§ 1.2.

Geneza şi evoluţia dreptului administrativ în Europa7 Franţa Dreptul administrativ

francez îşi are originea în perioada absolutistă şi centralizată a statului francez în care regele
era în fruntea sistemului executiv pe care îl conducea şi îl controla. Revoluţia franceză de la
1789 şi Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului marchează trecerea de la statul
nedemocratic de tip despotic la un stat de tip constituţional, bazat pe reguli de drept care
fundamentează, prin intermediul dreptului public (administrativ) şi în temeiul principiului
separaţiei puterilor în stat, o administraţie publică modernă supusă statului de drept.
Aplicarea strictă a acestui principiu a exclus de la bun început intervenţia judiciară a puterii
judecătoreşti asupra celei executive, inclusiv a curţilor administrative, revenind chiar
administraţiei însăşi să soluţioneze litigiile privitoare la acţiunile executive, iar, ulterior,
Consiliul de Stat (creat în 1799), organ consultativ al guvernului, formula opinii obligatorii
pentru activitatea executivă, dobândind mai apoi (1872) atribuţii jurisdicţionale, prin secţia sa
specială consacrată litigiilor administrative, devenită Curte administrativă independentă8 .
Practica judiciară franceză în materie de contencios şi-a adus o contribuţie esenţială la
fundamentarea unor concepte de bază, pornind de la distincţia dintre responsabilitatea
autorităţilor publice bazată nu pe principiile Codului Civil, ce vizează relaţiile dintre indivizi,
ci pe regulile dreptului public cu caracter special ce au în vedere consilierea drepturilor
statului cu drepturile private, în contextul, mai general, al promovării interesului public. În
acest sens s-au conturat distincţii între „domeniul public" şi „domeniul privat", „contract
administrativ" şi „contract privat", „gestiune publică" şi „gestiune privată", „servicii publice"
şi „servicii private", „agent public" şi „salariat privat", „interes public" şi „interes privat", etc.

Capitolul II. Baza constituţională şi legislativă a dreptului administrativ în unele ţări europene
§ 2.1. Franţa Constituţia Franţei din anul 1958 instituie o formă de guvernământ republicană
de tip semiprezidenţial în care atribuţiile de vârf ale executivului se împart între preşedintele
ţării şi guvernul condus de premier. Parlamentului îi revine competenţa de a legifera în
domenii foarte importante ale vieţii sociale, expres şi limitativ enunţate, în legea
fundamentală (art. 34 şi urm.), în vreme ce guvernul poate interveni normativ practic în orice
domeniu din proprie iniţiativă sau din împuternicirea legislativului chiar şi în domenii
rezervate acestuia din urmă, emiţând ordonanţe9 . Legile abordează în mod incidental
problematica administrativă având tendinţa de a codifica acest domeniu, prin sistematizări
parţiale ale unor sectoare executive de strictă specialitate (Codul administraţiei comunale,
Codul mediului, Codul urbanismului). Desigur, cele mai multe norme administrative, se
regăsesc în ordonanţele de guvern menite a dezvolta, ulterior, legislaţia în materie şi care, în
plus, încorporează obiectivele Comunităţii Europene, făcându-le accesibile în mod direct în
dreptul intern francez. În privinţa modului de asigurare a ordinii de drept în activitatea
normativă remarcăm faptul că prin intermediul Consiliului Constituţional se exercită
verificarea prealabilă a conformităţii legilor cu legea fundamentală anterior promulgării
acestora. Pe de altă parte, Consiliul de Stat are competenţa de a verifica legalitatea
ordonanţelor guvernamentale emise din iniţiativa proprie a executivului, în timp ce
tribunalele pot, de regulă, controla legalitatea acţiunilor administrative. În privinţa dreptului
nescris sau cutumiar, acesta joacă un rol considerabil în sistemul francez al izvoarelor de
drept, fiind subordonat legislaţiei existente în 9 G. Burdeau „Drept constituţional şi instituţii
