Cursul 7

Fixarea prețurilor autoritare.

Piaţa cu concurenţă pură și perfectă și
cea imperfectă
 Fixarea autoritară a preţurilor (prețurile
reglamentate)

În general, preţul fixat de stat este diferit de preţul de echilibru,

iar practicarea unor astfel de plafoane, mai mici sau mai mari
decât pretul de echilibru poate avea efecte negative asupra
producătorilor si consumatorilor.
Intervenţiile directe se bazează, în principal, pe plafoane
maxime, peste care preţurile nu pot creşte, pentru a-i favoriza
pe consumatori (figura 1a) şi plafoane minime, sub care
preţurile nu pot să scadă, pentru a-i sprijini pe producători
(figura 1b).
Iniţial, în ambele situaţii presupunem că piaţa funcţionează
liber, echilibrul E0 realizându-se la Pe Qe.
 Figura 1a Figura 1b
Preţ plafon maxim controlat Preţ plafon minim controlat
(Pretul maximal) (Pretul minimal)
 Preţul maximal este cunoscut sub denumirea de preţ
plafon şi pentru ca acesta să aibă efect, el trebuie să se
situeze sub nivelul celui de echilibru.
Acest preţ se stabileşte din dorinţa de a proteja
consumatorul sau plafonează preţurile unor produse de
bază (alimente, medicamente, etc.).
În figura 1a se observă că la noul preţ P1, o serie de
producători ies de pe piaţa (P < Cmg), iar cei care rămân nu
mai au interes să efectueze investiţii sau să amelioreze
capacităţile existente. În consecinţă, oferta se reduce la
OQ01; în schimb cererea creşte (la OQc2 ), prin intrarea pe
piaţă şi a unor categorii de cumpărători care nu aveau
acces la vechiul preţ Pe0. Pe piaţă apare penurie de
produse (dimensiunea ei este OQc2 – OQ01 ), cu C > O.
.
Stabilirea preţului maximal de către stat va
avea următoarele consecinţe negative:

 scăderea ofertei de produse;

 vânzarea preferenţială a produselor;
 se vor forma cozi;
 raţionalizarea consumului;
 apariţia speculei și a pieţei negre.
 Preţul minimal pentru a avea efect se situează
peste preţul de echilibru şi administraţia îl fixează
pentru a proteja producătorii dintr-o ramura. Un
exemplu clasic de preţ minimal este salariul minim
pe economie pe piaţa muncii.
În figura 1b, guvernul fixează preţul plafon
minim, superior celui de echilibru (P1 > Pe). La noul
preţ, cantitatea cerută devine OQc1 – inferioară
celei de echilibru, iar oferta creşte, devenind OQ02.
 Pentru că se formează surplusul de ofertă, guvernul
trebuie să achiziţioneze şi să stocheze respectivele
cantităţi, ceea ce generează mari cheltuieli bugetare –
cazul surplusurilor agricole din UE fiind elocvent sau
ideal ar fi sa gaseasca noi piete de desfacere.
În alte situaţii, guvernul acordă subvenţii
producătorilor pentru a nu cultiva anumite terenuri
(sistemul „băncii pământului”, adoptat frecvent în
SUA). Resursele concentrate în sectoarele cu preţuri
plafon minim garantate devin exagerate în raport cu
nevoia socială solvabilă.
 Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Am precizat la începutul acestui capitol că

pieţele, după modul în care funcţionează concurenţa
şi cum sunt studiate, pot fi:
 pieţe cu concurenţă pură şi perfectă şi
 pieţe cu concurenţă imperfectă.

Piaţa cu concurenţă pura si perfectă

Acest tip de piaţă reprezintă un model teoretic în
cadrul căruia operaţiunile de vânzare-cumpărare se
derulează în mod liber între agenţii economici, fără
existenţa unui factor perturbator endogen sau
exogen.
Piaţa cu concurenţă pura si perfectă presupune existenţa
următoarelor 5 condiţii simultan:
a) Atomicitatea perfectă a vânzătorilor şi cumpărătorilor,
care acţionează în mod independent. Oferta fiecărei
firme (oferta individuală) trebuie să reprezinte o mică
fracţiune din oferta totală (oferta pieţei), astfel încât
orice modificare în producţia unei firme să nu afecteze
oferta pieţei şi deci nici preţul, în aceste condiţii, oferta
individuală trebuie să fie perfect elastică Totodată, și
cererea individuală este perfect elastică;
b) Omogenitatea produsului ce face obiectul tranzacţiei
de vânzare-cumpărare. Concurenţa perfectă presupune
existenţa pe piaţă a unor bunuri identice, perfect
standardizate şi substituibile;
c) Mobilitatea liberă a factorilor de producţie. Aceasta
înseamnă că factorul muncă şi capital se pot deplasa
liber dintr-o ramură la alta sau dintr-o zonă la alta pe
baza criteriului eficienței economice.
d) Transparenţa perfectă a pieţei. Consumatorii, posesorii
de resurse şi producătorii trebuie să deţină toate
informaţiile (complete şi reale) privind piaţa prezentă și
viitoare a unui anumit bun.
e) Pătrunderea şi ieşirea liberă de pe piaţa unui produs.
Această libertate se presupune a fi perfectă, adică nu
există nici un fel de bariere instituţionale, juridice,
financiare sau tehnice.

Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă poate fi definită prin

aceste condiţii luate împreună.
 Piaţa cu concurenţă pura şi perfectă reprezintă un
model teoretic de o importanţă deosebită în explicarea
vieţii economice reale. Toate concluziile economice, care
se prezintă sub forma principiilor şi legilor economice,
au la bază un sistem de ipoteze în legătură cu realitatea
nemijlocită. Principiile şi legile economice sunt de fapt
abstracţii teoretice, care trebuie să fie testate, verificate în
practică.
Este suficient să lipsească una din ipotezele
concurenţei pure şi perfecte si avem o piata cu
concurenţă imperfectă. Concurenţa imperfectă
caracterizează realitatea economică, în special cea
actuală din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ca
urmare a apariţiei şi dezvoltării marilor companii
naţionale şi ulterior transnaţionale.
Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă mai multe forme:
- Piaţa cu concurenţă monopolistă se caracterizează prin
existenţa unui număr suficient de mare de
producători, astfel încât nici un producător, prin
deciziile sale, să nu poată afecta activitatea celorlalţi,
şi prin diferenţierea produselor.
În comparaţie cu piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
observăm că se păstrează atomicitatea, dar se pierde
omogenitatea produselor. Această formă de piaţă
permite o bună satisfacere a cererii, deoarece asigură o
mare varietate de alegere atât în ceea ce priveşte
producătorul, cât şi produsele (fiind caracterizată printr-
un număr mare de producători).
 - Piaţa de monopol se caracterizează prin aceea că oferta
este concentrată la un singur producător care controlează
piaţa prin stabilirea preţului de monopol. Prin definiţie,
întreprinderea în situaţie de monopol furnizează totalitatea
producţiei ramurii luate în consideraţie; mai precis,
monopolul poate fi caracterizat ca fiind situaţia în care un
producător unic al unui bun omogen este în prezenţa tuturor
cumpărătorilor.
Monopolul pur nu există, după cum nu există nici
concurenţa perfectă. Pentru ca să existe monopol „pur", în
sensul definit mai înainte, trebuie ca întreprinderea să fie
singură pe piaţă şi e necesar ca produsul pe care îl realizează
să nu aibă un substitut apropiat. Monopolul poate fi
temporar atunci când o întreprindere pune în vânzare un
produs nou şi dispune provizoriu de o poziţie de monopol
până la apariția produselor similare.
 Consecinţele pieţei de monopol sunt foarte
importante deoarece ea impune dominaţia
producătorului asupra consumatorului şi îngrădeşte
până la eliminarea concurenţa, ceea ce înseamnă
deteriorarea mecanismului pieţei şi anihilarea virtuţilor
economice ale economiei de piaţă  în ţările cu
economie de piaţă dezvoltată se promovează legi
antitrust.
Există și situația când este un singur cumpărător în
piață şi un număr mare de producători, atunci aveam
de-a face cu piața de monopson.
In aceasta situatie cumparatorul impune pretul.
 - Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează
printr-un număr mic de producători, respectiv ofertanţi şi
prin atomicitatea consumatorilor. Ea permite influenţarea
pieţei şi în general a activităţii economice prin deciziile pe
care le iau ofertanţii în privinţa preţului şi a producţiei,
dar nu permite controlul total din partea unor agenţi
economici. Fiecare agent economic producător trebuie să
ţină seama de deciziile celorlalţi producători şi de efectul
propriilor sale decizii.
Este de precizat că piaţa cu concurenţă imperfectă nu
se manifestă în mod absolut într-o formă sau alta şi nici
nu putem spune că o formă o exclude pe cealaltă; ea se
manifestă prin îmbinarea acestor forme. Totuşi, trebuie
remarcat că în ţările cu economie de piaţă dezvoltată
predomină piaţa de tip oligopol.
 Oligopolul este apropiat monopolului şi poate fi descris
ca fiind competiţia între puţini. De obicei este dificil pentru
noii veniţi să se alăture industriei din cauza costului mare al
capitalului implicat. Exemple tipice sunt industriile
petrolului, cimentului, automobilelor şi detergenţilor.
Trăsăturile pietei oligopoliste pot fi rezumate astfel:
 prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă
costurile de producţie pe termen lung;
 pot oferi producţia pe care o controlează la costuri
minime, ceea ce le oferă avantajul unor profituri mari;
 au dorinţa de a monopoliza piaţa – de a obţine
suveranitatea pe piaţă asupra cuplului preţ-cantitate;
 pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii
de credite.
Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:

