Finalul copilăriei, adolescenţa şi tinereţea, perioada maximă de formare a caracterului,

personalităţii, coincid cu o criză în materie de credinţă. Dispare credinţa naivă, dar curată, a
primei copilării şi intervine necesitatea înţelegerii, însoţită de îndoiala aferentă.
Din acest punct de vedere, perioada este extrem de propice pentru cateheză, pentru întărirea
credinţei (a se vedea exemple de sfinţi tineri, numărul uriaş de elevi de liceu şi studenţi care au
populat închisorile comuniste, pentru credinţa lor).
Orice lucru muncit este şi valoros. Credinţa nu se obţine numai prin mimetism, imitare goală,
ci prin zbucium propriu, prin multe stări de nelinişte şi dorinţă, după cuvintele Fer. Augustin:
„Neliniştit este sufletul meu...”.