politice”, Paris. 1984, p.603 şi urm. materie, deşi practica judiciară a fost influenţată
considerabil de acest gen de drept, Curţile Administrative însuşindu-şi unele reguli
cutumiare, prin hotărârile pronunţate. În privinţa practicii judiciare sau a jurisprudenţei în
materie executivă ea a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea dreptului administrativ, mai
ales în domenii lacunare, de goluri legislative, având un rol creativ. Deşi Constituţia, nu
recunoaşte practicii judiciare, în speţă, a curţilor administrative, dreptul de a emite reguli
obligatorii şi general aplicabile, totuşi jurisprudenţa în materie administrativă, mai ales a
Consiliului de Stat, materializată, în deciziile de îndrumare, este recunoscută ca fiind
obligatorie de urmat, atât Consiliul de Stat, cât şi instanţele administrative neabătându-se de
la ea, orice încălcare din partea executivului antrenând nulitatea sau navalabilitatea actelor
sau acţiunilor sale, ori răspunderea autorităţilor publice10. Această situaţie recunoscută
unanim de doctrina franceză11 se datorează rolului jucat de jurisprudenţă în definirea şi
clasificare unor concepte de bază ale dreptului administrativ francez de genul actului
administrativ, contractului administrativ, etc., pe linia demarcaţiei dintre dreptul (public)
administrativ şi dreptul (privat) civil. Pe de altă parte, un rol important revine jurisprudenţei
în formularea principiilor generale de drept aplicabile administraţiei mai ales în raporturile ei
cu cetăţenii în materia unor drepturi cetăţeneşti (civile), cele precum libertatea publică,
egalitatea, accesul la servicii publice, continuitatea serviciului public (raportată la dreptul la
grevă a funcţionarilor) ori categoria drepturilor procedurale (procesuale) vizând dreptul la
audiere, dreptul la apărare, asistarea, reprezentarea în cazul procedurilor disciplinare sau
sacţionatorii, etc. Mai mult, chiar Consiliul Constituţional a acordat un statul legal acestor
principii jurisprudenţiale, înaintea oricăror reglementări administrative autonome care trebuie
să fie conforme cu ele şi chiar în cazul proiectelor de legi ajunse în faţa Consiliului înaintea
promulgării lor se poate pune problema conformităţii respectivelor acte normative cu aceste
reguli fundamentale. TP 10 I. Alexandru, op. cit. pag 55/56. 68/72 12 11 J. Rivero, op. cit.
pag. 77

Capitolul III. Structurile administrative în unele ţări europene § 3.1 Franţa Franţa se
caracterizează printr-un înalt grad de centralizare administrativă, cu vechi rădăcini în istoria
ţării, păstrat şi accentuat de-a lungul domniei lui Napoleon şi continuat, practic, de toate
regimurile ulterioare. Pe de altă parte, acest sistem a fost determinat şi de structura unitară a
statului, iar, apoi de regimul semiprezidenţial care a accentuat concentrarea puterii executive
în mâinile şefului statului. Regimul juridic instituit de Constituţia celei de-a V-a Republici a
perpetuat această stare, dar politica de integrare europeană a determinat ca, după anul 1970,
să înceapă o orientare necentralizatoare spre deconcentrarea administrativă în urma
transferului puterii de decizie de la autorităţile centrale către cele subordonate din teritoriu
prin deconcentrare, inclusiv asupra autorităţilor locale, însoţită şi de o descentralizare prin
cedarea puterii de decizie în probleme de interes local de către stat pe seama autorităţilor
administraţiei publice locale autonome. Legislaţia anilor 1972,1982/83 a realizat reforme
regionale şi municipale, în acest sens, dar esenţa exerciţiului unitar al puterii centrale nu a
fost afectată în modul de conducere unitară şi directă a Franţei şi nici controlul central al
statului. Administraţia publică centrală are o structură ierarhică şi o alcătuire bicefală sau un
executiv dualist. Într-adevăr preşedintele republicii este cel care îl numeşte pe primul
