Biletul nr.

10
 Conceptele de învatare si învatare scolara. Mecanisme si procesualitate. Forme, tipuri
si niveluri de învatare
În întelesul cel mai larg al cuvântului, învatarea constituie "procesul dobândirii experientelor
individuale decomportare" (A. N. Leontiev), deci nu e vorba numai de formarea priceperilor si însusirea
unor cunostinte, ci se cuprinde si formarea motivatiei, atitudinilor, sentimentelor, ca si a vointei. Tot ceea
ce nu este înnascut este învatat, se formeaza în experienta, prin contactul cu mediul social si cel natural.
Procesul învatarii se desfasoara în mai multe faze:
- receptarea si înregistrarea materialul 353c22d ui pe fondul unei stari de atentie si activare cerebrala;
- întelegerea si generalizarea prin formarea de notiuni, principii etc.;
- fixarea în memorie, actualizarea prin reproducere a cunostintelor si transferul acestora.
Învatarea este un proces complex la care participa întreaga scoarta cerebrala.
Tipurile de învatare au fost clasificate pe baza mai multor criterii:
- în functie de analizatorul care participa la învatare, distingem: învatare vizuala, auditiva, verbo-motorie,
olfactiva, gustativa si kinestezica. Cea mai eficienta este cea combinata;
- dupa eficienta, învatarea poate fi: receptiv-reproductiva, inteligibila si creativa;
- dupa modul de organizare a materialului de învatare, distingem: învatare programata, euristica,
algoritmica, prin modelare si rezolvare de probleme, prin descoperirea inductiva, deductiva si analogica;
- dupa operatiile si mecanismele gândirii: învatare prin observare, imitare, prin conditionare reflexa,
conditionare operanta, prin identificare.
Forme ale învatarii:
- învatare spontana, neorganizata, care se petrece în familie, în grupurile de joaca etc.;
- învatare sistematica ce se realizeaza în special în scoli ori în cadrul diferitelor strategii de instruire.
Nucleul principal al învatarii sistematice este învatarea scolara, cuprinzând procesul de educare al
copiilor si tinerilor, ce are loc în scoli si institute. În învatarea scolara accentul principal cade pe formarea
intelectuala.
Învatarea spontana este îndeosebi o învatare sociala. În cadrul acestei forme de învatare are loc în
special dezvolarea afectivitatii, formarea sentimentelor si a vontei.

Biletul nr.11
 Teoria acțiunii mintale ( teoria formării pe etape a acțiunilor mintale).
Această teorie a fost elaborată de psihologul sovietic P. J. Galperin. Conform acestei teorii
acțiunea mintală considerată ca scop al învățării este rezultanta unui proces de interiorizare care parcurge
mai multe etape. P. J.Galperin afirma: „ Este vorba, în fond, de trecerea de la acțiunea materială sau
materializată cu obiectul , la acțiunea mintală; trecerea din afară în interior”. Prima etapă este cea a
familiarizării cu sarcina învățării. Cea de a două etapă este cea a acțiunii materiale cu obiectul ( Galperin
numește această etapă „acțiune materializată”). Cea de a treia etapă este cea a „ a limbajului exterior cu
voce tare fără obiecte”. Acțiunea materializată este transferată în planul vorbirii sau al limbajului extern
cu voce tare fără sprijin pe materialul obiectiv ca și în etapele anterioare. Cea de a patra etapă
desemnează nivelul acțiunii în forma „ limbajului extern pentru sine”. Limbajul fiind o metodă de
comunicare cu ceilalți prin aceată etapă devine o metodă de comunicare cu sine și deci un instrument al
gândirii. Cea de a cincea etapă desemnează nivelul acțiunii în forma limbajului anterior. Acum are loc
interiorizarea acțiunii materiale în cea mintală.
  Teoria organizării ierarhice a învățării
Această teorie aparține neobehaviorismului și este promulgată de Robert M. Gagne. Acesta a
analizat factorii din viața de zi cu zi care influențează învățarea și astfel a determinat o diversitatea de
factori în care se produce aceasta. Aceste situații ale vieții reale au fost clasificate și dispuse îmtr-o
ordine ierarhică , pentru fiecare dintre ele elaborându-se un set de condiții „ care guvernează producerea
învățării” și care oferă posibilitatea descrierii „ factorilor care determină învățarea” (Robert M. Gagne).
Prin această metodă el a identificat „ opt feluri de învățare”, fiecare presupunând două categorii de
condiții: cele interne ( se exprimă prin anumite capacități dispuse ierarhic considerate ca premise) și cele
externe ( se referă la situațiile-stimul aparținătoare contextului în care se desfășoară învățarea). Astfel o
învăţare mai complexă presupune realizarea prealabilă a celorlalte moduri de învăţare mai simple:

