CONSECINTELE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE PRIVARII DE

LIBERTATE

Drd. Mona-Lisa NEAGU, Academia de Politie „Al. I. Cuza” Bucuresti

monalisa_neagu@yahoo.com

Prin acestǎ cercetare mi-am propus sǎ scot în evidenţǎ anumite caracteristici de bazǎ ale
persoanei privative de libertate, încercând sǎ conturez o imagine cât mai comprehensivǎ privind
personalitatea deţinutului, precum şi o înţelegere pe baza datelor teoretice ale acestor fenomene
prin dezvoltarea unui profil sociopsihologic al persoanei private de libertate.
Necesitatea unei lucrări ample care să abordeze cu prioritate problematica acestor
consecinţe extrem de complexe, dar în acelaşi timp controversate, se fundamentează pe o serie de
întrebări care apar şi în literatura de specialitate, întrebǎri care solicită răspunsuri cât mai
urgente.
Pentru a realiza obiectivul propus, am utilizat o metodologie de cercetare bazată pe
documentare, în vederea explicării unui set de noţiuni şi termeni specifici temei abordate care a
devenit un domeniu de interes pentru specialiştii care investighează cauzele, motivaţia şi
personalitatea celor în cauzǎ.
S-a urmărit astfel identificarea, accentuarea unor caractersitici de personalitate prezente
la deţinuţi prin intermediul rǎspunsurilor, informaţiilor oferite de cǎtre aceştia, dar şi de cǎtre
ceilalţi subiecţi incluşi în acestǎ cercetare.

Cuvinte cheie: detenţie, consecinţe psihosociale, drept penal, sistem de detenţie, reintegrare
socialǎ, şocul încarcerǎrii.

Clasificare JEL: K14, K32.

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 1
  Influenţa pedepselor asupra persoanelor condamnate

Ca fenomen social, criminalitatea prejudiciaza interesele societăţii, iar cei care încalcă
regulile sunt etichetaţi ca atare. Sancţiunea pentru aceştia este privarea de libertate, unde deţinutul
este supus efectelor coercitive ale vieţii de penitenciar, având un statut de subordonat faţă de lege1.
Privarea de libertate constituie pentru orice individ o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de
viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea în libertate2.
Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii
pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale.
Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului comportament,
lipsa libertăţii marchează profund viaţa indivizilor şi relaţiile lor sociale. Reacţia socială
instituţionalizată faţă de infractori, infracţiune şi infracţionalitate reprezintă un sistem coerent şi
unitar de măsuri dozate în funcţie de: valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal; de
dinamica fenomenului infracţional în ansamblu şi pe genuri de infracţiuni; de etiologia
criminalităţii; de eficacitatea controlului social exercitat de organele specializate ale statului în
activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunilor; de eficacitatea instituţiilor şi mijloacelor
extra-penale în prevenirea şi combaterea infracţionalităţii3.
Restrângerea acută a libertăţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa informării, regimul
autoritar, mediul închis şi activităţile monotone, toate acestea resimţite de către deţinut drept
atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană. În multe cazuri, impactul privării de libertate asupra
componentelor personalităţii este dramatic, generând şi permanentizând conduite diferite faţă de
cele avute anterior în mediul liber4.
Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un conţinut dinamic şi
modalităţi aparte de structurare şi manifestare.
Doi sunt factorii care determină aceste relaţii interpersonale:
- cadrul specific al penitenciarului: mod de organizare; genuri de activităţi;
supraveghere permanentă;
- şi specificul populaţiei penitenciare5.
Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se integreze în cerinţele normelor
de convieţuire socială sau de o moralitate dubioasă şi au un trecut încărcat care apasă asupra
conştiinţei lor.
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă reducere:
- a spaţiului de viaţă;
- a timpului personal: suspendarea viitorului; relativitatea trecutului;
- a comportamentului social: izolarea; abandon.
Închisoarea este o instituţie „totală”, în sensul de loc de rezistenţă în care un grup de

1 Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă, Fundamente de drept execuţional penal, Editura A.N.I., Bucureşti, 2005, p. 122.
2 Ana Bălan, Emilian Stănişor, Marinela Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 16 şi urm.; Gheorghe Florian,
Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 9 şi urm.
3 Petrache Zidaru, Drept penitenciar. Tratamentul penitenciar. Regimul penitenciar. Practica penitenciară, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2001, p. 126 şi urm.