ministru, iar la propunerea acestuia din urmă numeşte şi revoca pe ceilalţi membrii ai
guvernului în funcţiile lor executive. Şeful statului prezidează şedinţele Consiliului de
Miniştri, semnează ordonanţele şi decretele adoptate în urma dezbaterilor în guvern, de regulă
contrasemnate de premier şi, eventual de miniştri de resort, numeşte în funcţii civile şi
militare de stat. Guvernul stabileşte şi conduce politica naţională, dispunând de administraţie
şi de forţa armată şi răspunzând în faţa parlamentului. 25 Miniştrii nu pot cumula funcţia de
parlamentar şi conduc instituţiile executive de resort dintre care cele mai multe au şi structuri
în teritoriu. Primul ministru conduce activitatea guvernului şi răspunde pentru activitatea
acestuia în faţa Adunării Naţionale, putând delega unele atribuţii ale sale miniştrilor din
subordine, iar, uneori, în mod excepţional poate prezida şedinţele guvernului, iar actele sale
sunt contrasemnate de miniştri însărcinaţi cu aplicarea lor. Guvernul are o competenţă de
reglementare (acte cu caracter reglementar) deosebit de largă în condiţiile în care, prin
Constituţie, Parlamentul are atribuţii legislative strict delimitate (art.34), ceea ce înseamnă că
poate interveni în orice domeniu care nu intră în sfera de atribuţii rezervate expres puterii
legiuitoare, emiţând decrete. Pe de altă parte, el poate interveni în situaţii excepţionale
precum starea de asediu sau cea de urgenţă decretată în şedinţa executivului. În sfârşit, există
şi sistemul legislaţiei delegate care permite guvernului să ceară, în îndeplinirea programului
său, autorizarea parlamentului pentru adoptarea unor ordonanţe în domenii care revin în mod
normal legii. Parlamentul abilitează prin lege domeniul şi termenul până la care astfel de acte
guvernamentale pot fi emise, după care vor trebui supuse în parlament spre ratificare.
Ordonanţele trebuie avizate de Consiliul de Stat şi intră în vigoare imediat după publicare,
dar devin caduce dacă proiectul legii de ratificare a acestora nu este depus în legislativ
înaintea datei fixate de legea de abilitare. După expirarea acestui termen ordonanţele nu mai
pot fi modificate decât prin legi în domeniile care sunt de competenţa legislativului. Consiliul
Constituţional controlează legea de abilitare sub aspectul concordanţei sale cu legea
fundamentală. Administraţia publică în teritoriu este formată din administraţia publică locală
şi din structurile teritoriale ale administraţiei publice centrale. Administraţia publică locală
este compusă din regiuni (21), departamente (96) şi comune (3621) iar cea centrală îşi
exercită puterea indirect prin intermediul 26 serviciilor publice deconcentrate, constituite la
nivel teritorial, aparţinând ministerelor şi altor autorităţi naţionale de resort. Unităţile
administrativ-teritoriale reprezintă colectivităţi locale, de nivel diferit, cu statut propriu ce
exercită multiple atribuţii expresie a autonomiei locale şi a descentralizării având o natură
administrativă, stabilite conform legii, şi garantată constituţional (art. 72/1,2). Statul,
deţinătorul suveranităţii naţionale, deşi degrevat de multiple sarcini locale, îşi exercită
supremaţia puterii publice prin emiterea reglementărilor legislative şi executive de nivel
central, obligatorii de aplicat concomitent cu exercitarea controlului juridic (administrativ şi
judiciar, în special) în mod curent, constant, din oficiu sau la sesizare, ori de câte ori acesta se
dovedeşte a fi necesar, util şi eficient pentru remedierea încălcărilor de lege, indiferent de
autoritatea locală în culpă. Exercitarea atribuţiilor organelor reprezentative ale comunităţilor
locale are la bază unele principii16: - administrarea liberă, prin consilii alese, în condiţiile
prevăzute de lege; - interdicţia exercitării tutelei administrative a unei colectivităţi locale
