Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Arhitectură
Str. Ion Ghica nr. 13, sector 3, Bucureşti
Tel. +4021 3122301
Fax. +4021 3149525

Specializarea:
Arhitectură

Forma de învăţământ:
cursuri de zi

Disciplina de studiu:
Istoria artei şi arhitecturii

Anul de studii: 3

Anul universitar: 2015-2016

Titularul cursului:
Anca Sandu Tomaşevschi
Email: ancatomasevschi@yahoo.com
Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Facultatea de Arhitectură
Anul universitar 2015-2016
Anca Sandu Tomaşevschi

Istoria Artelor
şi Arhitecturii
Note de curs pentru anul III
 I.
Paşi premergători
ai modernităţii
Introducere
Care să fi fost primul program de arhitectură? Am putea fi tentaţi să credem că a
fost locuirea, dar asta numai dacă prin arhitectură am înţelege în mod eronat simplul act
al construirii unui adăpost, o construcţie utilitaristă elementară, aşa cum au fost la
începuturi. Dacă însă admitem că arhitectura este un act de creaţie cu natură artistică –
aşa cum a spus Vitruvius şi aşa cum de două mii de ani omenirea o confirmă - atunci
răspunsul este altul. Atunci, primele forme de autentică Arhitectură au fost cele cu
veleităţi superioare, care aspirau la expresivitate. Iar acestea au fost spaţiile de cult.
Pentru relaţia cu divinitatea - o putere imaginară, superioară, temută, invocată şi
respectată de întreaga comunitate - se amenajau spaţii şi se înălţau edificii care să
exprime importanţa acestor puteri, a relaţiilor cu ele, a sentimentelor şi speranţelor legate
de ele. Din acest efort imaginativ al constructorilor şi din sinceritatea lor, construcţia nu
rezulta doar ordonată şi mai frumoasă, dar era şi însufleţită de acele sentimente şi
intenţii. Astfel îşi exprima ea valoarea, iar comunitatea o percepea exact aşa.
Constructorii transferau sanctuarului ori templului credinţele şi dorinţele lor prin ceea ce
numim intenţiile lor estetice.
Începuturile intenţiilor estetice în amenajarea spaţiului pot fi situate încă acum
40000 de ani, când o serie de peşteri au fost înzestrate cu mari suprafeţe pictate. Sensul
picturilor era probabil simbolic, căci în faţa lor ne închipuim că se desfăşurau ritualuri
menite să influenţeze zeităţile în favoarea oamenilor. (Footnote. Picturile înfăţişau de regulă
animale mari, de vânarea cărora depindea existenţa oamenilor. Imaginile acestor animale, redate cu talent,
erau pesemne un fel de icon-uri ale divinităţilor care le guvernau şi care erau invocate să aducă animalele în
calea vânătorilor.) Mai târziu, site-uri precum cele din Malta sau de la Stonehenge - tot un
sanctuar, se presupune - erau structurate chiar geometric, cu cercuri concentrice şi axe
centrate, semne ale unui început de gândire abstractă, proiectivă. Din intenţia de a conferi
expresivitate, obiectele arhitecturale şi-au asociat claritatea, măreţia şi decoraţiile.
Spaţiile deschise şi aşezările protourbane însă, şi-au asociat tot mai mult geometria şi
ortogonalitatea, ca semn al unei gândiri mai evoluate. (Footnote. Tel el Amarna, Priene, Miletos,
Timgad.)
Credinţele şi aspiraţiile au animat intenţiile simbolico-estetice ale constructorilor,
creaţiile lor au dezvoltat imaginarul colectiv şi astfel arhitectura a evoluat, impulsionată
şi de admiraţia publicului. În antichitate, toate clădirile oficiale, chiar cele cu destinaţii
laice, erau cu adevărat arhitectură, dar şi unele locuinţe, în primul rând cele privilegiate.
Ziggurate, temple, sanctuare, necropole, palate, vile, teatre, toate voiau să-şi reprezinte
calitatea şi prestigiul. Erau frumoase nu doar pentru că erau îngrijite şi plăcute vederii, ci
mai ales pentru că toate conţineau intenţii estetice, semnificaţii simbolice şi transmiteau
mesaje. Aveau un discurs, pe care la acea vreme toată lumea îl înţelegea.
Credinţele, principiile şi tradiţiile, au fost multă vreme împărtăşite de toată lumea
- de arhitecţi, de comanditarii lor şi de întreaga comunitate, până la sfârşitul Evului
Mediu. Apoi, începând cu Renaşterea toate aceste preludii ale creaţiei arhitecturale s-au
diversificat şi s-au încărcat cu semnificaţii noi, în acord cu transformările din societate.
Intenţiile estetice ingenui de la începuturi şi-au pierdut inocenţa prin infuzia de idei. Dar
pentru că formele erau în general tot cele cunoscute, noua arhitectură nu a şocat pe
nimeni şi oamenii au asimilat-o din mers. Totuşi, arhitecţii au simţit nevoia să explice
noile idei. Aşa au apărut din nou, după aproape un mileniu şi jumătate de la tratatul lui
Vitruvius, teorii ale arhitecturii, din dorinţa învăţaţilor de a-şi disemina ideile în rândul
arhitecţilor şi de a orienta arhitectura. Ideile noi erau completate cu concluzii din
