PREVENIREA INCENDIILOR

NOŢIUNI GENERALE DE FIZICĂ ŞI CHIMIE: OXIDARE, ARDERE, EXPLOZIE, VAPORIZARE,

FIERBERE, CĂLDURĂ, PUTEREA CALORICĂ.

1. Oxidarea
Oxidarea este un fenomen chimic şi constituie o reacţie în care o substanţă se combină cu oxigenul sau cedează
hidrogen. Se cunosc, de exemplu, oxidări lente, oxidări biochimice
oxidări chimice şi oxidări electrolitice.
Oxidarea lentă este o combinare a unei substanţe cu oxigenul care se produce la temperatura ambiantă sau mai
joasă, fără dezvoltare de lumină şi aparent dezvoltare de căldură Căldura dezvoltată fiind cedată treptat mediul
exterior, temperatura se menţine practic constantă (exemplu ruginirea fierului, putrezirea lemnului, respiraţia fiinţelor,
oxidarea unor metale etc.)
Oxidarea biochimică se referă la oxidarea grăsimilor, proteinelor şi a hidraţilor de carbon proveniţi din alimente.
Oxidarea biochimică se foloseşte şi la scară industrială.
Oxidarea chimică are domeniul de aplicare la protecţia fierului şi oţelului, a magneziului, a cuprului şi aliajelor lui.
Oxidarea chimică, este o oxidare de protecţie la metalele feroase şi la cupru şi este de cele mai multe ori o brunare.
Oxidarea electrolitică se aplică de obicei, la protecţia aluminiului şi a aliajelor lui.
2. Arderea.
În condiţii obişnuite arderea reprezintă un proces de oxidare sau de asociere a substanţelor combustibile cu oxigenul
din aer însoţită de căldură şi lumină.
Arderea este deci o reacţie de oxidare rapidă a unei substanţe în prezenţa oxigenului atmosferic cu dezvoltare
de căldură, si în general, însoţită de lumină.
Se cunosc însă si substanţe care ard fără prezenţa oxigenului din aer, ca de exemplu acetilena comprimată, clorura de
azot, precum si alte substanţe compuse. În anumite condiţii
aceste substanţe pot exploda cu degajare de căldură şi apariţie de flăcări.
Procesul de ardere este posibil numai dacă sînt întrunite următoarele condiţii : existenţa substanţe lor şi materialelor
combustibile ; prezenţa substanţelor care menţin arderea (oxigen, substanţa care cedează oxigen) realizarea
temperaturii de aprindere.
Arderea materialelor şi substanţelor combustibile se produce numai în faza gazoasă, chiar şi materialele combustibile
solide înainte de a se aprinde sunt supuse procesului de gazificare.
Lichidele nu ard ci numai vaporii acestora, care se formează după ce se depăşeşte temperatura de inflamabilitate.
Materialele combustibile solide se aprind şi ard, în general, mult mai greu decât lichidele şi gazele combustibile ,
deoarece pentru aprinderea lor este nevoie de un aport mare de
căldură din exterior, degajarea substanţelor combustibile volatile prin distilare se face mai încet.
Cel mai important efect fizic produs în urma arderii este temperatura care creste pe măsură ce arderea se intensifică.
Deseori, creşterea temperaturii substanţelor combustibile determină schimbarea stării de agregare a acestora. Fără
aceste schimbări nu este posibilă arderea. De aceea înainte de ardere corpurile solide se transformă în stare lichidă şi
gazoasă sau numai gazoasă.
Procesul de ardere pentru materialele si substanţele combustibile solide, lichide si gazoase se desfăşoară la fel şi se
”
produce în „trei faze : oxidarea, aprinderea si arderea propriu-zisă.
Datorită oxidării gazelor si vaporilor, căldura se acumulează în mod continuu, fapt care conduce la mărirea vitezei
reacţiilor, la aprinderea materialului şi apariţia flăcărilor.
Temperatura de ardere se poate defini prin temperatura minimă la care un combustibil solid sau lichid arde până la
epuizare. Temperatura teoretică de ardere corespunde unei
arderi fără pierderi de căldură în exterior şi este mai ridicată decât temperatura reală de ardere.
Temperaturile de ardere pe timpul incendiilor sînt direct influenţate de puterea calorifică a materialului combustibil
care arde, de cantitatea de căldură rămasă în spaţiul incendiat, precum şi de modul cum se produce arderea.
Viteza de ardere. Arderea substanţelor şi materialelor combustibile se produce diferit; ea reprezintă cantitatea de
combustibil care se consumă prin ardere în unitatea de timp şi suprafaţă.