asupra alteia; - transferul de competenţă sau putere normativă de la nivel central spre nivel
local pentru exercitarea corespunzătoare a sferei de atribuţii transmise în acest mod; -
transferarea de bunuri, persoane şi servicii în competenţa locală însoţită de compensarea
financiară pe baza cheltuielilor suportate de stat la data transmiterii acestora. Caracteristicile
structurilor administrative ale comunităţilor locale constau în: a) existenţa consiliilor ca
organe de conducere locală, cu caracter eligibil, colegial, deliberativ, reprezentativ şi de
conducere, alăturat cărora există 16 Liviu Coman Kund „Sisteme administrative europene”,
Casa de Presă şi Editură „Tribuna”, Sibiu, 2003, p. 104 şi urm. 27 un preşedinte executiv,
respectiv primar pentru localităţi, persoane alese de către şi din rândul membrilor organului
colegial; b) între autorităţile locale de diferite nivele nu operează principiul subordonării, dar
nici între acestea, pe de o parte, şi reprezentantul statului în teritoriu, pe de altă parte (tutela
administrativă), ci numai principiul colaborării şi subsidiarităţii; c) exercitarea unor atribuţii
comune acestor autorităţi locale fie de ordin general (precum elaborarea planului de
dezvoltare locală, cel de amenajare a teritoriului, sau, după caz a celui de urbanism, adoptarea
bugetului, organizarea serviciilor administrative publice locale, gestionarea patrimoniului
propriu, protecţia mediului înconjurător, etc.), precum şi a unor atribuţii specifice (stare
civilă, turism, etc.), are loc în funcţie de nivelul organizării administrative şi de
particularităţile acesteia; d) distribuţia echilibrată a unor atribuţii comune între stat şi
comunităţile locale, în funcţie de natura şi amploarea interesului social promovat, în care
sens, de exemplu, în materie de învăţământ primul are responsabilitatea organizării generale a
sistemului educativ, recrutarea, gestionarea şi salarizarea personalului didactic, inclusiv
finanţarea învăţământului universitar, în timp ce finanţarea liceelor revine regiunilor, a
colegiilor revine departamentelor, iar pentru şcoli şi grădiniţe obligaţia revine localităţilor
(comunelor) ; e) reprezentarea statului în cadrul acestor entităţi are loc prin prefect
(regiunea), comisar (împuternicit al Republicii) care a luat locul prefectului (pentru
departament), respectiv primarul pentru localităţi prin unele atribuţii speciale încredinţate în
acest sens; f) prefectul îşi exercită autoritatea numai asupra serviciilor publice deconcentrate
ale ministerelor şi altor organe centrale constituite la nivel regional şi departamental; 28 g)
controlul administrativ general asupra actelor autorităţilor publice locale este numai de
legalitate, nu şi de oportunitate, se exercită numai ulterior activităţii verificate şi se
înfăptuieşte de prefect (comisar) prin sesizarea tribunalului administrativ competent. A.
Regiunea Regiunea are, ca organ reprezentativ şi deliberativ, consiliul regional format din
consilieri aleşi în mod direct pe departamente pentru un mandat de 5 ani şi care aleg la şi din
rândul lor, un preşedinte ca autoritate executivă, precum şi mai mulţi vicepreşedinţi care
împreună cu alţi membri, aleşi dintre consilieri, formează comisia permanentă care exercită
unele atribuţii curente delegate de plenul organului colegial. Regiunea are ca misiune
asigurarea dezvoltării economice elaborând un plan corespunzător de dezvoltare avizat de un
organism specializat denumit comitet economic şi social (având la nivel naţional ca organism
coordonator Consiliul Economic şi Social), alcătuit din membri desemnaţi de organismele cu
caracter economic, social, profesional, ştiinţific, educativ, sportiv, etc., din regiune, consultat
în prealabil deliberării consiliului regional. Ca atribuţii proprii regiunea organizează şi
finanţează transporturile (inclusiv feroviare), învăţământul liceal, profesional şi calificarea