4 F. Gheorghe, Psihologia penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.

5 T. Bogdan., I. Santea, R.Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Serviciul Editorial M.I, Bucureşti, 1983.

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 2
indivizi care au o situaţie identică, fiind despărţiţi de societatea exterioară pentru o perioadă de
timp oarecare (uneori chiar apreciabilă), duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită prin interdicţii
formale de a desfăşura anumite activităţi, de a avea contact cu familia, de a personaliza spaţiul
locuit, de a avea iniţiative etc6.
În concluzie, populaţia penitenciară prezintă o serie de particularităţi, în general nefavo-
rabile unui demers cultural-educativ, motiv pentru care îndreptarea morală a celor aflaţi în detenţie
devine foarte dificilă. Statisticile indică, în general, un nivel scăzut de şcolarizare, inclusiv
neştiutori de carte, instabilitate profesională, vârsta de până la 30 ani, trăsături negative de caracter,
o anume experienţă antisocială chiar şi în cazul celor care nu au antecedente penale, nivel de
aspiraţii privind aspectele materiale ale vieţii în discordanţă cu posibilităţile şi calităţile personale.
Aşadar, mediul penitenciar nu permite exteriorizarea autentică a sentimentelor şi
gândurilor din partea deţinuţilor, întrucât relaţiile interumane dintre ei sunt marcate de privarea de
libertate, de frustrarea afectivă şi informaţională.
De aceea, educatorii din penitenciare au un rol atât de important în umanizarea acestei
instituţii.

 Fenomene psiho-sociologice ale mediului privativ de libertate

Sosirea persoanei în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voinţă (de exemplu,
internarea voluntară într-un spital), ci reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care s-a abătut de
la normele morale şi juridice. O dată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai
mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de
nivelul de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă
situaţie.

 Şocul depunerii (încarcerării)

Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naştere
unui fenomen deosebit, şi anume şocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de
frământări psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie manifestată de la închiderea în
carapacea tăcerii până la comportamente agresive şi autoagresive (sinucideri, autoflagelări). Şocul
depunerii se manifestă şi prin restrângerea libertăţilor individuale.

 Percepţia deţinutului asupra pedepsei şi a mediului privativ

Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare
deţinut problema ispăşirii7. Când pedeapsa este apreciată ca fiind măsura faptei, condiţia de zi cu
zi exprimă o acceptare supusă tuturor rigorilor, când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât
infracţiunea comisă, deţinutul consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată.
Ca urmare, deţinutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de
detenţie, dominat de sentimente de victimizare.

6 Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia judiciară, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2003, p. 383.
7 N. Mitrofan, Aspecte privind relaţia etic-juridic-psihologic, în Revista penitenciară nr. 3, Bucureşti, 1995, p. 392.

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 3
 În ceea ce priveşte percepţia deţinutului asupra mediului penitenciar, aceasta este
determinată de o complexitate de factori - materiali şi spirituali; obiectivi şi subiectivi; sociali şi
psihosociali, care numai coroboraţi şi interdependenţi devin relevanţi pentru înţelegerea ambianţei
specifice mediului privativ.
 Mediul penitenciar şi depresia persoanelor condamnate

Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul penitenciar pune
în ordine două genuri de probleme:
- de adaptare la normele şi valorile specifice acestui cadru de viaţă
- de evoluţie ulterioară a personalităţii sale.
Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situaţie deosebită,
cu amplă rezonanţă în mediul său de viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea, în libertate.
Atât timp cât individul se află în locul de detenţie, între oameni care - asemenea lui - au comis
fapte antisociale, dificultăţile cele mai mari sunt localizate în relaţiile cu cei din jur.
Relaţiile interumane ce se stabilesc între persoanele private de libertate sunt puternic
nuantaţe de lipsirea de libertate, de frustrarea afectivă şi informaţională. Aceasta face ca relaţiile
dintre deţinuţi să fie determinate de anumite interese, care falsifică ambianţa morală în cadrul
grupului de deţinuţi. Astfel, cu greu putem vorbi despre existenţa sau menţinerea unor condamnaţi
cu atitudini care sa servească drept model pentru restul deţinuţilor.
În mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalităţii deţinuţilor este nevoia
de reconstituire a unui sistem de valori funcţional, în paralel cu activarea încrederii în sine şi în
viitor, cu corectarea atitudinii faţă de muncă, de lege şi de pedeapsă.
În timp, se poate aprecia că individul a progresat moral dacă acţiunile lui sunt cantitativ
şi calitativ ameliorate în sens moral faţă de trecut, dacă această ameliorare îi conferă un grad de
umanizare trăită ca o stare de fericire interioară8.
Pedeapsa privativă de libertate, ca pedeapsă prevăzută de lege şi aplicată de instanţa de
judecată, este o măsură complexă, ce ridică o serie întreagă de probleme9:
- în primul rând, ca durată în timp (luni sau ani) executarea pedepsei trebuie
observată, îndrumată şi supravegheată pe toată perioada detenţiei;
- în al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-o instituţie specială şi
complexă, respectiv penitenciarul, instituţie care are o anumită structură organizatorică,
începând cu baza materială, cu problemele de pază şi securitate, cu problema personalului şi a
particularităţilor acestuia şi terminând cu probleme ale vieţii de zi cu zi în penitenciar;
- în al treilea rând, există multe probleme personale (de sănătate, educaţie, muncă,
necesităţi etc.) extrem de dificile ale celor care execută pedeapsa în penitenciar.
Factorii de stres care îşi pun amprenta asupra acestor categorii de persoane sunt:
- durata condamnării;
- gama de frământări psihice şi psihosociale (criza de detenţie, comportamente
agresive şi autoagresive);
- înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării
uniformei etc.

