Vointa

Definirea vointei:
In viata de toate zilele noi observam cum omul lucreaza, invata, se odihneste, se ocupa cu munca preferata. Noi
vedem cum timp indelungat el tinde spre scopul trasat, isi incordeaza fortele fizice si cele intelectuale, infrunta
o multime de piedici, isi retine sentimentul ce l-a cuprins, renunta la ceva placut in numele cauzei ce nu - i
aduce vreo bucurie deosebita, insa care e dictata de necesitate. In toate acestea se manifesta vointa omului.
Vointa este regularea constienta de catre om a actiunilor si faptelor sale, actiuni si fapte care necesita depasirea
greutatilor interioare si exterioare.
Inca I. M. Secenov scria ca vointa nu este un agent impersonal ce dirijeaza numai miscarea, ci reprezinta
aspectul activ al constiintei si sentimentului moral. Ea dirijeaza miscarea In numele unui anumit scop, deseori
in pofida chiar si a sentimentului de autoconservare.
De demult s-au constituit doua opinii diametral opuse asupra naturii vointei - materialista si idealista.
Idealistii considera vointa o forta spirituala care nu e legata nici cu activitatea creierului, nici cu mediul
inconjurator. Ei afirma ca vointa este, chipurile, agentul suprem al constiintei noastre, care e chemat sa
indeplineasca functii diriguitoare. Vointa nu se supune nimanui. Ea este libera. Dupa parerea lor, omul in
orisice caz poate proceda astfel, cum va gasi de cuviinta, fara a tine cont ce ceva. El este liber In actiunile sale.
Cu alte cuvinte, omul face ceea ce doreste; cum doreste, asa procedeaza. Totul depinde de vointa lui libera.
Conceptia idealista a libertatii vointei e eronata din punct de vedere filozofic si etic. Libertatea vointei, dupa
cum inteleg acest lucru idealistii, duce la libertatea actiunilor. Dar comportarea personalitatii care nu ia in
consideratie interesele membrilor societatii este ignorarea, iar uneori si incalcarea normelor morale si juridice.
Unica interpretare justa a naturii vointei e cea materialista, conform careia vointa, in paralel cu alte aspecte ale
psihicului, are baza materiala sub forma de procese cerebrale nervoase. E imposibil a separa vointa de materie,
de creier. Materialistii sustin ca omul e legat in cel mai strans mod de mediul inconjurator. Fara de conditiile
exterioare necesare el nu poate nici sa mentina, nici sa continuie viata.
Conform opiniei materialiste asupra vointei, libertatea consta nu in visata independenta fata de legile naturii, ci
in cunoasterea acestor legi si in posibilitatea bazata pe aceasta cunoastere de a impune sistematic legile naturii
sa actioneze in vederea atingerii unor anumite scopuri. Libertatea vointei nu inseamna, prin urmare, altceva
decat capacitatea de a lua decizii in cunostinta de cauza.
Vointa se manifesta in regularea activitatii cognitive si practice a omului.
Interpretarea materialista a naturii vointei presupune recunoasterea neconditionata a faptului, ca stimulentii
actiunilor si faptelor se afla in mediul material si social inconjurator, ci nu in insusi omul. Adica, scopurile
omului sunt generate de lumea obiectiva si o presupun, - o gasesc ca data, ca prezenta. Dar omului i se pare ca
scopurile lui sunt luate din afara lumii, sunt independente de lume („libertate„).
Regularea volitiva a comportarii omului e determinata de conditiile, in care el traieste si munceste. Prin vointa
se manifesta activismul constient al personalitatii care actioneaza cu orientare spre un anumit scop si in mod
planic.
Cunoasterea si vointa. Vointa nu este o insusire izolata a psihicului omului. De aceea ea trebuie examinata in
legatura cu alte aspecte ale psihicului si, inainte de toate, cu cunoasterea. Dupa, cum se stie, cunoasterea e
orientata spre analiza si sinteza, generalizarea si abstractizarea impresiilor, cunostintelor, capatate din mediul
inconjurator. Fixate de catre memorie si prelucrate in gandire, aceste cunostinte informeaza destul de temeinic
despre ceea ce ne inconjoara. Astfel, vointa este plina de continut. Continutul ei e cuprins in reprezentari si
notiuni, cu care opereaza gandirea, imaginatia. Totodata, vointa este un mecanism specific de pornire si
inhibitie. Regularea volitiva a comportarii este orientarea constienta a eforturilor intelectuale si fizice la
atingerea scopului sau retinerea lor.
Totusi, intre gandire ca o cunoastere si vointa ca regulare constienta a comportarii nu exista o identitate. In viata
putem observa oameni, care desfasoara o activitate furtunoasa, manifesta o tenacitate de invidiat in nazuinta
spre atingerea scopului, insa totodata acest scop este neinsemnat, marunt. Mai mult decat atat, efortul enorm e
irosit adesea in zadar, intrucat ceva nu se ia in, consideratie, nu e inteles. Cu alte cuvinte, acesti oameni stiu sa-
si dirijeze comportarea, iar sa evidentieze legaturile, raporturile dintre fenomene, lucruri, oameni - nu pot
intotdeauna. Si acele eforturi, pe care ei le depun, adesea sunt zadarnice.
Adeseori putem observa si o alta situatie. Omul capabil ia decizii absolut juste si necesare. Ele sunt impecabile
ca intentie, insa omul nu e in stare sa-si adune puterile, sa se mobilizeze, sa depuna un efort mult sau mai putin
indelungat, sa-si dirijeze comportarea pentru a realiza decizia. In acest caz e efectuata o mare munca a mintii,
sunt gasite cai juste de realizare practica a celor schitate. Insa deciziile raman nerealizate. Pentru indeplinirea
lor nu ajung eforturi volitive, e slaba regularea volitiva a comportarii.
Astfel, a sesiza ceva, a intelege nu e echivalent cu a actiona Vointa, dupa spusele lui I. M. Secenov,- este
aspectul activ al ratiunii si sentimentului moral. Trairile noastre constituie o reflectare specifica a lumii
exterioare, de aceea sentimentele sunt pline de continut. In viata de toate zilele noi ne conducem nu numai de
ceea ce percepem si intelegem, ci si de acele trairi, care apar in legatura cu continutul dat. Sentimentele
indeplinesc rolul de motiv al actiunilor, al faptelor. Totodata, trairile pot servi drept mijloc de abtinere al
comportarii. Ele ca si cum pun „veto” pe actiuni, pe fapte. Astfel, sentimentul constiintei il retine pe
preadolescent de la fapta reprobabila. Subliniind rolul activ al sentimentelor, e necesar sa nu uitam ca totodata
ele trebuie sa se afle sub controlul vointei noastre. Adesea apare necesitatea de a actiona contrar sentimentelor.
De exemplu, preadolescentului ii este frica sa sara de pe turnul de parasutare, Insa el isi inabusa sentimentul de
frica, se arunca in jos, deoarece acolo, pe pamant, se afla colegii lui de clasa. A fi in ochii lor un fricos e cu
mult mai neplacut decat a trai frica de un minut. Omul se lupta cu amarul pierderii, cu mania, cu bucuria
nestapanita, inabusa ura sau gelozia, daca ele impiedica cauzei. Toate acestea sunt posibile datorita vointei.
Anume aici ea isi manifesta una din principalele sale functii - cea de inhibitie.