prin ucenicie. Prefectul regiunii reprezintă statul şi este funcţionar executiv al guvernului,
exercitând aceeaşi funcţie şi asupra departamentului component în care îşi are sediul regiunea
(comisar, după 1982/83, care a luat locul prefectului), având autoritate ierarhică asupra
celorlalţi comisari din departamentele care alcătuiesc regiunea, conducând, totodată,
serviciile deconcentrate ale ministerelor constituite la nivelul regiunii. B. Departamentul
Organul reprezentativ şi deliberativ al departamentului este consiliul general format din
consilieri aleşi direct pe circumscripţii (cantoane) electorale, pentru un mandat de 6 ani, cu
reînnoirea a jumătate din numărul lor la fiecare interval de 3 ani. 29 Consilierii aleg la şi din
rândul lor, un preşedinte, ca autoritate executivă, precum şi mai mulţi vicepreşedinţi, care
împreună cu alţi membri aleşi formează comisia permanentă care poate exercita şi unele
atribuţii curente delegate de plen. Departamentul are misiunea asigurării solidarităţii şi
echilibrării intercomunale, iar ca atribuţii proprii, distincte, asigurarea unor servicii şi ajutoare
sociale, sanitare, a transportului şcolar din afara perimetrelor comunale, realizarea
programelor de dotate a localităţilor rurale. Comisarul de departament reprezintă statul şi
guvernul conducând serviciile deconcentrate ale ministerelor şi regiunilor organizate la acest
nivel. C. Comunele Comunele sunt nivelul de bază ale structurilor administrative teritoriale
reprezentând colectivitatea locală, fiind împărţite în comune rurale (la rândul lor de două
categorii după cum au o populaţie de până la 3500 de locuitori sau peste această limită) şi
comune urbane. Comuna are ca organ deliberativ consiliul municipal format din consilieri
aleşi în mod direct, pentru un mandat de 6 ani şi un primar ales de şi dintre consilieri ca organ
executiv ajutat de un viceprimar. Consiliul îşi poate organiza diverse comisii, compuse din
consilieri, având profile diferite, care efectuează analize, documentaţii, iniţiază proiecte de
hotărâri, le avizează fără a avea atribuţii decizionale care aparţin plenului. Comuna are ca
misiune principală organizarea urbanistică a localităţii şi utilităţilor publice de detaliu.
Consiliul are ca atribuţii proprii organizarea învăţământului elementar, transportul şcolar în
perimetrul său, acordarea ajutoarelor de urgenţă, elaborarea planurilor de dezvoltare
intercomunală. Ca atribuţii delegate de stat, stabilite sectorial prin reglementări speciale
indicăm pe cele în materia stării civile, ordinii publice şi cea electorală. Primarul are ca
atribuţii proprii conducerea şedinţelor consiliului, eliberarea autorizaţiilor de construcţie, iar
ca reprezentant al statului asigură punerea în 30 executare a legilor şi hotărârilor de guvern,
este ofiţer de stare civilă şi de poliţie judiciară. În exercitarea atribuţiilor proprii dispune de
autonomie locală, dar pentru cele delegate de stat este subordonat ierarhic comisarului şi
prefectului. În Franţa mai sunt organizate, după caz şi structuri administrative intermediare,
în funcţie de numărul de locuitori de genul comunităţilor rurale pentru mai mult de 20.000 de
locuitori şi comunitatea urbană formată din regruparea comunelor în aglomeraţii mai mari de
50.000 de locuitori. Dacă regiunea, departamentul şi comuna sunt colectivităţi teritoriale
dispunând de autonomie, Franţa mai cunoaşte şi arondismentul ca eşalon specializat în
administraţia de „proximitate” (de pildă, Parisul are asemenea subdiviziuni) condus de un
subprefect subordonat ierarhic. Prefectul este singurul titular al autorităţii de stat şi
reprezentant al şefului statului, al primului ministru şi a fiecărui ministru de resort în
teritoriu17, conducând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor, este responsabil cu
ordinea publică, organizarea alegerilor şi cu situaţiile de urgenţă.

