Muzica în spiritualitatea bizantină

--Imnul Acatist--

Ionut Mavrichi

Muzica este una dintre expresiile cele mai întâlnite ale rugăciunii, însoţind-o pe aceasta în
majoritatea religiilor, deoarece unde cuvântul nu poate exprima întru totul un anume
simţământ, cea mai sublimă formă de exprimare a sa este cuvântarea cântată sau singură
muzica. Creştinismul moşteneşte, cel puţin în faza iniţială, modelul de rugăciune iudaic,
model în care muzica avea un rol proeminent. Sunt numeroase menţiunile biblice cu privire la
cântare, chiar Mântuitorul presupunându-se că a cântat împreună cu ucenicii săi[1]. Aşadar,
este de înţeles prezenţa în cultul privat sau public al primilor creştini a rugăciunilor cântate.
Totuşi este de remarcat distanţa pe care creştinii o adoptă faţă de prezenţa instrumentelor
muzicale, reticenţă bazată, se pare, pe asocierea instrumentelor cu imoralitatea sau
idolatria[2], instrumnentele fiind găsite în majoritatea templelor păgâne.

O altă sursă importantă a concepţiei creştine asupra muzicii, a fost cultura greacă în care
creştinismul s-a dezvoltat, cultură ce şi-a lăsat adânc urmele în majoritatea dezvoltărilor
culturale creştine. Idealul creştin al frumuseţii era foarte apropiat de Frumosul platonic, de
simetria şi obsesia grecească a ierarhiei şi armoniei. Ideea pitagoreică asupra armoniei muzicii
şi universului, este o temă întâlnită în multe scrieri creştine, temă întâlnită cu predilecţie la
Grigorie de Nyssa spre deosebire de reticenţa fratelui său Vasile.[3] Deşi sunt puţine operele
care tratează cu exclusivitate subiectul muzicii, se poate vorbi totuşi de o teologie patristică a
muzicii. Exegezele la textul Vechiului Testament, ating inevitabil acest subiect. Deşi
instrumentele sunt prezente, nici un părinte nu le recomandă pentru uzul cultual al
comunităţilor, existând de altfel şi un argument filosofic al preferării vocii umane, Aristotel
afirmând că aceasta produce mai multă plăcere decât instrumentele.[4] Vocea umană era
considerată o jertfă bineplăcută adusă Creatorului şi pornind de la această idee, cultul creştin
s-a dezvoltat pe aceste coordonate. De altfel, este cunoscut un singur moment al anului când
instrumentele erau folosite în Biserică, şi anume ajunul Naşterii Domnului, când polihroniile
basileului cântate la străni erau acompaniate instrumental.[5] Desigur era un fenomen izolat şi
nu-l putem integra propriu-zis în cult, chiar dacă avea loc în Biserică.

O poziţie diferită asupra utilizării muzicii a venit dinspre rigorismul monahal. Oficiile
monahale aveau un pronunţat caracter catanictic, auster, penitenţial, iar argumentul invocat
era cel al risipirii minţii. Pe de altă parte, oficiul catedral – urban utiliza muzica, Biserica
având şi o investire specială a celor ce cântau în străni. Frumuseţea muzicii atrăgea oamenii,
familiarizându-i cu învăţătura de credinţă exprimată în cântări. Una din caracteristicile
esenţiale ale cultului ortodox este prezenţa învăţăturii dogmatice, întregul cult fiind teo-
doxologic.

Una dintre extremele care trebuiau evitate era aceea a excitării simţurilor prin muzică, şi la
acest nivel opoziţia monahilor era puternică. Întrebarea care se punea era a modului în care să
fie executată cântarea, astfel încât muzica să fie atrăgătoare, să atragă sufletul şi să ridice
mintea la contemplarea lui Dumnezeu, evitând melodramatismul[6], deoarece nu plăcerea
oamenilor era scopul principal. Din astfel de problematizări şi evoluţii s-a născut un stil
propriu bizantin, un stil riguros ascetic, monolitic şi echilibrat. Imnograful trebuia să imite
formule prestabilite, ecouri ale imnelor cereşti, aceasta corespunzând unei concepţii mai largi
asupra artei (platonică şi neoplatonică) conform căreia inspiraţia era graduală şi ierarhică.
[7] Nu întâmplător formulele de intonare a ehului care deschid fiecare glas se
numeau apechema care înseamnă ecou, ecou al muzicii cereşti. Sigur, această muzică nu a
apărut din senin. Unii specialişti văd originea muzicii bizantine în vechile ehuri greceşti, în
vreme ce alţii le plasează în spaţiul sirian. Oricare ar fi originea modurilor bizantine, muzica
psaltică s-a edificat într-un sistem monumental şi de ce nu, original, expresie a bogăţiei şi
fastului liturgic bizantin.