Apreciind regularea volitiva, e necesar a tine cont intotdeauna de orientarea ei, care poate fi colectivista si
individualista. In primul caz drept continut al vointei apar imboldurile social semnificative, ceea ce reflecta
interesele si trebuintele colectivului, societatii; in al doilea rand - cele individuale, semnificative numai pentru
omul dat.

Bazele fiziologice ale vointei.

Mecanismele fiziologice ale activismului volitiv pot fi prezentate in felul urmator. In partea parietala a scoartei
emisferelor mari e situata zona motorie. Ea e legata cu toate sectoarele scoartei, inclusiv cu terminatiile
corticale ale tuturor analizatorilor. Aceasta legatura ofera posibilitatea ca excitatia, care a aparut intr-un anumit
sector al scoartei, sa atinga zona motorie si sa provoace in ea un proces analog. Bunaoara, excitatia din
terminatia corticala a analizatorului vizual se transmite in zona motorie si provoaca excitarea acesteia.
Informatia din analizator, care a sosit in zona motorie, serveste drept un fel de semnal de pornire al reactiei
motorii. Zona motorie se afla sub „tirul” permanent al informatiei din terminatiile corticale ale analizatorilor.
Capatand informatia, celulele motorii pot transmite in orice moment ordinul cu privire la miscare.
Astfel, legatura zonei motorii a scoartei cu alte sectoare ale creierului constituie premisa miscarilor si actiunilor
constiente ale omului. Totusi, aceasta legatura nu epuizeaza intregul mecanism al comportarii volitive. In
asemenea caz e prezentata calea elementara de trecere a informatiei din analizator in sectorul motor al scoartei
creierului si de transformare posibila a acestei informatii in miscare. Omului, insa, ii este proprie aptitudinea de
a, acumula informatie si a actiona pe baza ei. Mai mult decat atat, el e apt a generaliza datele, cunostintele
capatate dinafara. Aceasta, dupa cum se stie, se obtine cu ajutorul celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Legaturile celui de-al doilea sistem se includ in sistemul general al legaturilor scoartei encefalului si complica
incomparabil activitatea lui. Simplificand intrucatva complicatul mozaic cerebral al legaturilor permanente si
temporare putem recunoaste ca legaturile celui de-al doilea sistem constituie ca si cum o veriga intermediara
dintre terminatiile analizatorilor si zona motorie a creierului.
Pe baza legaturilor celui de-al doilea sistem se realizeaza in intreaga regulare constienta si rationala a
comportarii omului, are loc alegerea locului, timpului, caracterului, modalitatii, intensitatii actiunii la realizarea
informatiei capatate. Excitantii celui deal doilea sistem de semnalizare activizeaza nu numai partea motorie a
comportarii omului, ele sunt un semnal pentru inceperea multor procese psihice: gandirii, imaginatiei,
memoriei, reguleaza atentia, provoaca sentimente. Cu ajutorul vorbirii se actualizeaza si se reguleaza intreaga
activitate constienta a omului. Legaturile celui de-al doilea sistem au un rol hotarator pentru functia de inhibitie
a vointei, pentru retinerea miscarilor, a actiunilor.
Astfel legaturile celui de-al doilea sistem schimba directia miscarii informatiei din analizatori in zona motorie.
Aceasta informatie merge pe o cale foarte complicata. Avea perfecta dreptate 1. P. Pavlov cand scria ca
spontanietatea miscarilor este un rezultat al muncii sumare a intregii scoarte a encefalului.
Vointa, ca aspect regulator al constiintei, are natura reflex conditionata. Pe baza legaturii nervoase temporare se
statornicesc si se consolideaza cele mai variate asociatii si sistemele lor, ceea ce, la randul sau, creeaza conditii
pentru orientarea spre un anumit scop a comportarii.
Creierul primeste in permanenta date despre aceea cum si ce se infaptuieste in fiecare moment dat. Aceste date
se includ imediat in programa de actiuni deja elaborata. Daca actiunile sunt in corelatie cu programa trasata din
timp, in acest, caz nu se introduc nici un fel de schimbari in decursul actiunii. Daca, insa, sosesc date ce nu
corespund programei create in scoarta cerebra1a, atunci se schimba fie activitatea practica, fie programa
prealabila. Astfel, acest mecanism specific de confruntare „sta la straja” corespunderii dintre programa si
actiune, care se desfasoara pe baza ei.
Dupa cum demonstreaza cercetarile, o importanta deosebita in infaptuirea regularii volitive o au lobii frontali ai
scoartei cerebrale. Anume in ei are loc confruntarea rezultatului ce s-a obtinut in fiecare moment dat cu
programa intocmita in prealabil a scopului. Lezarea lobilor frontali duce la abulie (lipsa patologica de vointa).
Natura reflexa a reglarii volitive a comportarii presupune, crearea in scoarta cerebrala a focarului excitabilitatii
optime. Focarul excitabilitatii optime este focarul de lucru din scoarta. Daca elevul efectueaza un exercitiu fizic,
focarul excitabilitatii optime se situeaza, probabil, undeva in zona motorie a scoartei. Daca, insa, elevul
examineaza exponatele unei expozitii, am putea presupune prezenta unui asemenea focar in zona vizuala.
Focarul excitabilitatii optime, insa, poate fi provocat nu numai de excitantul care actioneaza in momentul
respectiv. El se formeaza si pe baza influentelor capatate mai inainte. De exemplu, elevul a citit in ziar o
problema de concurs. La inceput aceasta problema era, ca sa zicem asa, un excitant de o singura data. Venind
acasa, elevul a inceput sa mediteze asupra problemei, a incercat s-o rezolve. Aceasta deja marturiseste despre
crearea focarului excitabilitatii optime. Daca, insa, elevul a continuat sa rezolve problema, totodata a cheltuit
pentru aceasta nu o singura zi, putem vorbi despre un focar mult sau mai putin stabil al excitabilitatii optime.
Prin urmare, imaginile, gandurile - purtatorii scopului actiunii - sunt legate cu focarul excitabilitatii optime, care
este o parte a mecanismului fiziologic al regularii volitive.
Nu putem sa nu subliniem importanta deosebita a formatiei reticulare in cadrul mecanismului general al
regularii volitive a comportarii. In prezent e unanim recunoscut ca informatia reticulara este un fel de filtru,
care selecteaza unele impulsuri ce duc la scoarta si le selecteaza pe altele, care nu au o importanta vita1a.
Formatia reticulara ca si cum cerne aceste impulsuri. E unanim recunoscut de asemenea ca formatia reticulara
constituie un fel de acumulator si panou de comanda in ceea ce priveste asigurarea energetici a scoartei.
Focarul excitatiei optime care exista in scoarta necesita sporirea continua a asigurarii energetice. Omul poate
manifesta o mare energie la efectuarea unei anumite munci, poate nazui indelungat spre scop, intrucat formatia
reticulara mentine in permanenta focarul excitabilitatii optime, il asigura cu energie. Formatia reticulara, insa,
nu trebuie identificata cu activitatea intregii scoarte.