Tipuri de ardere. Arderile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.
Din punct de vedere al tipului de reacţie se deosebesc arderi complete şi arderi
incomplete.
Arderea completă se produce atunci când substanţa combustibilă arde complet, existând cantitatea suficientă de oxigen
pentru procesul de oxidare. Ca produşi de ardere rezultă
bioxid de carbon, vapori de apă, bioxid de sulf, etc.
Arderea incompleta are loc atunci când substanţa combustibilă nu arde în întregime, datorită faptului că nu are la
dispoziţie întreaga cantitate de oxigen. Ca produse ale arderii
rezultă oxid de carbon, alcool, vapori de apă şi compuşi organici complexi.
Din punct de vedere al propagări flăcării, deci al vitezei de reacţie se deosebesc arderi uniforme, normale sau
deflagraţii si arderi rapide.
 Arderea uniformă (deflagraţia) se propagă cu viteză relativ redusa (de la câţiva centimetri pe secundă până la un
metru pe secundă). Aceste arderi se caracterizează printr-o transmitere de căldură şi prin centrii activi, din aproape în
aproape, ceea ce asigură o propagare destul de uniformă. Arderile uniforme au loc, în general, în spaţii deschise, unde
accesul oxigenului spre zona de ardere se face în mod constant.
Arderea rapidă (detonaţia) se produce, în general, în spaţii închise, se dezvoltă cu viteze supersonice (1—4 km/s),
propagarea flăcărilor fiind însoţită de o undă de compresiune care
înaintează, în funcţie de substanţa care arde cu aceeaşi viteză pe distanţă până la 1 m, ca apoi datorită arderii şi
dilatării produselor de ardere, propagarea ei să se accelereze.
Din punct de vedere al posibilităţilor de percepere, arderile se pot clasifica în : .
— ardere cu flacără care este combustie în faza gazoasă cu emisie de lumină. Este cea mai des întâlnită ;
— arderea cu incandescenţă — combustie fără flacără a unui material combustibil, cu emisie de lumină
vizibilă la suprafaţa acestuia ;
— arderea mocnită — combustia unui material fără emisie de lumină vizibilă adesea pusă în evidenţă de
fum şi de creşterea temperaturii.
Este bine să fie reţinut faptul că arderile au loc numai în faza gazoasă, indiferent dacă substanţele şi
materialele combustibile, sînt solide, lichide sau gazoase.
3Explozia
Explozia este un proces de ardere rapidă şi violentă a amestecurilor explozive, care se produc în fracţiuni de secundă,
cu degajare de căldură, lumină şi care generează presiuni mari.
Ţinând seama de natura şi mai precis de cauzele lor, exploziile se pot împărţi în patru grupe :
— explozii produse de energia eliberată în urma unei oxidări rapide (arderea unui amestec de vapori de substanţe
combustibile cu aer) ;
— explozii provocate printr-o descompunere rapidă a unor compuşi chimici (descompunerea azotatului de
amoniu)
— explozii rezultate din eliberarea bruscă a energiei degajate prin fuziune sau fisiune nucleară (bomba atomică şi
cu hidrogen);
— explozii datorită polimerizărilor necontrolate cu eliberarea rapidă de energie (peroxizi organici).
Exploziile cele mai frecvente, urmate deseori de incendii, sunt cele din grupa întâia, datorită faptului că se pot
forma cu uşurinţă amestecuri explozive de vapori, gaze sau praf cu aerul.
Dacă ne referim la reacţiile exoterme (cu degajare da căldură) care nu sînt uniforme, rezultă că vitezele de ardere
(reacţie si de descompunere) sunt variate, ele clasificându-se din acest punct de vedere, în trei grupe :
Deflagraţia care se defineşte ca o reacţie chimică pe timpul căreia viteza de ardere este de câţiva centimetri pe
secundă, ceea ce face ca arderea să se propage din aproape, aşa
cum se produce la arderea pulberii negre presărată pe o suprafaţă plană.
Explozia propriu-zisă care se produce atunci când amestecul de substanţe combustibile-aer existent într-un spaţiu
închis (încăpere, recipient etc.) are o anumită concentraţie şi vine în contact cu o sursă de aprindere. în acest caz
viteza de ardere este de 10—100 m/s.
