelor de distribuţie din Europa Occidentală. Controlul
magistralelor de transport este crucial important pentru ca Gazprom să-şi menţină monopolul asupra
exportului efectiv de gaze din Rusia şi Asia Mijlocie şi pentru a nu fi susceptibil şantajului
economic exercitat de ţările de tranzit. Cât priveşte controlul reţelelor de distribuţie din Europa
Occidentală, Gazprom doreşte preluarea acestora pentru a-şi însuşi profiturile ce provin din
distribuţia gazelor (în prezent, companiilor de distribuţie din Europa Occidentală le revine o parte
importantă a profiturilor din activităţile de import şi distribuţie a gazelor ruseşti pe teritoriul UE).
UE nu se limitează la proiecte doar având în calcul viitoarele state membre, dimpotrivă, unul
din cel mai mare proiect finanţat de UE se referă şi la statele Orientale şi de Sud ale ţărmului Mării
Negre. Totul a început de la o „întâmplare”.
Vrând să livreze, în 1990-1991, ajutor alimentar Republicilor sovietice din Caucaz şi Asia
Centrală aflate în conflict, europenii au descoperit că nu puteau face acest lucru decât prin reţelele
ruseşti, care erau dificile şi puţin sigure. Din opt state care şi-au căpătat independenţa în 1991, doar
Georgia nu e enclavă – cu toate că şi aceasta reprezintă un caz specific, ea nu prea avea control
asupra întregului litoral, întrucât Adjaria şi Abhazia deţineau mai mult de trei sferturi din litoral.
Furnizarea pentru aceste opt state a unei soluţii alternative credibile faţă de monopolul rus de pe
marele axe de export existente: acesta era scopul programului TRACECA (Transport Europa-
Caucase-Asia), pe care UE l-a lansat în 1993. El a fost extins mai târziu şi pentru Ucraina şi
Republica Moldova. Programul nu prevedea decât mijloace de transport clasice: porturi, reţele
rutiere şi feroviare. Pe lângă faptul că programul era susţinut de UE, un alt element prin care se
creadea că se va sigura succesul era şi faptului că, la început, el nu „deranja” Rusia cu termeni
precum oleoduct şi gazoduct, ceea ce în concepţia strategilor ruşi e ceva absolut vital. Totuşi el a
fost completat cu un important proiect consacrat oleoductelor (Inogate) cât şi prin proiectul de
culoar aerian (Southern Ring Air Route), făcând în ansamblu un veritabil „coridor euro-asiatic”.
Chiar dacă nu a fost iniţiatoarea proiectului, SUA şi-a oferit repede susţinerea. Obiectivul
occidentalilor era clar: consolidarea noilor state suverane implică pentru aceasta o marjă de
manevră mai largă în alegerea partenerilor economici şi deschiderea lor pe piaţa mondială.

29
 Transportul de cantităţi mari de petrol brut implică utilizarea mai multor căi.
Chiar dacă, la început, Rusia concepea să utilizeze o singură cale pentru transportarea
petrolului la Marea Neagră, şi anume cea existentă deja la Novorosiisk, fie că era vorba de petrol
extras în primii ani sau cel produs pe termen mai lung. Acest oleoduct avea în schimb un mare
inconvenient, el trecea prin Groznîi, iar războiul din Cecenia a schimbat mult datele problemei.
Chiar dacă în primii ani Rusia era frământată de lupte politice interne pentru puterea de la Kremlin
(şi nu numai, căci peste tot în regiune, a avut loc o luptă de schimbare a tuturor elitelor), în anii
imediat următori ea a început să reacţioneze în spiritul care o caracterizează.
Moscova a relansat propriile soluţii de transport care excludeau orice participare a
companiilor străine. După cum relata şi Vladimir Yakunin, vice-ministru rus al Transporturilor, „în
epoca globalizării economiei, importanţa transporturilor pentru Rusia a crescut şi nu vom exagera
dacă vom spune că ele au devenit elemente de bază ale paradigmei geopolitice ruse”9.
Un alt actor şi a cărui politică energetică trebuie luată în seamă este Turcia.
Analiştii consideră că Turcia a înregistrat un succes răsunător în domeniul energetic
aproximativ în aceeaşi perioadă cu semnarea acordului preliminar privitor la proiectul NABUCCO,
în iulie 2006, când, în cadrul unei ceremonii organizate în oraşul Ceyhan din provincia Adana, a
fost inaugurată conducta Baku – Tibilisi – Ceyhan, care asigură transportul pe sub Marea
Mediterană a ţiţeiului azer şi cazac şi care, potrivit presei turce, este considerat un “drum al mătăsii
al secolului 21”10. Acest proiect care îi conferă Turciei poziţia indiscutabilă de “actor în domeniul
energetic”, a necesitat o investiţie de 4 miliarde de dolari, şi aduce Turciei un profit anual de circa
300 milioane de dolari. Acest prim proiect a fost demarat în urma unei politici energetice active şi
pe alocuri chiar agresivă a Turciei. Într-un prim stadiu, se discutau mai multe posibile rute pentru
această conductă, Rusia fiind principalul susţinător al traseului Baku – Novorossiisk sau Baku –
Supsa (Georgia), de unde şi-ar fi continuat traseul prin Bosfor.
Turcia a reuşit să dovedească până în prezent că se ridică la nivelul aşteptărilor în ceea ce
priveşte asigurarea securităţii rutelor de transport, a infrastructurii şi a unui mediu propice de
desfacere a resurselor transportate pe teritoriul său, iar prin ambiţia de care a dat dovadă pentru a se
impune ca un actor major în spaţiul pontic a arătat că se poate conta pe ea în ceea ce priveşte
realizarea unui spaţiu energetic securizat al Mării Negre.
Ca zonă de convergenţă a intereselor marilor actori globali, Marea Neagră cunoaşte o
dinamică a schimbărilor, pe care nici o întindere de apă nu a avut-o în ultimul deceniu. La baza
evoluţiei importanţei sale se află petrolul din Marea Caspică, precum şi cel din Kazahstan şi
Turkmenistan, care trebuie să traverseze Marea Neagră pentru a ajunge pe pieţele internaţionale.
Până acum, petrolul din Marea Caspică era pompat prin conducte de la Baku la Novorossisk, prin
Rusia, sau ajungea la Poti, în Gruzia, de unde era transportat cu tancurile petroliere prin Bosfor şi
9
RIA Novosti, Does Russia have enough oil to fill pipelines?, http://en.rian.ru/analysis/20070413/63604802.html
10
Ceyhan, 15 yillik ruya gercek oldu, sira yeni petrol ve gaz hatlarinda, Zaman, nr. 273, 18-24 iulie 2006
30
Dardanele în Mediterana, ajungând astfel pe pieţele internaţionale ale petrolului. În prezent,
strâmtorile sunt traversate de peste 42.000 de nave anual. De aceea, pericolul unor accidente navale
şi al unor catastrofe ecologice în zona Istanbulului, nu trebuie exclus. De aceea Ankara, şi-a
exprimat acordul pentru conducta petrolieră cu plecare din Baku, cu trecere prin Azerbaidjan, prin
Gruzia şi apoi pe teritoriul propriu, până la terminalele din porturile turceşti aflate pe coasta de sud
a ţării.
Uniunea Europeană îşi îndreaptă privirea nu numai asupra petrolului Mării Caspice şi Asiei
Centrale, ci şi asupra zăcămintelor minerale din Caucaz. U.E. a elaborat programul TRACEDA –
Coridorul de Transport Europa-Caucaz –Asia al cărui scop este reorganizarea reţelei de străzi, căi
ferate şi căi navigabile din această zonă. Realizarea acestui program, leagă direct Europa de Asia
Centrală, de China, de India, precum şi de Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta
interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO îşi extinde atribuţiile şi se implică
pe termen lung în Afganistan, regiunea Mării Negre este privită într-o altă lumină. Totodată, lărgirea
NATO şi a UE până la graniţele Mării Negre şi, mai ales, aspiraţiile globale ale acestor organizaţii
determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră în care a stat atâtea decenii. Deşi limbajul politic
actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum - noua importanţă strategică a
Mării Negre, deşi se reclamă necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă, este clar că
problemele cu care se confruntă regiunea sunt istorice, iar principala dilemă a strategiilor
occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puţin cele ale Ucrainei
intrată, în urma revoluţiei portocalii, în sfera de influenţă americană, cu cele ale NATO prezente la
Marea Neagră. După lărgirea Orgnizaţiei Nord-Alantice spre est, Occidentul este, încă o dată,
confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autopercepută de stabilitate) la
Marea Neagră, poate fi recepţionată de mulţi ruşi, ca fiind ostilă.
După părerea unor specialişti, în urma colapsului URSS, Moscova a pierdut nu numai 24%
din teritoriu şi circa 40% din populaţie, dar şi principalele repere ale politicii sale externe.
Conducerea de la Kremlin s-a confruntat mai bine de un deceniu cu problema identificării unei noi
identităţi pentru Rusia în sistemul relaţiilor internaţionale.
Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia şi
două posibile puteri emergente regionale - Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în
continuare un factor major în regiunea Mării Negre. Rusia caută să-şi menţină rolul de pivot pe care
l-a jucat odată în construirea şi menţinerea arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor.
Sub acoperirea participării la lupta antiteroristă, strategia rusească este marcată, de fapt, de
două tendinţe contradictorii: pe de o parte se încurajează dezvoltarea unei atmosfere de încredere
prin angrenarea în organizaţii, scheme de cooperare regională, în acţiuni comune de prezervare a
securităţii împotriva aşa-ziselor noi riscuri, iar pe de altă parte se foloseşte forţa militară în conflicte

31
îngheţate sau doar cu rol de descurajare în momentul în care Moscova constată că orientarea unor
state riverane, tinde să ia o turnură periculoasă.
Ucraina devine un avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euroatlantică, euro-
asiatică şi islamică. Fără prea multe pretenţii ca forţă navală în Marea Neagră, comparativ cu Rusia
şi chiar Turcia, Ucraina este o piesă importantă în sistemul occidental al traseelor energetice. Prin
operaţionalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza fluxul
petrolier dinspre Caspica şi Orientul Mijlociu, spre Europa. Foarte activă în special în fostele
republici sovietice, Turcia, cel mai important pilon american la graniţa masei continentale şi
culturale ruseşti, reprezintă unul din liderii regionali în Marea Neagră. Deşi forţele navale turce
înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesităţii de a păstra avantajul militar
asupra Greciei în zona Mării Egee şi a Ciprului. Flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea
securităţii strâmtorilor şi, mai ales, capacitatea de a opera în cadrul NATO. Implicată în diverse
scheme de colaborare regională - OCEMEN, BLACKSEAFOR, BLACKSEAPARTNERSHIP -
Turcia are o serie de interese proprii pe care nu întotdeauna le promovează în consonanţă cu cele ale
aliaţilor riverani din NATO (România şi Bulgaria), conştientă de faptul că nici o strategie regională
nu va putea face abstracţie de viziunea sa.
Viziunea românească porneşte de la faptul că, în calitate de ”stat de graniţă al Uniunii
Europene şi ca membru al Alianţei Nord-Atlantice în această regiune, România are interesul major
de a se învecina cu state stabile, democratice şi prospere deoarece numai acestea sunt capabile să
menţină pacea şi buna-înţelegere în relaţiile dintre ele, să creeze comunităţi regionale pluraliste şi
să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii. Construirea unui climat de securitate,
stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a acestei
strategii. România – vector dinamic al securităţii democratice, stabilităţii şi prosperităţii
economice – are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie una
stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euroatlantice.
Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a stimula o implicare
europeană şi euroatlantică mai puternică şi mai productivă în această regiune.” (Strategia de
Securitate Naţională a Romaniei (SSNRo-2006)).
Într-o astfel de viziune, aptă să pună printre obiectivele sale securizarea rutelor energetice,
România subscrie la politicile NATO şi UE de a sprijini procesele democratice, la faptul că
stabilitatea trebuie proiectată în ariile adiacente Mării Negre în armonie cu politicile NATO şi UE.
Ca membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, sprijină
obiectivele acesteia considerând că OCEMEN are un potenţial semnificativ pentru dezvoltarea
cooperării economice la nivel regional, pentru promovarea stabilităţii şi securităţii, ca şi pentru
construirea unei comunităţi de interese şi valori la Marea Neagră.

32
 La deschiderea Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat (2006), preşedintele
României a declarat că regiunea are şanse să devină un partener atrăgător pentru principalele centre
de putere economică; a pledat pentru crearea unei euroregiuni în Bazinul Mării Negre şi consolidării
democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii în regiune.
Din declaraţie a reieşit că, pentru regiunea Mării Negre, a venit momentul transformării
pragmatismului în moneda noastră comună. De asemenea, din declaraţie a reieşit că regiunea Mării
Negre se confruntă cu un deficit de securitate în zone învecinate, cu noi ameninţări generate de
terorism şi criminalitate transfrontalieră sau cu incertitudini legate de securitatea energetică.
Preşedintele a accentuat necesitatea securizării regiunii prin reglementarea diferendurilor existente
şi dezvoltarea unei cooperări economice viabile.
Preşedinţii Azerbaidjanului, Ucrainei şi Georgiei au declarat în discursurile lor la
deschiderea Summit-ului Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat că o prioritate a noii
organizaţii regionale este soluţionarea conflictelor îngheţate din Bazinul Mării Negre. Potrivit
preşedintelui azer Ilham Aliev, conflictele îngheţate sunt un impediment pentru dezvoltare. Toate
conflictele din acest spaţiu – cele din Georgia, Republica Moldova, Azerbaidjan - au la bază
separatismul şi trebuie soluţionate în baza normelor internaţionale, cu suportul comunităţii europene
şi al Statelor Unite ale Americii.
Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko a pus un accent deosebit pe securitatea energetică şi a
susţinut ideea potrivit căreia regiunea Mării Negre poate deveni o punte de legătură între resursele
energetice din Asia şi beneficiarii lor din Europa.
Mihail Saakaşvili, preşedintele Georgiei a menţionat potenţialul economic imens al regiunii.
A amintit despre porţiunile de hotare necontrolate de autorităţile legale ale unor state din regiune,
numind aceste porţiuni ca fiind „găuri negre” şi un adevărat pericol pentru întreaga Europă. De
asemenea, a subliniat faptul că ţara sa nu va recunoaşte politica periculoasă de legalizare a unor
situaţii de separatism în Europa.
În concluzie, acest spaţiu este caracterizat de o serie de vulnerabilităţi dintre care cea mai
importantă constă în diferenţele dintre ţările ce o compun. Este vorba aici nu numai despre
varietatea culturală şi politică, ce caracterizează regiunea Mării Negre, ci, mai ales, despre stadiile
diferite de dezvoltare în care se află ţările din spaţiul analizat. Într-un scenariu pesimist al evoluţiei
regionale, aceste diferenţe ar potenţa incapacitatea statelor de a coopera, având efecte negative
asupra intereselor euroatlantice în zonă.