a) după natura activităţii sau caracteristicile producţiei

ori ale serviciilor:
 Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene
(petrol, oţel, cafea);
 Oligopoluri care domină piaţa produselor
neomogene (industria auto).

b) după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă se

împart în:
 Oligopoluri fără coordonare;
 Oligopoluri cu coordonare parţială;
 Oligopoluri complet coordonate.
În categoria oligopolurilor fără coordonare intră firmele
care dispută piaţa fără nici un fel de înţelegere prealabilă,
strategie, tactică economică sau comercială. Astfel, apar
trei tipuri de relaţii concurenţiale:
a. relaţii de confruntare agresivă – se bazează pe războiul
economic în care se folosesc ca arme preţurile de
achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi
publicitatea.
b. relaţii hiperconcurenţiale – specifice firmelor care produc
bunuri uşor diferenţiate şi se manifestă prin calitate şi forţă
inovatoare.
c. relatii înlănţuite – specifice ramurilor cu mai multe firme
care intră în raporturi economice încrucişate determinate
de raporturile între ele, în special datorită
specializărilor relativ restrânse din cadrul ramurii.
 În cazul oligopolurilor cu coordonare parţială se stabilesc
fie raporturi de subordonare faţă de o firmă lider, fie
raporturi de înţelegere, coordonare voluntară.

La oligopolurile complet coordonate înţelegerea îmbracă

forma unui acord scris (secret sau public). Coordonarea prin
acest acord poate avea ca obiect înţelegerea privind preţul
mediu de vânzare, delimitarea pieţelor, etc.

Cartelul-cea mai cunoscuta forma de oligopol cooperant

Cartelul reprezintă un acord, o înţelegere între câteva
firme care produc bunuri similare, cu privire la volumul
producţiei, preţul de vânzare şi zonele de piată, în scopul
maximizării profitului reunit.
 Cartelul poate avea următoarele forme:

 Concurența fără prețuri. Fiecare companie încearcă să

îmbunătățească calitatea, prezentarea sau orice alt
factor, dar respectând prețul stabilit de comun acord.
 Împarțirea cotelor-părți sau a piețelor. Fiecărei
intreprinderi i se distribuie o zonă unde poate să vânda,
i se fixează o producție maximă care nu poate fi
depașită.
 O alta dificultate adițională provine din faptul ca,
legislația multor țări interzice practicile acordurilor și în
anumite ocazii s-au putut demonstra și pedepsi
anumite industrii pentru realizarea de propuneri și
presiuni de acest tip.
 Un cartel odată constituit tinde să se comporte
asemănător monopolului, însă putem concluziona că aceste
înţelegeri sunt greu de menţinut pe termen lung, deoarece:
 profiturile substanţiale însuşite de membrii cartelului
exercită o puternică atracţie pentru alţi producători, iar
prevenirea intrării lor pe piaţă devine imposibilă pe
termen lung în absenţa unor bariere naturale la intrare;
 diferenţele de costuri fac mai dificil un acord asupra
preţurilor, mai ales în cadrul oligopolurilor diferenţiate;
 tentaţia unor firme de a ieşi din înţelegerea stabilită şi
de participa la competiţie este cu atât mai puternică cu
cât ele dispun de un avantaj de cost şi interesul
individual îl domină pe cel comun;
 cu cât numărul firmelor este mai mare, cu atât
acceptarea unor concesii este mai dificilă.
- Piaţa cu concurenţă de oligopson se caracterizează
prin existenţa unui număr foarte mare de ofertanţi şi
a câtorva cumpărători. Consecinţele sunt aceleaşi ca
şi în piaţa cu concurenţă de oligopol, cu urmări în
special pentru producători.