ÎNCADRAREA NOŢIUNII DE KINETOTERAPIE ÎN CADRUL CELORLALTE

ŞTIINŢE
Definirea noţiunii de ştiinţă
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte noţiunea de “ştiinţă” ca fiind
“ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă”
Sau “ansamblu de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire”.
Definirea conceptului de ştiinţă este cu atât mai dificilă cu cât se constată
complexitatea deosebită a fenomenului de studiat.
Ştiinţa apare ca o teorie a teoriilor, putând fi privită (studiată) din mai multe puncte de
vedere.
Ştiinţa poate fi privită ca:
- ca activitate umană;
- ca rezultat al activităţii umane;
- ca funcţie în satisfacerea unor trebuinţe (interese) social-umane.
Aplicaţiile practice ale ştiinţelor includ:
- dezvoltarea producţiei materiale,
- apărarea şi perfecţionarea fiinţei umane,
- transformarea relaţiilor sociale.
Cunoştinţele despre un anumit domeniu al realităţii alcătuiesc o ştiinţă numai atunci
când ele sunt reunite, pe baza principiilor şi legilor, într-o teorie închegată.

CARACTERISTICILE ŞTIINŢEI
a. RAŢIONALITATEA – este definită prin două funcţii:
- cercetarea;
- interpretarea şi explicarea faptelor.
b. OBIECTIVITATEA – este corespondenţa datelor despre lume şi imaginea ei
în mintea noastră (realitatea este subiectivă !!).
c. COMPLETITUDINEA – particularitate ce vizează caracterul dinamic (în
dezvoltarea continuă) a ştiinţei, completarea ei cu noi elemente ale lumii
înconjurătoare. Are la bază funcţia cognitivă şi de predicţie.
COMPONENTELE ŞTIINŢEI
Înţelegând ştiinţa ca un fenomen social şi în acelaşi timp ca o activitate
orientată spre producţie ştiinţifică, se desprind următoarele elemente componente:
- rezultatele, datele provenite din cercetare;

1
- ipotezele, care se formulează în legătură cu posibila relaţie dintre două sau mai
multe fenomene;
- teoria specifică – exprimată în legi, reguli, idei, provenite din generalizări ale datelor
confirmate de practică;
- teoria generală – generalizarea filosofică a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
- metodologia – ansamblu metodelor specifice şi generale de cercetare ale unui
domeniu;
- specialiştii – personal pregătit şi calificat în instituţii specializate;
- practica – domeniul de aplicare din care se desprinde teoria;
- terminologia – limbajul ştiinţific comun care uşurează comunicarea între specialiştii
unui domeniu.

CLASIFICAREA ŞTIINŢELOR
Noţiunea de ştiinţă privită ca sistem trebuie concepută ca o structură de
componente particulare, interdisciplinare şi transdisciplinare.
Clasificarea ştiinţelor este un fenomen dinamic, specific nivelului de dezvoltare
al societăţii la un moment dat.
În acest context ştiinţele se împart în două mari categorii:
A. Ştiinţe particulare:
- ştiinţe despre realitate (fundamentale şi de graniţă):
- ştiinţele gândirii;
- ştiinţele sociale;
- ştiinţele naturii.
- ştiinţele ale acţiunii:
- ştiinţele tehnice;
- ştiinţele de organizare a societăţii umane;
- ştiinţele medicale;
- ştiinţele pedagogice.
B. Ştiinţe generale:
- mecanica;
- cibernetica;
- matematica.

2
 TENDINŢE ALE ŞTIINŢELOR ŞI CERCETĂRII ÎN EPOCA ACTUALĂ

Studiile specialiştilor UNESCO sintetizează tendinţele actuale dezvoltării

ştiinţelor şi evoluţiei cercetării în următoarele direcţii:
1. Îmbunătăţirea relaţiei raportului dintre teorie şi practică, între cercetarea
pură şi cea aplicativă;
2. Stabilirea direcţiilor principale ale cercetării ştiinţifice spre:
- extinderea limitelor fizice (temperaturi şi presiuni joase şi înalte,
energii foarte puternice şi foarte slabe etc.).
- extinderea limitelor chimice;
- creşterea preciziei măsurătorilor;
- înregistrarea automată a datelor şi conducerea automatizată a
mecanismelor;
- explorarea unor domenii ale universului încă inaccesibile omului;
- studiul raporturilor dintre om şi natură;
- descoperirea şi utilizarea unor noi forme de energie;
- analiza structurii materiei;
- dezvoltarea transporturilor de energie şi de oameni;
- dezvoltarea comunicaţiilor la distanţe foarte lungi.