2.3. PARTENERIATUL ESTIC – INSTRUMENT DE CONSOLIDARE A

POLITICII DE VECINĂTATE A UE

33
 Analiza tuturor elementelor ce formează substanţa Parteneriatului Estic reliefează o dublă
determinare: pe de o parte, dorinţa liber exprimată a statelor foste sovietice din arealul Mării Negre
şi spaţiul caspic de a se apropia şi, dacă se poate, de a accede în UE, iar pe de altă parte, cum
menţionează şi comunicarea Bruxellesului, interesul vital al organizaţiei europene de a contribui la
dezvoltarea stabilităţii, la îmbunătăţirea guvernării şi la susţinerea dezvoltării economice la
frontierele sale estice.
Comisia Europeană îşi sprijină propunerea cu privire la crearea noului instrument -
Parteneriatul Estic – pe argumentul că acesta va reprezenta o nouă etapă în relaţiile UE cu Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina. Parteneriatul intenţionează să
adâncească nivelul de angajare politică, inclusiv perspectiva tranziţiei la o nouă generaţie de
acorduri de asociere, să realizeze o integrare extinsă în economia UE, să faciliteze călătoriile
cetăţenilor din această regiune către UE, cu condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe de securitate, să
stabilească modalităţi mai concrete de asigurare a securităţii energetice, care să fie avantajoase
pentru toate părţile implicate, să crească nivelul de asistenţă financiară. UE îşi propune să sprijine
într-o mai mare măsură eforturile de reformă ale partenerilor săi, prin intermediul unui nou program
global de consolidare instituţională şi al unei noi dimensiuni multilaterale, care va permite
formularea unui răspuns solidar în cadrul parteneriatului la provocările comune. Viitorul parteneriat
cuprinde noi măsuri de sprijinire a dezvoltării sociale şi economice a celor şase ţări vizate, precum
şi cinci iniţiative emblematice care vor demonstra în mod concret sprijinul UE.

2.3.1. Deschiderea unui nou capitol în relaţiile

cu vecinii răsăriteni
Iniţiativa actuală are un evident caracter de continuitate, trăgându-şi seva din cunoscuta
politică europeană de vecinătate (PEV). Astfel, în efortul de devenire a sa ca actor global, Uniunea
îşi propunea, încă din anul 2003, o strategie de gestionare a schimbării, care, în perspectiva
extinderii organizaţiei, să-i permită să abordeze problemele în registrul „noi împreună“. Între
elementele-cheie, aceasta aşeza şi problema dezvoltării parteneriatului cu vecinii europeni, în cadrul
unei politici de vecinătate care să propage prosperitatea şi stabilitatea în jurul său, pe măsură ce
frontierele organizaţiei se extind.
Procesul se preconiza că va asigura o securitate mai mare cetăţenilor Europei, dar şi o
creştere a autorităţii, coerenţei şi influenţei UE pe arena internaţională. Prin politica de vecinătate,
se atribuiau atunci atuuri sporite statelor de la graniţa de sud-est a Uniunii. Pentru a evita noi
procese de fragmentare a continentului, potenţial destabilizante, Uniunea crea o „zonă de liber
schimb“, ce se considera că ar putea genera o integrare completă din punct de vedere economic
pentru ţări vecine, ca Rusia, Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Georgia, Armenia şi
Azerbaidjan, ori mediteraneene, statele membre sau candidate de la frontiera estică şi sudică a UE

34
găsind o oportunitate sporită de participare mai activă la dezvoltarea şi stabilitatea zonei.
Politicii de vecinătate i s-a atribuit din start un rol important în stabilitatea regională, care, se
ştie, este direct condiţionată de constrângerile interne şi externe ale statelor mai puţin dezvoltate
care aspiră la statutul de membru al UE: lipsa resurselor naturale, problemele demografice,
economice, sociale, concurenţa pe pieţele externe globalizate, migraţia necontrolată, terorismul şi
crima organizată etc. Lansată înainte de extinderea cu cele zece state a organizaţiei europene, PEV a
vrut să creeze, în cadrul PESC, o zonă de nivel ridicat de cooperare economică şi integrare politică,
care să promoveze stabilitatea, securitatea şi prosperitatea comună în interiorul Uniunii şi la
frontierele sale, făcând din vecinii săi „viitori aliaţi“. Ca dovadă, Planurile de acţiune ce aveau să fie
încheiate cu statele de vecinătate vizau dialogul politic al luptei cu terorismul şi teroarea ADM,
cooperarea pe probleme ale migraţiei, traficului de fiinţe umane, economice şi sociale stringente,
dar şi energetice, de transport şi de mediu. Iniţiativa propunea statelor învecinate cu Europa lărgită
obiectivul global de a avea un nivel identic cu cel al ţărilor aderente, cu excepţia obligaţiilor
financiare şi a participării la instituţii.
În doar câţiva ani, UE a încheiat, pe dimensiunea PEV, Acorduri de parteneriat şi cooperare
cu vecinii din Est şi Acorduri de asociere cu cei din Sud, în prezent fiind incluse în iniţiativă
Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Republica Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia,
Republica Moldova, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Ucraina. Rusia nu este încă
asociată la PEV, dar are încheiat un parteneriat strategic specific cu UE, în curs de a fi renegociat,
sub forma unui acord de parteneriat întărit, după ce discuţiile la acord au fost întrerupte, la 1
septembrie trecut, ca urmare a conflictului ruso-georgian din august 2008.
După cum se ştie, preşedinţia germană a Uniunii a iniţiat şi pus în mişcare, în primul
semestru al anului 2007, o variantă nouă, îmbunătăţită a PEV, numită PEV Plus, în care opţiunile
germane fac distincţie între „vecinii Europei“ - care includ şi statele din Est, dar şi pe cele din sudul
continentului - şi „vecinii europeni“, care se referă numai la statele foste sovietice. Iniţiativa
germană era orientată mai ales spre spaţiul Caucazului, subliniind necesitatea ca statele de aici, dar
şi R. Moldova, Ucraina şi Belarus să beneficieze de o integrare mai tangibilă în structurile
europene.
PEV Plus trebuia să genereze, au subliniat analiştii, un parteneriat al modernizării între UE
şi ţările din Est, ca şi din Caucaz, care să le ofere fonduri pentru o veritabilă transformare de
profunzime. Organizaţia a extins cooperarea şi zona de securitate de la periferia Europei spre Estul
caucazian şi asiatic, motivate de existenţa unor ameninţări reale reprezentate de situaţiile
conflictuale din regiune şi potenţialul de piaţă oferit de expansiunea economiei europene,
propunându-şi să lupte cu problemele interne ale acestor state, legate de debilitatea instituţiilor,
gradul ridicat de corupţie, dificultăţile democratizării, dezvoltarea insuficientă, nerespectarea
drepturilor omului, nerealizarea statului de drept şi, în acelaşi timp, ţinând cont de conflictele

35
latente din zonă, susceptibile a reînvia în orice moment, cu incapacitatea puterii de a stăpâni crizele
ce apar pe neaşteptate.
În acest context, UE era preocupată de controlul ameninţărilor de joasă intensitate la adresa
securităţii, ca şi de stoparea expansiunii terorismului, de prevenirea diseminării şi folosirii armei
nucleare în regiune, de reducerea delicvenţei internaţionale şi a traficului ilicit de arme, droguri etc.,
precum şi de accesul la resursele de hidrocarburi necesare asigurării cu energie a statelor membre
ale organizaţiei.
Ulterior, relaţia dintre Estul continentului şi UE, legată de securitatea energetică a Europei,
s-a consolidat şi finalizat într-o strategie coerentă, numită Strategia pentru Asia Centrală, ce a
declanşat acţiunile prin care organizaţia a oferit ansamblului partenerilor PEV, atât în est, cât şi în
sud, o perspectivă clară de integrare comercială şi economică aprofundată în UE, mergând de la
simplul liber schimb de bunuri şi servicii, la problema barierelor nontarifare şi până la o
convergenţă totală asupra planului, a consolidat apropierea regională în Est, bazată pe cooperarea
existentă în regiunea Mării Negre, a întărit cooperarea politică, asocierea partenerilor PEV la
iniţiativele UE şi a jucat un rol mai activ în eforturile de reglementare a conflictelor în regiune.
Un capitol ataşat la această Strategie a fost cel referitor la „Sinergia Mării Negre“,
contribuţie românească de orientare a interesului Uniunii spre spaţiul lărgit al Mării Negre, „o piaţă
în expansiune cu potenţial de dezvoltare ridicat“ şi „o placă turnantă pentru fluxurile de energie şi
de transport“. Aşa se face că acum, privind spre Est, organizaţia europeană are mai acut în atenţie
probleme ca securitatea sa energetică şi proiectele de furnizare şi de transport ale gazelor naturale şi
petrolului din Marea Caspică, prin Marea Neagră, în special prin crearea unui nou coridor energetic,
alături de promovarea drepturilor omului, a democraţiei şi a bunei guvernări, de stoparea imigraţiei
ilegale, a traficului de persoane şi a contrabandei, dezvoltarea transporturilor, inclusiv pe Dunăre,
sau comerţului.
La apariţia ideii noului Parteneriat Estic, care nu trebuie să ignore ci, dimpotrivă, să
completeze şi întregească formulele anterioare îmbrăţişate de PEV, PEV Plus, Strategia pentru Asia
Centrală şi Sinergia Mării Negre, statele membre speră că impactul său asupra regiunilor vecine ale
organizaţiei din Est va fi unul real, ce va întări efectiv stabilitatea, securitatea şi prosperitatea
spaţiilor respective. De altfel, oficiali europeni văd ultimele două iniţiative care se asociază
problematicii spaţiului complex şi lărgit al Pontului Euxin într-o unitate perfectă, întrucât, constată
ei, există spaţiu suficient pentru ca cele două iniţiative care vizează dimensiunea estică a regiunii -
Parteneriatul Estic şi Sinergia Mării Negre - să se dezvolte complementar şi să se susţină reciproc.
Diplomaţia cehă apreciază că, prin obiective, Parteneriatul Estic este o iniţiativă mai extinsă
decât iniţiativa regională reprezentată de Sinergia Mării Negre. Dacă în cadrul Sinergiei accentul
cade pe libera circulaţie, prin Parteneriatul Oriental se va face o pregătire a statelor vizate pentru o
aderare ulterioară la UE.

36
 Pe de altă parte, se consideră că Parteneriatul va beneficia de o gamă mai largă de
instrumente. Interesul sporit al Uniunii faţă de spaţiul estic pleacă şi de la problematica
independenţei energetice a Europei. În acest sens, Cehia intenţionează să organizeze, în prelungirea
reuniunii din mai a Parteneriatului Estic, un al doilea summit, cu ţările-cheie pentru proiectul
„coridorului sudic“ de transport al gazului de la Marea Caspică spre Europa. Printre ţările ce vor fi
invitate aici se vor afla Georgia, Turcia şi Kazahstan. Problema „coridorului sudic“ – via proiectului
Nabucco – doreşte să lege Caspica de Austria, prin Turcia, fapt ce a revenit, potrivit AFP, în centrul
priorităţilor, odată cu recenta criză a gazului ruso-ucraineană, care a întărit voinţa europenilor de
a-şi reduce dependenţa faţă de Moscova, diversificându-şi aprovizionările.

