2.

1.
Sînt felurite frizuri. Alegînd-o pe cea potrivită
Cereţi oglinzilor sfat, căci în oglinzi sînt idei...
... Părul prelung şi bogat îi stă uneia bine, o alta
Şi l-a legat în panglici strîns peste tîmple şi lins.
Una îşi prinde în păr, c-o pricepere fină, agrafe,
STATUI
Alta în plete-a iscat lmese valuri de mări
Însă aşa cum nu poţi număra nicidecum în viaţă
Cîte albine-s în roi, cîte jivine-s pe Alpi,
Nu voi putea număra numeroasele voastre tertipuri cioplite în păr
De-a vă friza uimitor. Moda le schimbă mereu.

Ovidiu - Arta iubirii

COAFURI

Prin forma şi culoarea sa, părul e o compo- Părul sugerează o junglă sau un
parc, exprimă cuminţenia sau
nentă însemnată a înfăţişării individuale face răzvrătirea. Franfo;se Picasso,
parte din semnalmentele oficiale, ca şi 1946.

culoarea ochilor sau înălţimea.

Creat de Dumnezeu cu podoabă capilară,
omul şi-a potrivit singur «imaginea» în
primul rînQ. prin felul în care şi-a aranjat
părul, barba şi mustăţile.
Fiind un dar al naturii, ca şi vegetaţia, părul a
fost mereu considerat o manifestare a forţei
vitale. Este răspîndit obiceiul de a nu tunde
părul unui nou-născut decît după ce a crescut
destul de mare (la noi se taie « moţul) la 1
an). E semnificativă în acest sens legenda lui
Samson, a cărui forţă era legată de pletele sale
bogate şi care n-a putut fi învins decît după ce
acestea i-au fost tăiate, graţie Dalilei, care l-a reşti, obligă la raderea capului (budişti) sau
îmbătat cu farmecele ei. doar a creştetului (tonsura catolică).
Coafura nu e decît aparent un domeniu de
Renunţarea la personalitatea lumească, cerută
joacă şi fantezie fără limite. Ea reprezintă,
la intrarea în anumite ordine călugă-
4.
3.
5.
din cele mai vechi timpuri, o componentă a
modului de comunicare, transmiţînd, ca şi
veşmintele, informaţii asupra locului şi rolu-
lui individului în societate.

Mărimea capului

Mărimea reală a capului poate fi apreCIata

Tradiţie, creativitate, coduri culturale ... ~i răbdare fac
din toate coafurile africane mai mult decît un gest
de Îngrijire a părului.
La 1900, trupul era susţinut de corset, iar părul era
răsucit peste suluri de sîrmă ~i vată.
doar prin măsurători (necesare pentru ale-
gerea păIăriilor de pildă) sau prin comparaţie
cu alte persoane din jur (o problemă de care
ţin seama regizorii în distribuirea rolurilor
teatrale).
Un cap pare însă mare sau mic în primul rînd
prin proporţionarea sa faţă de trup, prin locul
pe care îl ocupă în ansamblul întregii siluete.
Acelaşi cap pare mic dacă dimensiunile
corpului sînt amplificate de veşminte largi şi
lungi, de tocuri sau alte mijloace şi pare mai
mare atunci cînd hainele sînt strînse pe trup,
diminuîndu-i acestuia volumul.
Pentru a face capul să pară mai mare, s-au
folosit diferite mijloace, de la coafuri în-
voalte sau peruci la coroane, coifuri şi tiare,
văluri şi turbane.
Părul, ca şi pana, coroana sau pălăria, a
transmis mereu semnale politice. Lungimea
părului a fost un semn distinctiv al stăpîni-
torilor: în Evul Mediu francez, doar regii şi
principii aveau privilegiul purtării părului
lung, pe cînd supuşii erau obligaţi să se
tundă
6.
7.
9.
8.
scurt; manciurienii le-au impus chinezilor
cuceriţi să poarte coada împletită etc.
Dar de ce aceste preferinţe, cînd pentru cap
mare, cînd pentru cap mic?
Să încercăm să găsim răspunsul cercetîndu-
ne reacţiile în faţa unor costume din trecut.
Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, purta o
perucă enormă, cu bucle bogate, înăIţate pe
creştet şi lungi pînă la jumătatea spatelui.
Noţiunea de căpetenie se impunea vizual
prin accentuarea rolului conducător al
personajului. Asocierea spontană dintre cap
şi domnia raţiunii era firească, mai ales în
epoca filosofiei lui Descartes, fundamentată
pe raţiune.
Perfectul echilibru între mărimea capului şi
a trupului a fost ţelul statelor democratice
ale Greciei Antice, ai cărei sculptori s-au
străduit să stabilească idealul « canon» al
tuturor măsurilor umane.
Dimpotrivă, capul mic era asociat unui trup
supradimensionat prin fuste largi şi mîneci
bufante - ca în costumele rococo din secolul
al XVIII-lea sau în cele din epoca romantică
-, sugerînd copleşirea omenescului de către
forţele necunoscute ale naturii (ceea ce
corespunde, de altfel, concepţiei ambelor
curente artistice pomenite).
Anularea totală a importanţei capului în
ansamblul siluetei e realizată semnificativ de
glugile raselor călugăreşti sau cornetele
Ku-Klux-Klan-ului, care acoperă cu totul
trăsăturile feţei.
Coafura în ansamblul siluetei
În costumul gotic din secolul al XV-lea,
părul doamnei era strîns, ascuns cu totul în
cornetul cu văI, pentru a dezgoli gîtul, iar
cel al domnului era tuns la nivelul urechii
din acelaşi motiv.
Dimpotrivă, în Italia Renaşterii, în secolul al
XVI-lea, părul ajungea la umeri, lăsat liber
tocmai pentru a umple golul gîtului, ampli-
ficînd volumul trupului.
Ca şi veşmintele, părul a fost modelat cînd
în volume compacte, echilibrate, simetrice,
dasice, cînd în şuviţe inegale, bătute de vînt,
asimetrice, romantice.
Direcţia părului poate fi predominant as-
cendentă (agresivă), oblică (dinamică) sau
descendentă (ca o salcie plîngătoare).
lungimea părului
Opoziţia faţă de ordinea oficială s-a mani-
festat de obicei prin adoptarea unor coafuri
neobişnuite. Actul de rebeliune era asumat
pe propriul chip în însăşi substanţa eroului.
În secolul al XVI-lea, cetătenii olandezi Ludovic al XIV-lea: « Statul
pletoşi, luptînd împotriva nobililor spanioli sînt eu. »
tunşi scurt, şi republicanii de la 1789, cu Mens sana in corpore sano.
Femeia-vegetală rococo.
părul răvăşit neglijent, pentru a se deosebi
10.
11.

De-abia după ce ai {( Încercat})
mai multe personalităţi
cu pieptănături şi machiaje
diferite, Îţi dai seama că şi
chipul tău de fiecare zi e o
mască sub care te ascunzi.
Exerciţii de coafură la
Universitatea de Arte din
Bucureşti - peruci: C. Antoci
(Teatrul National).
În imagini, ~tudenţii Gina Dinu şi
George Petre.
de perucile pudrate ale nobililor - iată doar
cîteva exemple.
Uneori, gestul a luat forma unui legămînt, ca
în cazulluptătorilor lui Fidel Castro, care s-au
angajat să nu se radă şi să nu se tundă pînă la
eliberarea Cubei.
În secolul XX, revolta faţă de modul de viaţă
al părinţilor i-a făcut pe tineri să-şi aşeze
părul altfel decît aceştia, într-un mod şocant
şi voit revoltător. Unul din primele semne ale
rebeliunii împotriva convenţiilor a tinerilor
din clasa mijlocie din anii 1955-1960 a fost
ieşirea lor din aspectul comun, burghez
al părinţilor care munceau, se îmbrăcau în
costum sau taior şi se coafau fixîndu-şi părul
cu briantină. Ca să se deosebească de ei,
«beatnicii» umblau cu părul lung, ciufulit şi
cu picioarele goale.
