Sunteți pe pagina 1din 3

ŞCOALA GEOPOLITICĂ RUSĂ.

ALEXANDR DUGHIN Şcoala geopolitică rusă este una dintre cele mai
puternice din lume, nu atât prin elaborarea unor teorii nemaipomenite, nici prin scenarii fanteziste de
dominare a lumii, ci printr-un realism persistent şi bine dozat de constituire şi construire efectivă a unui
areal de putere esenţială, bazată pe resurse, conexiune intrinsecă şi siguranţă strategică. Rusia
stăpâneşte cea mai mare parte din insula lumii, de care vorba Mackinder, dar şi din coridoarele
strategice europene şi eurasiatice. Acesta este, dealtfel, şi obiectivul strategic al Rusiei: stăpânirea
Eurasiei, ieşirea la Marea caldă şi, într-un viitor, proiectarea puterii în Oceanele lumii, dincolo de
ţărmurile continentale, dincolo de rimland. Rusia se află la nord de foaierul perturbator, care se întinde,
aşa cum sugera Gerard Chaliand în studiul introductiv la 50 Anthologie mondiale de la strategie
d’origines jusqu’au nucleaire4 , între nordul Mării Caspice şi Extremul Orient, cuprinzând teritoriile de
astăzi ale Asiei Centrale şi Mongoliei. Rusia kieveană a devenit în scurt timp Rusia a două continente,
îngrădită însă, ca şi Germania, în acest spaţiu imens, de care toată lumea se teme şi pe care toată lumea
doreşte să-l controleze, eventual chiar să-l şi dividă. Geopolitica Rusiei este, ca şi cea a Germaniei, dar
dintr-o altă perspectivă, una a interesului vital. Spre deosebire însă de Germania, care urmărea efectiv,
expansiunea pe seama ţărilor mai slabe din jurul ei, a continentului african şi, în fine, participarea la
partajarea lumii, Rusia s-a extins în vecinătatea apropiată, mai ales spre Vest, printr-o politică de
migraţiune liniştită – panslavismul. Expansiunea slavilor spre Vest a fost contracarată, de către Vest, prin
politici şi strategii foarte complexe şi foarte diversificate, inclusiv prin catolicizarea avangărzilor şi, în
acest fel, oprirea acestei expansiuni pe un aliniament care constituie şi astăzi un fel de falie strategică
greu de acoperit sau de transformat în confluenţă strategică. Nici teoreticienii ruşi, nici fosta Uniune
Sovietică nu s-au preocupat, în mod special, de geopolitică. Totuşi, esenţa interesului geostrategic rus
(care constituie un suport pentru o posibilă geopolitică) este ieşirea la oceanul cald şi chiar stăpânirea
acestuia sau măcar a unor ţărmuri. politic preocupat URSS a combătut noţiunea de geopolitică şi a
promovat-o pe cea de ideologie. Desigur, acest concept nu mai este de actualitate. Esenţa geopoliticii
ruse, în afară de ieşirea la oceanul cald, mai constă în dominarea Europei Centrale şi expansiunea
panslavismului spre vest. Pansalvismul a fost motorul dominării Asiei Centrale, Europei Centrale şi
concepţiei eurasiatice (eurasismul) 4 Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la stratégie, Robert
Laffont, Paris, 1990. 51 Sunt foarte multe de spus în legătură cu geopolitica Rusiei – ca şi cu cea a
Germaniei, a Marii Britanii sau a Statelor Unite –, de aceea, pe moment, ne vom limita la a prezenta
opinia unuia dintre actualii geopoliticieni ruşi cu privire la unul dintre aceste spaţii de falie strategică şi
anume, Republica Moldova. Este vorba de Alexandr Dughin. Alexandr Dughin s-a născut la 7 ianuarie
1962. Este, deopotrivă, filosof, geopolitician, sociolog, om de cultură şi preşedinte al Partidului
Eurasiatic. Dughin şi partidul său pledează, oarecum în prelungirea teoriei heartland-ului de odinioară,
dar pe alte coordonate şi mult mai apropiat de procesul de globalizare, pentru o entitate eurasiatică –
un superstat de amploarea celor două continente la un loc – care să fie în măsură să se opună
hegemoniei americane. Este, într-un fel, o continuare a unei străvechi bătălii dintre ţările continentale şi
cele maritime, dar, de data aceasta, reorganizate în mari entităţi, în suprastate, care să aibă efectiv forţa
necesară pentru a se lupta între ele pentru dominare şi supravieţuire sau, şi mai bine, pentru
reunificarea populaţiilor de pe planeta Pământ şi realizarea unei capacităţi şi a unei capabilităţi de
securitate şi protecţia a civilizaţiei terestre. Într-un fel, el îl continuă pe belgianul Jean-François Thiriart,
care, se ştie, este un susţinător al „Europei de la Dublin până la Vladivostok”. Noi înşine, din motive
lesne de înţeles (Europa, deşi s-a dovedit a fi o construcţie cu arhitectură politică expansivă, nu are