experienţele proprii ale autorilor şi din ele se extrăgeau principii utile breslei. Spre
deosebire de tratatul lui Vitruvius, interesau mai puţin aspectele practice ale construirii,
care rămâneau cele tradiţionale, se insista în schimb pe nobila fizinomie a edificiilor.
Unii învăţaţi, cu o privire şi mai cuprinzătoare, s-au specializat în cercetarea trecutului
arhitecturii. Au scris istorii ale arhitecturii. Ori au combinat istoria cu teoria.
Începând din a doua parte a secolului 18., procesul de intelectualizare a intenţiilor
estetice s-a intensificat, ideile s-au particularizat şi s-au coagulat în sisteme de gândire,
doctrine, ideologii şi programe estetice şi arhitecturale. Arhitectura s-a grupat în mişcări
şi curente, discursul ei a devenit tot mai abstract, cu semnificaţii tot mai sofisticate.
Timid, şi-a făcut apariţia gândirea critică în arhitectură. Modernismul s-a născut pe
seama unor astfel de ideologii şi a aspirat şi la crearea unei doctrine proprii. În paralel,
vocabularul formal al arhitecturii s-a schimbat radical şi aşa s-a născut prăpastia dintre
arhitectură şi receptarea publică. Discursul arhitecturii nu mai era înţeles de aproape
nimeni din afara profesiei. Au apărut, ca urmare, doctrine adverse modernismului radical
şi lucrurile din nou s-au diversificat. Critica de arhitectură a înflorit, pentru că nici nu se
putea altfel.
Astăzi, în goana disperată după originalitate – străină trecutului premodernist -
fiecare arhitect se doreşte un curent în sine, adesea de neînţeles pentru oamenii din afara
profesiei. Din discursul arhitecturii per se, oamenii de azi înţeleg şi ei ce pot. În sprijinul
relaţiei dintre arhitectura tot mai încărcată conceptual şi oamenii nevinovaţi vin
interpreţii discursului arhitectural. Sunt criticii de arhitectură, cei care se străduiesc să-i
înţeleagă semnificaţiile şi apoi să ne explice şi nouă ce au înţeles ei.
În concluzie, natura artistică a arhitecturii constă în acel spirit al ei nevăzut, greu
de definit, care-i conferă frumuseţe nu doar prin forme agreabile, dar mai ales prin
conţinutul de semnificaţii. Aceste semnificaţii au pornit la început din naive credinţe şi
tradiţii. Ele alcătuiau sufletul arhitecturii. Înepând din Renaştere, dar mai ales de la
Iluminism încoace, sufletului arhitecturii i s-au adăugat idei, ideologii şi doctrine tot mai
sofisticate - care, în paranteză fie spus, uneori, în secolul 20, mai că i-au ruinat sufletul.
Sigur că în realitate, acest conţinut abstract al arhitecturii aflat în spatele aparenţei, acest
complex alcătuit din suflet şi conştiinţă, este inseparabil de forma fizică a obiectului
arhitectural. Prin urmare, luate împreună le vom numi, parafrazând o celebră sintagmă,
genius architecturae. (Footnote. Parafraza se referă la sintagma lui Christian Norberg-Schulz Genius
loci.)
Genius architecturae a fost obiect de explorare al cercetării, teoriei, istoriei şi
criticii de arhitectură, pe care le vom numi în ansamblu discursul însoţitor al arhitecturii.
El preexistă, apoi însoţeşte proiectarea şi în final interpretează realitatea edificată.
Duetul genius architecturae şi discursul său însoţitor alcătuiesc un cuplu care se
oxigenează reciproc, care împreună îmbogăţeşte lumea şi poate conduce la ceea ce
numim o epocă de aur. Evident, atunci când şi constelaţiile o vor.
Textul meu aspiră să se constituie într-o perspectivă asupra desfăşurării acestui
dans – pas de deux - în prima parte a epocii moderne, cu epicentrul în secolul 19. Este
exact momentul în care a început să apară acea fisură dintre arhitectură şi urbanism, pe
de o parte şi receptivitatea publică, de cealaltă parte. Ea avea să se adâncească în secolul
20., iar atenuarea ei constituie şi acum o perpetuă preocupare. Mă adresez în primul rând
studenţilor, cărora în decursul mai multor ani, m-am străduit să le desluşesc relaţiile de
cauzalitate din spatele arhitecturii construite. Consider că înţelegerea fundalului pe care
au apărut fenomenele modernităţii, o vor face mai puţin enigmatică şi vor înlesni
coabitarea cu arhitectura modernităţii.
Context istoric: arhitectura până spre 1800
şi cel fel de gând asupra ei a însoţit-o
Grecia.
În Grecia antică arhitectura era considerată un meşteşug, cu toate acestea
constructorii greci au fost primii care s-au aplecat cu un spirit aproape ştiinţific asupra
problemelor pe care le ridica actul edificării. Aşa se explică de ce ei, grecii, au realizat
ceea ce istoria artelor a consacrat drept paradigma universală a perfecţiunii arhitecturale:
templul clasic grecesc. Timp de vreo două mii de ani, cele mai sonore autorităţi l-au
considerat ideal de frumuseţe, pentru că pentru prima dată o creaţie arhitecturală a fost
rezultatul unei îndelungi şi savante cercetări.