8 T. Gânju, Discurs despre morală, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 44 şi urm.

9 Ana Bălan, Emilian Stănişor, Marinela Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 103.

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 4
 Este de dorit, ca în executarea pedepsei să se întreprindă măsuri care să reducă diferenţele
dintre mediul liber şi cel închis, precum şi crearea condiţiilor de întoarcere progresivă la viaţa din
societate10.
În cele mai multe regimuri penitenciare, viaţa deţinuţilor este aproape de cea normată şi
reglementată atât de minuţios, încât reduce aproape la zero posibilitatea de a-şi manifesta iniţiativa,
de a-şi asuma responsabilitatea. În perioada premergătoare liberării este necesar să existe
posibilitatea încredinţării unor responsabilităţi cu privire la propria persoană sau cu privire la
muncă, familie, întreţinere, cheltuirea banilor sau trecerea de la un regim de maximă siguranță la
un regim mai lejer.
Şocul încarcerării, contactul cu subcultura carcerală îl face pe deţinut să-şi formeze o nouă
viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o „strategie de supravieţuire”.
Detenţia induce însuşirea unei atitudini ostile (la vedere sau ascunse)11 faţă de personalul
din penitenciar, faţă de lumea din exterior şi dezvoltarea unei loialităţi faţă de „colegii” lor,
sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele acestora intră în conflict cu unele dispoziţii legale.
Adoptarea acestor „norme carcerale" sunt generate dintr-o puternică motivaţie care, aşa
cum a formulat A. Maslow, se subsumează categoriei de motive desemnate prin „necesitatea
apartenenţei la grup". Fenomenul de detenţie este rezultatul „presiunii sociale" exercitate de grupul
informal de deţinuţi şi reprezintă o forţă de contra-educaţie faţă de eforturile educativ-terapeutice
ale personalului specializat din penitenciar.
Populaţia penitenciară reprezintă un grup uman care are caracteristicile oricărui grup:
statute şi roluri formale sau informale, lideri formali şi informali, ce au un cuvânt greu de spus.
Grupul se supune unor norme, care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea
penitenciarului, precum şi unor tradiţii transmise de la o „generaţie” la alta de deţinuţi. În cadrul
grupului apar şi fenomene socio-afective (atragere, respingere, izolare, ignorare, neutralitate), care
au o deosebită virulenţă, atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt „pe viaţă şi pe moarte”, fapt care
afectează climatul organizaţional şi starea de disciplină.
Condamnaţii sunt în situaţia de a-şi pierde intimitatea, de a fi controlaţi direct, de a fi
percheziţionaţi corporal în totalitate, de a nu putea să se exprime liber, de a se comporta după
standarde pe care de cele mai multe ori le detestă ori nu le acceptă. Lipsa unor atribute ale libertăţii,
traiul în colectivităţi de infractori, restricţiile permanente, lipsa celor dragi şi apropiaţi, îndelungata
claustrare în camere suprapopulate, creează pentru cei mai mulţi dorinţa, mai mult ori mai puţin
manifestă, de a scăpa de acest fel de viaţă, de a face tot ce este posibil pentru reîntoarcerea în
societate.
În această „lume” a infractorilor se afirmă lideri negativi, care îşi recrutează „locotenenţi”,
se înconjoară de acoliţi şi simpatizanţi, subjugă pe cei mai slabi fizic ori psihic, realizând o
„ordine” interioară a penitenciarelor, ce scapă supraveghetorilor sau care uneori este folosită de
aceştia, pentru a ţine sub control efectivele foarte mari, în condiţiile în care personalul este puţin,
pregătit şi dotat tehnic destul de precar, când conducerea este slabă şi carieristă, dorind mai mult
„liniştea penitenciarelor” decât rezolvarea reală a problemelor. Astfel, apar şi în penitenciare