Spre deosebire de aceştia, tinerii din formaţia
7lie Beatles s-au impus mai cu seamă datorită
frizurii lor, care era pe placul tuturor
categoriilor de public. La început, ei arătau la
fel ca toţi cîntăreţii de rock'n roU, slabi şi
zburliţi, pînă ce, în 1960, amica unuia dintre
ei, Astrid Kirchherr, i-a tuns bretonul. L-au
imitat apoi şi ceilalţi, părul
13.
12.
15.
14.
Adoptînd aceea~i frizură, membrii formaţiei Beatles au
reu~it să semene Între ei.
ca o cască întunecată devenind un factor
comun unificator. Prin lungime, părul era
nonconformist, dar bretonul tuns cuminte le
dădea băieţilor un aer copilăros şi îngrijit.
Aclamaţi de adolescenţii din aceeaşi gene-
raţie, ei s-au putut înfăţişa decent şi la Curtea
Angliei, primind onoruri naţionale. Protestul
s-a radicalizat în mişcarea hippie prin 1965.
Tinerii nu mai doreau ca scopul vieţii lor să
fie un carnet de cecuri, o maşină modernă şi
o vilă, ci adevărate valori spirituale, «
dragoste, nu război ». Hippies au plecat de
acasă, trăind nomazi sau în comunităţi, şi şi-
au căutat fericirea « altfel », în religii şi culturi
arhaice, în natura nepervertită de om, în
muzică, în stupefiante.
Părul lung, împodobit cu flori (flower power) a
devenit proclamaţia şi simbolul acestor
idealişti care, din păcate, s-au autoexterminat
în mare parte prin drog.
În 1968, o altă reacţie împotriva societăţii
burgheze de consum, de această dată a unor
tineri muncitori englezi, a dus la măsura
total opusă: revoltaţi şi împotriva
«oficialilor» tunşi la frizer, dar şi împotriva
paraziţilor acestora, hippies, ei şi-au ras
craniul, la piele, de unde şi porecla lor de
skinheads.
În deceniul următor, prin 1975, insurecţia
unui grup de amatori de rock din Londra a
luat numele de punk. Doar aparent agresivi,
îmbrăcaţi ostentativ în veste de piele neagră
cu ţinte şi lanţuri, cu cercei din ace de sigu- Părul ca o pădure de liane,
lansat de hippies, a rămas la
ranţă şi lame de ras, punk-iştii se deosebeau modă pînă azi (Julia Roberts,
prin coafura inspirată din tunsoarea pieilor Noul Cinema, 1998).
roşii: cu capul ras pe lateral, lă-
sînd o creastă în raze, apretată
cu sirop, pastă de dinţi sau albuş
de ou şi colorată strident, ca un
curcubeu. Singura lor realizare:
au devenit punct de atracţie lon-
donez pentru turişti.
În anul 2000 lungimea părului
pare că şi-a pierdut sem-
nificaţiile politice sau sociale,
căci ea nu mai deosebeşte ran-
gul, funcţia, sexul sau vîrsta.
Devin cu atît mai importante
posibilităţile expresive de natură
artistică, cu ajutorul cărora o figură poate Skinheads-ii din 1968 erau
deveni mai interesantă şi mai plăcută, uşurînd pleto~i În comparaţie cu cei de
azi ...
comunicarea datelor personale.
17.
16.
19.
18.
Punk-ul a creat creasta
apretată ~i colorată
ostentativ.
Părul conturează faţa cu
unghiuri dure sau curbe dulci.
(Exerciţiu la Universitatea
de Arte din Bucure~ti,
studenta Maria Miu.)
Geometrie capilară
Remodelarea formei capului porneşte de la
figura geometrică în care acesta se înscrie.
Scopul intervenţiilor asupra volumelor de
bază nu este în nici un caz acela de a obţine
o asemănare cu vreun model la modă (aşa
cum s-a întîmplat, de pildă, în anii '30, cînd
toate femeile erau blond-platin cu ondulaţii,
ca Jean Harlow, sau în anii '60, cînd doreau
să arate ca nişte păpuşele asemănătoare lui
Marilyn Mon-
Capul e perceput În funcţie de
« indicaţiile de regie» ale coafurii.