2.3.2. Parteneriatul Estic şi problemele celor şase

Care va fi impactul noii iniţiative asupra Armeniei, Azerbaidjanului, Republicii Belarus,
Bulgariei, Georgiei, României sau Ucrainei. Înainte de toate, „cheia“ pe care Parteneriatul Estic
doreşte s-o pună la dispoziţia celor şase state vecine răsăritene face să renască speranţele de acces
ale acestora în familia europeană şi nu fără o anume justificare. Când aşteptarea în faţa „uşii“
organizaţiei se anunţa de lungă durată, iar pentru unele state, probabil, inutilă, şi când a obţine o
unanimitate în rândul celor 27 în problema lărgirii este o întreprindere extrem de greoaie, mai ales
dacă judecăm lucrurile din perspectiva crizei ample care zdruncină din temelii economia
continentului, conceptul „nordic“ de colaborare cu UE, gândit ca o etapă de tranziţie la o nouă
generaţie de acorduri de asociere, cu un anume specific pentru statele din spaţiul lărgit al Mării
Negre şi Caspicii, se întrevede a fi un instrument de consolidare economică, politică şi socială, dar
şi de securitate, care să aducă cu sine inclusiv o revigorare şi relansare a candidaturii la comunitatea
europeană. Fără nici o ranchiună faţă de entităţi statale care, făcând parte cândva, ca republici
unionale, din colosul de la răsărit, au înăbuşit, în 1968, „primăvara de la Praga“, Cehia, aflată la
conducerea preşedinţiei europene în prima parte a anului 2009, s-a declarat hotărâtă să le ofere celor
şase state foste sovietice o altfel de „primăvară de la Praga“, cu posibilitatea de a le ancora mai
strâns la sistemul economic şi de securitate al Occidentului, pentru a face faţă cu succes
provocărilor actuale şi viitoare.
Apariţia noii iniţiative se leagă nemijlocit de realitatea că hotarele estice ale Uniunii s-au
mişcat, ca urmare a extinderilor succesive, făcând ca Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica
Moldova, Ucraina şi Belarus să devină noile vecine estice ale UE şi determinând, cum accentua
comisarul pentru relaţii externe şi politica europeană de vecinătate, Benita Ferrero-Waldner,
oportunităţi reciproce, dar şi responsabilităţi – despre care stă mărturie conflictul din Georgia. Se
ştie că statele europene partenere au un lung şir de probleme pe care se zbat să le rezolve, iar
intensificarea relaţiilor cu UE poate reprezenta o bună modalitate de ieşire din dificultate. De aceea,

37
toate aceste state şi-au exprimat interesul pentru apropierea de organizaţia europeană. Acum,
organizaţia a decis că e timpul să sprijine aceste aspiraţii, să le acorde ajutorul şi know-how-ul
democratic pentru a fi capabile să adere la Uniune. Detalii asupra dimensiunii acestui sprijin le
găsim în mesajul oficialului european, care menţionează faptul că Parteneriatul Estic, flexibil şi
adaptat în dependenţă de necesităţile şi capacitatea fiecărui partener, va determina Uniunea
Europeană să ofere asistenţa maximă posibilă, ţinând cont de realităţile politice curente. Organizaţia
îşi propune în acest caz un angajament politic mult mai profund, vrea să acorde un ajutor mai activ
pentru reformele democratice şi economice. Pentru a se asigura că fiecare dintre aceste ţări are
capacitatea administrativă necesară de a beneficia de avantajele rezultate din ofertele UE,
organizaţia vrea să dezvolte cadrul instituţional care să permită a fortifica resursele acolo unde este
nevoie. Un semnal politic foarte important al angajamentului pe care Uniunea şi l-a asumat îl
constituie decizia de a semna Acorduri de asociere cu cei care se conformează cu standardele
internaţionale ce se referă la alegerile electorale.
Pe de altă parte, este menţionat faptul că se vor stabili, prin negocieri cu statele respective,
vaste „zone de liber schimb“ care, pe termen lung, vor putea să adere la Comunitatea Economică de
Vecinătate. O intensificare a legăturilor cetăţenilor comunitari cu cei din statele partenere vecine
răsăritene va avea loc prin crearea pentru tineri de oportunităţi mai mari pentru a studia în UE, prin
simplificarea procedurilor de călătorie spre Uniune. Cetăţenii, se crede, vor călători liber şi în
siguranţă şi se conturează posibilitatea încheierii de Pacte de Mobilitate şi Securitate, care să
determine liberalizarea progresivă a vizelor, însoţite fiind de asistenţă, dar şi să asigure o mai bună
administrare a frontierelor comunitare. Uniunea îşi propune să contribuie activ la reducerea
diferenţelor economice şi sociale din aceste state, cunoscându-se că aceasta ar întări stabilitatea
societăţii.
Parteneriatul Estic este un instrument care se apreciază că va face mai multe pentru a ajuta
ţările respective să răspundă prompt noilor riscuri şi provocări. În acest sens, în legătură cu energia,
care reprezintă o preocupare comună, se preconizează o intensificare a cooperării, care să ducă la
sporirea securităţii energetice de ambele părţi. În setul de propuneri adresate şefilor de state şi
guverne europene s-a aflat şi ideea creării unui nou cadru multilateral pentru acest Parteneriat,
inclusiv o întâlnire anuală dintre miniştrii de externe, pentru a asigura partenerilor schimbul de
experienţă şi practici, atât între ei, cât şi cu statele membre ale UE. Acest lucru, se estimează, va
duce la dezvoltarea iniţiativelor în domenii ce ţin de întreprinderile mici şi mijlocii, securitatea
energetică şi pregătirea în faţa dezastrelor naturale. Cu o finanţare pe măsură asigurată de statele
membre, Parteneriatul Estic va aduce vecinilor răsăriteni „un mesaj durabil al solidarităţii politice,
cu beneficii reale pentru cetăţeni“, afirmându-se ca un profund, vast şi veritabil parteneriat de
colaborare pentru secolul XXI.

38
 După comisarul european Benita Ferrero-Waldner11, acum este momentul potrivit pentru
deschiderea unui nou capitol în relaţiile cu vecinii răsăriteni. Progresele realizate în ultimii ani sunt
o bună bază de plecare în noua întreprindere, care se vrea a fi o ofertă ambiţioasă şi, în acelaşi timp,
echilibrată. Faptul că securitatea şi stabilitatea UE sunt afectate de evenimentele care au loc în
Europa de Est şi în Caucazul de Sud a dat de înţeles că politica organizaţiei europene faţă de aceste
ţări trebuie să fie fermă, proactivă şi neambiguă.
Noua iniţiativă, a accentuat într-o declaraţie şi comisarul european pentru multilingvism,
Leonard Orban, va transforma în realitate necesitatea dublării eforturilor de cooperare ale
comunităţii europene la Marea Neagră, necesitate care, în viziunea Comisiei Europene, a rezultat
după conflictul recent dintre Rusia şi Georgia.
Presa rusă, citând surse oficiale de la Kremlin, arăta, pe un ton critic, că noua iniţiativă este
percepută la acest nivel ca un program ale cărui obiective vor zădărnici planurile Moscovei de
realizare a unui spaţiu economic unic cu fostele republici sovietice, mai ales că, până în 2020, UE
preconizează să aloce celor şase state 1,5 miliarde de euro, urmând ca deja de anul viitor ele să-şi
accelereze apropierea de organizaţia europeană.
Dublarea eforturilor de cooperare la Marea Neagră nu are, totuşi, ca ţintă scoaterea statelor
respective din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse şi, prin urmare, crearea de zone de influenţă,
trasarea de linii de demarcaţie în Europa, a accentuat preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel
Barroso. În acest stadiu, organizaţia nu este în măsură să ofere perspective de aderare. Procesul
poate fi dus foarte departe, până la statutul de asociere, o relaţie de asociere fiind cea mai avansată
posibilitate. Prin Parteneriatul Estic, cei şase vor fi atraşi mai aproape de UE, prin comerţul liber şi
acorduri de eliminare a vizelor. Summit-ul celor 27 plus 6 va limpezi multe din aceste neînţelegeri.
Inclusiv faptul precizat într-un comunicat al Comisiei Europene, că Parteneriatul Estic va fi urmărit
în paralel cu parteneriatul strategic al UE cu Rusia. Dar, preşedintele Barroso, citat de Mediafax 12,
nu se fereşte să sublinieze ambiţia UE de a transforma ţările postcomuniste în democraţii de tip
occidental şi economii de piaţă, pentru că, apreciază acesta, prosperitatea şi stabilitatea în secolul al
XXI-lea vor fi produse de politica economică, nu de rachete; de dialogul politic, nu de
demonstraţiile de forţă.
2.3.3 Concluzii
Programul multilateral pe care Parteneriatul Estic promite să-l lanseze în statele vecine
răsăritene va creşte aportul UE la prosperitatea, stabilitatea şi securitatea lumii. Viitorul va confirma
sau infirma aşteptările optimiste pe care cele şase state le au faţă de noua iniţiativă.
Parteneriatul care se naşte acum are şi alte conotaţii. Pentru grupul celor şase, alăturarea la
UE este de o mai mare importanţă decât rămânerea la trena Rusiei. Opţiunea pro-vest este benefică,

11
A se vedea declaraţia acesteia, din grupajul Parteneriatul estic – un nou capitol în relaţiile UE cu partenerii săi
răsăriteni, la adresa httpec.europa.eu/romania/news/parteneriatulesticro.htm, accesat la 18.02.2009.
12
Diana ILIESCU, Mediafax: UE asigură Rusia că Parteneriatul Estic nu va crea zone de influenţă, 05.12.2008.
39
şi economic, şi securitar, iar cei şase declară la unison că vor să fie punţi de legătură între Est şi
Vest. În practică, însă, unii dintre aceştia sunt mai europeni în preajma alegerilor, ulterior uitând de
Europa comunitară şi întorcându-şi privirile spre Moscova. Poate şi pentru că, nu de puţine ori, de
aici, la vreme de iarnă, s-a umblat la robinete, amintindu-se Europei şi vecinătăţii apropiate de unde
vin gazele. În atare condiţii, chiar şi o asemenea pendulare la două capete nu mai pare o acţiune
surprinzătoare.
Statele vizate, alături de cei 27, ar putea afla, în ansamblul politicii de parteneriat care
urmează să se lanseze, soluţii viabile la actuala criză mondială. Confruntate cu recesiunea lungă şi
puternică generată de criza financiară mondială, acestea pot spera ca susţinerea financiară
comunitară şi cooperarea să le conducă la o îmbunătăţire a perspectivelor creşterii economice, la o
mai bună gestionare a crizei.

2.5. ROMÂNIA – MODERATOR AL ECHILIBRULUI DE PUTERE ÎN

REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

2.5.1. Echilibrul puterii în teoria şi practica relaţiilor internaţionale

Până la Pacea de la Westfalia (1648), sistemul de state europene se confrunta cu aspiraţiile
medievale către universalitate ale Imperiului Roman şi ale Bisericii catolice, întruchipate de Sfântul
Împărat Romano-German. Însă Războiul de 30 de ani, purtat în interiorul Imperiului între catolici şi
protestanţi (şi mai apoi francezi), a determinat prăbuşirea sa şi apariţia unei noi ordini în sistemul
internaţional.
Noile state-naţiuni şi-au condus politica externă în baza unui concept mai întâi practicat şi
abia apoi teoretizat: echilibrul de putere. Conform acestuia, ori de câte ori un stat îşi sporea puterea
şi devenea ameninţător, celelalte state se coalizau, creând alianţe de contrabalansare şi subminând
ambiţiile hegemonice ale statului puternic. Echilibrul, care însemna pace, se realiza prin diferite
mijloace, de la război la diplomaţie, în timp ce dezechilibrul conducea aproape sigur la crize şi
conflicte.
Într-un astfel de sistem internaţional, doi actori importanţi şi-au asumat sarcina de a modera
echilibrul de putere: Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Pentru Anglia secolelor XVIII şi
XIX, rolul de protector al echilibrului puterii a însemnat sprijinirea celui mai slab împotriva celui
mai puternic. Anglia îşi putea alege în voie disputele, de vreme ce singurul său interes european era
echilibrul; diverşii aliaţi ad-hoc ai Marii Britanii aveau propriile lor obiective, dar când treceau mai
departe de ceea ce Anglia considera potrivit, ea se situa de cealaltă parte şi organiza coaliţii
împotriva aliaţilor de odinioară. Însă acest lucru a presupus o politică externă lipsită de obiective pe
termen lung şi de o strategie oficială şi previzibilă, fapt surprins cu exactitate de Sir Edward Grey
(ministru de externe între 1892-1895 şi 1905-1916), atunci când a afirmat că „miniştrii de externe

40
britanici au fost călăuziţi de ceea ce li s-a părut a fi interesul imediat al ţării lor, fără a face calcule
laborioase cu privire la viitor”13.
Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au trecut peste politica izolaţionistă confirmată
prin instituirea Doctrinei Monroe (1823) şi au intervenit în Europa în momente critice (cele două
Războaie Mondiale), atunci când Marea Britanie nu mai putea evita instaurarea hegemoniei pe
continent şi echilibrul european părea irevocabil compromis. Însă, spre deosebire de Anglia, Statele
Unite au intrat în război nu pentru a apăra un interes naţional, ci pentru a impune o nouă ordine
mondială, determinată de valorile americane, şi pentru că percepea securitatea ca fiind una
colectivă. În viziunea sa, sistemul internaţional trebuia să se bazeze pe principii, nu pe putere şi pe
lege, nu pe interese.
Perioada Războiului Rece reuşeşte să transforme într-o măsură considerabilă natura balanţei
de putere, care devine acum o aprigă cursă a înarmărilor între cei doi poli sistemici, dublată de o
politică externă expansionistă. Scopul acestei balanţe de putere nu mai rămâne acelaşi, anume
păstrarea unui echilibru între capacităţile relative ale marilor poli ai sistemului; el constă mai
degrabă în câştigarea unui avantaj asupra oponentului, care să sporească securitatea sau şansele de a
supravieţui unui conflict cu el.
Ultima etapă din evoluţia echilibrului de putere este în plină desfăşurare, începând cu
colapsul Uniunii Sovietice în 1991 şi sfârşitul Războiului Rece. În actualul sistem internaţional,
principala caracteristică a balanţei de putere o reprezintă faptul că ea nu mai este una sistemică, ci
una a subsistemelor. Echilibrul puterii din zilele noastre se practică în subsistemele relaţiilor
internaţionale, iar unul dintre cel mai des invocate exemple este Asia.
Odată cu conturarea disciplinei relaţiilor internaţionale ca fiind un domeniu distinct de
cercetare ştiinţifică, echilibrul de putere a fost teoretizat şi intens dezbătut, atât de (neo)realişti, cât
şi de (neo)liberalişti. Astfel, pentru realişti, principiul suprem al relaţiilor internaţionale este puterea,
iar fiecare stat urmăreşte maximizarea ei. Prin intermediul balanţei de putere, politica internaţională
devine un joc cu sumă nulă, în care un câştig propriu înseamnă o pierdere pentru adversar. Pentru
liberalişti, securitatea internaţională este o consecinţă a păcii, iar în menţinerea păcii nu echilibrul
este soluţia, ci dreptul internaţional. În schimbul alianţelor specifice balanţei de putere, idealiştii
mizează pe eficienţa şi virtuţile organizaţiilor internaţionale de cooperare şi integrare.
O dezvoltare a curentului realist, neorealismul argumentează că, în sistemul internaţional
actual, puterea nu mai este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea păcii şi securităţii. Însă,
întrucât nici natura umană, nici sistemul internaţional nu au cunoscut schimbări de esenţă, balanţa
de putere rămâne un obiectiv prioritar al politicii externe practicate de către state. Luând în calcul
atât criticile teoretice dure aduse liberalismului, cât şi evoluţiile concrete de pe scena relaţiilor
internaţionale, neoliberaliştii se distanţează oarecum de precursorii lor. Pentru ei, statul este într-

13
A MIROIU (coord.), R. UNGUREANU (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 207.
41
adevăr un actor raţional, care încearcă să-şi maximizeze beneficiile în toate domeniile politicii
internaţionale. Astfel, sistemul internaţional este unul anarhic, în care statele cooperează numai
atunci când sesizează un interes comun. Mai mult, neoliberaliştii renunţă la criteriile morale de
apreciere a acţiunilor statului, considerat egoist şi maximizator de utilitate. În viziunea lor, balanţa
de putere îmbracă forma unor regimuri internaţionale de securitate, descrise drept forme ordonate
ale vieţii internaţionale, bazate pe principii, norme şi proceduri şi în care fiecare stat participant are
de câştigat.
Astăzi, într-o lume în care securitatea colectivă, dreptul internaţional, cooperarea şi dialogul
câştigă popularitate, conceptul de echilibru al puterii pare căzut în desuetitudine. Însă, cum putem
explica apelul, în discursurile oamenilor de stat sau în textele strategiilor de securitate, la noţiuni
precum: interes naţional, raţiune geopolitică, influenţă, putere? Departe de a fi o cauză pierdută,
echilibrul puterii rămâne un obiectiv major urmărit de către cea mai mare parte a actorilor din
sistemul internaţional.