10 De exemplu, în acest scop, în Noul Cod penal se prevede posibilitatea de liberare condiţionată: art. 99, 100 Noul Cod penal, care
creează posibilitatea de obişnuire a condamnatului cu mediul liber înaintea executării integrale a pedepsei. Folosirea la muncă fără
pază în afara penitenciarelor constituie, de asemenea, o modalitate de pregătire pentru viaţa normală în societate.
11 Încă în urmă cu decenii (1940), criminologul canadian D. Clemmer a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca „socializarea"

la cultura deviantă a deţinuţilor, proces prin care deţinutul ajunge să adopte şi să împărtăşească punctul de vedere al deţinuţilor
privind lumea din penitenciar şi societate, în general.

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 5
„clanuri" care domină viaţa din închisoare, rivale între ele şi care se luptă pentru supremaţie, care
profită de situaţia grea a închisorilor şi de permanenta criză a sistemului penitenciar, pentru a aduce
de „afară" regulile crimei organizate. Astfel, apar în penitenciare reţele de distribuţie a drogurilor,
căi de corupere a cadrelor, a medicilor, a judecătorilor, în scopul punerii în libertate „condiţionată",
întreruperea pedepsei „pe caz de boală", internarea în spitale în scop de evadare, întreruperea
pedepsei pentru diverse operaţii „care nu se pot realiza în reţeaua penitenciară” ori pentru că
infractorii „nu suportă regimul penitenciar”. Toate aceste eludări ale legii nu se pot face fără
foarte mulţi bani, avantaje ori şantaj, mijloace clasice ale crimei organizate.
Există în penitenciare şi condamnaţi „care nu mai au nimic de pierdut", printre aceştia
numărându-se cei care sunt la începutul unei pedepse foarte mari, de 20-30 ani, ori condamnaţii la
detenţiune pe viaţă, infractorii multi-recidivişti ale căror condamnări executate trec de multe ori
de două, trei decenii, infractorii de obicei care „nu pot rezista" în libertate mai mult de o lună,
două, viaţa lor fiind numai în penitenciare, condamnaţi care în viaţa liberă nu mai au pe nimeni,
nici o rudă, ori pe care rudele i-au renegat pentru faptele lor, condamnaţi bolnavi de diferite boli
incurabile ori de mai multe boli psihice grave, care atunci când li se iveşte ocazia încearcă să se
coalizeze pentru ca să obţină tot felul de facilităţi ori ca să se răzbune împotriva personalului ori
„sistemului"- penal, social, cultural, etnic etc.
Capacitatea psihică, indispensabilă pentru existenţa capacităţii penale, în absenţa căreia o
persoană nu poate răspunde penal, constă într-o sumă de însuşiri psihice care se formează şi se
dezvoltă treptat, pe măsura înaintării în vârstă, în faza copilăriei şi a adolescenţei, adică pe întreaga
durată a perioadei care precede ajungerea la majorat şi pe care atât legislaţia noastră penală, cât şi
cea civilă, o cunosc sub denumirea de minoritate.
Minorii cunosc, în mod normal, paralel cu dezvoltarea lor fizică, o progresivă dezvoltare
şi perfecţionare a ansamblului facultăţilor psihice, o îmbogăţire continuă a „patrimoniului” lor
intelectual şi moral. Pe parcursul acestui proces, ei dobândesc în mod treptat aptitudinea de a
deosebi binele de rău, de a conştientiza ceea ce poate fi îngăduit şi ceea ce nu poate fi permis, de
a-şi da seama de natura şi urmările, nocive sau nu, ale comportărilor sale. Numai atunci când
capacitatea psihică a minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate pune, pentru minor,
problema de a răspunde penal, deoarece în aceste condiţii minorul devine receptiv la exigenţele
legii penale şi poate reacţiona în mod pozitiv la tratamentul penal la care ar urma să fie supus.