Pentru exemplificare am ales o creaţie de geniu a imnografiei bizantine, anume Imnul Acatist.
Înainte de analiza acestui imn trebuiesc menţionate câteva aspecte ale cultului marial în
Bizanţ. Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea creştinilor încă de la
începutul Bisericii înregistrându-se chiar şi o bogată prezenţă iconografică a ei. Cultul marial
a înregistrat o adevărată explozie după rezolvarea controversei nestoriene. Din moment ce
Biserica se exprimase prin cel mai important organ al ei – sinodul ecumenic, nu a mai putut fi
pusă nici o stavilă în eflorescenţa imnografiei şi a cinstirii de care se bucura Născătoarea de
Dumnezeu.

Constantinopolul era prin excelenţă cetatea ei he Polis sou, cetatea care avea cele mai multe
biserici şi locaşuri închinate Maicii Domnului, unde se păstrau relicve care i-ar fi aparţinut, în
care se afla vestita biserică a Vlahernelor, locul în care, prin excelenţă, Născătoarea de
Dumnezeu împărtăşea binecuvântările sale.[8] Orice pelerinaj în cetatea regină trebuia să
cuprindă între obiectivele sale locuri sau relicve ce aveau legătură cu Maica Domnului. Au
existat desigur şi uşoare exagerări, texte în care era numită Dumnezeu (Kai meta ton Theon
Theos philanthropos), în care i se cerea să dăruiască viaţă veşnică „căci nimeni nu se
mântuieşte decât prin tine” etc.[9]

Unul dintre cele mai vestite imne închinate Maicii lui Dumnezeu, şi care s-a păstrat integral
este Imnul Acatist. Numele acestuia este format din a privativ adăugat
verbului kathizomai care înseamnă a sta jos, a şedea. Aşadar, numele explică practica de a sta
în picioare în timpul recitării acestuia.[10] Este compus din 24 de strofe, formând un acrostih,
procedeu poetic întâlnit în literatura bizantină. Paternitatea sa este necunoscută, însă există o
serie de teorii cu privire la ea. Sinaxarele bizantine îl atribuie patriarhului Serghie al
Constantinopolului sau lui Gheorghe Pisides, hartofilax al Sfintei Sofii. Versiunea latină a
Sinaxarului vede pe patriarhul Gherman al Constantinopolului ca autor. Alţi specialişti au
presupus că Fotie l-ar fi compus.[11]

Sinaxarul menţionează în ziua de 7 august 626 atacul perşilor şi al avarilor. Cu acest prilej
patriarhul Serghie ar fi condus o procesiune care a cântat toată noaptea acest Imn, fiind
izbăviţi în mod miraculos de atacatori, minune pusă pe seama Maicii Domnului. Acesta a fost
unul dintre motivele pentru care Serghie a fost numărat între posibilii autori. După ce
sărbătoarea a fost transferată în sâmbăta din a V-a a Săptămână a postului pascal, sinaxarele
menţionează şi alte izbăviri de asediu.[12]
Analizând profunzimea şi construcţia imnului, unii autori au atribuit imnul lui Roman
Melodul. În acest caz s-ar explica faptul că le era cunoscut locuitorilor capitalei, din moment
ce relatarea spune că l-au cântat toată noaptea. Probabil doar condacul iniţial „Apărătoarei
Doamne” a fost adăugat în acea seară.
Chiar şi această teorie a fost criticată, imnul fiind plasat de către unii specialişti înainte de
Roman Melodul.
Imnul se deschide cu un prooemium care menţionează minunea izbăvirii de asediu.
Traducerea literală este: „Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită de lucruri
cumplite, cele de biruinţă aduc ţie, Născătoare de Dumnezeu, ca nişte mulţumiri, eu, cetatea
ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită, din tot felul de nevoi slobozeşte-mă, ca să strig ţie:
Bucură-te Mireasă nemiresită!”[13]

Se observă simbolismul şi vocabularul militar folosit, de altfel comun în imnografia bizantină.