2.5.2. Balanţa de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre

Dezvoltările recente din cadrul sistemului internaţional au impus acordarea unei atenţii
deosebite Regiunii Extinse a Mării Negre. Printre aceste evoluţii, amintim: extinderile către est ale
NATO şi UE; conştientizarea dependenţei energetice crescânde a Europei faţă de Rusia; sporirea
importanţei strategice a Caucazului şi Asiei Centrale, datorită implicării Alianţei Nord Atlantice în
Afganistan; aspiraţiile europene ale Turciei; „revoluţiile colorate” din Georgia şi Ucraina.
Astăzi, cu puţine excepţii (China, Brazilia, India), toţi marii actori ai sistemului internaţional
prezintă interese, mai mult sau mai puţin declarate, în zona Mării Negre. Departe de a fi uşor de
realizat, o analiză a puterii în Regiunea Extinsă a Mării Negre surprinde relaţii complexe şi
dinamice, concretizate într-o balanţă a puterii aflată în permanentă echilibrare, în care interesele
diverşilor actori instituţionali variază de la deplina comuniune la o totală opoziţie.
Astfel, interesele Uniunii Europene în regiune pot fi definite de-a lungul a patru mari
domenii:
1. Promovarea pe termen lung a stabilităţii regionale şi managementul conflictelor. O bună
parte a statelor din Regiunea Extinsă a Mării Negre continuă să se confrunte cu provocări serioase
la adresa securităţii lor, majoritatea acestor provocări datând din perioada imediat următoare
colapsului Uniunii Sovietice. Astfel, cele mai dramatice ameninţări îmbracă forma unor conflicte
teritoriale, cum sunt cele din: Transnistria (Republica Moldova), Abhazia şi Osetia de Sud
(Georgia), sau conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan.
2. Promovarea instituţiilor democratice şi a domniei legii. Dacă unele state au făcut, în acest
sens, progrese notabile (România, Turcia), altele par să avanseze mai greu pe calea democraţiei
(Moldova, Armenia).

42
 3. Siguranţa unei aprovizionări stabile cu energie a Europei. În faţa unei Rusii din ce în ce
mai asertive, care nu ezită să-şi folosească resursele energetice drept instrumente ale politicii
externe, Marea Neagră (rută de tranzit a petrolului şi gazelor naturale provenite din zona Mării
Caspice) devine esenţială pentru securitatea energetică a Europei.
4. Combaterea crimei organizate şi a terorismului. Aceste ameninţări asimetrice rămân o
prioritate europeană importantă, din cauza implicaţiilor nefaste pe care le pot avea asupra securităţii
regionale. Deşi Marea Neagră s-a aflat în apropierea NATO încă din 1952 (anul de aderare a
Turciei), această regiune a căpătat o importanţă deosebită pentru Alianţă, odată cu declanşarea
războiului împotriva terorismului. Pentru transportul trupelor şi asigurarea logistică a teatrului de
operaţii afgan, cooperarea militară cu statele riverane rămâne prioritatea majoră a NATO. De
asemenea, prin extinderea către Est şi prin atractivitatea Parteneriatului pentru Pace, Alianţa a reuşit
să reducă semnificativ influenţa Rusiei asupra statelor din zona Mării Negre.
Interesele americane în Regiunea Extinsă a Mării Negre reflectă cel mai bine principiile
securităţii colective şi, prin urmare, se bucură şi de cel mai larg sprijin în rândul statelor implicate.
Aceste interese pornesc de la premisa că Statele Unite au numai de câştigat, dacă pacea, democraţia
şi prosperitatea sunt extinse şi în această regiune dificilă. Aşadar, cele trei seturi de interese
strategice ale SUA în zona Mării Negre urmăresc:
-Reforma democratică şi a economiei de piaţă – presupune sporirea libertăţilor politice prin
alegeri libere şi corecte, respectul pentru litera legii şi pentru drepturile minorităţilor, extinderea
libertăţilor economice şi existenţa economiilor de piaţă funcţionale.
- Energia şi comerţul – implică extinderea reţelelor de aprovizionare cu petrol şi gaze
naturale în cadrul pieţelor energetice europene, pentru a încuraja concurenţa, în beneficiul
consumatorilor; intensificarea dezvoltării economice şi a comerţului, printr-o infrastructură de
comunicaţii şi transport adecvată, şi investiţii în inovare şi cercetare-dezvoltare.
- Securitatea – necesită combaterea terorismului, a crimei organizate şi a proliferării armelor
de distrugere în masă. Cu toate acestea, influenţa SUA în Marea Neagră este considerabil îngrădită
prin Convenţia de la Montreux (1936), care limitează în mare măsură accesul navelor militare
aparţinând statelor neriverane, precum şi durata prezenţei lor, ce nu trebuie să depăşească 21 de zile
consecutive.
Pentru Rusia, orientarea către Vest a statelor din Europa Centrală şi de Est (devenită
evidentă imediat ce Războiul Rece a luat sfârşit) a însemnat o modificare dezavantajoasă a
echilibrului european al puterii. Pierderea speranţelor pentru un leadership la nivel global a impus
Rusiei o concentrare a eforturilor asupra regiunilor din imediata sa apropiere, şi în special asupra
zonei Mării Negre. În acest spaţiu, Rusia a insistat să-şi menţină influenţa, utilizând în diverse
ocazii conflictele îngheţate drept pârghii pentru a restrânge ambiţiile europene şi transatlantice ale
statelor implicate. Astăzi, interesul geopolitic major al Rusiei în zona Mării Negre presupune

43
menţinerea statu-quo-ului, chiar dacă acest interes face adesea imposibilă găsirea de soluţii în
negocierile în care Rusia este implicată ca mediator sau în operaţiunile de menţinere a păcii în care
Rusia se pretinde a fi parte neutră.
Dacă interesele marilor actori instituţionali din Regiunea Extinsă a Mării Negre sunt definite
în termeni generali şi sunt aparent, mai uşor de armonizat, interesele fiecărui stat în parte devin mult
mai specifice şi sunt astfel mult mai greu de armonizat şi de echilibrat.
Membră a NATO (2004) şi a Uniunii Europene (2007), tranziţia Bulgariei de la comunism la
democraţie şi o economie de piaţă funcţională nu a fost una uşoară. Ţara se confruntă în continuare
cu probleme serioase în sistemul juridic şi cu mari deficienţe în lupta împotriva corupţiei şi a crimei
organizate.
O putere tradiţională în zona Mării Negre, Turcia a fost cea care a jucat, pe timpul
Războiului Rece, rolul de moderator al echilibrului de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Acest privilegiu s-a datorat atât aderării la NATO, încă din 1952, cât şi poziţiei sale de o importanţă
geostrategică, Turcia reprezentând avangarda în lupta ideologică împotriva comunismului şi cel mai
puternic aliat al Statelor Unite în vecinătatea Orientului Mijlociu. Însă colapsul Uniunii Sovietice a
diminuat, treptat, atenţia acordată Turciei. Statul se confruntă astăzi cu instabilitate politică,
intervenţii repetate ale factorului militar în procesul politic, un deficit în ceea ce priveşte drepturile
omului şi probleme legate de minoritatea kurdă. În plus, interesul de care Turcia se bucura în cadrul
Alianţei Nord-Atlantice nu pare să mai fie împărtăşit nici de Uniunea Europeană. Demarate oficial
în decembrie 2004, negocierile privind aderarea Turciei la UE trec astăzi printr-un impas major,
îndeosebi din cauza legăturilor comerciale pe care Turcia le întreţine cu Cipru, dar şi din cauza unor
probleme legate de libertatea de expresie şi drepturile minorităţii kurde.
Intuind o rebalansare a echilibrului de putere, statul turc a lansat o serie de iniţiative menite
să-i menţină influenţa în rândul statelor din zona Mării Negre. Astfel, la începutul anilor 1990,
Turcia a instituţionalizat cooperarea din jurul Mării Negre în cadrul Organizaţiei Cooperării
Economice la Marea Neagră (OCEMN). Aflată deja în acest punct, Turcia şi-a asumat abordarea
constructivă de a extinde definiţia regiunii dincolo de statele riverane, în zonele adiacente ale
Balcanilor şi Caucazului. Astfel, Grecia, Albania, Serbia, Armenia, Azerbaidjan şi Moldova au fost
incluse în OCEMN. În plus, în aprilie 2001, Turcia a lansat şi Forţa Mării Negre, o iniţiativă
planificată încă din 1998 şi menită să diversifice eforturile de menţinere a păcii în regiune. Alături
de Turcia, statele semnatare sunt: Ucraina, Georgia, Rusia, Bulgaria şi România. Rămânând, după
Rusia, statul riveran cu capacitatea navală cea mai dezvoltată, Turcia nu urmăreşte militarizarea
Mării Negre, interesul ei esenţial rămânând menţinerea statu-quo-ului în Regiunea Extinsă a Mării
Negre.
Pentru Armenia, o relaţie bună cu Rusia reprezintă un interes prioritar. Beneficiind de
pluralism politic şi o media relativ liberă, statul armean încearcă astăzi o replicare a modelului

44
„democraţiei suverane”, promovat de elita politică din Rusia. Deşi cu o creştere economică stabilă,
progresele sale în acest domeniu sunt umbrite de blocada comercială impusă de statele vecine,
Turcia şi Azerbaidjan, în urma disputei asupra regiunii Nagorno-Karabah. Întrucât poziţia actuală a
Azerbaidjanului este aproape în totalitate garantată de exploatarea resurselor energetice, acest stat
rămâne vulnerabil la fluctuaţiile preţului barilului de petrol. Părând mai dedicat accederii în
Uniunea Europeană decât în NATO, Azerbaidjanul pune foarte mult accent pe relaţiile bilaterale cu
Rusia, relaţii în care cooperarea energetică rămâne un domeniu-cheie.
Statul georgian a cunoscut progrese binevenite din anul 2003, anul Revoluţiei Trandafirilor,
moment care a marcat şi orientarea declarată către spaţiul euro-atlantic. Deşi o mişcare îndrăzneaţă,
încercarea guvernului de la Tibilisi de a restabili controlul în teritoriile separatiste Osetia de Sud şi
Abhazia rămâne o eroare strategică. Interesele şi politica externă georgiană sunt axate pe
întreţinerea unui conflict perpetuu cu Rusia, pentru a atrage astfel atenţia şi pentru a obţine cât mai
mult sprijin occidental14.
Al doilea stat ca mărime al Europei, Ucraina încearcă să contrabalanseze legăturile
tradiţionale cu Rusia prin ambiţii euro-atlantice. Neînţelegerile şi diviziunile existente în leadership-
ul ucrainean fac însă dificile atât stabilirea consensului asupra raţiunilor geopolitice importante, cât
şi definirea şi urmărirea interesului naţional. Cu un sistem politic puternic centralizat şi acţiuni
guvernamentale incoerente, Ucraina a reuşit să declanşeze chiar şi o criză energetică în Europa, în
ianuarie 2006 şi 2009.
Stat independent abia din 1991, Moldova este astăzi cea mai săracă ţară din Europa. Cu o
capacitate instituţională limitată, o corupţie înfloritoare şi control guvernamental asupra mass-
media, Moldova este în mod substanţial sprijinită în eforturile sale de europenizare de către
România. Statul de la Est de Prut este însă şi gazda unuia dintre conflictele îngheţate din zona Mării
Negre, anume conflictul din Transnistria, ale cărui eventuale soluţii sunt abil speculate de către
diplomaţia rusă.
Interesant, în cazul Moldovei şi Ucrainei, este faptul că, deşi ambiţiile europene ale acestora
sunt declarate şi asumate în mod deschis, ele nu par dispuse să facă, în acest sens, aceleaşi sacrificii
şi progrese pe care le-au făcut, spre exemplu, statele din Europa Centrală. În echilibrul de putere
existent şi în urmărirea intereselor naţionale, Moldova şi Ucraina continuă să utilizeze opţiunea de
reapropiere de Rusia pentru a-şi întări poziţiile de negociere cu UE şi pentru a obţine astfel cât mai
multe avantaje.
În ceea ce priveşte România, interesul strategic fundamental îl reprezintă o zonă a Mării
Negre stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euro-atlantice.
Subsumat acestui interes, obiectivul strategic devine acela de a stimula o implicare europeană şi
euro-atlantică mai puternică şi mai productivă în această regiune. Ca stat de graniţă al Uniunii
14
N. POPESCU, The EU’s Sovereign Neighbours, disponibil la http://ecfr.eu/content/entry/
commentarytheeussovereignneighbours/.
45
Europene şi membru al Alianţei Nord-Atlantice, România urmăreşte să se învecineze cu state
stabile, democratice şi prospere, deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi
buna-înţelegere în relaţiile dintre ele şi să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii.
Într-o astfel de reţea complexă de interese naţionale, balanţa de putere rămâne mecanismul
cel mai eficient pentru reducerea posibilităţii izbucnirii crizelor sau conflictelor şi pentru asigurarea
stabilităţii în Regiunea Extinsă a Mării Negre.

