IN MAREA TRECERE — Volum de poezii de Lucian Blaga, aparut in aprilie .

Scrise intre anii

192l-l924, cele 27 de poeme au fost publicate in majoritatea lor in revista Gandirea (19 din 21
imprimate in presa); cate unul, a aparut in Cugetul romanesc si Lamura; sase texte s-au tiparit direct
in volum.

In creatia poetica blagiana, in marea trecere reprezinta un moment de cotitura: dupa Poemele luminii
(1919) si Pasii profetului (1921), dominate fie de elanul nietzsche-an-dionisiac al identificarii cu
elementaritatea cosmica, fie de voluptatea panica a comunicarii cu un univers germinativ, in care eul
se lasa cuprins si asimilat de inertia, torpoarea, somnolenta generale, aceste poeme vorbesc despre o
constiinta si o lume scindate, conflictuale, profund dereglate si tulburate de nelinisti metafizice.

Ciclul de poeme Moartea lui Pan, din volumul imediat anterior, anuntase o atare perturbare a
echilibrului originar reprezentat de zeul emblematic; poezia Umbra, de exemplu,
marca acea „ruptura ontologica" despre care va vorbi filosoful Blaga mai tarziu, sugerand
substituirea directei comunicari cu elementarul prin-tr-o mediere a semnelor: sensul lumii nu se mai
oferea la nivelul trairii, ci se cerea aproximat dincolo de lucruri, intr-un orizont transcendent.

„Umbra de culoarea lunii, a lui Crist" reprezenta simbolic patrunderea suferintei in lumea senzual-
euforica a lui Pan, conturarea unei constiinte problematizante, schitata de altfel (dar fara consecinte
imediate) inca in Eu nu strivesc corola de lumini a lumii din Poemele luminii, unde perspectivei unei
armonioase relatii eu-univers, sub semnul luminii iubitoare, deschise spre misterele originare ale
cosmosului, i se opunea deja „lumina altora", cea care „ucide cu mintea tainele" - semn al
interogatiei nelinistite a individului rupt de Totul universal. Or, eul liric ce se afirma in volumul in
marea trecere este prin excelenta o astfel de constiinta alienata, suferind de raul instrainarii,
lamentandu-se pe tema pierderii relatiei exemplare cu obarsiile, obsedat de intrebarile ultime si
traind ca atare sentimentul sfarsietor al „tristetii metafizice". Poezia care da titlul cartii
„schematizeaza" oarecum aceasta situare a subiectului uman intre doua orizonturi: pe de o parte, i se
desfasoara in fata spectacolul unei lumi deplin echilibrate, sub semn solar, in care toate nivelurile
cosmice comunica, se oglindesc reciproc, supuse unei expresii geometrice:

„Soarele tine-n zenit cantarul zilei

Cerul se daruieste apelor de jos.
Cu ochi cuminti dobitoace in trecere
isi privesc fara de spaima umbra in albii.
Frunzare se boltesc adanci
peste o-ntreaga poveste".
Dar, in raport cu aceasta lume unde „nimic nu vrea sa fie altfel decat este", deci care traieste
in perspectiva originarului echilibru, eul liric se descopera distantat, incapabil sa regaseasca unitatea
pierduta, „raspunsul" cautat; exceptie nefericita intr-un univers luminos si rotund („Numai sangele
meu striga prin paduri / dupa indepartata-i copilarie"), el se simte vinovat, dezorientat, fara repere
(„Tot mai departe sovai pe drum ca un ucigas"), tanjind zadarnic dupa refacerea varstei fericite.
Aceleiasi stari de spirit profund tulburate ii raspund poeme precum Psalm, Un om s-apleaca peste
margine, Heraclit langa lac, Din cer a venit un cantec de lebada, Am inteles pacatul ce apasa peste
casa mea sau Epilog. Psalm-ul, bunaoara, vorbeste despre instrainarea de o divinitate altadata
apropiata si familiara, ce se refuza oricarei comunicari, monada inchisa in propria-i perfectiune, in
noaptea „fara ferestre-n afara". El ofera si „cheia" simbolica a numitei „tristeti metafizice": ruptura
de insusi principiul cosmic e pusa pe seama „salbaticiei" omului care, despartindu-se de varsta naiva
si pura a copilariei, patrunde in lumea intrebarilor fara raspuns, a sterilelor framantari ale constiintei
problematizante. Gandul e numit ca agent alienant, provocator de confuzie si haos in raporturile cu
exteriorul, generand „boala" fiintei:
M-aplec peste margine:
Nu stiu - e-a marii
ori a bietului gand?
Sufletul imi cade in adanc
alunecand ca un inel
dintr-un deget slabit de boala.