Capitolul IV. Aplicarea principiului legalităţii în activitatea administrativă în unele ţari

europene § 4.1. Aspecte generale Statul de drept reprezintă puterea publică guvernată de
propriile legi precum şi de reglementările sau acordurile internaţionale la care acel stat este
parte. Statul de drept democratic este guvernat de legi care se legitimează prin voinţa
reprezentanţilor naţiunii aleşi în mod liber, caracterizat prin separaţia puterilor în stat,
pluralismul politic, o gamă largă de drepturi, libertăţi şi inviolabilităţi recunoscute cetăţenilor
săi, precum şi garantarea reală a acestora pe fondul unui control riguros a respectării lor în
caz de încălcare, inclusiv din partea autorităţilor menite a le apăra. Într-un stat de drept
autorităţile acţionează numai în limita competenţelor legale atribuite, orice acţiune - act sau
fapt juridic sau nejuridic - săvârşit în afara cadrului legal este nevalabil, ilicit şi, în
consecinţă, dacă mai şi încalcă drepturi ori interese legitime personale sau publice, antrenează
răspunderea juridică, sub diferite forme, din partea celor vinovaţi. O caracteristică esenţială a
statului de drept este acţiunea principiului legalităţii în conformitate cu care toate subiectele
de drept, persoane fizice sau juridice, cetăţeni sau străini, particulari sau oficiali, autorităţi sau
organizaţii neguvernamentale trebuie să respecte în relaţiile lor legea, precum şi toate
celelalte acte juridice şi măsuri întemeiate pe lege aplicabile raporturilor sociale in care se
afla. Desigur, în orice stat democratic, legalitatea este nu numai o simpla îndatorire, e drept
fundamentală sau constituţională, dar şi un principiu fundamental de drept care se regăseşte la
baza tuturor reglementarilor în vigoare, a tuturor normelor ce trebuie respectate, această
îndatorire revenind, în mod egal, tuturor. Necesitatea respectării dreptului într-un stat
democratic este atât o cerinţă obiectivă cât şi una subiectivă 21. 21 I. Ceterchi, M. Luburici
"Teoria generală a statului şi dreptului", Tipografia Universalităţii, Bucureşti, 1983, p.42; 59
Sub aspect obiectiv necesitatea respectării dreptului apare ca o cerinţă generală sau colectivă
din moment ce legea promovează interesul general, comun tuturor sau marii majorităţi a
populaţiei. Sub aspect subiectiv necesitatea respectării dreptului se manifestă la nivel
individual, prin recunoaşterea propriilor interese consacrate în reglementare ceea ce
cointeresează persoana în sensul beneficiului protecţiei de care dispune în acest sens când
drepturile sau interesele sale sunt încălcate. De aceea orice încălcare a legii trebuie văzută nu
numai ca o simplă abatere de la interesul general, dar şi ca o lezare, în ultimă instanţă, şi a
interesului personal reflectat în interesul comun. Legalitatea are anumite cerinţe
fundamentale22 care constau în : • ierarhia actelor normative, în frunte cu Constituţia având
forţă juridică supremă, continuând cu legile având o forţă superioară tuturor celorlalte
reglementări şi terminând cu ultimul act individual de realizare a dreptului, întemeiat pe lege
şi aplicabil unui subiect determinat; • unitatea şi unicitatea legii, vizează aplicarea ei
uniformă pe întreg teritoriul ţarii şi în acelaşi mod absolut egal tuturor celor aflaţi în aceeaşi
situaţie juridică, respectiv tratamentul juridic unitar al acestora, nediscriminatoriu; •
legalitatea şi oportunitatea presupun o aplicare a legii, diferenţiată în cadrul permis de ea, în
funcţie de locul, timpul, persoana sau situaţia vizată, adică actualitatea măsurii luate care
corespunde cel mai bine condiţiilor concrete date în procesul de individualizare a aplicării
legii, astfel că orice măsură dispusă de autorităţi să fie atât legală cât şi oportună; •
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a inviolabilităţilor consacrate şi garantate,
astfel încât orice încălcare a lor, inclusiv din partea autorităţilor, să fie sancţionată prin
mijloace juridice eficiente care ţin de exercitarea dreptului de petiţionare, accesul liber la