Remodelarea formei lui prin aranjarea
părului porne~te de
la figura geometrică În care se
Înscrie faţa. Astfel, se obţine
regularizarea feţei spre oval,
atenuarea ~i exagerarea ei sau
«Împingerea» spre o altă figură
geometrică.
roe, căreia unele doamne bătrîne i-au rămas
fidele toată viaţa).
Schemele de mai sus trebuie să fie numai
sugestii pentru posibile încercări de noi coa-
furi, mergînd fie către regularizarea formelor
înnăscute, fie către sublinierea, exagerarea
sau totala lor modificare.
În toate cazurile, esenţiale sînt experimentul,
joaca, încercarea de înnoire, iar « proba »
reuşitei sau a nereuşit ei trebuie să fie în
primul rînd felul în care te simţi şi te placi.
Etajele feţei pot cîştiga sau nu
În importanţă În funcţie de modul
În care este pieptănat părul.
Ridicat În vîrful capului, el lungeşte
figura <Ia propriu). Lăsat pe frunte,
marchează etajul asociat gîndirii.
1> ~ @~ e; ~ tD ~
Adus pe obraji, Îngustează faţa, care
pare mai slabă. Pletele pot acoperi
parţial şi maxilarele, producînd
acelaşi efect.
~~~®~'tJ6)~
Părul lung şi drept prelungeşte
avantajos linia gîtului, pe cînd cel
Înfoiat leagă volumul capului de
trup, formînd o piramidă masivă
şi greoaie.

Culoare ~i calitate: sugestii ·atenuează contrastul cu paloarea vîrstnicilor

• creşte aparent volumul
Culoarea părului formează nota dominantă a
acordului cromatic personal: Blond
Negru · energie solară
· violenţa gravă · contrast cromatic cu pielea
• puternic accent, contrast de valoare cu · măreşte volumul
pielea albă (absenţa culorii la pielea neagră) • Brun
diminuează volumul capului · neutru - ton rupt - şters (colorat)
Alb • contrast de valoare cu pielea (componentă
• energie blîndă, neutră, lumină totală comună caldă), acord armonic
• scade volumul
21.
20.
22.
Peru că egipteană, verde
sau albastră (preoteasa
Toui, Teba).
Perucă romană realizată
din părul sclavelor blonde.
Roşcat . rolul lui Richard al III-lea, începuse prin a-i
· energia focului, violenţă
• contrast cromatic cu pielea roz sau contrast
de valoare cu pielea albă
• măreşte puţin volumul
Albastru, verde, violet
• nefireşti: sînt culorile atribuite extrate-
reştrilor
Cu cît firul e mai gros, părul mai des şi mai
lung, creşte sugestia de vigoare, şi invers.
Luciul, care depinde de canti,tatea de gră-
sime, poate fi sporit prin ungere cu uleiuri
(ricin, nucă, untură de focă la eschimoşi) sau
cu briantină (ulei parfumat).
Părul drept are tendinţa de a atîrna, ca frun-
zele salciei plîngătoare, riscînd să dea unei
figuri cu trăsături coborîtoare un aer trist,
deprimat; efectul poate fi contracarat doar de
o faţă veselă, tînără, cu nasul în vînt, De
aceea, părul e deseori ridicat şi prins în coadă
de cal sau în coc.
Părul ondulat în curbe ascendente sugerează
optimism - poate şi de aceea un leac contra
tristeţei este o vizită la coafor...
Peruca 1J1l
Excelentul machior al Teatrului Naţional,
care a fost C. Antoci povestea cum, pentru
face lui Radu Beligan o perucă neagră, la fel
cu cea purtată în film de Laurence Olivier.
Simţea însă că nu se potriveşte ceva şi, într-o
noapte şi-a dat seama că negrul nu merge cu
timbrul vocii actorului, mai ascuţită. A doua
zi i-a !acut o perucă roşcată, cu care a avut
lTlare succes.
Nu numai pe scenele teatrelor, ci şi în viaţa
zilnică, peruca înlocuieşte părul propriu cu
păr natural străin sau din altfel de fibre (păr
de oaie, cal, vegetale, mătase, materiale
sintetice).