Detonaţia este o explozie produsă, în general, în ţevi cu diametre şi lungimi suficient de mari, la care viteza de
propagare a flăcării este cuprinsă între 1 000—4 000 m/s, caracterizată prin apariţia undei de şoc. ,
In cazul detonaţiei, descompunerea substanţelor se face atât de rapid încât gazele care se produc se destind în
însăşi masa substanţei, dând naştere la presiune şi o temperatură foarte ridicată.
în industria chimică, petrochimică, petrolieră, a lemnului, de morărit, laboratoare etc. se pot produce explozii de
vapori, gaze şi prafuri combustibile.
Vaporii, gazele şi prafurile combustibile formează cu aerul amestecuri explozive, care se pot aprinde numai dacă
au o anumită concentraţie.
Limitele de explozie. Concentraţia minimă a vaporilor, gazelor, prafurilor combustibile în aer, la care se poate
produce explozia se defineşte ca limită inferioară de aprindere sau de explozie .
Concentraţia maximă a vaporilor, gazelor şi prafurilor combustibile în aer, la care se poate produce explozia se
numeşte limită superioară de aprindere sau de explozie.
Zona dintre limita inferioară şi superioară de explozie se numeşte interval de explozie. Ea are un rol determinant
în stabilirea pericolelor de incendiu si de explozie ale lichidelor, gazelor şi prafurilor combustibile, deoarece
explozia este posibilă numai între limitele inferioară şi superioară de explozie.
Sub limita inferioară de explozie, amestecul nu poate să ardă si nici să producă o explozie din cauza excesului de
aer.
Peste limita superioară de explozie, explozia nu poate avea loc datorită lipsei de aer, amestecul fiind prea bogat în
substanţă combustibilă.
Pericolul de explozie depinde de mărimea intervalului de explozie, de temperatura de inflamabilitate şi de
perioada de inducţie (timpul scurs de la contactul sursei de aprindere cu amestecul exploziv până la declanşarea
exploziei).
Formarea amestecurilor explozive de prafuri combustibile cu aerul depinde de compoziţia chimică, granulaţie,
grosimea stratului de praf (gradul de dispersie), presiunea şi compoziţia mediului, temperatura de aprindere,
umiditatea aerului.
 Răbufnirea
Răbufnirea poate ti considerată ca un efect limită al exploziei, adică este o ardere cu viteză de cel puţin câţiva
metri pe secundă. Presiunea care se formează la răbufnire nu este prea mare, ea durează în schimb ceva mai mult
dând posibilitatea să se poată reconstitui locul exact al aprinderii. Se pot produce răbufniri de arderea prafului,
aici fiind vorba de o ardere de praf declanşată brusc, în majoritatea cazurilor formând o flacără pătrunzătoare cu o
temperatură foarte ridicată.
Unda de presiune se descarcă aproape în întregime fără efecte mecanice vizibile.
Răbufniri se pot produce şi în focarele cazanelor şi chiar în unele spaţii în care se găsesc amestecuri explozive.

4Vaporizarea
Trecerea unui lichid în stare de vapori se numeşte vaporizare.Pentru ca un corp să ajungă în stare de vapori,
trebuie să treacă mai întâi în stare lichidă, afară de unele excepţii.Vaporizarea se poate face prin evaporare sau prin
fierbere.
Evaporarea se produce numai la suprafaţa lichidului şi are ,loc la orice temperatură. Ea
se produce cu atât mai intens cu cât suprafaţa lichidului este mai mare, temperatura mai
ridicată şi vaporii emanaţi de lichid sînt înlăturaţi mai repede.
Într-un vas închis, spaţiul .deasupra lichidului este saturat de vapori. Vaporii care nu au ajuns în stare de echilibru
vapori nesaturaţi.
Lichidele nu se evaporă toate cu aceeaşi viteză. Cu cât presiunea exercitată asupra unui lichid se micşorează, cu atât
viteza de evaporare creşte.
Pentru a se produce vaporizarea este necesară o anumită cantitate de căldură.
Cantitatea de căldura necesară unui gram de lichid ca să se transforme în vapori, fără ca temperatura să se schimbe,
se numeşte căldură de vaporizare.
5 Fierberea
Ea se defineşte prin trecerea unui lichid în stare gazoasă cu formare de vapori în tot cuprinsul său. Cu cît un
lichid se fierbe la altitudine mai mare cu atât temperatura lui de
fierbere este mai mică. Se ştie că la presiunea normală, apa fierbe la 100°C în schimb 1a altitudine mai mare apa
fierbe la 95°C, 90°C şi chiar 8o°C.
Dacă presiunea aerului se măreşte, lichidul va fierbe la o temperatura mai mare decât aceea a punctului de
fierbere normal.