P. K. Anohin a inaintat notiunea acceptorul actiunii. Esenta ei consta in faptul ca procesele nervoase ca si cum
depasesc evolutia evenimentelor exterioare. Pe baza experientei din trecut omul anticipeaza, prevede influentele
viitoare asupra sistemului nervos. Pe baza semnalului in creier se restabileste intregul complex al legaturilor
nervoase, intregul sistem de asociatii, elaborat prin repetarea facuta de mai multe ori.
Tezele, inaintate de P. K. Anohin, aprofundeaza si largesc reprezentarile noastre despre mecanismul regularii
volitive a comportarii. La om mecanismul anticiparii actiunii reale e incomparabil mai bun decat la animale. La
om se restabileste sistemul asociatiilor pe baza excitantului minim si foarte indepartat dupa continut
(cuvantului, obiectului, insusirii lui etc.).
Astfel, comportarea dirijata in mod constient este un rezultat al interactiunii multor procese fiziologice
cerebrale extrem de complicate, precum si al influentei mediului inconjurator.

Analiza actiunii volitive complicate

Vointa omului se manifesta in actiuni, fapte, realizate cu un scop trasat din timp. Totusi, asemenea actiuni, ca
mersul, numaratul oral in limitele tablei inmultirii, comunicarea verbala cu cei apropiati, cu rudele s. a. m. d. nu
sunt specific volitive. Aceste actiuni sunt orientate spre un anumit scop, insa momentul volitiv in cadrul lor e
neinsemnat.
Actiunile volitive se caracterizeaza prin prezenta scopului, precum si a obstacolelor, greutatilor, prin prezenta a
unui fel de incordari, traite in cursul realizarii lor.
Se obisnuieste a distinge actiunile volitive simple si complicate. Cele simple, de regula, au doua verigi -
punerea scopului si realizarea. In ele o veriga urmeaza dupa alta imediat, fara de verigi intermediare. In
actiunea volitiva complicata sunt conturate clar trei verigi - constientizarea scopului, planificarea si realizarea.
Sa examinam actiunea volitiva complicata pentru a clarifica. esenta psihologica a vointei omului.