Cu ajutorul peru cii a fost mereu suplinită
natura prin imitarea unui păr des şi sănătos;
în fiecare stil însă a fost urmărită conturarea
altei siluete, corespunzînd concepţiei con-
temporane dominante despre frumuseţea
umană.
Aşa, de pildă, în Egiptul Antic, cu cca 3 000
de ani înaintea erei noastre, peruca era
indispensabilă costumelor de ceremonie, mai
cu seamă celor ale faraonului şi ale familiei
sale.
De formă geometrizată, amintind piramideIe,
ele dădeau ţinutei solemnitate a Sfinxului.
Stufoase dar uşoare, alcătuite din fibrele unor
plante crescute pe malul Nilului şi pregătite
de meşteri neîntrecuţi, perucile aveau şi
proprietatea de a apăra capul de razele toride
ale soarelui african. De culori neaşteptate,
uneori verzi sau albastre, ele se
23.
acordau cu tonurile vii ale veşmintelor şi ale însă la perucă, preferînd sugestia de intelec-
podoabelor smălţuite. tualitate pe care o dădea calviţia - modă, se
Prin rigiditatea lor, perucile contribuiau la pare, lansată de Cezar. Ovidiu scrie cu me-
păstrarea unei poziţii ţepene a capului şi a lancolie:
corpului, potrivită ceremoniilor şi proce-
siunilor în care faraonul şi rudele sale, ur- Noi, ca bărbaţi, suferim şi, pe cît de
maşi ai zeilor, trebuiau să apară în faţa cu grabă trec anii
supuşilor ca întruchipări ale perfecţiunii Părul ne cade cum cad frunzele toamna În vînt,
supraomeneşti. Pe lîngă perucă, faraonul Orice femeie de rînd folosind elixire germane, Părul
purta şi o barbă falsă, din acelaşi material. Pe cărunt va putea să şi-l vopsească din nou Ba,
peruci erau montate podoabe simbolice: alteori, va plăti cu arginţi o superbă perucă ...
diademele de aur ca nişte cercuri aşezate
orizontal, cu capul de cobră ondulînd în Cele mai extravagante peruci au fost purtate
mijlocul frunţii - semn distinctiv al familiei de bărbaţi, în Europa secolului al XVII-lea.
imperiale - sau cu penele zeiţei Isis. În La curtea Franţei, regele Ludovic al XIV-lea
creştet, doamnele aveau montată şi cîte o şi, după el, toată nobilimea şi marea bur-
cutiuţă conică în care se afla o cremă par-
fumată cu cele mai alese mirodenii (crema se
topea încet, răspîndind valuri de miresme). Perucă leonină purtată
la curtea Franţei.
Şi în Roma Antică peruca a fost preţuită atît Philippe de Courcillon, marchiz
de femei, cît şi de bărbaţi. Mai cu seamă în de Orevet - H. Rigaud, 1695.
timpul Imperiului, patricienele dobîndeau o
înfăţişare impunătoare prin numeroase cozi
şi bucle formînd cununi înalte, precum cea a
zeiţei Junona. Se purta în special părul blond,
provenit de la sclavele din nordul imperiului.
Poetul Ovidiu relatează cu haz în Arta iubirii
cum o cochetă romană, surprinsă de o vizită
neaşteptată, şi-a aşezat peruca invers. Pe
vremea lui, bărbaţii renunţaseră
25.
24.
Peruca aibă din secolul
al XVIII-lea feminiza chipul
bărbaţilor ~i ascundea
încărunţirea.
Autoportret - M. Quentin de
la Tour.
Peru că feminină de gală din
secolul al XVIII-lea (purtată
de prinţesa de lamballe).
ghezie se întreceau în cantitatea şi lungimea
buclelor false. La începutul domniei Regelui
Soare, cît timp acesta s-a mai bucurat de
părul său natural, ondulat şi mătăsos, perucile
erau prevăzute cu fante care permiteau
amestecarea firelor. Către sfîrşitul secolului
al XVII-lea, perucile au devenit
monumentale, «leonine », în diferite tonuri,
mult înălţate deasupra frunţii şi acoperind cu
totul umerii. Ca să se vadă, totuşi, dantela
gulerului, acesta a fost încreţit spre piept,
dînd naştere jaboului.