Aceste cercetări asupra artei arhitecturale au început încă de prin secolul 8 î.Ch.
Concluzia a fost că o arhitectură izbutită este asigurată de respectarea unor legi ale
ordinii. Şi constructorii templelor arhaice le-au stabilit încă de atunci. Câteva secole
înaintea epocii lui Pericle existau reguli canonice, pentru ca formele arhitecturale să nu
scape de sub control. Principala condiţie estetică o constituiau proporţiile bine alese.
Împreună cu simetria şi alte categorii se putea obţine unitatea compoziţională. Şi toate
acestea erau organizate cu o exemplară rigoarea matematică, prin calcule elaborate. Să
nu uităm însă că legile frumosului s-au asociat cu pasiunea pentru imaginaţie şi idei a
grecilor.
În acelaşi timp, tot ei au fost primii care au găsit cuvinte pentru a vorbi despre
arta pe care o creau. Evident, şi unele din aceste categorii intrate în uz curent, fuseseră
inventate încă înainte de intrarea în scenă a filozofilor. Aceştia le-au adoptat, cel puţin
parţial, apoi le-au rafinat savant.
Prin secolul 5 î.Ch., o serie de noţiuni, concepte, categorii şi canonuri ale
frumosului erau consemnate în tratate, iar aplicarea lor se generalizase. În vremea
înfloririi de apogeu a lui Pericle, compoziţii savante au fost duse până la cel mai înalt
grad de acurateţe. Marea arhitectură antică grecească a fost deci rezultatul creativităţii
artistice, realizată cu meşteşug desăvârşit, dar disciplinată şi reglată de lecţiile teoretice.
 Roma
Deşi tot considerată un meşteşug, anticii au scris mult despre arhitectură. Ştim de
la Vitruvius că mai ales arhitecţilor eminenţi le făcea plăcere să-şi descrie edificiile, dar
unele texte trebuie să fi conţinut şi observaţii cu caracter general. S-au scris şi manuale
sistematice de arhitectură, cum ar fi despre proporţii şi simetrie, deduse prin calcule şi
derivate din proporţiile corpului omenesc. Nici unul dintre textele antice despre
arhitectură n-a supravieţuit, cu excepţia tratatului De architectura libri decem, a lui
Vitruvius. Acesta ar fi avut cunoştinţă despre celelalte scrieri, odată ce propria sa teorie a
cumulat citări din tratatele grecilor şi ale altor autori antici. Dar el era un adevărat
cetăţean roman, pragmatic, aşa că teoria sa a izvorât în acelaşi timp din practica
arhitecturală a vremii sale şi din experienţa proprie de inginer şi ofiţer în subordinea
imperatorului Augustus. Ceea ce a dorit el să transmită era ştiinţa edificării diferitelor
tipuri de arhitectură cu care s-a confruntat el - temple, teatre, fortificaţii, vile şi palate,
maşini de război, lucrări hidrotehnice şi spaţii urbane cum ar fi strada sau piaţa.