2.5.4. Concluzii
Securitatea în bazinul Mării Negre rămâne o temă intens dezbătută, atât pe plan naţional, cât
şi pe plan regional. Validarea celor două ipoteze formulate în introducere dezvăluie mai mult decât
ceea ce se ştia până acum despre subiect. Astfel, crizele şi conflictele îngheţate din Regiunea
Extinsă a Mării Negre nu sunt determinate de incapacitatea statelor de a se înţelege între ele, ci sunt
rezultatul unor interese conflictuale. Ineficienţa unora dintre mecanismele folosite până în prezent
pentru soluţionarea diferendelor relevă faptul că balanţa de putere rămâne singurul instrument viabil
pentru stabilizarea acestei regiuni.
Urmărind să transforme bazinul Mării Negre într-un spaţiu democratic şi prosper, România
trebuie să-şi asume rolul de moderator al echilibrului de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Bunele relaţii şi influenţa câştigate astfel nu vor face decât să sporească prestigiul şi influenţa
statului român în forurile europene şi transatlantice.
Deşi adeptă a menţinerii statu-quo-ului în zona Mării Negre, Rusia trebuie atrasă în
iniţiativele şi proiectele româneşti. Însă România trebuie să realizeze acest lucru pe baza experienţei
acumulate de-a lungul relaţiilor istorice cu statul rus. Fără o minimă implicare a Rusiei, echilibrul
de putere riscă să fie unul artificial menţinut şi, prin urmare, contestat (sau chiar subminat) cu
fiecare ocazie.
Noul echilibru astfel creat nu trebuie să se sprijine numai pe calcule geopolitice, ci şi pe
forţa dreptului şi pe principiile şi valorile europene şi euro-atlantice. Moderând un asemenea
echilibru, România va acţiona ca un adevărat furnizor de securitate şi stabilitate, sporindu-şi
influenţa în Regiunea Extinsă a Mării Negre.

46
 Cap. 3. PROVOCĂRI ŞI OPORTUNITĂŢI PEMTRU ROMÂNIA ÎN REGIUNEA
EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

3.2. ASIGURAREA SECURITĂŢII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE PRIN

ÎMBUNĂTĂŢIREA COOPERĂRII MILITARE ŞI ECONOMICE ZONALE

În actualul context al globalizării şi amplificării nevoii de resurse energetice, bazinul Mării

Negre este important nu doar ca traseu de transport energetic, ci şi ca potenţial furnizor de material
energetic (petrol şi gaze naturale). Acest spaţiu poate fi stabilizat şi securizat numai prin voinţa şi
prin contribuţia tuturor statelor şi organizaţiilor internaţionale interesate, în cadre instituţionale
pragmatice şi eficiente, menite să promoveze şi să protejeze interesele comune ale ţărilor decise să
participe la acţiunile ce vizează asigurarea unui mediu stabil de securitate.

3.2.1. Premisele cooperării statelor din zona Mării Negre

Preocupate de rezolvarea propriilor probleme generate de noua lor situaţie oferită de
sfârşitul Războiului Rece, statele din bazinul Mării Negre creau în anii ’90 un sentiment mai

47
degrabă de respingere, decât de focalizare a atenţiei şi interesului comunităţii internaţionale. La
acea vreme, conduita lor era prea puţin condiţionată şi influenţată de morală şi de drept, cât mai
degrabă de tendinţa de apărare a propriilor interese, ceea ce punea în evidenţă o realitate dramatică:
„cooperarea reprezenta excepţia, iar competiţia regula”15.
În ultimii ani, realizarea securităţii şi stabilităţii în zona extinsă a Mării Negre a trecut în
rândul intereselor prioritare ale fiecărei ţări din această regiune. Organismele statale şi organizaţiile
neguvernamentale au fost nevoite să caute şi să propună soluţii proprii pentru realizarea acestor
interese, valorificând specificul şi similitudinile regionale, cultivând cooperarea şi solidaritatea
reciprocă. Desigur, nu în toate cazurile au fost finalizate negocierile, sau nu s-a găsit încă o formulă
unanim acceptată de punere în operă a altora, dar marea lor majoritate îşi etalează valorile.
În ultimul deceniu şi jumătate au fost semnate în jur de 36 de tratate bilaterale între statele
din zonă. Există multe iniţiative multilaterale regionale, dincolo de cadrele formale ale NATO, UE
şi OSCE, care pot contribui la dezvoltarea unei reţele de securitate eficiente de avertizare timpurie
şi prevenire a conflictelor – Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN),
BLACKSEAFOR, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Iniţiativa Sud-Est Europeană,
SEEBRIG, întâlnirile miniştrilor apărării din Sud-Estul Europei, GUAM, Black Sea Harmony,
Forumul Mării Negre.

3.2.2. Cooperarea militară maritimă a statelor

din zona Mării Negre
Provocările mediului de securitate în regiunea Mării Negre sunt alimentate în principal de
conflictele etnice şi secesionismul teritorial. La acestea se adaugă efectele globalizării asupra
regiunii Mării Negre, manifestate printr-o creştere constantă a traficului şi a volumului de transport
maritim în culoarul ei de comunicaţie, ceea ce afectează în bună măsură securitatea domeniului
maritim din regiune. Schimbul de date din cadrul BBCIC (Centrul de Informare şi Coordonare al
Frontierei Mării Negre) din Burgas, Bulgaria, înfiinţat în 2003 de paza de coastă a celor şase ţări
riverane, oferă informaţii importante asupra activităţilor ilegale din spaţiul Mării Negre.
Cooperarea navală între statele riverane este subiectul Documentului privind Creşterea
Încrederii şi Securităţii, în vigoare din 2003. Acest document conţine referinţe explicite privind
cooperarea în domeniul prevenirii terorismului şi prevederi pentru acordarea asistenţei în
combaterea crimei organizate şi a traficului ilegal de droguri şi armament. Documentul privind
Măsurile de Creştere a Încrederii şi Securităţii în Domeniul Naval în Marea Neagră, semnat la 25
aprilie 2002, este un instrument robust care creează o bază solidă pentru eforturile regionale în
această direcţie. Acest document stipulează atât cooperarea în domeniul naval, cât şi contacte la

15
Pierre Lorrain, Incredibila alianţă. Rusia-Statele Unite, Ed. Trustul Editorial Lider, Bucureşti, 2004, p. 234.
48
diferite niveluri, invitaţii în bazele navale, schimb de informaţii şi exerciţii anuale pentru creşterea
încrederii reciproce.
Cooperarea militară navală în regiunea Mării Negre este reprezentată de iniţiativele
BLACKSEAFOR şi Black Sea Harmony. Pentru a realiza un cadru unitar al cooperării maritime
militare a statelor din zona Mării Negre trebuie analizate motivaţiile care au determinat apariţia
acestor două iniţiative.
Grupul de Cooperare Navală din Marea Neagră (BLACKSEAFOR), cuprinzând cele şase
state riverane la Marea Neagră, a fost înfiinţat în aprilie 2001. Din august 2001, BLACKSEAFOR a
convenit să efectueze, bianual, exerciţii maritime timp de 30 de zile sub comanda prin rotaţie a
membrilor. Înfiinţată în aprilie 2001, înainte de atentatele de la 11 septembrie din SUA,
BLACKSEAFOR a pornit de la ideea unei cooperări a forţelor navale din zonă într-un cadru legal
agreat prin consens, având un pronunţat caracter diplomatic. Misiunile îndeplinite în cadrul acestei
iniţiative aveau ca scop întărirea încrederii, înţelegerii şi dialogului între statele partenere.
Misiunile BLACKSEAFOR includ: operaţii de căutare şi salvare pe mare, operaţii de
asistenţă umanitară, acţiuni împotriva minelor marine, protecţia mediului, vizitele de curtoazie şi
altele, stabilite în comun de către toate părţile.
Obiectivele generale ale activităţilor BLACKSEAFOR sunt: promovarea cooperării şi
interoperabilităţii între Marinele Militare ale naţiunilor participante, evaluarea şi experimentarea
procedurilor navale în operaţii de sprijin al păcii (PSO).
Dorind o intensificare a cooperării, Turcia înfiinţează în martie 2004 o nouă structură de
cooperare navală, Black Sea Harmony, care urmăreşte obiective similare cu operaţiunea Active
Endeavor a NATO în Marea Mediterană: să stabilească o prezenţă maritimă de-a lungul liniilor
navale de comunicaţii şi să urmărească vasele suspecte. Un puternic factor motivator al autorităţilor
de la Ankara de a iniţia această nouă structură a fost şi contracararea intenţiilor României şi
Bulgariei, în calitate de state membre ale NATO, de extindere a operaţiunii Active Endeavor din
Marea Mediterană în Marea Neagră. Autorităţile turce sunt foarte atente la păstrarea statuquoului
Mării Negre dat de prevederile Convenţiei de la Montreux, de spaţiu maritim cu acces restrictiv, ori
extinderea operaţiunii NATO ar fi putut pune în discuţie tocmai acest statut. Turcia a adresat, însă,
ţărilor riverane invitaţia de a se alătura operaţiunii Black Sea Harmony. Ucraina şi Rusia s-au
alăturat iniţiativei în anul 2007, iar România a demarat în 2008 procedurile de adoptare a legislaţiei
care să îi permită ralierea la acest proiect. În privinţa aderării la această iniţiativă a celorlalte două
state riverane Mării Negre, Bulgaria şi Georgia, ne putem aştepta la dificultăţi în cazul acesteia din
urmă, datorită unei posibile opoziţii a Rusiei pe fondul conflictelor din august 2008.
Misiunea Black Sea Harmony constă în desfăşurarea periodică a unor operaţii maritime de
supraveghere în ariile de jurisdicţie navală şi aeriană, conform legislaţiei internaţionale; derularea
operaţiilor de recunoaştere vizând navele suspecte; urmărirea/supravegherea navelor suspecte;

49
prezenţa forţelor navale pe rutele de trafic ale navelor comerciale. Această operaţie este desfăşurată
potrivit principiilor conţinute în Carta Naţiunilor Unite şi obiectivelor stabilite prin rezoluţiile 1373,
1540 şi 1566 ale Consiliului de Securitate al ONU.
Un cadru unitar al cooperării militare maritime a statelor din zona Mării Negre ar trebui să
aibă ca pilon central iniţiativa BLACKSEAFOR. Aceasta reprezintă deja un instrument eficient de
cooperare în domeniul interoperabilităţii între marinele militare ale statelor riverane Mării Negre,
fiind singura iniţiativă regională de acest fel care reuneşte toate aceste state.
O variantă a acestui cadru unitar de cooperare se va putea realiza prin adăugarea la
componentele deja existente ale iniţiativei BLACKSEAFOR a unora noi, legate de aprofundarea
situaţiei maritime (colectarea de date şi informaţii relaţionate cu domeniul maritim) şi de integrarea
informaţiilor (realizarea unui management al datelor şi informaţiilor colectate, analiza şi
diseminarea acestora), după modelul iniţiativei naţionale a SUA de cunoaştere a domeniului
maritim la nivel global – „Maritime Domain Awareness”.
Succesul acestei posibile direcţii de dezvoltare a cooperării militare maritime depinde în
mare măsură de asigurarea transparenţei maxime în executarea schimbului de informaţii la nivelul
iniţiativei BLACKSEAFOR, folosindu-se principiul „need to share”. Acesta a fost definit în
Raportul Comisiei 9/11 a Congresului S.U.A. ca reprezentând necesitatea punerii în comun a
informaţiilor clasificate deţinute de toate autorităţile informative cu privire la diverse subiecte de
interes, pentru a putea fi accesate pe orizontală de celelalte structuri cu atribuţii în domeniu şi pe
verticală de substructurile abilitate.
Pentru punerea în practică a acestor mecanisme de cooperare bazate pe schimb de informaţii
şi procesare la nivelul statelor membre ale BLACKSEAFOR trebuie realizate sisteme de strângere
şi analiză a datelor, menite să asigure colectarea şi diseminarea datelor şi informaţiilor către
structurile guvernamentale proprii şi cele ale statelor membre, pe baza principiului amintit anterior.
Spre exemplu, structurile guvernamentale ale unui stat vor fi alertate de către cele cu atribuţii
similare ale altui stat dacă acestea, în cursul supravegherii apelor teritoriale, zonei contigue, zonei
economice exclusive sau din alte surse, vor capta informaţii despre activităţi suspecte ale navelor
maritime având ca destinaţie porturi ale primului stat. Astfel de activităţi pot include: nerespectarea
traseului declarat, existenţa unor persoane suspecte în componenţa echipajului navelor, lipsa de
trasabilitate a încărcăturii transportate, transferarea de bunuri sau personal între două nave pe mare,
executarea unor manevre sau transportul unor mărfuri cu posibile consecinţe negative asupra
mediului marin sau al zonei de litoral.