La presiunea constantă un lichid fierbe întotdeauna la aceeaşi temperatură care rămâne neschimbată atâta timp
cât are loc fierberea. Această temperatură se numeşte temperatură de fierbere sau punct de fierbere.
Fierberea se produce in momentul când presiunea vaporilor saturaţi devine egală cu presiunea exterioară.
Temperatura de fierbere a lichidelor depinde în primul rând de natura lichidului apoi de starea lui de puritate, de
gazele dizolvate în lichid pe când temperatura vaporilor formaţi din lichidul care fierbe nu depinde de aceşti
factori.
Volumul vaporilor care se formează prin, fierbere este mai mare decât volumul lichidului din care a luat naştere.
Astfel, 1 kg de vapori de apă la 100 grade C arc un volum de 1730 ori mai mare decât acela al apei din care a
provenit.
6 Căldura
Căldura este o formă de energie, o manifestare a stării de agitaţie mecanică a moleculelor şi atomilor unui corp.
Pentru a putea caracteriza gradul de încălzire a unui corp a fost necesar să se adopte noţiunea de temperatură.
Prin temperatura se înţelege mărimea fizică ce caracterizează gradul de încălzire al unui corp.
Principalele moduri de producere a căldurii şi în special condiţiile de acumulare a energiei termice, factorul de
bază în crearea unui focar de incendiu, se arată mai jos :
Distingem mai multe categorii de fenomene care pot favoriza apariţia unei concentrări de energie termică :
— Reacţiile termice externe având ca exponent principal reacţiile de ardere (toate tipurile de ardere).
— Trecerea curentului electric prin rezistenţe, însoţită de apariţia unei anumite cantităţi de căldură a cărei valoare
depinde de caracteristicile circuitului şi ale curentului.
— Frecarea corpurilor, care este însoţită de degajarea
unei cantităţi de căldură direct proporţională cu forţa de frecare, cu timpul şi cu viteza relativă a suprafeţelor de
contact.
— Răcirea unui corp cald, care se face prin cedare de căldură.
— Radiaţia solară, consecinţă a unor puternice reacţii termonucleare, constituie cea mai puternică sursă de
căldură.
0 sursă termică transmite mediului înconjurător o parte din căldură. Se deosebesc trei moduri de transmitere a
căldurii :prin conducţie, convecţie şi radiaţie.
Transmiterea căldurii se face întotdeauna de la sursa caldă câtre sursa rece, proces care continuă până la egalizarea
temperaturilor.
Conducţia căldurii înseamnă propagarea căldurii printr-un material solid sau un fluid aflat în repaus, din
regiunile cu o temperatură mai ridicată spre regiunile cu o temperatură mai scăzută. Se poate produce prin şi
 ciocnirea dintre molecule în medii gazoase, mişcarea electronilor şi interacţiunea lor cu oscilaţiile reţelei cristaline
în metale.
Convecţia căldurii, înseamnă transmiterea căldurii printr-un corp lichid sau gazos cu ajutorul curenţilor. Ea
poate fi naturală când este produsă de variaţia în spaţiu a greutăţii
specifice a corpului.
Prin radiaţie, căldura se transmite prin unde electromagnetice, emise de un corp cu temperatură superioară lui
zero absolut datorită exclusiv agitaţiei termice a atomilor şi moleculelor corpului.
7. Puterea calorică
Prin ardere corpurile degajă cantităţi diferite de căldură.
Orice combustibil degajă o cantitate determinată de căldură, dependentă numai de natura sa (cărbune lemn,
benzină etc.), cu alte cuvinte combustibilii sînt caracterizaţi prin puterea lor calorică.
Puterea calorică a unui combustibil reprezintă cantitatea de căldură produsă prin arderea completă a unui
kilogram de combustibil solid sau lichid sau prin arderea unui metru cub de gaz, măsurat în condiţii normale.
Puterea calorică se notează cu simbolul Q şi are ca unitate de măsură kilocaloria/kilogram [kcal/kg].
Se cunosc două feluri de puteri calorice : superioară şi inferioară.
Puterea calorică superioară (Q sup.) reprezintă căldura degajată în condiţii când produsele de ardere se găsesc la
o temperatură mai mică de 100°C, deci când apa din gazele de ardere este în stare lichidă.
Puterea calorică inferioară sau efectivă (Q inf.) reprezintă puterea calorică din care s-a scăzut cantitatea de
căldură necesară pentru vaporizarea apei, adică în condiţii când produsele de ardere se găsesc la o temperatură
mai mare de 100°C.