„Sangeram din mani, din cuget si din ochi' - se marturiseste in alta parte (Din cer a venit un
cantec de lebada), intr-o succesiune semnificativa pentru motivatiile aceleiasi stari: mainile sunt
organele faptuirii, ale angajarii in lumea fragmentara, dezechilibrata, a „marii treceri"; cugetul e un
alt nume al gandului alienant, ochii sunt ei insisi organe ale constiintei ce distanteaza de univers. De
aici, apelul deznadajduit al sfarsitului („Vino sfarsit! / Asterne cenusa pe lucruri" - Un om s-apleaca
peste margine), lamentatia „lepadarii" de sanul matern (Scrisoare), nostalgia nevindecata a unei stari
prenatale, a nimicului originar („Dar mi-aduc aminte de vremea cand inca nu eram, / ca de-o
copilarie departata, / si-mi pare-asa de rau ca n-am ramas in tara tara nume"), reveria anonimatului
unei existente simple, ca „unul dintre multi", eliberata de „Pacatul" apasator al vesnicei „talmaciri" a
„vremii si zodiilor" (Am inteles pacatul).

Este aria problematica in care pot fi identificate in modul cel mai limpede teme si motive
caracteristice pentru viziunea expresionista: extrema tensiune spirituala, starea de neliniste profunda,
intoarcerea spre originar, sentimentul iminentei unui apocalips, atmosfera stranie, cvasihalucinanta a
unor poeme (v. Bunatate toamna), stilizarea gesticulatiei, devenita ritualica, ceremonioasa, servind
expresia „retorica" a durerii si sugestia tulburatoarelor premonitii etc.

Unor astfel de semne eschatologice traducand destructurarea universului in fata constiintei

dubitative a eului problematic („Orice ridicare a mainii / nu e decat o indoiala mai mult" - se poate
citi in Heraclit langa lac, iar in Cuvantul din urma: „Arendas al stelelor / stravechile zodii / mi le-am
pierdut./ Viata cu sange si cu povesti / din mani mi-a scapat"), li se opune, drept contrapondere,
cealalta lume, in care „nimic nu vrea sa fie altfel decat este". Un poem precum Sufletul satului pune
din nou in ecuatie gandul si tulburarea echilibrului launtric, sugerand ca renuntarea la intrebarile
nelinistite poate oferi solutia de reechilibrare („Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat./ Aici orice gand
e mai incet"), altele refac schema traditionalista ce opune satului arhaic orasul instrainat de natura
(v. Pluguri), cu apelul la o intoarcere necesara; ori, ca in amintirea taranului zugrav, elogiaza simtul
artistic naiv, autentic al taranului, intr-o viziune de iconografie populara; sau munca increzatoare in
rostul ei a Lucratorului. Aducand aminte de mitologia din Patii profetului sau de poemul dramatic
Zamolxe, poezia De mana cu marele Orb pune in relatie lumea cuvantului cu lumea faptei , refuzate
in numele vietii „panice", pur organice („El tace - pentru ca-i e frica de cuvinte. / El tace - fiindca
orice vorba la el se schimba-n fapta"), in timp ce Fiica pamantului joaca trimite la dansul plin de
vitalitate al Zemorei din „misterul pagan' citat. O ars poetica ce deschide volumul - Catre cititori -
invocase, concentrand liniile de forta ale intregii carti, o similara retinere in fata rostirii, mutenia si
inchiderea ochilor - ca semne ale „tristetii metafizice": asimilate cu „lacrimile", calificate drept
„amare", cuvintele sunt interpretate ca marci ale alienarii, intrucat nu pot numi decat fragmentul rupt
de Totul cosmic.

Tacerea si orbirea simbolica ar sugera in schimb intoarcerea spre originar, spre indistincta
Totalitate prima: gestica stilizata, cum spuneam, schitand o retorica sui generis menita sa convinga
despre „taina initiatului" (cum o numea un alt poem), cautator al sensurilor ultime, intr-o lume a
„marii treceri", refuzata in dimensiunile ei degradante si impure. Carte reprezentativa pentru creatia
lirica a lui Blaga, in marea trecere da o idee si despre felul specific poetului de a echilibra viziunea
apocaliptic-expresionista cu deschideri catre un univers exemplar prin armonie si stabilitate in
tiparele sale dintai, asa cum il propune imaginea stilizata a ceea^ce filosoful culturii va defini ca „sat
idee". insa aceasta solutie „traditionalista" este astfel doar in aparenta, caci Blaga depaseste toposul
propriu-zis traditionalist, conferindu-i cu stralucire dimensiuni de ampla rezonanta metafizica.