3.2.3. Cooperarea economică în regiunea Mării Negre

Pe lângă Sinergia Mării Negre – iniţiativă de cooperare a Uniunii Europene pentru regiunea
Mării Negre, din cadrul Politicii Europene de Vecinătate – au fost realizate şi o serie de iniţiative

50
regionale. Scopul acestora este asigurarea dezvoltării economice a statelor din regiune, ca o condiţie
obligatorie pentru îmbunătăţirea climatului de securitate în zonă.
Cele mai importante iniţiative de cooperare economică sunt: Organizaţia de Cooperare
Economică la Marea Neagră, Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, Iniţiativa de
Cooperare în Sud-Estul Europei.
Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN) a fost creată în 1992
pentru a promova în regiune cooperarea în domeniul economic, al transportului, al energiei şi al
mediului înconjurător. OCEMN include membrii celor şase ţări riverane, Rusia, Ucraina, Turcia,
Georgia, România, Bulgaria, dar şi Albania, Armenia, Moldova, Azerbaidjan, Grecia, Serbia şi
Muntenegru. În 1998 s-a constituit un grup de lucru care să combată infracţiunile şi să gestioneze
dezastrele naturale. În 2002, OCEMN a înfiinţat grupuri de lucru care să se ocupe de controlul
graniţelor, managementul crizelor şi antiterorism, iar la începutul lunii decembrie 2004, miniştrii de
interne ai ţărilor membre au hotărât să creeze o reţea de birouri de legătură.
OCEMN asigură, de asemenea, un forum pentru cei 13 miniştri de externe ai statelor
membre pentru a discuta probleme de securitate. În 2005, Statele Unite au cerut şi au obţinut
statutul de observator la OCEMN. OCEMN este structurată pe mai multe planuri de cooperare:
guvernamentală, parlamentară, de afaceri, financiar-bancară, ştiinţifică. Din anul 1999 funcţionează
Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, iar din 2004, Fondul pentru Dezvoltarea
Proiectelor, ca instrumente specifice de susţinere a unor proiecte de cooperare în domenii prioritare
pentru statele membre.
Planul iniţial, care prevedea în Agenda Economică a OCEMN crearea unei zone de liber
schimb, s-a dovedit a fi nerealist şi a obţinut un suport politic limitat. Diversitatea angajamentelor
internaţionale şi aderarea mai multor state membre OCEMN la legislaţia şi regulile UE au făcut ca
stabilirea unui regim economic regional unitar să devină o sarcină aproape imposibilă. Cel de-al
doilea scop iniţial, acela de a crea un proces de cooperare bazat pe interesele de afaceri, nu a putut fi
realizat, în principal din cauza faptului că sectorul privat a rămas în mare parte în afara procesului
de decizie al organizaţiei.
De-a lungul timpului, activităţile organizaţiei au cuprins domenii care nu erau prevăzute în
conceptul original. De exemplu, Agenda Economică pentru Viitor include referiri la guvernare,
reformă instituţională şi reînnoire. Un alt subiect se referă la contribuţia adusă consolidării
securităţii şi stabilităţii în regiune, în principal realizată printr-o implicare constructivă în alte
probleme de securitate „soft” (de exemplu: crima organizată, terorismul, traficul de droguri şi
persoane, imigraţia ilegală etc.). Unele regiuni din zona Mării Negre încă mai au probleme serioase
în domeniul securităţii, în special în ce priveşte „conflictele îngheţate” şi ameninţările non-
convenţionale. Înainte ca regionalismul constructiv să devină o realitate, va trebui ca aceste dileme
ale securităţii să fie abordate într-o manieră eficace şi pe termen lung. Cooperarea în situaţii de

51
urgenţă a devenit un alt domeniu de dezbatere în relaţie cu preocuparea pentru securitatea „soft”,
dar statele membre nu manifestat încă o atitudine proactivă faţă de această problemă.
Pentru spiritul regionalist moderat, dar şi pentru starea de fapt din această regiune, este vital
ca OCEMN să dezvolte o relaţie constructivă şi structurată cu alţi actori regionali şi internaţionali,
în special cu UE, care deţine atât resursele, cât şi expertiza de a se implica în proiecte regionale.
Transformând OCEMN într-un partener credibil cu o strategie clară, se va da un nou înţeles
conceptului de regionalism al Mării Negre într-o Europă unită şi democratică. De fapt, relaţiile cu
UE şi alte organizaţii europene au devenit un element central al agendei OCEMN, alături de un
instrument financiar consolidat separat, ce a fost inclus în noul proiect financiar pentru 2007-2013.
În acest context, se aşteaptă formularea unei noi „Platforme pentru Cooperare între UE şi OCEMN”
şi definirea propriului rol ca partener regional.
Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat este o iniţiativă românească menită să
ofere cadrul de întâlnire şi dialog transparent, favorabil pentru lansarea unui proces de reflecţie
asupra viitorului şi identităţii regiunii, care să crească încrederea reciprocă, să faciliteze
identificarea de proiecte pragmatice capabile să vină în întâmpinarea adevăratelor nevoi de
dezvoltare regională.
Prima reuniune sub egida Forumului Mării Negre pentru Dialog a fost realizată în 2006 la
Bucureşti. Forumul va înlesni identificarea punctelor de convergenţă dintre proiectele de investiţii,
cercetarea ştiinţifică, iniţiativele regionale şi procesele politice, printr-o serie de activităţi, regulate
sau iniţiate ad-hoc, în diferite formate. Aceasta va ajuta ţările de la Marea Neagră să anticipeze şi să
rezolve rapid şi eficient potenţialele probleme, înainte ca acestea să devină surse de instabilitate şi
ameninţări la adresa securităţii regionale.
Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative –
SECI) a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la
propunerea comună a Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii, cu scopul dezvoltării unei
strategii economice şi de mediu viabile în regiune.
Potrivit Declaraţiei de Intenţie privind cooperarea în cadrul SECI, aceasta este o structură
regională care încurajează cooperarea între statele participante şi facilitează integrarea lor în
structurile europene. SECI urmăreşte coordonarea planurilor de dezvoltare regională, asigură o mai
bună prezenţă a sectorului privat în economia zonei şi stimulează transferul de know-how, precum
şi realizarea de investiţii în sectorul privat.
Statele participante în cadrul SECI sunt: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Grecia, F.R.I. a Macedoniei, R. Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria. Statele susţinătoare
sunt: Austria, Italia, Elveţia, SUA, Republica Cehă şi Federaţia Rusă.

52
 SECI s-a concentrat în principal pe proiectele legate de trecerea frontierei şi pe acele
proiecte care ţin de dezvoltarea infrastructurii de transport, securitate, energie şi dezvoltarea
sectorului privat:
• facilitarea trecerii frontierei – îmbunătăţirea infrastructurii fizice, realizarea unor activităţi
vizând facilitarea comerţului, realizarea unor sisteme de management al informaţiilor vamale,
revizuirea regimului vizelor, facilitarea eliberării vizelor pentru comunitatea de afaceri în regiunea
SECI;
• facilitarea transporturilor (mărfuri/pasageri) – reducerea staţionării la frontieră a trenurilor
expres, transferarea transportului rutier pe calea fluvială oferită de Dunăre;
• eficienţa energetică – realizarea unei reţele regionale pentru utilizarea eficientă a resurselor
energetice şi de apă;
• interconectarea sistemelor electrice – reabilitarea subcentralelor şi liniilor de electricitate
din Bosnia şi Herţegovina şi din Croaţia, crearea unui sistem teleinformatic pentru conectarea
centralelor-dispecerat ale sistemelor energetice;
• interconectarea reţelelor de gaz natural – realizarea de investiţii în extinderea reţelelor
existente şi interconexiunea cu conductele internaţionale;
• combaterea criminalităţii transfrontaliere;
• combaterea terorismului global;
• cooperarea între pieţele de capital – creşterea cotei pe care o primesc ţările SECI din
fluxurile internaţionale de capital;
• arbitrajul comercial şi medierea – crearea Grupului de Experţi SECI şi a Centrului SECI
pentru Arbitraj Comercial, Training şi Promovare a Medierii;
• alte proiecte, vizând realizarea unor noi tehnologii de comunicaţie, precum şi
managementul apei şi tratării apelor reziduale.
Centrul Regional SECI de la Bucureşti a devenit operaţional în 2001. Analiza principalelor
iniţiative de cooperare economică din zona Mării Negre relevă faptul că legăturile economice dintre
statele regiunii s-au extins şi s-au diversificat, dar nu s-au consolidat. Aceste iniţiative au funcţionat
mai mult ca instrumente de politică externă decât ca forumuri de cooperare şi integrare economică,
fapt ce impune o regândire şi o fuziune a formatelor de cooperare economică (care în marea lor
majoritate au aceleaşi obiective).
Coagularea iniţiativelor de cooperare economică în Zona extinsă a Mării Negre trebuie să ia
în considerare interesele economice şi politice ale statelor din această zonă şi în special pe cele ale
Rusiei, care constituie un formator de opinie în regiune. Implicarea Uniunii Europene într-un astfel
de proces de coagulare nu se poate realiza decât în condiţiile atribuirii unui rol decizional şi onorific
sensibil egal şi reprezentanţilor Rusiei.

53
 În aceste condiţii, sarcina realizării acestei coagulări revine statelor din zona Mării Negre,
eventualul ajutor extern (atât financiar, cât şi cu expertiză) putând veni de la un stat terţ doar
indirect. Cea mai eficientă metodă de realizare a acestui proces de coagulare este concentrarea
eforturilor statelor din regiune în cadrul unei singure iniţiative, urmând ca celelalte să treacă într-un
plan secund (majoritatea încetându-şi activităţile într-un anumit interval de timp hotărât de membrii
acestora sau specializându-se pe anumite sectoare economice bine determinate).
Dintre iniţiativele de cooperare economică prezente în zona Mării Negre, cea mai relevantă
este Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), atât în privinţa statelor care
sunt membre ale acesteia, cât şi a structurii organizatorice. OCEMN este, în acelaşi timp, iniţiativa
cu activitatea cea mai îndelungată şi cu cea mai mare vizibilitate la nivel regional. Un alt mare
avantaj este prezenţa SUA în cadrul acestei iniţiative, în calitate de observator. Această prezenţă va
conferi un sentiment de securitate în special ţărilor mici, care nu agreează, în general, participarea în
formate de colaborare cu Rusia sau cu Turcia, ţări cu un important potenţial economic.
Principalele obstacole în realizarea unei astfel de iniţiative pot proveni din diferendele între
statele membre (Rusia-Georgia, Rusia-Ucraina, Armenia-Azerbaidjan, Armenia-Turcia, Grecia-
Turcia), din restricţiile de natură economică datorită apartenenţei unora dintre aceste state la diverse
structuri de cooperare politico-economice (Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente)
şi, nu în ultimul rând, din posibilele încercări ale unor state de a deţine, direct sau indirect, controlul
unei astfel de structuri de cooperare interstatală.
3.2.4. Concluzii
În cadrul zonei Mării Negre au apărut, după 1991, un număr mare de iniţiative de cooperare
regională, cu impact mai relevant fiind cele din domeniul militar, maritim şi economic.
Apariţia în zona Mării Negre a celor două iniţiative, BLACKSEAFOR şi Black Sea
Harmony, a determinat atât îmbunătăţirea relaţiilor dintre conducerile militare ale statelor riverane,
cât şi creşterea nivelului de securitate a rutelor de transport maritim.
Planificată şi desfăşurată iniţial ca operaţiune de interdicţie maritimă, BLACKSEAFOR
poate constitui pilonul principal în realizarea unui cadru unitar al cooperării militare maritime între
statele din zona Mării Negre, prin înglobarea în cadrul acesteia a unor componente legate de
aprofundarea situaţiei maritime şi a integrării informaţiilor, după modelul iniţiativei naţionale a
SUA, „Maritime Domain Awareness”.
O altă concluzie subliniază rolul iniţiativelor de cooperare economică, care sau dezvoltat
primordial pe criterii politice şi nu de eficienţă economică. Cele mai importante iniţiative ca impact
şi vizibilitate regională în zona Mării Negre sunt Organizaţia de Cooperare Economică la Marea
Neagră, Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat şi Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul
Europei. Toate aceste iniţiative au obiective similare, diferenţele fiind date de modul de constituire,
membrii acestora şi legăturile stabilite cu Uniunea Europeană şi SUA.

54
 Cea mai eficientă metodă de realizare a coagulării iniţiativelor de cooperare economică în
zona Mării Negre o reprezintă concentrarea eforturilor statelor din regiune în cadrul Organizaţiei de
Cooperare Economică la Marea Neagră, celelalte structuri cu atribuţii similare urmând a fi
specializate sau desfiinţate.

