CAPITOLUL I: Evoluţia istorică al baticului artistic şi aplicarea tehnicilor.

1.1. Evoluţia istorică al baticului artistic şi a tehnicilor de lucru în R.M şi peste hotarele ei.

Batic fiind o tehnică foarte veche. Cele mai timpurii referiri la utilizarea coloranților pentru
materialele textile pot fi găsite în textele chinezești, care indică perioada de aproximativ 2500 î.Hr.. e.
Invenția mătasei li se atribuiei chinejilor (deși se presupune că în mileniul I î.Hr., poate fi considerat că ar
fi putut aparea şi in India). Dar faptul că batic a fost folosit în China, în timpul dinastiei Sui (710-794),
este cunoscut cu exactitate. Pictură pe țesături folosind ceară, în Japonia este adesea combinat cu alte
tehnici de pictura - de exemplu, tehnica nodulară, care permite de a creea modele foarte complexe.
Încă la începutul sec. XIX-lea, Muiazaki Iuzen a creat propriul stil, folosind trafaretul şi colorarea cu
substanţe de protecţie (chimice).
Baticul a căpătat o popularitate deosebită pe insula Iava, unde specialiştii în acest domeniu a
căpătat un profesionalism de înaltă clasă. Iodjacarta, Solo, Cirebo, Tegal, fiind cele mai importante centre
de producţie a baticului pe insulă. În Iava fiecare familie, tehnicile tradiţionale de aplicare a ornamentelor
şi tehnicilor ei se trasmiteau din generaţie în generaţie,precum în fiecare familie aceste tehnici erau
denumite diferit. În diferite zone ale acestei insule, gama cromatică şi ornamentele se diferenţiau prin
culoare şi forme, care le caracteriza zona dată.

Fig.1.1

În 1835 a migrat în Olanda, unde tot s-a dezvoltat cu paşi mari peste toată ţara. Pentru a le învăţa
aceste vechi tehnici, specialiştii erau trimişi la ocul de baştină pentru a învăţa toate detaliile acestei tehnici
fine. Pentru tehnica fierbinte,unde se aplică ceara, se foloseau ştampilele, unde le permiteau să obţină
ornamente complicate, dar şii economiseau multe resurse financiare.

După căderea bruscă a economiei mondiale în 1920, baticul industrial devine meserie singulară. În
ţările de jos s-au fondat şcoli de studii a baticului, fiind transformat în arta decorativă. Adesea, produsele
complicat stilizate în tehnica batic, a avut o influienţă puternică asupra stilului Art- Nouveau, ba chiar erau
influienţaţi şi pictorii din acea perioadă cum ar fi: Madam Pangou, Chiris Lebeau şi Charles Rennie
Mackintosh.
 China a dat lumii frumoasa tesatura de matase, care este abordat în mod ideal pentru batic. În
perioada Tang din China, există trei tehnici principale în aplicarea a ornamentelor şi a culorii: tehnica
fierbinte, tehnica de blocare cum ar fi tehnica rece şi cea nodulară. Cea mai veche şi tradiţională tehnică ar
fi considerată „ ladtse” ( cum ar fi tradusă „ornamente de ceară”), unde cu ajutorul cearei lichide se aplica
pe ornametul desenat pe pînză. După răcirea conturului aplicat pe pînză este scufundat în vasul cu vopsea.
Când deja este fixată bine culoarea pe pînză se indepartează foarte atent ceara de pe toată suprafaţă.
Baticul modern este cu mare varietate in aplicarea metodelor şi tehnicilor sale, al căror număr este
într-o continuă creştere,datorită interesului tot mai mare în acest domeniu, având acces la informaţie şi
organizarea numeroaselor expoziţii.

Fig.1.2

Multiplicarea de imagini prin imprimare „este una dintre cele mai vechi meserii. Părerea că ea și-ar
avea originea în Evul Mediu este eronată. Chinezilor le era deja cunoscută arta imprimerii, chiar dacă
numai sub forma primitivă a signetului (sigiliul, peceta) gravat adânc când în Europa se mai defrișau
pădurile, iar hidromelul se bea din coarne”.

Situate la hotarul dintre artele picturii și genurile decorative cu un foarte accentuat caracter utilitar,
imprimeul textil a fost inventat probabil odată cu tiparul. Afirmarea sa deplină și independentă s-a produs
în Europa sigur după punerea la punct a multiplicării industriale a textilelor fine, adică abia la începutul
sec. XVIII-lea. Precizăm totuși că imprimarea de ornamente pe suport de pânză (de bumbac) este o
preocupare extrem-orientală foarte veche. În epoca noastră ea vine din necesitatea de a completa și
îmbunătăți ambientul interior cu draperii, perdele, husă de mobile etc. dar și învelișurile corpului, mai cu
seamă cele legate de modă.