La început a fost…
Vitruvius, cu cele 10
cărţi de ahitectură şi
cele trei categorii
ale ei: Utilitas
Firmitas Venustas -
din anul 13 î. Ch.

Învăţăturile lui au cuprins toate aspectele arhitecturii de atunci, atât estetice cât şi
anestetice, pe care tot el le-a şi identificat şi grupat în cele trei componente ale triadei
sale: utilitas, firmitas şi venustas. De la acest mic paragraf din scrierile sale au plecat, de-
a lungul secolelor, mai toate dezbaterile despre arhitectură.
Vitruvius a scris şi el despre elementele compoziţiei arhitecturale şi, fapt de
însemnătate supremă, a confirmat şi el că toate elementele se cereau determinate
numeric. Totodată a scris şi despre abilităţile unui arkitéktones. Potrivit unei opinii încă
din vremea lui Aristotel, el trebuie să posede capacităţi înnăscute, cunoştinţe teoretice şi
experienţă practică.
De reţinut e faptul că "meşteşugul" arhitecturii i s-a părut lui Vitruvius atât de
complex, încât i-au trebuit zece cărţi de arhitectură pentru a-şi transmite învăţăturile.

Evul Mediu
În Evul Mediu, arhitectura era considerată şi practicată tot ca meşteşug, supusă
cel mult teoriei teologice. Pentru intelectuali, existau scrieri, ca de exemplu ale unor
Sfântul Augustin sau Toma de Aquino. Arhitectura însă continua să fie un meşteşug.

De aceea în ţările occidentale fără trecut greco-latin, ea şi-a păstrat organicitatea.

Tratatul lui Vitruviu nu se pierduse, el exista în biblioteci, dar era doar la îndemâna
teologilor. Astfel, arhitectura a evoluat până în secolul al 15-lea independent de orice
teorie – cel puţin despre frumos.
 Caietul de schiţe al lui
Villard de Honnecour,
cam pe la 1230t. Să fi
fost o teorie?