Constientizarea scopului.
Motivele comportarii omului sunt variate. Ele pot fi trebuinte materiale - foamea, setea, necesitatea de aer, de
imbracaminte - si spirituale - comunicarea cu alti oameni, insusirea cunostintelor.
Trebuinta ce ia nastere se reflecta in constiinta omului sub forma de atractie vaga, nedefinita. Acest lucru e
conditionat de faptul ca trebuinta e inclusa insuficient in sistemul de cunostinte ale omului. Pe masura cresterii
trebuintei si constientizarii ei atractia se transforma in dorinta. A dori ceva inseamna a fi in stare sa exprimi (sa
scrii, sa-i spui cuiva sau siesi), ce anume te nelinisteste, ce necesitate exista si prin ce poate ea fi satisfacuta.
Dorinta este continutul ce exista ideal al trebuintei. Dorinta se poate dovedi a fi motiv pentru actiune. De
exemplu, intr-o zi de vara cu arsita, aflandu-se la razele dogoritoare ale soarelui, omului i-i sete: i-i uscat in
gura, simte o slabiciune fizica. In acelasi timp in constiinta apar anumite imagini, ganduri despre umbra, despre
un izvor cu apa. In cazul de fata omul isi da seama de faptul ce il nelinisteste, ce necesitate el incearca si cum
poate fi satisfacuta aceasta necesitate.
A dori inca nu inseamna a actiona. Desi in dorinta e reflectat continutul trebuintei, ea nu dispune de eficienta,
de elementul activ. Omul poate sa doreasca multe, insa aceasta nu inseamna ca el actioneaza sau va actiona in
toate directiile. Astfel, a dori ceva inseamna, inainte de toate, a sti ce te determina la actiune. Totusi, nu se poate
pune semnul egalitatii intre dorinta si cunoasterea in general. Nu orice cunoastere se transforma in dorinta, insa
orice dorinta e o cunoastere. Inainte ca dorinta sa se transforme intr-un motiv nemijlocit al comportarii, iar apoi
in scop ea e apreciata de catre om. In cursul aprecierii noi aducem argumente „pro” si „contra”. Noi ca si cum
privim in urma, ne gandim inca o data ce ne determina totusi pe noi sa schitam scopul dat, care sunt dorintele
noastre. Noi cantarim conditiile, care ajuta sau impiedica realizarii scopului, imaginar o luam inainte anticipam
in gand rezultatul realizarii deciziei.
Cu alte cuvinte, se desfasoara o munca incordata a gandirii privind alegerea si fundamentarea dorintelor.
Bunaoara elevul preadolescent afla ca amicul sau participa la activitatea cercului fotografilor amatori. La elev
apare o dorinta analoga - de asemenea sa se invete a fotografia. Aceasta dorinta el o motiveaza in felul urmator:
„Victor se invata a fotografia, am sa ma invat si eu”. Baiatul se gandeste: „Am sa ma invat a fotografia, am sa
plec la bunica la tara. Acolo am sa fotografiez casa, vaca, am sa ma duc la padure, am sa fac poze ale
pasarilor”. Dar pe loc il strafulgera gandul: „N-am aparat de fotografiat. Fie, Il voi ruga pe taticu sa-mi cumpere
unul. Dar daca nu-mi va cumpara? Voi colecta si voi preda maculatura. Voi aduna astfel bani si-mi voi cumpara
un aparat de fotografiat”.
In acest exemplu se manifesta distinct unele motive, pe care elevul le inainteaza pentru apararea scopului
activitatii - sa se invete a fotografia. Adeseori se ciocnesc motive incompatibile. Ciocnirea imboldurilor opuse,
care nu coincid, intre care urmeaza a se face alegerea, se numeste 1upta motivelor.
La acelasi preadolescent, dupa vizionarea spectacolului montat de colectivul dramatic din scoala, apare dorinta
de a participa la cercul dramatic. Circumstantele se aranjeaza in asa fel, incat el trebuie sa aleaga: cercul de
fotoamatori sau cel dramatic. La elev apare o dificultate interioara. Incepe lupta motivelor. El incearca o
incordare. Lupta motivelor si incordarea legata de ea se inaspreste in mod deosebit. In cazurile cand trebuie sa
se aleaga intre argumentele ratiunii si sentiment, intre motivele de ordin personal si motivele, legate de
trebuintele si interesele societatii. Deosebit de incordat decurge lupta motivelor si luarea deciziilor. In cazul
situatiilor conflictuale, care apar la etapele de cotitura ale vietii omului. Astfel, lupta motivelor, pe de o parte,
serveste drept indiciu al aptitudinii omului de a stabili legaturi, de a intelege, a alege dorintele, conditionate de
motive supreme, si a le transforma in scop. Pe de alta parte, lupta motivelor demonstreaza aptitudinile omului
de a-si aduna puterile, de a depune eforturi, aptitudinile de a purta raspundere pentru consecintele, legate de
realizarea sau nerealizarea scopului schitat, adica de a manifesta vointa. In lupta motivelor se manifesta intr-o
mare masura vointa omului, insa acesta nu e indiciul lui exclusiv. In cursul luptei motivelor se contureaza
scopul activitatii, ceea ce se exprima definitiv in luarea deciziei.

A lua decizia inseamna a delimita o dorinta de altele si astfel a crea chipul ideal al scopului. Decizia luata se
contureaza de obicei intr-o fraza concisa „Voi proceda astfel”, „E hotarat: procedam astfel”, „Ne oprim la
urmatoarea decizie” s. a. m. d.
Dupa luarea deciziei, de regula, slabeste intensitatea care a insotit lupta motivelor. Omul simte o usurare
deplina, daca decizia luata corespunde dorintelor, intereselor lui. Mai mult decat atat, in acest caz el traieste
sentimentul satisfactiei, bucuriei. Dar usurarea vine si atunci, cand decizia care se ia nu corespunde intru totul
cu dorintele si nazuintele omului, cand nu exista o armonie deplina cu continutul scopului. In acest caz insusi
faptul luarii deciziei reduce incordarea.

Planificarea.
In cadrul complicatei actiuni volitive dupa luarea deciziei urmeaza planificarea cailor de realizare a sarcinii
trasate. Ce-i drept, uneori modalitatile de realizare a deciziei se schiteaza in linii mari paralel cu conturarea
scopului si ca si cum apar din el. Dar si in aceste imprejurari elaborarea lor detaliata are loc nemijlocit inainte
de activitatea practica.
La alegerea mijloacelor, ca si la alegerea a insusi scopului, sunt posibile greutati, traite sub forma de incordare.
Pe de o parte, greutatile apar din cauza ca unele cai si mijloace de realizare a scopului par a fi simple, insa nu
corespund normelor morale, pricinuiesc daune altor oameni. Pe de alta parte, unele cai pot fi grele, pot necesita
un mare consum de energie, insa nu contravin normelor morale, nu apeleaza la cinstea si constiinta omului, cu
alte cuvinte, incordarea interioara se creeaza de aceea ca se statorniceste o situatie conflictuala: omul intelege
posibilitatea caii usoare de atingere a scopului si imposibilitatea acceptarii acestei cai. Atunci cand aceasta
situatie conflictuala este depasita incordarea scade.
Omul nu poate sa se conduca de principiul „scopul scuza mijloacele”. El trebuie sa aleaga asemenea cai de
miscare spre scop, care sa evite lozinca „pentru atingerea scopului sunt potrivite toate mijloacele”. Omul
trebuie sa gaseasca cai justificate din punct de vedere moral de miscare spre scop, desi acest lucru nu
intotdeauna e posibil fara de o lupta interioara.