Se practică modalități precum:

 Imprimeul manual (liber) direct cu pensula, la rece, cu lichide colorate speciale (în compoziția
cărora, pe lângă pigmenți, intră și substanțe de fixare numite mordanți: sare de bucătărie, sodă de rufe,
oțet); pentru difuzarea uniformă și facilă a colorantului în fibră, se umezește în prealabil locul cu apă sau
cu spirt industrial; suprapunerile se fac, fie înainte, fie după ce s-au zvântat cele așternute deja, după cum
se dorește a fi imprimarea (ca în tehnica picturii în culori de apă): pe umed - picturală, vibrată, vaporoasă -
sau pe uscat, din contră, accentuat plată, decorative, în ambele variante respectându-se regula „de la
deschis la închis”;
  Imprimare cu șabloane sau mai nou cu una sau mai multe site foarte dese (de mătase), pentru
fiecare culoare o sită, pe care s-au delimitat în prealabil liniile și petele imaginii acoperindu-se cu un lac
special zonele prin care nu trebuie sa treacă vopseaua sau cerneala de imprimat, vâscoasă ca o pastă,
întinsă apăsat și uniform cu o paletă dreptunghiulară și ușor elastic numită racletă. Aceasta din urmă
modalitate de imprimare pe pânză cu ajutorul sitei este „o dezvoltare a procedeului de reproducere cu
șablonul, utilizat încă din epoca oamenilor din peșteri”. Serigrafia este consacrată de fapt ca tehnică de
gravura utilizată în a produce și multiplica etichete, sigle, embleme, afișe, imprimeuri textile (tricouri,
bluze, eșarfe), manufacturier sau industrial;

Între procedeele de imprimare de pânză, în genere pe o țesătură, istoria artelor vizuale a identificat un
relativ simplu: cei ce vopsesc batistele cu desen alb pe fond albastru, numite “după model indian”, au
planșete gravate în lemn; ei acoperă planșetele cu ceară dizolvată în esența de terebentină, întind țesătura
deasupra și o presează; țesătura prinde soluția de ceară aflată pe desen; vopsitorii o aruncă într-un hârdău
și o vopsesc la rece; vopseaua prinde în toate părțile care nu sunt apărate de ceară; ceara se desprinde la
fiert, plutește la suprafață și vopsitorii o adună ca s-o folosească din nou. Este vorba, evident de imprimare
ca la boiangerie (în masă prin scufundare într-o singură culoare), dar cu deosebirea esențială că materialul
textil a fost acoperit parțial cu o peliculă protectoare. Aceasta este metoda îmbunătățită, astăzi tehnologic
este consacrată cu denumirea de imprimare prin procedeu „batique”.