Singurul avantaj practic al perucii era faptul
că putea înlocui căciula, ţinînd cald nu
numai afară, ci şi în palatele prea puţin în-
călzite, ca Versailles. În schimb, pentru a se
scărpina sub perucile grele, eleganţii erau
obligaţi să utilizeze baghete lungi cît andre-
lele, cele de lux fiind prevăzute cu o « mî-
nuţă» de fildeş.
Un secol mai tîrziu, curtea Franţei continua să
dea tonul, iar coaforii confecţionau cu zel
peruci pentru bărbaţi, femei şi copii.
Pe cînd proporţiile celor bărbăteşti deveneau
mereu mai modeste, cu părul adunat în bucle
pe urechi şi strîns la spate cu o fundă,
perucile doamnelor atingeau în vremea
Mariei-Antoinette dimensiuni şi forme
record. Pentru recepţii oficiale, ele erau
montate pe sînne sau perne şi depăşeau o
jumătate de metru, fiind împodobite cu flori
artificiale, păsări şi chiar corăbii cu pînze,
cum a fost cea pmtată la recepţia dată în
cinstea inaugurării vestitei Companii Co-
merciale a Indiilor. Coaforii îşi intituIau
creaţiile cu o nesecată fantezie. Astfel, o
coafură socotită relativ simplă, cu părul um-
flat ca un balon şi ornat cu panglici se numea
« Cîinele care se culcă ». Pentru păstrarea
acestor peruci în timpul nopţii şi a le feri de
şoareci, în Anglia a fost brevetat şi un model
ingenios de cuşcă din sîrnlă, ca o colivie.
Una dintre măsurile cele mai eficace pentru a
masca trecerea timpului - încărunţirea - a fost
albirea preventivă încă din tinereţe a
26.
părului şi a perucilor prin pudrarea lor cu un ascuţiţi cu toc cui, iar în sus în părul tapat şi
talc foarte fin. Mulţumită acestui obicei, se stropit cu fixativ, peruca oferea soluţia
pare că a fost de altfel descoperit în Europa comodă a unei coafuri gata făcute. Publici-
secretul fabricării porţelanului. Chimistul tatea sublinia avantajul de a-ţi asorta părul
german Băttger era angajat de ducele Saxo- veşmintelor, pînă la extravaganţe precum: la
niei să cerceteze structura porţelanului chi- o rochie din pătrate galbene şi negre, o
nezesc, fin şi translucid, pe care se străduiau perucă jumătate blondă, jumătate neagră! În
să o afle oamenii de ştiinţă şi artiştii de sute deceniile care au urmat, pieptănăturile au
de ani. Simţindu-şi într-o zi peruca mai grea devenit însă mereu mai naturale, coaforii s-au
ca de obicei, Băttger şi-a certat valetul, iar străduit să uite tehnicile elaborate prin care
acesta a mărturisit că, în locul talcului părul era fixat în forme imobile şi, odată cu
obişnuit, procurase un lut alb, mult mai ieftin, buclele, s-au perimat şi perucile cu aspectul
provenit din rîpele unor dealuri din lor artificial.
împrejurimi. Analizînd acel lut alb, Băttger a
găsit că nu era altceva decît materia primă a
porţelanului, caolinul. În scurt timp a fost
fondată prima manufactură de porţelan de la
Meissen, care produce şi astăzi veselă şi
bibelouri împodobite cu floricele în stil
rococo.
Ultimele vestigii ale perucilor secolului al
XVIII-lea au rămas cele ale judecătorilor Tapat şi rigidizat cu fixativ,
britanici. părul devine material
de sculptură (scriitoarea Gisela
În anii '50-'60, peruca a revenit în modă ca un Eisner, Der Spiegel, 1984).
articol accesibil şi confortabil. Odată cu
producerea industrială a fibrelor sintetice,
ieftine şi uşoare, ele au înlocuit părul ade-
vărat (altădată vîndut de oameni aflaţi în
mizerie sau procurat de la condamnaţii la
moarte), oferind şi certe garanţii de igienă. În
anii în care silueta feminină conturată de New
Look se prelungea în jos în pantofii