Realizarea.
De indata ce sunt schitate caile si mijloacele, omul purcede la infaptuirea practica a deciziei luate. El isi
organizeaza comportarea astfel, incat intentia ce exista in constiinta sa se intruchipeze in obiect, miscare
(exercitiul sportiv), deprindere de munca, intelectuala, fapta. Comportarea omului e subordonata sarcinii
schitate si modalitatilor de actiune planificate din timp. Totusi, omul nu numai actioneaza, el isi controleaza, isi
corecteaza actiunile. In fiecare moment el confrunta rezultatul capatat cu imaginea ideala a scopului (sau a unei
parti a lui), care a fost creat dinainte. Rezultatul partial ce se atinge astfel se pune in acelasi rand cu cel deja
atins si „se suprapune” pe imaginea ideala. Sa examinam aceasta pe baza unui exemplu.
Elevul si-a pus in fata scopul de a se invata sa inoate. Pentru aceasta el trebuie sa insuseasca un complex de
miscari coordonate ale membrelor. Invatatorul povesteste, sau, poate, si-i arata elevului care miscari trebuie el
sa insuseasca si sa efectueze pentru a obtine succesul. La inceput elevul insuseste miscarile, la el se creeaza
imaginea lor. Apoi el incepe sa deprinda miscarile. Pe calea repetarilor realizarea practica e potrivita sa
coincida cu sablonul, cu modelul ideal existent. Antrenamentul consta anume in a aplica cat mai precis partea
practica pe model.
Succesul depinde de un sir de imprejurari, de faptul cat de precis si de determinat e creata imaginea din
constiinta a miscarilor, in ce mod elevul poate controla actiunile care se indeplinesc si le corela cu modelul,
cum poate el sa-si adune puterile si invinga piedicile de ordin obiectiv si subiectiv.
Realizarea practica a scopului schitat e legata de invingerea piedicilor. Ele pot fi create de obiecte, procese
materiale, oameni, timp, spatiu. Odata cu aceasta pot aparea piedici de ordin personal, astfel, ca oboseala, boala,
insuficienta cunostintelor, a deprinderilor. Piedicile de ordin exterior si interior, reflectandu-se in constiinta,
genereaza incordarea. Situatia conflictuala (in realitate sau in starea subiectiva a omului) se solutioneaza fie
prin miscarea consecutiva spre scop, iar prin urmare si prin mentinerea efortului volitiv, fie prin renuntarea la
activitatea practica, renuntarea la efortul volitiv, iar in ultima instanta - la scop. Renuntarea la activitatea
practica nu e intotdeauna un indiciu al lipsei de vointa a personalitatii. Daca omul inceteaza nazuinta spre scop
din cauza nedorintei, incapacitatii de a face fata incordarii aparute sau isi opreste activitatea practica fara vreun
motiv destul de serios - acesta e un indiciu al slabiciunii vointei. Daca, insa, omul are motive serioase pentru a-
si opri nazuinta spre scop nu-1 putem caracteriza drept lipsit de vointa.
Apare intrebarea: oare motivul intotdeauna e legat in mod univoc cu actiunea din exterior? Dupa cum arata
cercetarile efectuate de V. S. Selivanova, intre ele pot fi nu numai corespunderi, ci si contradictii. Autorul
distinge patru tipuri principale de fapte volitive:
1. Motivele morale pozitive se realizeaza in fapte identice.
2. Motivele negative in plan moral (imoral) genereaza si fapte imorale.
3. Omul porneste de la motive pozitive, insa din anumite cauze (nepriceperea de a-i stima pe alti oameni si
parerile lor etc.) savarseste actiuni imorale.
4. Motivele negative de dragul scopurilor negative se mascheaza prin actiuni in aparenta pozitive.