Odata cu acest volum, poetul descopera tot mai mult deosebirea fundamentala dintre
propria-i realitate launtrica si aceea a lumii exterioare. Natura este vazuta acum ca peisaj exterior,
împacat cu sine, esentializat în cateva linii. Este aici o natura solara si echilibrata, caracterizata
prin "soarele-n zenit", comunicarea directa între "cer" si "apele de jos", prin "dobitoace cu ochii
cuminti", neanspaimantate de "trecere", cu alte cuvinte, starea panica este transferata de acum
numai naturii, nu însa si omului. Natura este identica cu sine, nu-si cauta alta înfatisare, alt sens
("Nimic nu vrea sa fie altfel decat este")- Numai fiinta umana descopera ca e altfel, ca nu se poate
integra la randu-i în aceasta pace cosmica. S-a produs astfel o desprindere de stadiul paradisiac.
"Sangele", simbol al tineretii si al dragostei, dar si al jertfei, simbol totodata al unui eu organic si
vital, "striga prin paduri", tulburand armonia peisajului, îsi cauta perechea, faptura care sa-i fie
deopotriva, propria identitate pe care odinioara numai copilaria o poseda pe deplin. Este de remarcat
ca simbolul sangelui apare foarte frecvent în poezia blagiana, cu semnificatiile pe care le-am amintit
mai sus, dar si cu o semnificatie mai profunda, sangele fiind un element de comunicare intre
generatii, neamuri, indivizi, specii, un fel de element chimic cu valente infinite, prin care se învinge
timpul. "Glasul sangelui" este expresia acreditata pentru ideea de rudenie, de apartenenta în acelasi
timp a individului la o entitate cu caracter colectiv, la o simbolistica cu valabilitate universala.

Strigatul fiintei nu mai primeste raspuns ca altadata, de la pamant (în Poemele luminii glia
raspundea printr-o zgomotoasa "bataie de inima" [in poezia "Pamantul"]; acum poetul descopera
marea mutenie a naturii care nu raspunde chemarii sale: "în zadar i-astept vestile, / numai pesteri
rasuna, / paraie se cer în adanc". Firea, ca si divinitatea i se releva acum poetului ca o "muta,
neclintita identitate", ca o închidere totala care nu comunica nimic. "Strigatul" sangelui comunicarea
afectiva care altadata îmbratisa tainele lumii, devine tragica, prin imposibilitatea realizarii si acest
fapt este acela care provoaca ruptura tulburand linistea universala. Poetul nu mai traieste acea
"pierdere de sine" [poezia "Sufletul mi-e dus de-acasa"] — în poezia "La mare", "Poemele luminii",
ci este prezent cu toate întrebarile sale fara raspuns. Tacerea lui, înabusirea strigatului doar, ar mai
putea readuce eul la acea împacare cu sine, cu propria-i imagine mitica: "Sange fara raspuns, / o, de-
ar fi liniste, cat de bine s-ar auzi / ciuta calcand prin moarte". Figura simbolica a "sangelui" care
striga prin paduri sugereaza amintirea mitului lui Orfeu care se zbate sa-si readuca iubita din infern.
Panismul blagian s-a transformat în aspiratia orfica. Cantaretul, sfasiat, se simte culpabil — el este
acela care provoaca, prin strigatul sau, scindarea echilibrului universal, disparitia fapturii-pereche.
Iata-l pe poet, care proclama la început "eu nu strivesc" si "nu ucid", constient acum de marea
faradelege a cantecului sau, vazandu-se pe sine chiar ca înfaptuitor al sacrilegiului ocolit altadata: "si
ca un ucigas ce-astupa cu naframa / o gura învinsa, / închid cu pumnul toate izvoarele, / pentru
totdeauna sa taca, / sa taca."

Daca în primele volume "sufletul" era substanta poetica absoluta, ca entitate valorizata
expresionist, acum îi ia locul, cu aceleasi atributii, "sangele". Prin sufletul expansiv, eul tindea catre
o absortie în marele Tot, înteles acest act si ca o posibilitate de interiorizare la nivelul cosmic. Calea
de atingere a acestei stari, era totusi una exterior-retorica. Odata cu mutarea accentului asupra noului
element poetic (sangele), desi tendinta spre anonimat este mult mai pregnanta, are loc totusi o
interiorizare subterana a discursului, ce se muta, ca sa zicem asa, de la suprafata în adancime;
euforia a fost înlocuita cu cautarea, o cautare muta, înfrigurata de lipsa de aderenta între cuvant (ca
rostire) si continutul discursului. Daca putem vorbi de un orfism la Blaga, acesta nu poate fi înteles
altfel decat ca o negatie, o imposibilitate dureroasa de a repeta actul originar.