 Învăţarea de semnale (cazul sugarului care începe să-şi recunoască mama după imaginea ei
vizuală şi nu doar după voce)- repetarea semnalului în asociație cu reacția pe care dorim să o
obținem conduce la învățarea reacției asociate acestui stimul;
 Învăţarea stimul - răspuns (cînd la un anumit stimul, se reacţionează cumva)- acest tip presupune
ca individul să reacționeze atunci când dorește. Schematic acest tip de învățare a fost reprezentat
de Gagne astfel Ss-R ( S- semnalul exterior, s- stimularea proprioceptivă internă, R- răspunsul). În
terminologia lui Skinner capacitatea implicată aici este „ operant discriminantă”;
 Înlănţuirea de mişcări (mersul pe bicicleta, înotul)- presupune o înlănțuire de activități care devin
verigi ale aceluiași lanț care se generează automat;
 Învăţarea prin discriminare (cînd facem distincţii fine)- se exprimă prin capacitatea individului de
a diferenţia stimulii şi cazurile foarte asemănătoare ; esenţa acestui tip de învăţare constă în
reducerea sau prevenirea interferenţelor ;
 Învăţarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele- cel care învăţă dobândeşte capacitatea
de a da un răspuns comun unei clase de stimuli: „ Învăţarea unui concept înseamnă învăţarea de a
clasifica situaţiile stimul după proprietăţi abstracte ca formă , culoare poziţie, număr şi altele.” (
R. Gagne)
 Învăţarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice- o regulă este o noţiune abstractă care se
obţine prin înlănţuirea mai multor noţiuni concrete. Astfel: dacă A, atunci şi B, unde A şi B sunt
noţiuni însuşite anterior;

Biletul nr.12
 Orientari principale în teoriile contemporane ale învatarii si relevanta lor pentru
instruirea scolara
Teoriile asociationiste exagerau mult rolul asociatiilor, a acelor conexiuni stabilite între doua imagini
ori idei, daca se produc simultan si sunt întarite prin repetare.Pavlov a demonstrat prin coincidenta
repetata a doi stimuli se produc în creier "legaturi temporare", pe careThorndike le-a numit "conexiuni".
Teoria învatarii cumulativ-ierarhice: Gagne a descris opt tipuri de învatare de complexitate crescânda:
- învatarea de semnale (tip Pavlov), când sugarul începe sa-si recunoasca mama dupa imaginea ei vizuala
si nu doar dupa voce;
- învatarea stimul-raspuns (tip Thorndike), când sugarul învata sa-si tina singur biberonul. La un anume
stimul stim sa înlocuim o miscare cu alta;
- înlantuirea de miscari, când o miscare o declanseaza pe cea urmatoare (de exemplu, mersul pe bicicleta,
înotul, scrisul);
- asociatiile verbale sunt acelea foarte complexe, implicate în vorbire;
- învatarea prin discriminare, atunci când facem distinctii fine (de exemplu, deosebirea dintre o insecta si
un
paianjen);
- învatarea conceptelor;
- învatarea regulilor (gramaticale, a formulelor matematice);
- rezolvarea problemelor constituie tipul de învatare cel mai complicat.
R. Gagne pastreaza influente din gândirea asociationista. Meritul sau este de a atrage atentia ca nu
putem aborda o anumita tema, daca elevii nu si-au format în prealabil asociatiile, discriminarile,
conceptele pe care ea le presupune. Profesorul trebuie sa gândeasca analitic un proiect de lectie,
obiectivele propuse.
Teoria psihogenezei operatiilor intelectuale (a lui J. Piaget): Piaget a studiat evolutia gândirii,
formarea gândirii abstracte, demonstrând cum gândirea are loc mai întâi în planul actiunilor reale, pentru
ca treptat acestea sa poata fi efectuate mental.
Teoria operationala a învatarii: formarea operatiunilor mentale parcurge, cel putin în vârsta
scolara mica, urmatoarele etape:
- faza de orientare (în care copiii asista cum învatatorul aduna un grup de 3 bile, apoi altul de 4 bile, le
reuneste si numara din nou, constatând existenta a 7 bile);
- faza actiunii reale, în care elevii însisi executa operatia cu betisoare sau alte materiale;
- faza verbalizarii aduna cu glas tare, fara sa mai foloseasca materiale;
- faza interiorizarii aduna în minte, la început mai încet, apoi din ce în ce mai rapid.
Elevul trebuie sa fie activ daca dorim ca gândirea sa se dezvolte, sa fie pus în fata unor probleme,
mobilizându-i toate resursele existente pentru formarea si dezvoltarea de operatii mintale.
Teoria genetic-cognitiva si structurala (Bruner): copilul descopera lumea dinafara lui în trei
moduri:
- modalitatea activa realizata prin actiunea sa, prin manipulare libera, prin exersare;
- modalitatea iconica, bazata pe imagini;
- modalitatea simbolica.
Copilul utilizeaza treptat aceste modalitati, iar când ajunge la deplina stapânire a modalitatii
verbale înseamna ca a ajuns la maturitate intelectuala. Bruner este printre primii care au subliniat
necesitatea problematizarii, ca metoda, si a învatarii prin descoperire.

 Formarea motivatiei:
- proces complex si de lunga durata;
- atitudinile parintilor sunt inoculate treptat si copiilor;
- conteaza exemplul, modelul profesorului; intervine intentia datorata autoritatii;
- bucuria succesului poate duce la o atitudine pozitiva fata de materia asimilata care a dus la satisfactii;
- într-o activitate scolara trebuie sa predomine momentele pozitive;
- educarea motivatiei atinge stadiul superior când apar sentimentele trainice legate de valoarea muncii si a
culturii.
Randamentul într-o activitate creste paralel cu forta motivatiei numai pâna la un anumit punct, când
dorintele sunt prea puternice, intevin inhibitii si randamentul nu mai creste, ba chiar scade.