Efortul volitiv.
Actul volitiv se produce la o incordare mai mare sau mai mica. Acesta e asa-numitul efort volitiv. El se
caracterizeaza prin cantitatea de energie, consumata la realizarea actiunii bine orientate sau la abtinerea de la ea.
De exemplu, un elev nu are nevoie de o energie mare pentru a purcede la efectuarea temei pe acasa la
matematica si a o termina, altul -; are trebuie sa munceasca, sa „transpire” pentru a putea face fata teme
respective. Si in primul, si in al doilea caz efortul e necesar, insa intensitatea lui va fi diferita. Gradul diferit al
efortului volitiv poate sa se manifeste si la aceeasi personalitate, deoarece ea nu e pregatita si predispusa in mod
egal pentru toate ocupatiile.
Efortul volitiv strabate toate verigile actului volitiv: constientizarea scopului, luarea deciziei, alegerea
modalitatilor si realizarea practica a deciziei. El, insa, apare in legatura cu greutatile. Piedicile, reflectandu-se in
constiinta, genereaza starea de incordare, de care se poate de debarasat fie renuntand la invingerea piedicilor,
fie la stop, fie pe calea efortului volitiv depasindu-le in activitatea practica. Greutatile nu intotdeauna provoaca
incordarea si efortul volitiv adecvate. Uneori piedica, obiectiv neinsemnata, genereaza o mare incordare si
necesita un efort volitiv considerabil. De exemplu, copilul se sfiieste sa plece la cunoscuti dupa un obiect
necesar. Actiunea ca atare e relativ simpla. Ea e intru totul accesibila, insa necesita un efort considerabil pentru
a depasi bariera psihologica a sentimentului de jena si a trairii, bariera legata de apropiata intalnire, convorbire,
de posibilul refuz. In acest caz trairea subiectiva a greutatilor nu corespunde obstacolelor reale.
Dupa cum demonstreaza cercetarile psihologice, intensitatea efortului volitiv, stabilitatea lui depind de un sir de
circumstante. Inainte de toate, trebuie sa indicam asupra conceptiei despre lume, orientarea politica a
personalitatii si semnificatia sociala a sarcinilor pe care ea le realizeaza. Legatura acestor elemente cu efortul
volitiv e directa. Un factor important este stabilitatea morala a personalitatii. Astfel, la omul cu simtul
raspunderii putem observa un grad inalt a1incorarii volitive. si eficienta maxima a fortelor si energiei in
nazuinta spre scop. Omul lipsit de raspundere in majoritatea cazurilor nu e apt de incordare.
In continuare trebuie sa indicam si la un asa factor, ca orientarea cu referinta la activitate si la rezultatul ei.
Orientarea la ,,cumva” nu creeaza efortul volitiv. Orientarea la ,,calitatea maxima” provoaca incordare.
Efortul volitiv, dupa cum s-a subliniat, ia nastere si creste pe masura aparitiei si sporirii greutatilor, incordarilor.
Totusi, uneori omului ii este greu sa inceapa actiunea. Ele se zbate in chingile indoielii. In asemenea cazuri e
util a folosi vreun semnal. Astfel, sportivul se include in lupta competitiva numarand el singur pana la trei,
ridica mana, isi da sie comanda.
Regularea constienta si mentinerea efortului volitiv se infaptuieste cu ajutorul vorbirii -; exterioare si interioare.
Omul isi da siesi sfaturi, ordine, se stimuleaza, se autoincuviinteaza. Asemenea fraze ca ,,,mai indraznet”, , ,, nu
te sfii” , ,,nu-ti pierde curajul” , ,,inca putin” sunt cunoscute de fiecare. Caci pe ele le pronunta omul,
adresandu-se siesi in cele mai grele minute, in minutele incordarii volitive supreme.
Astfel, analiza actiunii volitive complicate demonstreaza ca primele doua verigi sint pregatitoare. La formarea
programelor participa multe procese psihice, insa importanta hotaratoare o are gandirea. Partea executiva a
actiunii volitive e legata cu priceperile si deprinderile, aptitudinile organizatorice. Atunci cand se intalnesc
greutati un rol activ isi asuma din nou gandirea. Invingerea greutatilor este, inainte de toate, solutionarea
problemei - pe ce cale sa se mearga acum. In procesul realizarii se manifesta efortul volitiv, necesar in mod
deosebit pentru depasirea oboselii sau a piedicilor din exterior.
Actiunile volitive complicate se manifesta cel mai des in intervale mari de timp. Totusi, nu sint rare cazurile
cind trebuie sa savarsim fapte, extrem de limitate de timp. Atunci claritatea verigilor actiunii volitive se sterge.
Ele ca si cum sint unite intr-un tot intreg.
Constientizarea scopului, luarea deciziei, gasirea modalitatilor de atingere a scopului au loc pe fundalul
activitatii practice. La prima vedere se pare ca intreaga munca intelectuala are loc paralel cu cea fizica. Dar
aceasta nu e asa. In actiunea volitiva constienta imaginea, gandul, fie pentru o clipa, preceda partea executiva.
Organele motorii realizeaza ceea ce s-a reflectat in constiinta si s-a transmis pe cale asociativa in zona motorie a
scoartei encefalului. In continuare miscarea (in special cea obisnuita poate avea loc deja fara un control sporit
din partea constiintei. In constiinta se formeaza noi legaturi, ia nastere un nou continut, care la randul sau se
transmite in organele motorii. Si asa pana la realizarea deplina a programei (scopului).
Actiunile, indeplinite in intervale restranse de timp, intensifica activitatea psihica a omului, mareste incordare
musculara, sporesc tonusul general al lucrului organismului. Regularea volitiva in aceste cazuri are rolul
hotarator.
Mai sus a fost analizata actiunea volitiva complicata, care e chibzuita de omul insusi de la bun inceput si pana
la sfarsit. Totusi, in viata de toate zilele omul savarseste fapte, initiatorul carora sint alti oameni. De exemplu,
militarii executa ordinele ce includ scopurile si modalitatile de realizare a lor. Invatatorul la lectie le da tema
elevilor, tot el indica si caile, ordinea efectuarii ei. Muncitorul la uzina se conduce de tehnica securitatii, in care
se enumera ce se poate si ce nu se poate face langa agregat sau strung. In toate aceste cazuri se reglementeaza
scopurile, modalitatile realizarii lor, sau si una, si alta. La omul ce se afla intr-o asemenea situatie actul volitiv
deplin independent nu exista. Totusi, aceasta nu inseamna ca el se transforma intr-un automat lipsit de vointa,
intr-un executor supus. In colectivul bine organizat initiativa personalitatii, posibilitatile ei creatoare niciodata
nu sint inabusite si in limitele sarcinii ramane loc pentru comportarea volitiva.
Executand ordinul propunerea, recomandarea, omul nu se lipseste de incordarea interioara, iar prin urmare si de
efortul volitiv. Ostasul, ce merge in atac asupra dusmanului, aviatorul ce intra in lupta cu avionul inamicului,
muncitorul ce indeplineste sarcina de plan, sau elevul ce insuseste un material didactic complicat, fiecare dintre
ei in felul sau manifesta vointa, desi indeplineste insarcinarile cuiva. In acest caz efortul volitiv se transfera
dintr-o etapa in alta, se concentreaza in acea parte a actiunii, unde personalitatea manifesta intr-o masura mai-
mare independenta. La executarea ordinului, efectuarea temei apar greutati interioare (nedorinta, emotii
negative s. a.), care de asemenea se cer a fi supuse regularii volitive.
In afara de aceasta, omul poarta raspundere pentru indeplinirea sarcinii. El trebuie sa prezinte darea de seama in
ceea ce priveste calitatea, oportunitatea efectuarii lucrului si alti indicatori. Aceasta de asemenea creeaza
incordare, genereaza efortul volitiv.