CONCLUZII

Având în vedere toate aceste aspect abordate in tema prezentata, o propunere vizează
crearea unor facilităţi care să permită participarea unui număr cât mai mare de persoane private de
libertate la cursuri de pregătire, perfecţionare, formare profesională, scolarizare, etc. Acest fapt
pozitiv se oglindeste în procesul reeducării persoanei în perioada de detenţie si, de asemenea, îi
ajută ulterior, după reîntoarcerea din penitenciar, la angajarea si realizarea individuală.
Se stie că o parte dintre persoanele care execută pedepsele privative de libertate nu au la
bază o formare profesională, multe dintre acestea fiind lipsite de educaţia scolară elementară. Este
cu atât mai greu să-si găsească locul în societate la părăsirea locului de detenţie.

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 6
 În sprijinul acestor persoane, pe lângă propunerea de a participa activ la cursurile de
scolarizare sau calificare profesională pe perioada detenţiei, venim cu o propunere, care să permită
reinserţia lor socială în condiţii optime. Ne referim aici la încurajarea de către instituţiile statului
de a angaja persoanele care au ispăsit pedepse privative de libertate, prin diferite metode, cum ar
fi reducerea impozitului pe profit al angajatorului pe o perioadă determinată, contribuţia statului
la plata asigurărilor sociale ale acestor persoane, sau alte facilităţi de ordin economic.
Toate aceste lucruri au la bază principiul potrivit căruia deţinuţii sunt ai societăţii, nu ai
penitenciarului, iar fără contribuţia societăţii, multe dintre persoanele care au ispăsit pedepse
privative de libertate se vor întoarce din nou în penitenciar, negăsindu-si locul în societate.
O colaborare mai bună între sistemul penitenciar si celelalte instituţii ale statului ar susţine,
cu siguranţă, o reintegrare mai usoară în sânul societăţii a persoanelor care au ispăsit pedepse
privative de libertate.
Dar, cel mai important lucru trebuie să fie schimbarea mentalităţii potrivit căreia fostii
deţinuţi sunt niste paria ai societăţii, pentru care barierele de reintegrare socială nu pot fi depăsite.
Gradul de civilizaţie al unei societăţi se poate evalua după modul cum aceasta îi tratează
pe cei slabi. De aici rezultă că felul în care ne tratăm deţinuţii, acesti oameni care în urma unui
accident al destinului sau al unui gest necugetat au ajuns într-o ipostază vulnerabilă, slabă, decăzuţi
temporar si doar parţial din drepturile lor, ne poate vorbi în modul cel mai avizat despre gradul
nostru de civilizaţie.

BIBLIOGRAFIE

1. Ana Bălan, Emilian Stănişor, Marinela Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2003.
2. Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003.
3. F. Gheorghe, Psihologia penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
4. Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia judiciară, Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti, 2003.
5. Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă, Fundamente de drept execuţional penal, Editura A.N.I.,
Bucureşti, 2005.
6. N. Mitrofan, Aspecte privind relaţia etic-juridic-psihologic, în Revista penitenciară nr. 3,
Bucureşti, 1995.
7. Petrache Zidaru, Drept penitenciar. Tratamentul penitenciar. Regimul penitenciar.
Practica penitenciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001.
8. T. Bogdan., I. Santea, R.Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura
Serviciul Editorial M.I, Bucureşti, 1983.
9. T. Gânju, Discurs despre morală, Editura Junimea, Iaşi, 1981.

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 7
 Informare privind utilizarea formulei de “mulțumiri”
POSDRU în cadrul proiectului ID 138822

Limba română:
Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operațional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanțat prin Fondul Social European, în
cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/138822, cu titulul „Reţea Transnaţională de
Management Integrat al Cercetării Doctorale şi Postdoctorale Inteligente în Domeniile
“Ştiinţe Militare”, “Securitate şi Informaţii” şi “Ordine Publică şi Siguranţă Naţională” -
Program de Formare Continuă a Cercetătorilor de Elită –“ SmartSPODAS”.”

Limba engleză:
This work was possible with the financial support of the Sectoral Operational Programme
for Human Resources Development 2007-2013, co-financed by the European Social Fund, under
the project number POSDRU/159/1.5/S/138822 with the title “Transnational network of
integrated management of intelligent doctoral and postdoctoral research in the fields of Military
Science, Security and Intelligence, Public order and National Security – Continuous formation
programme for elite researchers - “SmartSPODAS”.”

Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeste in OAMENI” 8