Studiile acestor specialişti au dus la concluzia că activităţile ştiinţifice se

dublează la fiecare 10 ani şi s-a constata o matematizare a tuturor disciplinelor.
Caracteristic dezvoltării actuale a ştiinţelor contemporane este faptul că
acestea (ştiinţele) sunt din ce în ce mai greu de diferenţiat datorită apariţiei
disciplinelor de graniţă sau interdisciplinare.

FUNCŢIILE ŞTIINŢEI
1. Funcţia creativă (spirituală);
2. Funcţia tehnologică (materială);
3. Funcţia socială (umană);
4. Funcţia organizatorică (conducere, dirijare).

3
 EVOLUŢIA ŞTIINŢEI ACTIVITĂŢILOR CORPORALE

Kinetoterapia a apărut şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu dezvoltarea

ştiinţelor medicale şi ale educaţiei.
Kinetoterapia este o disciplină care are ca obiect de studiu „omul în procesul
de recuperare” ă specifică activităţii de educaţie fizică şi sport precum şi în activităţile
recreative sau destinate altor scopuri. Denumirea de “Kinetoterapie” desemnează o
activitatea şi care îndeplineşte funcţiile unei ştiinţe.
În domeniul “Kinetoterapiei” cunoştinţele de anatomie, igienă, fiziologie,
patologie, farmacologie, psihologie, ergonomie stau la baza fundamentării ştiinţifice.
Alte condiţii pentru existenţa unei ştiinţe sunt:
- istoria specifică domeniului;
- metode adecvate de cercetare;
- terminologie specifică;
- cadru instituţionalizat (instituţii specializate şi specialişti cu grad înalt
de calificare).
ETAPELE DEZVOLTĂRII “KINETOTERAPIEI”
Ca multe alte domenii, kinetoterapia s-a format prin sinteza multidisciplinară a
mai multor ştiinţe.
Este un produs al ultimelor decenii având ca fenomene generatoare, pe de o
parte evoluţia impetuoasă a fenomenului de recuperare, iar pe de altă parte de
diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de graniţă şi apariţia
celor integrative.
a). Etapa I – etapa preştiinţifică: în care domeniul kinetoterapiei era studiat de
specialiştii ştiinţelor medicale;
b). Etapa a II – caracterizată prin manifestarea tot mai intensă a tendinţei de
aplicare în practică a cercetărilor efectuate de diferite ştiinţe (medicale, educaţiei,
sportului, farmacologie). Această etapă poartă amprenta multidisciplinarităţii în care
lipseşte elementul sintetizator.
c). Etapa a III – etapa în care kinetoterapia devin obiect de cercetare de sine
stătătoare, este studiată din interior de specialişti, în mod deliberat, voluntar şi cu
responsabilitate. Cercetările din această etapă au caracter de interdisciplinaritate.

4
 Delimitarea şi denumirea domeniului provoacă o serie întreagă de controverse
între specialiştii domeniului din toate ţările. Dincolo, însă de denumirile posibile ale
acestei ştiinţe de însemnătate principală este conţinutul acesteia, structura şi
caracteristicile ei, locul între alte ştiinţe în ansamblul lor, sistemul de noţiuni utilizate,
legile, ipotezele şi metodele care îi sunt proprii.

KINESIOLOGIA
(ŞTIINŢA MIŞCĂRII)

EXERCIŢIUL FIZIC ÎN SCOP EXERCIŢIUL FIZIC ÎN SCOP

PROFILACTICC TERAPEUTIC
-educaţia fizică şcolară -Reprezintă mijloc asociat al
-activităţi fizice de întreţinere procesului de recuperare
-activităţi gimnice -Direcţionat spre diferite
-gimnastica la locul de muncă sisteme şi afecţiuni
etc.

DIRECŢII ALE CERCETĂRII ÎN DOMENIUL KINETOTERAPIEI

- Creşterea bazei de informaţii şi noţiuni teoretice specifice domeniului.

- Optimizarea procesului de recuperare prin:
- perfecţionarea procesului de recuperare postraumatică prin
intermediul exerciţiului fizic
- descoperirea şi stabilirea unor noi metode şi proceduri pentru
scurtarea procesului de recuperare
- realizarea unor noi aparate şi dispozitive pentru optimizarea
activităţii kinetoterapeutului.