Insusirile volitive a personalitatii

Baza ideologica a insusirilor volitive ale personalitatii. Din copilarie omul realizeaza actiuni si savarseste fapte,
care intr-o masura sau alta sint regulate de vointa. Practica de viata consolideaza regularea actiunilor sub forma
de insusiri volitive ale personalitatii. Aceste insusiri, pe langa alte particularitati ale personalitatii, formeaza
stilul comportarii omului. Dar omul aparte nu e izolat de alti oameni. El e membru al societatii, reprezentant al
unei anumite clase, care isi are ideologia sa, morala, - obiceiurile si traditiile sale. In activitatea practica
personalitatea se conduce, de trebuintele, interesele, precum si de ideile personale, normele, de traditiile
oamenilor, in mijlocul carora el traieste.
Ideologia, exprimata in conceptia despre lume, morala si traditiile ce domina in societate, e o baza larga, pe care
apar actiuni si fapte concrete ale omului.
Asadar, ideologia e directia generala a dezvoltarii si educarii insusirilor volitive ale omului. Totodata, exista
circumstante concrete de viata ale fiecarui om: asigurarea materiala, anumite relatii reciproce in familie,
influentele educative, predispozitiile innascute. Contopindu-se cu conditiile generale intr-un flux unic, aceste
conditii concrete creeaza mediul pentru formarea insusirilor volitive ale personalitatii. Sa examinam
principalele insusiri volitive ale personalitatii.
Perseverenta in atingerea scopului.
Insusirea volitiva a personalitatii, care se manifesta in priceperea de a pune si a atinge scopuri cu semnificatie
sociala, se numeste perseverenta in atingerea scopului. Omul perseverent in alegerea scopului nu-si risipeste
energia pentru lucruri de nimic, el intelege necesitatile si interesele societatii si in corespundere cu ele schiteaza
scopuri, care reflecta aceste necesitati si interese. Personalitatea perseverenta in atingerea scopului isi are de
asemenea scopuri personale distincte, clare. Totodata, scopurile obstesti si cele personale se imbina armonios,
se contopesc intr-un tot intreg. Luptind pentru realizarea scopurilor personale, omul perseverent in atingerea
scopului lupta totodata pentru atingerea scopurilor obstesti realizand sarcinile obstesti, el infaptuieste realizarea
celor personale. Omul perseverent in atingerea scopului e un obsedat (in sensul cel mai pozitiv al acestui
cuvant). El stie precis pentru ce lupta, incotro merge. Claritatea scopului - iata principalul merit al omului
perseverent.
La unii oameni perseverenta in atingerea scopului ia o directie individualizata. Ei la fel schiteaza scopuri clare.
Dar, continutul lor reflecta numai trebuintele si interesele personale. Actiunile, care se manifesta pe baza unor
astfel de scopuri, nu au deloc sau au o importanta sociala foarte mica.
Fermitatea.
Insusirea volitiva a personalitatii ce se manifesta in alegerea rapida si bine gandita a scopului, determinarea
modalitatilor de atingere a lui, se numeste fermitate. Omul ferm cumpaneste multilateral si profund scopurile
actiunii si modalitatile realizarii ei, intelege importanta deciziei ce se ia, isi da seama de urmarile posibile. La
prima vedere s-ar parea ca omul ferm isi alege scopul usor si liber. Aceasta insa nu e asa. Omul ferm de
asemenea incearca o lupta interioara chinuitoare, complicata, ciocnirea motivelor opuse, trairi emotionale.
Totusi, atunci cind e necesar el se lasa de toate ezitarile si se opreste ferm la un scop sau la un mijloc de
realizare a lui, care sunt prielnice intr-o masura mai mare in conditiile date.
Fermitatea e o insusire a personalitatii care marturiseste despre nivelul inalt al dezvoltarii vointei. Deosebit de
distinct se manifesta fermitatea in momentul schimbarii scopului, precum si la realizarea deciziei initiate. Nu
pentru toti e caracteristica fermitatea de un nivel inalt. Intalnim oameni, la care e evident ca aceasta. calitate
lipseste. Ei se gandesc indelung si chinuitor cum sa procedeze, se indoiesc de justetea deciziei pe care urmeaza
s-o ia, se tem de urmarile deciziei insasi si de rezultatul realizarii ei.
Dedublarea gandurilor, sentimentelor constituie o particularitate caracteristica a omului nehotarat. Lui nu-i
ajung forte pentru a invinge gandurile si sentimentele contradictorii, a le orienta intr-o anumita albie. Toate
acestea duc la faptul ca omul pierde timpul, iar apoi, cind totusi se pomeneste in fata necesitatii de a face
alegerea, se opreste la primul scop intalnit, care e poate cel mai rau. Nehotararea se manifesta si in aceea ca
omul, fara a se prea gandi, fara a cumpani ia o decizie pripita. In acest caz el se grabeste sa se debaraseze de
starea de incordare ce-i este neplacuta, stare ce insoteste alegerea scopului.
Perseverenta.
Insusirea volitiva a calitatii, care se manifesta in aptitudinea de a dirija si controla comportarea timp indelungat
in corespundere cu scopul schitat, se numeste perseverenta. Omul, care poseda aceasta insusire volitiva, tine in
constiinta permanent sarcina schitata si ii organizeaza comportarea astfel, incit sa apropie realizarea ei. Omul
perseverent apreciaza just atmosfera, gaseste in ea ceea ce ajuta la atingerea scopului. EI nu numai ca foloseste
imprejurarile ce s-au statornici, ci si el insusi le formeaza. Omul perseverent poate, temporar, sa inceteze
miscarea spre scop, insa face aceasta pentru ca ulterior, in conditii mai prielnice, sa mearga mai departe. EI nu
se opreste in fata insucceselor, nu cedeaza in fata sentimentului de indoiala ce a aparut, reprosurilor, iar uneori
si impotrivirii din partea altor oameni. El isi mobilizeaza din nou si din nou fortele sale psihice si fizice, pentru
a incerca din nou sa realizeze cele schitate.
In viata noi adesea intalnim oameni, la care perseverenta ca si cum intepeneste la un nivel jos. Astfel de oameni
pot fi destepti si chiar talentati, insa a-si dirija timp indelungat comportarea in conditii mult sau mai putin
complicate sau la intalnirea cu primele greutati ei nu sint in stare. Lor le pare ca piedicile ce au aparut sunt de
netrecut, si de aceea nu face sa se forteze, sa piarda in zadar fortele. Aceasta nepricepere de a se impune sa
mearga spre scopul schitat duce la aceea ca decizia luata ramane neindeplinita, in timp ce ea este intru totul
dupa puterile omului si exista toate conditiile obiective pentru realizare.
Exista oameni, care la prima vedere par a fi deosebit de perseverenti. Cunostinta mai apropiata cu ei, insa,
demonstreaza ca ei pur si simplu sunt incapatanati. Omul incapatinat recunoaste doar parerea sa, doar
argumentele sale si nazuieste sa se calauzeasca de ele in actiuni si fapte, desi aceste argumente pot fi gresite sau
in orice caz, nu dintre cele mai bune. Incapatanarea e un neajuns de care trebuie sa ne debarasam.
Stapanirea de sine.
Stapanire de sine, sau cumpat e numita insusirea volitiva a personalitatii, care se manifesta in aptitudinea de a -
si retine manifestarile psihice si fizice, ce impiedica atingerea scopului. Omul e nevoit adesea sa actioneze in
conditii complicate, de exemplu intr-o atmosfera ce ameninta sanatatea sau viata, onoarea personala si cea
obsteasca, demnitatea etc. Conditiile complicate ale vietii provoaca o incordare psihica si fizica sporita. Omul
retinut va alege un asemenea nivel al activismului, care va corespunde conditiilor si va fi indreptatit de
circumstante. Aceasta, la randul sau, ii va asigura succesul in realizarea scopului schitat.
Stapanirea de sine e o insusire a personalitatii, in care e exprimata si consolidata functia de inhibitie a vointei.
Drept model de stapanire de sine exceptionala poate servi comportarea eroilor in timpul razboiului, a
cosmonautilor, aviatorilor.
Stapanire de sine manifesta invatatorul, care de acum pentru a cata oara explica elevului nedisciplinat caracterul
nedemn al comportarii lui. Manifesta stapanire de sine si elevul, raspunzand la ofensa colegului de clasa printr-
o privire dezaprobatoare calma sau printr-o vorba de duh reusita.
De obicei, in viata de toate zilele continutul notiunii „stapanire de sine” intrucatva se restrange, noi o folosim
doar ca referinta la aspectul emotional al psihicului, cind vrem sa subliniem aptitudinea omului de a-si retine
emotiile si reactiile verbale si fizice legate de ele. O asemenea restrangere se explica prin faptul ca in domeniul
regularii trairilor aceasta insusire volitiva se manifesta mai pregnant, mai vizibil si de aceea ca si cum
asimileaza restul.