3.3. O ECONOMIE ÎN EXPANSIUNE, O DIPLOMAŢIE DINAMICĂ

3.3.1. Diplomaţia economică, o necesitate pentru România

Pe de o parte, statutul de membru al UE oferă României oportunităţi imense de dezvoltare şi
afirmare, dar şi provocări pe măsură. Oportunităţile ţin de o serie de avantaje economice care,
valorificate cu înţelepciune şi cu tenacitate, vor ajuta România să recupereze decalajul de dezvoltare
ce o separă de partenerii ei mai vechi din Uniune. Aceasta este una dintre ţintele majore ale
României pentru următorii ani. Iar diplomaţia economică este un instrument esenţial în atingerea ei.
Apartenenţa la o comunitate care are în centrul proiecţiei sale strategice promovarea
prosperităţii şi dezvoltării durabile obligă România să îşi regândească statura şi acţiunile
diplomatice! A nu se uita faptul că participarea activă a unei ţări la schimburile economice, la
circuitul economic internaţional este simultan o condiţie sine-qua-non şi un factor multiplicator al
acestei dezvoltări.
Pe de altă parte, realitatea ne aduce dovezi foarte clare că poate cea mai eficientă „armă”
împotriva crizelor şi insecurităţii o reprezintă economia. Ancorarea tuturor statelor la principiile
unei dezvoltări durabile, purtătoare de avantaje pentru toţi, într-un cadru al democraţiei şi
respectului pentru dreptul internaţional reprezintă o garanţie pentru securitatea noastră, a tuturor.
Securitatea şi economia se condiţionează şi determină reciproc, o ştim cu toţii. Dezvoltarea
economică reprezintă un liant indispensabil pentru orice construcţie de securitate solidă. Ea rămâne
un factor esenţial de stabilitate şi cooperare. Cu o economie mai puternică România ar fi mult mai
puţin vulnerabilă şi, în plus, ar face şi structurile cărora aparţine mai puternice.
Nu în ultimul rând, pasul către o diplomaţie economică autentică, de anvergură, vine, în
prelungirea nemijlocită a reformei sistemului diplomatic. România se află, iată, în plin efort de
reaşezare a activităţii consulare, în acord cu cerinţele cetăţenilor români şi pe măsura noului ei statut
în plan extern. Transformarea viziunii asupra diplomaţiei prin completarea ei strategică cu datele
interesului economic naţional merge în aceeaşi direcţie.
O nouă viziune în diplomaţie, care să construiască raporturi de tip „win-win” pornind tocmai
de la provocări care pun România în interdependenţă strategică cu alţi actori, se dovedeşte din ce în
ce mai relevantă în lumea de astăzi.
Poziţia geostrategică a ţării noastre pe calea principalelor rute de transport de energie înspre
Europa şi angajamentul nostru faţă de asigurarea securităţii energetice a Europei, postura în cadrul

55
graniţei estice a Uniunii Europene, parteneriatul strategic cu Statele Unite, rolul activ în cadrul
ONU, dar şi dinamismul implicării pe plan regional, sunt doar câteva argumente ce vin să ne susţină
demersul.
Proiectarea diplomaţiei româneşti şi în plan economic, în regiunea Mării Negre, în
vecinătatea estică a UE, ca şi asupra spaţiului central asiatic, în special în cadrul politicii energetice,
dar nu numai, poate reprezenta un proiect benefic pentru toţi, care să însemne stabilizare prin
prosperitate. România are un interes strategic fundamental ca regiunea Mării Negre să fie una
stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euro-atlantice.
Apartenenţa la UE este şi aici punctul natural de pornire. Principala probă a noii diplomaţii
pentru o Românie care mizează corect pe oportunităţile deschise de apartenenţa la UE o reprezintă
construirea unei forţe economice importante, care să crească în paralel cu extinderea sferei şi a
capacităţilor politice de influenţă ca actor cu relevanţă în Uniune şi, în fapt, să susţină acest proces.
O politică externă pragmatică trebuie să aibă pe agendă ambii vectori: cel politico-militar, al
prezenţei şi capacităţii de contribuţie, cu specialişti şi cu expertiză în misiuni din ce în ce mai
complexe, care vizează situaţii post-criză, de stabilizare şi reconstrucţie; cel economic, orientat spre
proiectarea pragmatică a intereselor economiei naţionale, ale comunităţii de afaceri şi ale bunăstării
cetăţenilor români, pentru valorificarea, cu maximă eficienţă, a oportunităţilor din economia globală
– la aceasta alăturându-se şi noul nostru statut în consolidare, de furnizor de asistenţa pentru
dezvoltare. Aceşti doi vectori esenţiali alcătuiesc şi pentru România motorul transformării
diplomaţiei în sensul provocărilor pe care i le pregăteşte viitorul.
Din această perspectivă, componenta economică a politicii externe reclamă o acţiune
intensificată, redefinită pe trei direcţii: proiectarea influenţei, prin implicare în corecta evaluare a
provocărilor globale şi găsirea soluţiilor optime pentru exploatarea oportunităţilor deschise
economiei româneşti; politicile şi acordarea asistenţei pentru dezvoltare; oferirea de expertiză pe
latura de participare la reconstrucţie şi dezvoltarea economică conexată misiunilor de stabilizare
post-conflict.
După aderarea la UE am devenit stat donator de asistenţă pentru dezvoltare, contribuţia
noastră în primul an după aderare fiind de peste 4 milioane de euro. Susţinem dezvoltarea statelor
din zone geografice prioritare pentru noi – Europa de Est, Balcanii de Vest şi Caucazul de Sud – la
care se adaugă Afganistan şi Irak, unde avem şi o prezenţă militară. Aceasta nu înseamnă că
asistenţa acordată de România se limitează la aceste arii. Se intenţionează extinderea acestei liste
către alte zone (mai ales Africa) odată ce capacitatea instituţională în materie va fi consolidată.
Aceste direcţii oferă oportunitatea de a ne exprima cu o voce globală. Avem, de aceea, a
utiliza cu maximum de eficienţă mandatele deţinute în cadrul organizaţiilor internaţionale pentru a
participa activ inclusiv la dezbaterile privind provocările economice majore.

56
 3.4.3. Direcţii de acţiune pentru promovarea stabilităţii,
securităţii şi păcii în regiune
Ca stat de graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al Alianţei Nord-Atlantice în această
regiune, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice şi prospere
deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi buna înţelegere în relaţiile dintre ele, să
creeze comunităţi regionale pluraliste şi să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii.
Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zonă reprezintă o direcţie
distinctă de acţiune a acestei strategii. România care se doreşte un vector dinamic al securităţii
democratice, stabilităţii şi prosperităţii economice are un interes strategic fundamental ca regiunea
în care este dispusă să fie una stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile
europene şi euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic este determinat de
importanţa deosebită a vecinătăţii cu Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, regiunea
geopolitică în care este dispusă România fiind o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice
şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un
impact substanţial asupra securităţii euroatlantice.
Departe de a fi considerată o simplă zonă tampon sau periferică, această regiune este un
conector de importanţă strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (factor
furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul Orientul Mijlociu - Regiunea Caspică -
Asia Centrală (factor furnizor de energie şi consumator de securitate). Din punct de vedere
energetic, regiunea reprezintă principalul spaţiu de tranzit şi, într-o măsură importantă, o sursă
pentru energia ce se consumă în Europa.
Din punct de vedere al provocărilor de securitate, în acelaşi timp constituie o oglindă fidelă
a noilor riscuri şi ameninţări şi un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. Caracterizată,
pe ansamblu, de un important deficit democratic, precum şi de incapacitatea exercitării plenare a
atribuţiilor conferite statelor suverane, aceasta este cea mai bogată parte a Europei şi probabil, una
din cele mai dense de pe glob, în conflicte separatiste, dispute sau stări tensionate.
Criminalitatea transfrontalieră constituie o realitate emblematică a regiunii. Activităţile
infracţionale de această natură se desfăşoară pe uscat şi pe apă, au conexiuni cu grupările teroriste
internaţionale şi sunt favorizate de regimurile separatiste şi de prezenţa ilegală a unor trupe străine
pe teritoriul noilor democraţii.
Criminalitatea transfrontalieră riscă să afecteze grav guvernarea unor state din regiune, să
genereze instabilitate şi anarhie, să favorizeze manifestările violente şi să creeze pericolul

57
întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie. Contracararea acestor riscuri şi ameninţări
este o responsabilitate primordială a statelor din regiune. Ele trebuie să fie, în primul rând,
conştiente de existenţa acestor pericole şi sunt obligate să dezvolte politici interne, externe şi de
securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor graniţe şi să se abţină
de la sprijinirea lor în orice fel, în timp ce prognozele întrevăd creşterea substanţială a ponderii sale
în următoarele decenii.
Ţările în cauză au nevoie să coopereze activ şi eficient, să promoveze măsuri destinate
creşterii încrederii în regiune şi să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile privind reducerea
armamentelor convenţionale şi retragerea forţelor militare staţionate ilegal pe teritoriul altor state.
În acelaşi timp, pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în spaţiul euroatlantic în acord cu
cerinţele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entităţile care au interese
legitime în zonă, inclusiv NATO şi Uniunea Europeană, apreciem că regiunea este un spaţiu
geopolitic deschis comunităţii democratice internaţionale, în cadrul căruia se pot manifesta plenar
toate statele din zonă.
În acord cu această viziune, se impune promovarea activă a unei strategii europene şi
euroatlantice, luând în considerare experienţa abordării concertate NATO-UE în procesul de
stabilizare din Europa de sud-est şi nevoia unui echilibru apt să favorizeze opţiunea democratică a
statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor şi ameninţărilor şi să contribuie eficient la soluţionarea
conflictelor şi stărilor de tensiune. Extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene în stabilizarea şi
reconstrucţia regiunii, consolidarea prezenţei şi creşterea contribuţiei Alianţei Nord-Atlantice şi a
Programului PfP la procesele de promovare a democraţiei, păcii şi securităţii, ca şi prezenţa unor
capacităţi operaţionale americane în regiune reprezintă factori capabili să contribuie la
fundamentarea unei astfel de strategii.
În acest context, prioritare pentru România sunt: armonizarea şi eficientizarea proceselor
instituţionale de cooperare în curs de desfăşurare; prevenirea competiţiei sau a tentaţiilor
hegemonice; stabilirea unui nou cadru de dialog şi cooperare la care să participe toate statele şi
organizaţiile democratice interesate.
Pentru aceasta România va trebui să acţioneze ferm pentru instituţionalizarea Forumului
Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, iniţiativă consacrată preponderent promovării democraţiei
şi dezvoltării economice, securităţii energetice, creşterii încrederii, consolidării stabilităţii, păcii şi
securităţii.
În scopul promovării acestei iniţiative, România trebuie să coopereze strâns cu statele din
zonă - Bulgaria, Georgia, Federaţia Rusă, Turcia, Ucraina, cu alte state din vecinătatea apropiată,
precum şi cu alte state membre ale comunităţii euroatlantice. Concomitent, România trebuie să
sprijine activ procesul de constituire în acest spaţiu a unei euroregiuni de dezvoltare, aptă să
faciliteze cooperarea cu toate statele membre ale Uniunii Europene, să stimuleze dezvoltarea

58
infrastructurii energetice şi de transport, să promoveze comerţul, investiţiile şi mecanismele
economiei de piaţă. În ceea ce priveşte problematica soluţionării conflictelor separatiste, România
trebuie să folosească toate ferestrele de oportunitate posibile pentru menţinerea ei pe agenda politică
a principalilor actori de securitate, să promoveze strategii politice şi diplomatice active şi să se
implice mai eficient în funcţionarea mecanismelor ce vizează soluţionarea prin mijloace paşnice a
acestor conflicte.
Ineficienţa unora dintre mecanismele folosite până în prezent pentru soluţionarea
conflictelor impune necesitatea reanalizării lor şi o implicare mai activă a statelor şi organizaţiilor
ce-şi pot aduce o contribuţie pozitivă în acest scop. Este necesar ca, în cadrul unei astfel de strategii,
să fie definit un set de principii, norme şi reguli de conduită unitare, conforme cu interesele
oamenilor, comunităţilor şi statelor din zonă, cu interesele de securitate ale comunităţii euroatlantice
şi cu prevederile dreptului internaţional, apte să răspundă adecvat diferenţelor specifice fiecărui
conflict în parte.
Setul de principii, norme şi reguli de conduită ar putea cuprinde obligaţii referitoare la:
nerecunoaşterea regimurilor separatiste şi neîncurajarea lor în orice formă; contracararea fermă a
terorismului şi a altor activităţi asociate terorismului; retragerea trupelor străine staţionate ilegal în
perimetrul diferitelor enclave; evacuarea depozitelor de armament, muniţie şi explozivi sub control
internaţional; desfiinţarea formaţiunilor paramilitare constituite de regimurile ilegale pe teritoriul
regiunilor separatiste.
Pentru promovarea acestor principii România urmăreşte implicarea directă în procesul de
soluţionare paşnică a conflictelor şi disputelor din proximitatea strategică, atât prin acţiuni
naţionale, cât şi în format multilateral, vizând promovarea democraţiei, sprijinirea eforturilor de
apropiere de structurile europene şi euroatlantice şi a celor ce au ca scop construcţia securităţii şi
prosperităţii. Interesul României este ca procesele de lărgire ale celor două organizaţii să nu
conducă la crearea unor noi linii de separaţie.
Un rol important în cadrul construcţiei securităţii în regiune revine dimensiunii economice.
În acest sens se impune ca România să desfăşoare o politică externă şi de cooperare
economică marcată de pragmatism şi de folosire eficientă a instrumentelor oferite de formatele
bilaterale şi multilaterale pentru participarea la care trebuie să vizeze cu prioritate, dezvoltarea
coridoarelor energetice şi de transport capabile să conecteze economic şi comercial regiunea pontică
la comunitatea euroatlantică şi să permită o valorificare optimă a potenţialului oferit de porturile
maritime şi fluviale din regiune.
Concomitent, este necesar să se acorde o atenţie sporită protecţiei mediului, valorificării
potenţialului şi restabilirii funcţionalităţii multiple a ecosistemului în zonă. Tot în acest scop se
impune dezvoltarea unor programe speciale prin care să fie sporite capabilităţile naţionale şi
regionale de monitorizare şi intervenţie rapidă pentru prevenirea şi contracararea riscurilor de

59
securitate specifice regiunii. Putem astfel să susţinem iniţiativele vizând amplificarea capacităţilor
regionale de răspuns la crize şi de contracarare a ameninţărilor asimetrice, precum şi cele prin care
poate fi îmbunătăţit cadrul juridic favorabil creşterii încrederii între statele din zonă şi alte state
interesate în securitatea regiunii.