Arta imprimeurilor textile cuprinde printre altele şi un segment care aduce în discuţie tehnica
imprimeurilor cu ceară. Cazul cel mai cunoscut este cel al „batik-ului”. „Batik-ul”, ca imprimeu textil, se
realizează exclusiv din perspectiva rezervărilor pe una sau pe ambele feţe ale materialului textil, cu
ajutorul cerii de albine. Poate că ar trebui clarificat mai întâi însuşi conceptul de imprimeu. El se pretează
şi la o serie d1e înţelesuri echivoce. Cuvântul vine de la „imprimare”, folosit înainte de descoperirea
tiparului, în gravură, folosit după descoperirea atribuită lui Johanes Guttenberg, în tipografie. Pagina
tipografică conţine un anumit text imprimat cu ajutorul cernelii. Probabil, de la „imprimare-imprimat” s-a
ajuns în artele textile la cuvântul „imprimeu”, care însă nu o dată e folosit impropriu. Există cazuri în care
imprimeul textil e ob-ţinut într-adevăr prin imprimare. Adică, imaginea de pe un suport care poate fi
„încerneluit” este preluată pe una din suprafeţele materialului textil. Se întâmplă aceasta în cazul unora
dintre tehnicile de imprimare clasice: imprimarea cu ajuto-rul plăcilor de lemn gravate, imprimarea cu
ajutorul unui rulou de metal gravat (aşa zisa „imprimare cu valţuri”). A mai existat, de nişte secole, şi o
altă tehnică a imprimării, cea care foloseşte sitele de mătase prin ale căror ochiuri, materialul colorant
poate ajunge în contact cu suprafaţa textilă. Conceptul de imprimeu, din această perspectivă se justifică
parcă mai anevoios.Există şi cazuri în care este evident că spectacolul oferit de suprafaţa materialului
textil nu se mai poate justifica din perspectiva ideii de imprimare.La sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începuturile secolului XX, în şcolile pro-fesionale specializate în arta textilelor, în pensioanele unde se
pregăteau viitoare-le doamne având la dispoziţie mult timp liber, se preda „imprimeul pictat”. Aveai la
dispoziţie materialul textil aidoma pânzei întinse pe şasiu ca în pictură şi cu ajutorul pensulei, puteai
modela un motiv decorativ sau chiar o compoziţie mai complexă. Este limpede că ne aflăm în cazul unei
imagini pictate, iar nu imprimate.Mai dificil se prezintă un alt caz ce îşi trage rădăcina din cele mai vechi
tehnici de schimbare a statutului cromatic al materialelor textile, ţesute îndeosebi. Este vorba de acţiunile
de vopsire. Acestea presupun o baie de colorant în care ţesătura e introdusă, „la rece” sau „la cald”, pentru
a i se schimba statutul cromatic. De data aceasta nu mai poate fi vorba despre imprimare, ci despre cu totul
altceva.Vopsirea presupune colorarea materialului textil la nivelul fibrei fie în masa acesteia, fie prin
acoperire cu colorant de jur-împrejurul acesteia.Imprimarea presupune întotdeau-na acoperirea cu material
colorant a uneia sau alteia dintre suprafeţele ţesăturii sau a ambelor, în mod separat.De la cele două
operaţiuni fundamentale-vopsirea şi imprimarea-au derivat atât în spaţiul european, cât şi în cel asiatic,
numeroase cazuri intermediare. Poţi acoperi cu ceară, în conformitate cu o anumită idee decorativă diverse
zone ale suprafeţei unei ţesături care nu trebuie să intre în contact cu materialul colorant în procesul de
vopsire. La înce-put, materialul de acoperire era exclusiv ceara de albine. În momentul de faţă sunt
numeroase substitute ale acesteia. Materialul, introdus în baia de colorant îşi va schimba statutul cromatic,
doar acolo unde nu a fost acoperit cu ceară. Deja se ajunge la un joc de două tonuri, de două nuanţe sau de
două culori. Aşa se întâmplă în tehnicile clasi-ce de realizare a imprimeurilor textile. De peste 50 de ani a
apărut însă şi un grup de tehnici diferite care exploatează unele proprietăţi ale unor coloranţi noi, sintetici.
Motivul decorativ este preluat de pe un alt suport, cum ar fi hârtia şi fixat prin aplicare cu ajutorul unei
suprafeţe fierbinţi. În acest caz, termenul de imprimare se legitimează ca şi în cazul tehnicilor clasice ale
imprimării. Odată clarificate aceste lucruri, se impune avut în vedere materialul cel mai vechi utilizat în
tehnicile imprimării prin vopsire, exploatând o multitudine de efecte cromatice, cum e cazul batikului:
ceara. Cele două (Daniela Frumuşeanu şi Cristina Ban-Califariu) consacră cerii, ca material tradiţional în
obţinera unei cromatici diverse prin procedeele imprimării cu ajutorul băilor de coloranţi, un studiu
minuţios. Cristina Ban-Calefariu explică originile materialului în discuţie, raportându-le la insecta care îl
produce, adică albina. Treptat, suntem introduşi în fascinanta problematică a producerii, recoltării şi
folosirii ceriiîn cazul diverselor tehnici artistice printre care o putem avea în vedere şi pe cea situată la
graniţa dintre vopsire şi imprimare: baticul. Alături de aceasta însă, sunt abordate şi întrebuinţările cerii în
realizarea forme-lor artistice diverse, de la sculptură până la pictura de şevalet.Nu se cunosc toate datele,
dar egiptenii, probabil şi grecii, iar mai ales romanii, foloseau în pictură coloranţii care aveau drept liant,
ceara. Encaus-tica, folosită în pictura egipteană, „cera punica” la care recurgeau romanii mai ales în cazul
picturilor murale, sunt teh-nici care nu şi-au dezvăluit niciodată pe deplin secretele. Bizanţul a consacrat o
modalitate de folosire a ceriiîn arta icoanelor, aceasta fiind întrebuinţată ca un fel de verniu.

Orice studiu detaşat al artelor ar putea identifica elemente conectoare între diverse genuri în ceea ce
priveşte tehnologia executării. Dintotdeauna cercetătorii au găsit asemănări între tehnica baticului şi alte
domenii artistice. Spre exemplu, baticul în tehnica liberă este, pe bună dreptate, comparat cu pictura în
acuarelă sau cu xilogravura, aceasta din urmă a stat la originea imprimării baticului în China şi Japonia.
Cât priveşte baticul tradiţional, efectuat în Antichitate în tehnica rece, am putea face o paralelă cu procesul
încondeierii ouălor la români. La fel putem găsi conexiuni între tehnica baticului şi cea a vitraliului (fr.
vitrail, plăci de sticlă colorate sau pictate), a emailării (smălţuirii, glazurării) vaselor de ceramică sau a
giuvaiergeriei. Până şi instrumentul cunoscut mai mult în Europa şi folosit pentru aplicarea cerii în batic –
tjanting– este utilizat şi în decorarea ceramicii.Cu timpul, arta baticului se dezvoltă din ce în ce mai mult,
cunoscând un specific zonal, bazat pe tradiţiile locale. Spre deosebire de continentul asiatic, unde arta
baticului a cunoscut la începuturi o amplă dezvoltare, în Europa o îndeletnicire apropiată ca tehnică era
încondeiatul ouălor.