resurse şi, de aceea, nu are nici un sens să rămână separată de zona din care ea însăşi se trage – zona
marii platforme geofizice şi civilizaţionale – care este continentul Euro-Asia), pledăm pentru o
dimensiune euro-asiatică a spaţiului nostru de viaţă şi de supravieţuire. Pledăm, deci, pentru o
reunificare, la vremea potrivită, a ţărilor şi populaţiilor din aceste spaţii uriaşe într-o puternică identitate
care să cumuleze valorile imense acumulate de-a lungul miilor de ani şi să realizeze acea unitate de care
are nevoie procesul de gestionare a conflictualităţii lumii şi de stabilizare a lumii, nu neapărat pentru a
52 se opune ţărilor off shore, cât, mai degrabă, pentru a pregăti o reidentificare a marilor identităţi, pe
care, oricum, o cer reţeaua, interdependenţa, cunoaşterea şi procesul de globalizare. Societatea
cunoaşterii nu mai poate fi una a fragmentării, divizării şi războiului, ci una a unităţii, conexiunii,
cooperării şi diversităţii. Interesantă este şi viziunea sa privind spaţiul de conexiune şi de falie în zona de
contact, de colaborare şi de conflict în care se află teritoriul românesc al Republicii Moldova de azi. Spun
românesc şi nu moldovenesc, slav, tătar, găgăuz, kievean etc. nu pentru a impune un cuvânt dincolo de
frontierele politice ale României de azi, ci pentru că populaţia din teritoriul situat între Prut şi Nistru, cu
toate migraţiile, presiunile şi imixtiunile populaţiilor de tot felul care au trecut pe aici, cu toată politica
de deromânizare a Basarabiei şi, în general, a întregului spaţiu care alcătuieşte azi Republica Moldova,
majoritatea populaţiei de acolo este română. Cred că astăzi nici un om, evident dintre cei care ştiu
despre ce-i vorba, nu se poate îndoi de acest adevăr. În unul dintre capitolele următoare, ne vom referi
mai pe larg la aceste aspecte atât de importante pentru geopolitica zonei în care ne aflăm. Iată ce scria
acest filosof, acest geopolitician, de altfel, un intelectual de rasă şi un foarte bun cunoscător al
fenomenelor politice şi geopolitice ale zonei, într-un articol, tradus şi în limba română, intitulat Rusia şi
Moldova Mare (să deschidem un câmp de dezbateri), publicat în revista „Odnako”: „Ce ne dorim din
partea Moldovei? Ar fi timpul să ne punem, la modul cel mai serios, această întrebare. Politica noastră în
spaţiul CSI este prea neclară. Uneori ne supărăm, uneori demonstrăm indiferenţă faţă de acţiunile şi
declaraţiile unei republici sovietice sau alta, fără să încercăm să explicăm în mod clar şi direct ce dorim,
de fapt. Fie ascundem acest lucru, fie singuri nu înţelegem. Dacă ascundem, atunci o facem destul de
dibace, iar dacă nu înţelegem, atunci lucrurile sunt mai grave.” Autorul articolului descrie situaţia
Republicii Moldova, face referire la populaţiile care au trecut pe aici, leagă acest pământ de 53 istoria
Rusiei şi spune şi care este motivul pentru care Rusia nu este de acord cu unirea Republicii Moldova cu
România, decât în anumite condiţii. Menţionează, de asemenea, pe un ton foarte categoric că, dacă
aceste condiţii nu vor fi respectate, Rusia nu va fi niciodată de acord cu unificarea celor două ţări. Aceste
condiţii se rezumă, de fapt, la una singură: neutralitatea României. Dacă România iese din NATO,
structură pe care Rusia o percepe ca inamic, şi din Uniunea Europeană, pe care Rusia o percepe de
asemenea, ca fiind posibil ostilă, atunci Rusia va sprijini realizarea acestei uniuni. Exact ce s-a dorit din
toate timpurile: România, care, acum, nu mai poate fi împărţită sau sfârtecată între imperii, hălci din ea
reprezentând, ca odinioară, zone de siguranţă strategică pentru acestea (întrucât aceste imperii nu mai
există), ar fi, geopolitic vorbind, în interesul Rusiei (de fapt al entităţilor slave eurasiatice, care includ şi
Ucraina), ca România, întregită şi cu teritoriul ei de peste Prut, să devină un fel zonă de siguranţă
strategică între identitatea numită Uniune European şi NATO, pe de o parte, şi Rusia (a se citi Rusia şi
Ucraina), pe de altă parte. Aceasta-i esenţa. Desigur, pentru Imperiul Rus de odinioară, ca şi pentru
Uniunea Sovietică, teritoriul Republicii Moldova prezenta un interes strategic extrem de important,
aceasta fiind, de fapt, prima rocadă strategică între teatrele de operaţii baltice şi balcanice. După
implozia Uniunii Sovietice, a luat naştere Ucraina, cea mai mare fostă republică sovietică socialistă, după
RSFSR, adică după cea a Rusiei de azi, care se interpune, cu un teritoriu imens, între Actuala Federaţie