CONCLUZII - ROMÂNIA, MAREA NEAGRÂ & CO

Politica externă e departe de a ocupa un loc prioritar între preocupările românilor. Chiar şi când
vine vorba de "fraţii de peste Prut". După cum, deşi sunt trimişi militari români şi în Irak, şi în
Afganistan, cu excepţia familiilor acestora, lumea nu vede în general ceea ce se întâmplă acolo
drept ceva ce ne poate afecta semnificativ. Cu atât mai puţin stârneşte probabil interes spaţiul Mării
Negre, de care tot vorbeşte preşedintele ţării. De altfel, Traian Băsescu a şi fost ironizat după ce a
făcut referiri publice la viitoarele sale opţiuni strategice în acest domeniu. Era vorba de ideea sa ca
Bucureştiul să devină o placă turnantă a intereselor occidentale, în principal americane, în zona
riverană Mării Negre, inclusiv în Caucaz. S-a vorbit chiar de o inoportună şi riscantă întoarcere
diplomatică spre Est. "Nu este deloc clar de ce România ar avea nevoie de o consolidare specială la
Marea Neagră, de ce ar trebui să devină buricul acesteia, un fel de far călăuzitor care să oprească
războiul din Transnistria, să occidentalizeze Ucraina, să stopeze conflictul din Nagorno-Karabah şi,
cine ştie, poate chiar să îi creştineze pe turci", scria Bogdan Chireac în Adevărul, nu cu mult timp în
urmă. Finalul articolului cu pricina formula chiar un avertisment dramatic: "orice rătăcire pe Marea
Neagră care ne-ar îndepărta de singurul obiectiv cu adevărat important pentru România - Europa -
este un pericol mortal pentru viitorul a generaţii de români". E un fel de a spune că trebuie să ne
vedem lungul nasului şi că nu avem de ce să ne legăm la cap cu proiecte politice care nu ne privesc.
Singura ambiţie realistă ar fi aceea de a ne integra în Europa făcându-ne disciplinat temele pentru
2007 şi având mare grijă de a nu irita excesiv unele capitale europene prin relaţiile speciale cu
Washingtonul. Sunt principii care definesc un fel de diplomaţie de "miuţă", dominată de obsesia de
a temporiza jocul din frica de a nu greşi, mai degrabă decât de preocuparea de a lansa iniţiative,
lucru care evident presupune automat şi asumarea unor riscuri. Un tip de comportament pe care însă
e greu de crezut că un politician cu temperamentul lui Traian Băsescu a avut vreun moment intenţia
să îl adopte. Bazându-se pe proverbialul său instinct politic, preşedintele e evident hotărât să se
mişte altfel pe harta diplomatică a continentului. Cu atât mai mult cu cât există destule motive să

60
considerăm că a proceda altfel ar însemna să ignori modificări de ruptură în evoluţiile geopolitice
contemporane şi să ratezi oportunităţile pe care acestea le-ar putea deschide la Bucureşti. Ceea ce
s-a întâmplat în ultima perioadă a dat peste cap un tip de echilibru strategic temporar instaurat după
1990, la interfaţa spaţiului ex-sovietic cu cel al Uniunii Europene. Dacă incapacitatea Rusiei de a
împiedica cea mai mare parte a fostelor ţări socialiste, inclusiv a celor baltice, să intre în NATO a
sfârşit prin a fi până la urmă acceptată la Moscova, înfrângerea simbolică de la Kiev, care nu face
decât să confirme pierderea anterioară de influenţă din Georgia, exact în momentul în care regimul
Putin ţinea să îşi reafirme cât mai vocal ambiţiile globale, e o pierdere semnificativă aproape
imposibil de acceptat la Kremlin. Pe de altă parte, turbulenţele majore din zona Golfului şi
Orientului Mijlociu fac extrem de importante pentru lumea occidentală securizarea resurselor
energetice din zonă şi asigurarea infrastructurii de transport şi distribuţie a petrolului şi gazelor
naturale. O provocare deloc simplă, pentru că încercările de stabilizare a zonei se lovesc atât de
ambiţiile Rusiei, care doreşte să menţină statele din Caucaz în sfera sa de control, cât şi de asaltul
fundamentalismului islamic alimentat, între altele, din Iran. Cei care consideră că principalul
obiectiv al politicii externe româneşti trebuie să rămână exclusiv integrarea în UE ignoră cel puţin
trei chestiuni fundamentale. Prima e aceea că, în stadiul actual, procesul în sine ţine mai degrabă de
domeniul politicii interne. Marile probleme şi provocări sunt cele legate de îndeplinirea obligaţiilor
asumate în dosarele de negociere. Al doilea aspect e acela ca intrarea Romanei în UE nu e doar un
scop în sine şi nici un punct final. E foarte important ce rol vom juca la Bruxelles, de câtă influenţă
vom dispune pentru a ne promova interesele şi daca vom fi cu adevărat implicaţi în modelarea
construcţiei europene. În fine, al treilea lucru important de spus e acela că vom avea capacitatea de
a influenţa dinamica evoluţiilor politice de la Chişinău şi de a forţa apropierea într-un fel sau altul a
celor două state româneşti doar dacă vom dispune de un capital de influenţă semnificativ printre
aliaţii occidentali. Ori, dacă România nu are cum deveni peste noapte o putere economică care să
conteze pe continent, poziţia sa geografică şi priorităţile geostrategice din acest moment ale aliaţilor
săi occidentali, mai ales americani, oferă Bucureştiului şansa de a deveni un interlocutor privilegiat
în marile capitale ale lumii. Cu alte cuvinte, capacitatea ţării de a îşi face vocea auzită cu adevărat în
spaţiul occidental ar putea ţine în mare măsură de rolul pe care îl vom juca în spaţiul Mării Negre. O
confirmă chiar secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, care a ţinut să sublinieze recent
interesul special al Alianţei Nord-Atlantice pentru regiunea Caucazului. În mod ironic, e foarte
posibil ca, dincolo chiar şi de aşteptările suporterilor săi cei mai înfocaţi, preşedintele Traian
Băsescu să imprime nu numai mai multă forţă şi un plus de dinamism politicii noastre externe, ci şi
o schimbare majoră de direcţie strategică, în stare, între altele, să accelereze semnificativ procesul
de apropiere istorică dintre cele două state româneşti.

61
 BIBLIOGRAFIE
A. DOCUMENTE:
1. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2006 (www.presidency.ro).
2. Raport privind politica externă a României (2005-2008), Bucureşti, MAE, 2008.
3. Strategia de Securitate a Uniunii Europene, Bruxelles, 2003.
3. Strategia de Securitate Naţională a SUA, Washington, 2006.
4. Strategia de Securitate Naţională a Marii Britanii, Londra, 2008.
5. Strategia de Securitate Naţională a Federaţiei Ruse, Mascova, 2009.
6. Black Sea Synergy, A New Regional Cooperation Initiative, Bruxeles, 2007.

B. LUCRĂRI DE SPECIIALITATE:
[1]. ASMUS, Ronald D., DIMITROV, Konstantin, FOBRIG, Joerg, O nouă strategie euro-atlantică
pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii internaţionale ”Nicolae Titulescu”, 2004.
[2] ATANASIU, T. (coordonator); ZEMBA, A.; GRAD, V.; CORNEL, M.; MARIN, G.; Puterea
maritimă şi diplomaţia navală, Editura Militară, Bucureşti, 1998.
[3]. CHIRIAC, Dănuţ Mircea, Politici şi strategii de securitate la începutul secolul
XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.
[4] DEGERATU, C., Prevenirea surprinderii: o ecuaţie imposibilă?, Editura ANI, 2007.
[5] FRUNZETI, T.; ZODIAN, V., , Lumea 2007 – Enciclopedie politică şi militară, Editura
Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.
[6] FRUNZĂVERDE, S.; ONIŞOR, C., Europa de Sud-Est. Dimensiuni principale de securitate,
Editura A,92, 2004.
[7] GÂSTESCU, P., Fluviile Terrei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990.
[8]. HLIHOR, C., Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006.

62
[9] HLIHOR, C., Politici de securitate în mediul internaţional contemporan, vol. I domeniul
strategic, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, “Carol I”, Bucureşti, 2007.
[10] IONESCU, C., Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută, Geopolitica, Nr.1 (5)/2005, an
IV, www.geopolitica.ro.
[11]. IONESCU, M. E., Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre în epoca post Război Rece,
Marea Neagră. De la lacul bizantin la provocările sec. XXI, Bucureşti, Editura S.
[12] KISSINGER, H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2002.
[13]. KRILOV, I., Conducta baltică: Moscova a întors foaia, în RIA Novosti din 18 septembrie
2005.
[14] LITEANU, T., Introducere în organizarea europeană, Editura ANI, Bucureşti, 2004.
[15] MIROIU, A. (coord.); UNGUREANU, R., Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Editura
Polirom, 2006, p. 207.
[16] ONIŞOR, C., Europa 27, Editura A,99, Iaşi, 2008.
[17] PETRESCU, S., Mediul de securitate global şi euroatlantic, Bucureşti, Ed. Militară, 2005.
[18] POSTEVKA, M.; BĂHNĂREANU, C.; ZODIAN, V., Complexul de securitate din Zona
Lărgită a Mării Negre, în Lumea 2007.
[19] RUNER, E.; SIMON, J., Contribuţii la o strategie euroatlantică pentru regiunea Mării
Negre, „Caiete euroatlantice”, Colegiul Naţional de Apărare, nr.2, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2006.
[20]. SECĂREŞ, V., The new strategic and security landscape of Southeastern Europe: the case for
wider Black Sea area, Academic Research Branch, NATO Defense College, no. 15, February 2005.
[21]. SECRIERU, S.; CIOCULESCU, Ş., Revista Cadran politic, nr.21/2006.
[22] ŞTEFAN, T.; TOMA, Gh.; DEGERATU, C.; LITEANU, T. Spaţiul european sub impactul
provocărilor globalizării, vol. I şi vol. II, repere evolutive, dimensiuni, realizări, Editura ANI,
Bucureşti, 2008.
[23] TOMA, Gh.; ROTARU, N., Consideraţii privind componenta militară a globalizării, Sesiunea
de Comunicări Ştiinţifice UNAP, Bucureşti 12-13.04.2007.
[24]. ZODIAN,V., Turcia, ambiţia sintezei între Occident şi Islamul Moderat, în Lumea 2007,
Enciclopedie politică şi militară. Studii strategice şi de securitate, Editura Centrului Tehnic-Editorial
al Armatei, Bucureşti, 2007.
[25] WALTZ, K., Omul, statul şi războiul, Iaşi, Institutul European, 2001.

C. RESURSE WEB:
1. Lili di PUPPO, La nouvelle initiative de Allemagne repondra-t-elle aux aspirations de ses
„voisins europeens“ în http:// www.caucaz.com/home/breve-contenu.php?
id=385&PHPSESSID=6ba7228b08e66d41a2a3046767499bf9

63
2. Dr. Mircea MUREŞAN, Dimensiuni actuale şi viitoare ale politicii europene de vecinătate,
Impact strategic, nr. 3 /2007, p.9, la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is24.pdf
3. Ibidem, p.10.
4 Vezi declaraţia comisarului european pentru multilingvism, Leonard Orban, la Forumul
ONG-urilor la Marea Neagră, 01.11.2008, pe site-ul http://stiri.rol.ro/content/view/157870/2/
5 Mesajul D-nei Benita FERRERO-WALDNER, Comisarul pentru Relaţii Externe şi Politica
Europeană de Vecinătate, Parteneriatul Estic: solidaritate politică durabilă cu beneficii reale pentru
cetăţeni, Bruxelles, 12 decembrie 2008, pe site-ul
http://www.delmda.ec.europa.eu/whatsnew/press_releases_ro.html, accesat la 18.02.2009.
6 A se vedea declaraţia acesteia, din grupajul Parteneriatul estic – un nou capitol în relaţiile UE cu
partenerii săi răsăriteni, la adresa http://ec.europa.eu/romania/news/parteneriatul_estic_ro.htm,
accesat la 18.02.2009.
7 Apreciere a comisarului european pentru multilingvism, Leonard Orban, la Forumul ONG-urilor
la Marea Neagră, 01.11.2008, pe site-ul http://stiri.rol.ro/content/view/157870/2/
8 Diana ILIESCU, Mediafax: UE asigură Rusia că Parteneriatul Estic nu va crea zone de influenţă,
05.12.2008.
9. BLACKSEAFOR, Operational Aspects, http://www.blackseafor.org/ English/
Operational_Home.asp, accesat: 10.01.2009.
10 Conferinţa comună de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a preşedintelui
Republicii Turcia, Abdullah Gül (Istanbul, 22 august 2008),
http://www.presidency.ro/pdf/date/10147_ro.pdf.
11 Promovarea în UE a regiunii Marii Negre – şansa afirmării României, http://www.euractiv.ro/
content / section%7CreadStorz, Accesat 04.02.2009.
12 Raport conferinţă internaţională Regiunea Mării Negre – Către un parteneriat al secolului al
XXI-lea, Institutul Ovidiu Şincai, http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi, accesat: 15.12.2008.
Black Sea Forum for Dialogue and Partnership, www.blackseaforum.org, accesat: 16.12.2008.
13. Promovarea în UE a regiunii Marii Negre – şansa afirmării României, http://www.euractiv.ro/
content/ section%7CreadStorz, Accesat 04.02.2009.
14. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Ministerul Afacerilor Externe,
http://www.mae.ro/index, accesat: 11.01.2009
15. Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la Council on Foreign Relations. -
Washington D.C., SUA, pe tema "Regiunea Mării Negre - Promovarea libertăţii, a democraţiei şi
stabilităţii regionale" 10 martie 2005.
16. Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la Conferinţa internaţională ”Black Sea Area
and Euro-Atlantic Security: Strategic Opportunities”, Bucureşti, 20 aprilie 2005.

64
17. Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la sesiunea Comisiei Europene pe tema
"Black Sea Synergy", 25 Iun 2007.
18. Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la Conferinţa internaţională "Black Sea Trust
for Regional Cooperation", Bucureşti, 23 octombrie 2007.

65