Secolul al XV-lea: Două fenomene paralele în cele două emisfere europene.

Organicitatea nordică şi “designul“ urmaşilor greco-romani. O chestiune de temperament
artistic? De moştenire culturală?

În paranteză fie spus însă: fuseseră stilurile medievale chiar atât de omogene pe
tot cuprinsul Europei? Nu. Iată exemple din stilurile romanic şi gotic.
 Renasterea
În Italia, arhitecţii continuau să viseze la frumuseţe, în termenii geometriei, mai
ales după ce l-au regăsit pe Vitruviu.

Cetatea ideală, definită acum de

Cetatea ideală în ziduri stelate, în acord cu noile
viziunea lui Alberti tehnici militare – a la Vauban.
(Sébastien le Prestre – Vauban,
mareşal al Franţei, 1633-1707)

Câştigătoare: Direcţia intelectuală. Cel puţin pentru cinci secole.

(Spusese Platon: “o compoziţie este unitară atunci când orice element adăugat ori
eliminat deranjează ansamblul“)
Leon Battista Alberti fundamentează teoretic noua tendinţă a arhitecturii
europene – De re aedificatoria (Florenţa, 1486) şi-i consolidează astfel victoria. Apoi dă
şi exemple practice: Santa Maria Novella şi Sant Andreea din Mantova.
Renaşterea a reevaluat şi valorificat tratatul lui Vitruviu, mediatizându-l, apoi
rescriin-du-l în acord cu noile timpuri.
Ceea ce revoluţionat Alberti a fost în primul rând concepţia de spre arhitectură. A
scos-o din rândul meşteşugurilor (cu natură empirică) şi a inclus-o în rândul artelor. De-
acum încolo, cel puţin arhitectura publică şi orice arhitectură cu aspiraţii de reprezentare,
se înscria în rândul disciplinelor intelectuale. Asta înseamnă că ea nu trebuie practicată
spontan, doar cu ajutorul bunului simţ, al exerciţiului practic şi al simplei perpetuări a
tradiţiei, ci trebuie concepută raţional şi necesită cunoştinţe specifice, dar şi din multe
cunoştinţe din alte discipline.
Astfel, se vede că arhitectura Renaşterii, spre deosebire de cea medievală, nu s-a
dezvoltat din practica curentă, ci din cărţi. Renaşterea a scos arhitectura de sub tutela
cuvântului teologic şi a autonomizat-o. Atunci s-a dovedit că ea este mai mult o
disciplină intelectuală, decât un meşteşug. Chiar celelalte arte, cum ar fi pictura şi
sculptura, sunt realizate de autor. Arhitectura nu. De aceea teoria arhitecturii nici nu s-a
născut în minţile arhitecţilor, ci a unor intelectuali cu spectru cultural mai larg. Membrii
nobilimii, oameni ai cărţii, s-au putut implica cu succes în conceperea arhitecturii.
Magia exercitată de Vitruvius asupra Renaşterii se explică prin respectul
Renaşterii pentru cuvântul scris şi vocaţiei arhitecturii pentru a se constitui în disciplină,
relevată de Vitruvius.
Această natură intelectuală se va manifesta, în mod firesc, mai mult în latura
estetică a arhitecturii, decât în dimensiunea ei pragmatică. Şi atunci, deşi prin
intelectualizarea arhitecturii Renaşterea a însemnat un uriaş salt în evoluţie, acelaşi lucru
a condus în timp şi la artificializarea arhitecturii, la îndepărtarea ei de dimensiunea
umană senzorială, pragmatică.
Unele reacţii romantice şi începuturile Mişcării Moderne au vizat tocmai
formalizarea arhitecturii clasiciste şi îndepărtarea ei de realitate – natură, climă, om,
funcţiune, logică statică, înţelegerea comună etc. Spiritul romantic a urmărit, în acest
sens, întoarcerea la organicitate.

