Moromeţii

Marin Preda
A. CONTEXT ŞI B. IPOTEZĂ
Romanul Moromeţii al lui Marin Preda fost publicat în anii 1955 şi
1967, se încadrează în realismul postbelic, iar nucleul său se află în nuvele
precum O adunare liniştită, În ceată, Calul etc. sau schiţa Salcâmul.
C. ARGUMENTARE
1. specie –roman
Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune mai
complexă şi de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză,
desfăşurată, de regulă, pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase.
2. tip de roman
Scrierea este un roman realist, surprinzând transformările vieţii
rurale, înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, dar este şi un roman
modern prin tehnici narative, realizare a personajelor sau stil.
3. tema, semnificaţia titlului
Titlul aşază tema familiei în centrul romanului, acesteia adăugându-
i-se însă şi altele, precum cea a timpului sau a crizei comunicării.
4. Construcţia discursului narativ
a. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Moromeţii este alcătuit din două volume, evenimentele se derulează pe
o perioadă de un sfert de veac, spaţiul desfăşurării acţiunii fiind satul
Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării. Compoziţia primului volum
utilizează tehnica decupajului, iar cea a volumului al doilea foloseşte
tehnica rezumativă.
b. simetria incipit-final
Incipitul romanului vizează tema timpului, care părea îngăduitor cu
oamenii, dar construcţia verbală „se pare” sugerează că ideea timpului
răbdător este doar o iluzie a lui Ilie Moromete („... se pare că timpul avea cu
oamenii nesfârşită răbdare”), care va fi destrămată de toate întâmplările
derulate pe parcursul primului volum. Finalul primului volum este construit
simetric în raport cu incipitul, timpul devine intolerant, necruţător, iar satul
va fi supus unor transformări ireversibile („Timpul nu mai avea răbdare”).
5. Momentele/ construcţia subiectului
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative,
în prim plan aflându-se Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de
nemulţumiri mocnite. Scena cinei este edificatoare în această privinţă:
dezvăluie un tată autoritar, iar aşezarea în jurul mesei sugerează iminenta
destrămare a familiei, compusă din cei doi părinţi, Ilie şi Catrina, fiii mai
mari şi fraţii vitregi Ilinca, Tita şi Niculae. Mai multe conflicte destramă
familia lui Moromete: cel cu fiii din prima căsătorie, cu soţia sa, pentru
pogonul de pământ, cu Guica, cu Niculae. Tăierea salcâmului, pentru a
achita o parte din datoriile familiei, duminica în zori, în timp ce femeile îşi
plâng morţii, prefigurează de asemenea destrămarea familiei, prăbuşirea
satului tradiţional. În final, fiii mai mari ai lui Moromete, care îşi doresc
independenţa, fug: mai întâi Achim, apoi Nilă şi Paraschiv, iar tatăl este
nevoit să vândă din pământ pentru a-şi plăti datoriile. Planurile secundare
susţin acţiunea romanului, completând viziunea despre lume a autorului:
boala lui Boţoghină, dragostea dintre Polina şi Birică etc.
În volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două momente
istorice semnificative : reforma agrară din 1945 şi transformarea
„socialistă” a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. Foştii
prieteni ai lui Moromete au murit sau l-au părăsit, destrămarea familiei
continuă, Niculae ajunge inginer horticol. Moartea lui Moromete în finalul
romanului simbolizează stingerea unei lumi.
6. Personaje
Moromeţii fascinează nu numai prin ineditul întâmplărilor, ci şi
prin complexitatea personajelor, între care se evidenţiază figura lui Ilie
Moromete, singurul ţăran-filozof din literatura română, scriitorului servindu-
i ca model figura tatălui său, Tudor Călăraşu.
Personajul este caracterizat în mod direct de narator, în volumul
întâi, ca având „acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri
sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Autocaracterizarea, realizată
în finalul volumului al doilea, exprimă crezul său de viaţă, libertatea morală:
„ Domnule, (…) eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturi, fapte, vorbe, dar
şi din relaţiile cu celelalte personaje. Moromete este un om respectat în sat
şi acest fapt este dovedit de întâlnirile din poiana lui Iocan, unde toate
dezbaterile încep doar în prezenţa lui, pentru că el este cel care citeşte ziarele
şi tălmăceşte evenimentele. Metoda pe care o adoptă, provocându-i pe
ceilalţi şi intervenind doar când discuţia se află în impas, a condus la
compararea lui cu renumitul filozof, ţăranul fiind considerat un «Socrate
rural». Spirit contemplativ, inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa
cu detaşare, ca pe un miracol: în cele mai banale întâmplări el descoperă o
lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Disimularea este trăsătura sa
esenţială, sugestivă fiind comedia pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali. În
confruntarea cu fiii mai mari, stăpânirea de sine este principala armă a
tatălui, care speră până în ultima clipă că îşi poate întoarce fiii de pe calea
greşită.
 În relaţia cu aceştia, aşa cum dezvăluie scena cinei, este un tată
autoritar. Deşi îşi iubeşte copiii, el îşi cenzurează orice manifestare de
afecţiune faţă de ei, o secvenţă semnificativă fiind cea a serbării şcolare.
Trimiţându-l zilnic cu oile pe Niculae, Moromete îşi închipuie că acesta va
rămâne repetent. Spre surprinderea sa, băiatul ia premiul întâi. Stinghereala
lui Niculae, când primeşte premiul, criza de friguri care îl cuprinde când
încearcă să recite o poezie îl emoţionează puternic pe Moromete, care
schiţează cu stângăcie gesturi de mângâiere.
7. Concluzie<(1).>arg.
Prin reconstituirea imaginii satului românesc într-o perioadă de
criză, înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prin realizarea
personajelor, tehnici narative, stil, viziune despre lume, romanul este unul
realist postbelic, cu elemente de modernitate.
7. Concluzie<(2).>pers.
Ilie Moromete rămâne figura centrală a cărţii, un personaj tragic,
învins în lupta cu lumea lui, pe care n-a putut-o păstra nealterată, dar şi cu
lumea nouă, căreia a încercat să i se adapteze, fără s-o iubească.