Imnul este împărţit în condace şi icoase care formează un acrostih, icoasele terminându-se cu
exclamaţia Haire Nymphe anympheute – Salve sposa innupta – Bucurăte mireasă
nenuntită/nemiresită!; iar condacele cu Allelouia!.
În afară de folosirea Acatistului în cultul personal el era folosit în cultul public după cum am
menţionat, la pomenirea izbăvirii de asediu, în 7 august. În sec. VIII patriarhul Gherman mută
Acatistul din 7 aug în 25 martie, la Praznicul Buneivestiri, conţinutul acestuia potrivindu-se
cu sărbătoarea. În sec. IX patriarhul Metodie sau Fotie l-a mutat într-una dintre sâmbetele de
la sfârşitul Postului Mare, ulterior fixându-se în a V-a sâmbătă, care a primit şi numele de
Sâmbăta Acatistului.[14]

Acatistul, în forma lui actuală este deschis de condacul „Apărătoare Doamnă” care în
traducerea românească a pierdut orice referinţă la asediul Constantinopolului.

Primul Icos relatează trimiterea îngerului „întîi-stătător”, care văzând că glasul lui cel
netrupesc aduce întruparea Mântuitorului, a “heretisit-o” pe Maica Domnului. Începutul
acestui icos Aggelos protostates a fost unul dintre argumentele care au pledat în favoarea
paternităţii atribuită lui Roman Melodul, deoarece foloseşte o formulă asemănătoare în
condacul care se referă la Iosif în Egipt eis to aggelos pro[tostates], condac scris în acelaşi
metru.[15] Heretisirile se referă la Născătoarea de Dumnezeu prin care este restaurată făptura
deoarece ea este cea „prin care prunc se face făcătorul”.[16]

Condacul al doilea imaginează un dialog între Fecioară şi înger. Răspunsul Maicii Domnului:
ştiindu-şi curăţia, primeşte cu anevoie cuvântul, nu există „naştere cu zămislire fără de
sămânţă”. Icosul al doilea repetă accentuând aceeaşi temă a minunatei naşteri din „pântece
curat”. Condacul şi Icosul al treilea relatează întruparea în pântecele fecioresc prin umbrirea
Maicii lui Dumnezeu de către „puterea Celui de sus”, şi apoi vizita la Elisabeta, fiind de
asemenea imaginată o laudă pe care prin heretisiri, Sf.Ioan Botezătorul, din pântecele mamei
sale, ar fi adus-o Mariei. Condacul al patrulea face referire la îndoiala lui Iosif şi la
convingerea ulterioară a acestuia că ceea ce s-a întâmplat este de la Duhul Sfânt. Icosul al
patrulea, condacul şi icosul al cincilea şi condacul al şaselea menţionează lauda pe care magii
au adus-o Mariei şi întreg episodul biblic al magilor, venirea lor, închinarea, modul în care l-
au păcălit pe Irod etc. Icosul al şaselea se referă la o ipotetică misiune în Egipt, la surparea
idolilor şi la lauda adusă Născătoarei de Dumnezeu de către cei scăpaţi de idolatrie. Condacul
al şaptelea face referire la dreptul Simeon.

Acatistul este împărţit practic în două. Până la condacul al şaptelea tema este relatarea biblică
a bunei vestiri, a naşterii şi a evenimentelor legate de aceasta: magii, păstorii, fuga în Egipt şi
cel al întâlnirii cu Simeon. Partea a doua face referire îndeosebi la efectele întrupării
Mântuitorului.

Imnul este de o bogăţie stilistică deosebită, ilustrând în mod fericit modul în care
spiritualitatea bizantină a înţeles şi tradus cultul. Acest imn, făcând în egală măsură parte atât
din cultul public, cât mai ales din cultul particular, a avut o influenţă majoră asupra pietăţii
creştine răsăritene. După modelul lui, au apărut nenumărate acatiste: al Mântuitorului, ale
sfinţilor chiar şi ale unor sărbători creştine. Aceste acatiste iconizau imnic viaţa sfinţilor sau
aspecte ale praznicelor. Pornind de la această idee, au apărut în spaţiul rusesc aşa numitele
icoane-acatist, care conţineau scenele iconografice corespunzătoare fiecărui condac sau icos.

Ionut Mavrichi

Bibliografie:

 Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music, Studia Patristica, XXIV, Peeters
Press, Leuven, 1993, p. 265 – 283.

 Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History, vol. IV.2, Cambridge University
Press, Cambridge, 1967.

 Baynes H. N., The Supernatural Defenders of Constantinople în Byzantine Studies

and Other Essays, Grenwood Press, 21974, p. 248 – 260.

 Leclerq H., art. Acathistus în Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie,

tome I.1, Paris 1924, col. 213 – 216.

 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2000.

 Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000.