Alte tratate de estetică, vizând arhitectura:

Leonardo da Vinci, un interpret al lui Vitruvius, relativizează discret gustul
pronunţat pentru grafică şi retorică, amintind de componentele uitate – omul, funcţiunea
şi tehnica.
Dar el nu era arhitect.
Vincenzo Scamozzi: L'idea della architettura universale
Giacomo da Vignola: Cinque ordini d'architettura
Giorgio Vasari: Vieţile picturilor, sculptorilor şi arhitecţilor moderni
Andrea Palladio: Quatro libri d'architettura
Prima cea mai mediatizată casă din lume - o fructuoasă colaborare între Palladio
şi Gutenberg.
Rotonda a devenit repede o nouă paradigmă a frumuseţii universale. Totuşi, azi
nu ne putem opri să ne punem întrebări în legătură cu funcţionalitatea şi confortul fizic
pe care le oferă utilizatorului o astfel de capodoperă. O culme a formalismului
renascentist.
Dar se va putea şi mai rău.

În Renaştere, proporţiile (structurale) definite de antici au devenit principii (nu le-

aş spune încă legi) ale frumosului. Ei le considerau desprinse din legile naturii. Le-au
exprimat în compoziţii planimetrice, în compoziţii ale faţadelor şi în decoraţie.

Epoca luminilor
Apoi, marea arhitectură din Secolul Luminilor s-a îndepărtat din ce în ce mai
mult de logica structurală iniţială. Atât decoraţia parietală barocă (cu originea în Italia),
cât şi compoziţia clasicistă (cu orginea în Franţa), au atins o culme a formalismului.

Aceste grafisme excesive, această îndepărtare de logica firescului, această

artificializare a formelor arhitecturii au determinat, încă de atunci, critici.

Arhitectura a evoluat aspre decorativism şi artificialitate. A evoluat, adică, fie

spre baroc, fie spre clasicism.
Afirmarea cuvântului despre arhitectură s-a petrecut în forma criticii. În primul
rând, a existat încă din sec. 17, un prim moment de disidenţă la dogmatizarea arhitecturii
de către clasicism. El s-a numit Claude Perrault.
Claude Perrault, 1613-1688, a fost contem-poran cu epoca de glorie culturală,
civiliza-ţie paşnică, ştiinţă şi obsesia bunului gust a lui Louis XIV (1643-1715), dar şi cu
fonda-rea Academiei des Beaux Arts (1671), sub directoratul lui Francois Blondel. I s-a
cerut o traducere comentată a tratatului lui Vitruviu, pentru a fundamenta o doctrină
arhitecturală solidă şi stabilă, capabilă să producă o creaţie emblematică pentru Franţa.
Totodată, această arhitectură profund culturală trebuia înţeleasă de toată lumea.
În loc să ofere însă repere sigure ale frumo-sului şi bunului gust, Perrault a
interpretat subiectiv categoriile estetice, relativizând ceea ce trebuia să fie un regulament.
În principiu, două au fost tezele lui Perrault: 1) nu pot exista legi absolute pentru propor-
ţionarea elementelor şi 2) doar societatea decide ce trebuie considerat frumos.
Mai precis, el afirma că proporţia – cea mai preţuită categorie estetică - nu e o
categorie obiectivă a frumuseţii, ci o chestiune de obişnuinţă. Proporţiile utilizate de
greci erau frumoase, dar nu unicele acceptabile. Ceea ce sunt considerate proporţii
corecte nu sunt descoperiri ştiinţifice, ci un consens social asupra unei logici
arhitecturale. Însăşi frumuseţea este un concept relativ, care ţine de spiritul vremii şi de
nivelul de educaţie al judecătorului. Pentru a afla legile profunde şi raţionale ale
frumosului nu trebuie să te opreşti la proporţiile coloanei, ci să le cauţi şi în alte temeiuri
pe care le furnizează Vitruviu. Deci, frumos este ceea ce majoritatea oamenilor educaţi
consideră că e de bun gust, dar nu se poate dovedi că acest frumos derivă din natură, şi,
de altfel, de nicăieri. Putem totuşi formula principii obiective ale frumosului, cum ar fi
relaţia bună dintre destinaţia casei şi decoraţia ei, igiena, confortul, materiale frumoase şi
execuţie exemplară. Restul este frumuseţe subiectivă, pe care o hotărăşte arhitectul, în
calitatea lui de om de bun gust. Ea nu este nici stabilă, nici ideală, nici generalizabilă.
Francois Blondel, comanditarul, a fost profund iritat de această interpretare, care
era opusul expectaţiilor lui. Cu spiritul său normativ de militar de carieră şi
matematician, el interpreta arhitectura ca o disciplină care trebuia să plece de la baze
ştiinţifice. El considera antichitatea grecească drept un canon fără echivoc al frumuseţii
absolute în arhitectură. În al său “Cours d‘architecture“ îl combate punct cu punct pe
Perrault, făcând el ceea ce-i ceruse ilustrului coleg: pune la punct un sistem de măsurare
derivat din ordinele greceşti, pentru că aceste, la rândul lor, derivau din legile naturii –
credea el. Doar aşa, arhitectura se va putea dezvolta în ordine, pe baze solide. (Ideea o
vom regăsi la începutul secolului 20, atât în interiorul, cât şi în afara Werkbundului, sub
numele de Typisierung.)
Charles Perrault, fratele literat, a numit această polemică “Querelle des anciens et
des modernes“.
În aceeaşi vreme, Claude Perrault câştigă, la concurenţă cu Lorenzo Bernini,
concursul pentru faţada de est a Louvrului, unde îşi exprimă ideile “eretice“.