Independenta.
Insusirea volitiva a personalitatii, care se exprima in priceperea ca din proprie initiativa sa schiteze scopuri, sa
gaseasca cai de realizare a lor si sa realizeze practic deciziile luate, se numeste independenta. Omul
independent, fara de ajutorul cuiva, dezvaluie situatia problematica, pornind de la ea formuleaza scopul. El nu
asteapta sugestii, indicatii de la alti oameni. Mai mult decat atat, el isi apara activ punctul sau de vedere,
interpretarea proprie a problemei, scopului si cailor de realizare a ei. El e convins de justetea deciziei pe care o
ia si lupta energic pentru realizarea ei. La omul independent e dezvoltata puternic latura critica a constiintei.
Totusi, aceasta nu inseamna ca un asemenea om respinge orice propuneri, sfaturi, indicatii. El le ia in
consideratie, insa in prealabil cumpaneste valoarea lor.
Insusirea vointei, care e opusa independentei, va fi sugestibilitatea. Oamenii, care se deosebesc prin
sugestibilitate, nu pot din proprie initiativa sa inceapa si sa termine o actiune volitiva mult sau mai putin
complicata. Ei dau dovada de activism in cazul, daca primesc indicatii, dispozitii, sfaturi. Ei se lasa influentati
repede de alti oameni. Gandurile, faptele altora le par lor juste. Propriile decizii si fapte, insa, ei le pun la
indoiala, nu sunt siguri de justetea si rationalitatea lor. Cu alte cuvinte, fata de gandurile, faptele altora oamenii
sugestibili au o atitudine necritica, in timp ce gandurilor si faptelor proprii le inainteaza cerinte extrem de mari.

Alte insusiri volitive.

Vointa omului se caracterizeaza si prin alte insusiri, cum sunt indrazneala, vitejia, barbatia, darzenia, disciplina.
Ele, insa, constituie intr-o masura considerabila o imbinare individuala a calitatilor volitive examinate mai sus.
Daca insusirile capata stabilitate, ele reflecta nivelul de dezvoltare a vointei personalitatii. La fiecare om sunt
reprezentate toate insusirile volitive ale personalitatii, insa ele au un nivel diferit de dezvoltare. Intalnim oameni
care se disting prin fermitate. Ei lupta eu o perseverenta exceptionala pentru transpunerea in viata a deciziilor
lor. Se pare ca eforturile si energia lor nu au limita. Ei inceteaza nazuinta spre scop numai dupa atingerea lui
sau convingandu-se in mod absolut de imposibilitatea realizarii deciziei luate. La fel de inalt pot fi dezvoltate
independenta si stapanirea de sine.
Oamenii cu nivel inalt de dezvoltare a unor anumite insusiri volitive sunt numiti pe buna dreptate oameni eu
vointa de fier. Dar adeseori se intalnesc oameni, la care e dezvoltata doar o anumita insusire, pe cand celelalte
se dovedesc a fi la un nivel jos.