Rusă şi Republica Moldova, dincolo de care ase află România, ţară membră NATO şi UE. Analiza pe care
o face Alexandr Dughin asupra Republicii Moldova este, în mare măsură, realistă. Geopoliticianul rus ştie
perfect despre ce-i vorba, chiar dacă insistă pe ideea că zona a fost populată, de-a lungul timpului, cu
diferite etnos-uri, sugerând, probabil, că România n-au nici un drept asupra acestui teritoriu de interes
strategic pentru Moscova. Şi chiar dacă ar avea, dreptul lor 54 nu poate trece peste interesul strategic al
Moscovei, care se menţine la fel de intens, chiar şi după ce Ucraina a devenit ţară independentă şi,
practic, spaţiul strategic modelat într-un fel de pactul Ribbentrop-Molotov şi bătut în cuie de efectele
celui de-Al Doimea Război Mondial s-a fracturat. Nu toate problemele generate de marea conflagraţie
mondială şi amplificate de Războiul Rece au fost rezolvate. Una dintre ele este şi cea a Republicii
Moldova, o ţară care, înainte de război, nu a existat. Dar, neîndoielnic, pe acest teritoriu care marchează
ieşirea din foaierul perturbator, s-au perindat multe populaţii. În pofida acestor populări şi repopulări,
elementul românesc din acest spaţiu, deşi a fost grav diminuat, a rămas, totuşi, majoritar, iar acest lucru
explică nu doar faptul că moldovenii şi românii reprezintă acelaşi etnos, aşa cum precizează şi Dughin, ci
şi unitatea de areal românesc, foarte, foarte veche, cu mult înaintea Rusiei kievene, care vine din
vremea dacilor. „Totodată – scrie Dughin –, din cele mai vechi timpuri, aceste pământuri au fost
populate şi de urmaşii triburilor tracice – dacii, geţii, ajunşi sub ocupaţia romanilor, preluând de la
aceştia limba şi cultura. Moldovenii şi românii reprezintă acelaşi etnos, care din cauza unor peripeţii
istorice, a ajuns să locuiască în două formaţiuni statale diferite. Pe parcursul istoriei, identitatea
moldovenilor s-a construit în jurul credinţei ortodoxe. În secolele XII-XIV, pământul Moldovei a fost
populat din Vest, din teritoriul Valahiei, unde este patria istorică a dacilor şi geţilor vestici, care au fost
supuşi cel mai mult romanizării (astăzi anume această parte a etnosului poartă numele de „români”).”
Această modalitate de a prezenta sumar şi în treacăt fluxul populaţiilor într-un spaţiu care s-a aflat şi
încă se află (de data aceasta, ca efect remanent) într-o regiune disputată de marile imperii otoman,
habsburgic şi rus, precum şi statutul ei de falie şi, în acelaşi timp, de conexiune, reprezintă încă o
presiune geopolitică care menţine, la un nivel destul de periculos, potenţialul de nesiguranţă,
neîncredere şi conflictualitate. 55 Deocamdată, Republica Moldova este un stat de drept, membru al
ONU, recunoscut de România – pentru că numai România este capabilă, prin unele dintre conducerile ei
– să recunoască rapturile teritoriale şi separările de acest fel. Concluzie Menţinerea dominaţiei spaţiului
maritim, mai ales al mărilor calde de către SUA şi Marea Britanie are ca scop, între altele, şi pe acela de a
împiedica o alianţă dintre UE şi Rusia, o consolidare a legăturilor dintre aceste entităţii (dar UE tocmai
asta face şi acum, prin acordul de colaborare şi parteneriat cu Rusia, în curs de negociere). Cum este şi
firesc, UE este foarte interesată de Rusia, întrucât această ţară imensă dispune de uriaşe resurse
energetice, mai ales de gaze naturale. Şi apoi Rusia este o ţară europeană. Şi Rusia nu este chiar o ţară
de mâna a treia, cum mai cred unii, nici măcar o ţară emergentă, este o ţară destul de bine înfiptă cu
picioarele pe pământ, acolo unde se află ea, care poate să producă mari surprize în viitor, mai ales cu
conducerea aceasta fermă şi cât se poate de autocrată. Ruşii cred în ţar, în tătuc, adică într-o anumită
ordine, nu sunt ca noi, aceştia, care nu credem în nimic. Nu-i laud, spun doar că Rusia este o ţară cu
foarte multe resurse, cu un potenţial strategic nuclear uriaş, că a fost, în vremea bipolarităţii, una dintre
cele două superputeri de care depindea soarta lumii. Acum se pare că s-a schimbat câte ceva, că nu mai
este chiar aşa. Desigur, Rusia a căzut foarte tare, dar are suficiente resurse să renască, mai ales că
desfăşoară o politică şi o strategie a resurselor cum nu s-a mai văzut. A strâns tot. A cumpărat aproape
toate resursele din jur, din Asia Centrală îndeosebi, şi chiar din Orientul Mijlociu, pentru a le revinde
ţărilor Uniunii Europene şi nu numai.