justiţie, garanţii procedurale şi procesuale ferme în vederea restabilirii legalităţii încălcate; •
disciplina de stat sau de serviciu care impune, în special, funcţionarilor publici ai
administraţiei, aplicarea, alături de lege, a tuturor regulamentelor şi dispoziţiilor ierarhice cu
caracter legal, 22 „Tratat de teoria generală a dreptului”, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Bucureşti, 1967, p.439 60 receptivitatea faţă de solicitările adresate, soluţionarea la timp şi în
mod corespunzător a acestora, în condiţii de transparenţă, cu minimum de formalităţi,
eliminând birocraţia şi procedurile inutile. În cazul administraţiei publice principiul legalităţii
acţionează deplin atât asupra activităţii juridice a acesteia cât şi asupra celei lipsite de
asemenea efecte. În acest sens este de remarcat faptul că: • autorităţile publice sunt înfiinţate,
organizate şi funcţionează în temeiul legii, fie în mod direct, nemijlocit, fie în mod indirect; •
atribuţiile acestor organe se stabilesc tot în temeiul legii care le circumscrie sfera de
competenţă în care acţionează; • actele şi, în general, măsurile dispuse sunt prevăzute tot de
lege. Edificarea statului de drept democratic a însemnat atât egalitatea reală a indivizilor în
faţa legii, dar şi protecţia legală a drepturilor lor, ca măsură de garanţie juridică oferită de
jurisdicţii investite cu atribuţia de soluţionare a încălcării acestor drepturi, inclusiv instanţe
judecătoreşti specializate. De la statul de tip arbitru, deasupra conflictelor cu rol mediator,
pentru începuturile democraţiei moderne, la statul şi, în special, la administraţia sa supusă
supremaţiei Constituţiei şi superiorităţii legii, dar şi obligativităţii executării hotărârii
judecătoreşti care îl determină să restabilească legalitatea şi drepturile încălcate, s-a derulat o
evoluţie progresivă unanim acceptată de statele europene dincolo de evoluţiile naţionale
istorice proprii şi fireşti23. § 4.2. Franţa În această ţară sistemul de drept administrativ
puternic centralizat prin competenţa autorităţilor guvernamentale şi caracterul unitar al
statului este marcat de principiul legalităţii, executivul trebuind să acţioneze conform legii
sau dreptului, respectiv Constituţiei, tratatelor, regulamentelor, etc. Desigur, datorită
caracterului semiprezidenţial al formei de guvernământ, competenţele normative centrale, şi
implicit, acţiunea principiului legalităţii se manifestă şi, respectiv, se exercită în mod diferit.
23 I.Alexandru, op. cit. p.134 61 Într-adevăr, parlamentul, conform Constituţiei, are o putere
legislativă limitată (art.34) şi riguros delimitată faţă de executiv, acesta din urmă având o
largă sferă de atribuţii normative, precum şeful statului prin decrete, iar executivul prin
regulamente şi chiar competenţe legislative prin intermediul ordonanţelor guvernamentale.
Totuşi puterile discreţionare de care dispune executivul sunt implicit limitate de principiile
fundamentale de drept reieşite din Constituţie şi din tratatele internaţionale, -iar dreptul
cutumiar nu are nici un rol important în acest sens-, tratate care au rol prioritar faţă de
legislaţia naţională (art.55). În sfârşit administraţia trebuie să respecte dreptul comunitar al
Uniunii Europene, cu efectele directe şi superioare faţă de dreptul intern. Asigurarea
legalităţii actelor administrative se realizează procedural prin recursul pentru exces de putere
în cadrul căruia cererile, reclamaţiile, sesizările, etc., se pot baza pe deficienţele formale sau
procedurale, alte încălcări ale legii, abuz de putere discreţionară şi chiar lipsa de competenţă.
Sub aspect instituţional, garanţia legalităţii în administraţie este asigurată jurisdicţional prin
tribunalele administrative în frunte cu Consiliul de Stat, care a avut, de-a lungul timpului, un
rol decisiv în limitarea puterilor executivului în raporturile sale cu cetăţeanul şi în
subordonarea sa faţă de Constituţie şi legi.