SCHIZOFRENIA

Schizofreniile sunt considerate ca fiind un grup de boli cu etiologii diferite, caracterizate

clinic prin asocierea unor anumite semne si simptome, nici unul din ele specifice bolii, si care
trebuie sa prezinte un anumit pattern de evolutie si durata. Ele afecteaza totalitatea functiilor
psihice, modifica profund capacitatea de testare a realitatii si influenteaza negativ functionarea
sociala in toate aspectele ei.
Schizofrenia reprezinta un domeniu in care, desi exista o concentrare de forte privind
cercetarea clinica, dar si neurobiochimica, genetica si neurofiziologica, au fost facute relativ
putine progrese in ceea ce priveste identificarea unor criterii de diagnostic cu validitate si
fidelitate putin contestabile.
Cateva din problemele care se ridica sunt urmatoarele: diagnosticul de schizofrenie se
bazeaza pe fenomenologia clinica, absenta unor markeri biologici care sa fie utilizati in
diagnostic,replicabilitatea relativa a studiilor de neurobiochimie, neuroanatomie si neurofizilogie
cerebrala care au adus evidente privind substratul biologic al acestei tulburari.
Prevalenta schizofreniei este de 1%, cu distributie aproximativ egala la cele 2 sexe.
Debutul este mai precoce la barbati decat la femei. La barbati s-a constatat prezenta formelor mai
grave de schizofrenie.
Factorii de risc pentru schizofrenie sunt considerati a fi urmatorii: incarcatura genetica,
personalitatea schizoida sau schizotipala, absenta familiei, statusul socio-economic scazut, data
nasterii (numeroase studii privind datele de nastere ale schizofrenilor au demonstrat ca acestia se
nasc mai frecvent iarna si primavara; explicatiile acestui fenomen au fost cresterea frecventei
infectiilor, dieta saraca in proteine, complicatiile la nastere), evenimentele psihotraumatizante.
Teoriile moderne subliniaza vulnerabilitatea individului pentru schizofrenie, sub doua
aspecte: vulnerabilitatea genetica si vulnerabilitatea dobandita.
Vulnerabilitatea genetica este sustinuta de studiile pe gemeni si studiile de adoptiune,
care au demonstrat: concordanta mare la gemenii monozigoti (50%) fata de dizigoti (14%),
concordanta mai mare pentru simptomele negative decat pentru cele pozitive.
Studiile de adoptiune realizate pe copii proveniti din mame schizofrenice, adoptati
imediat dupa nastere, au aratat o incidenta mai mare a schizofreniei in acest grup decat in grupul
celor proveniti din mame normale.
 Schizofrenia poate sa apara daca asupra unei persoane vulnerabile genetic actioneaza
factori de mediu defavorizanti, care pot fi reprezentati atat de stresul intern cat si de stresul
extern.
Tulburarile de atentie sunt considerate markeri pentru vulnerabilitatea genetica, dar si
expresia directa a bolii.
Mult timp schizofrenia a fost considerata o psihoza functionala. Dupa descoperirea
neurolepticelor s-au dezvoltat ipoteze privind originea monoaminica a schizofreniei.
In etiologie se disting doua directii principale: dezvoltarea si completarea ipotezei
monoaminice prin evidentele privind participarea si a altor sisteme de neurotransmitatori in afara
celor dopaminergice D2; implicarea sistemului limbic a lobilor frontali si a ganglionilor bazali in
etiologia schizofreniei.
Ipoteza monoaminica cuprinde urmatoarele ipoteze: ipoteza dopaminergica, ipoteza
noradrenergica, ipoteza serotoninergica, ipoteza disfunctionalitatii interactiunilor dintre diferitele
tipuri de neurotransmitatori.
Ipoteze neuroanatomice sustin implicarea lobului limbic, a lobului frontal si a
ganglionilor bazali.
Leziunile care afecteaza proiectiile dopaminergice prefrontale determina scaderea
activitatii dopaminergice mezocorticale si cresterea activitatii dopaminergice mezolimbice.
Studiile functionale de imagistica cerebrala au semnalat in schizofrenie asa numita
“hipofrontalitate”, manifestata prin doua aspecte: reducerea fluxului cerebral prefrontal si a
metabolismului in repaus si esecul relativ al activitatii cortexului prefrontal in timpul efecturarii
testelor cognitive.
Simptomele negative din schizofrenie sunt corelate in diferite studii cu: anomalii ale
structurii cerebrale, modificari ale metabolismului cerebral mai ales in lobul frontal,
raspunsul prost la neuroleptice.
Studiile endocrine efectuate in schizofrenie au demonstrat: scaderea hormonului
luteinizant, scaderea eliberarii de prolactina si hormon de crestere cand se stimuleaza cu
hormonii eliberatori respectivi.
Simptomatologia clinica este caracterizata de diversitatea sindromului schizofrenic si de
instabilitatea simptomelor in timp.
Anamneza pacientului si a familiei aduce date importante asupra: fazei prodromale care
de cele mai multe ori este ignorata, personalitatii premorbide a pacientului, antecedente
heredocolaterale, factorilor de risc precipitanti si predispozanti, capacitatii de functionare sociala,
cursului bolii, raspunsul la tratament, afectiunile somatice asociate care pot complica boala.
 Debutul se situeaza intre adolescenta si 45 ani, dar majoritatea cazurilor debuteaza in
perioada de varsta cuprinsa intre 18-25 ani.
Debutul poate fi: acut cu idei delirante, halucinatii, agitatie psihomotorie, dezorganizare
marcata a gandirii si comportamentului si insidios cu aplatizarea afectiva, retragere si izolare
sociala, tulburari anxioase, tulburari depresive, tulburari de aspect somatoform-trenante si bizare,
scaderea randamentului si capacitatii de intelegere, idei bizare.
Factorii de prognostic negativ sunt: debutul inainte de 20 ani, personalitatea premorbida
dizarmonica, sexul masculin, nivelul intelectual scazut, complianta scazuta la tratament,
incarcatura genetica prezenta, frecventa mare a recaderilor, instituirea tardiva a tratamentului,
intelegerea sociala nesatisfacatoare, absenta sindroamelor afective, absenta suportului familial si
social.
Recaderile sunt de doua ori mai frecvente la pacientii care nu fac tratament de intretinere
fata de cei care fac tratament. Recaderile sunt mai frecvente in familiile in care exista niveluri
crescute de emotie exprimata. Emotia exprimata este definita ca un tip de comportament al
parintilor care sunt foarte critici si ostili, controland toate actiunile pacientului.
Recunoasterea din timp a acestor simptome au o importanta deosebita in instituirea
precoce a tratamentului antipsihotic adecvat.
Viata unui schizofren este mai mica cu zece ani fata de restul populatiei, in special din
cauza sinuciderilor.