Coperta la traducerea comentată

a lui Vitruviu Dix livres
d'architecture de Vitruve (1673).
Este un elogiu la adresa epocii de
absorbţie şi realizări culturale a
lui Louis Soleil. În fundal e
colonada Louvrului, iar în stânga,
peste o clădire imaginară se află
statuia ecvestră a regelui.

El atacă trei categorii estetice. 1. Dacă în timpul grecilor simetria însemna

proporţie care implică un modul şi o regulă de progresie ce reglează corespondenţa între
părţi, Perrault i-a dat interpretarea valabilă şi azi, de echilibru al maselor de-o parte şi de
alta a unui ax.
2. El invocă dreptul de a se delimita de tradiţia greco-latină şi introduce coloanele
duble, motiv de inspiraţie medievală – epocă dispreţuită din punct de vedere artistic cel
puţin. 3. Refuză să aplice corecţiile optice susţinute de Vitruviu, justificându-se prin
studiile lui fiziologice. Acestea i-au arătat că nu vederea înşală, ci judecata vederii.
(Claude Perrault era medic şi cercetător în anatomie fizică şi istorie naturală. De altfel, a
şi murit din cauza unei infecţii provocate de o cămilă pe care a disecat-o în Jardin des
Plantes.)

Francois Blondel, 1618-1686, exponentul cultivat al direcţiei conservatoare.

Blondel îşi începe cariera în arhitectura civilă şi teoria ei abia în 1669, la 51 de ani.
Începe prin a proiecta Porte Saint Denis şi continuă cu publicarea teoriilor lui.
După o activă perioadă de militar, matematician, genist, diplomat, inginer,
profesor la Academia Franceză de Ştiinţe şi arhitect, a fost numit de Colbert director şi
profesor la nou înfiinţata Academie de Arhitectură. Trebuia să instituie normele
frumosului şi să afirme supremaţia Franţei în arhitectură. Şi-a dedicat eforturile în a
demonstra că reperele obiective pentru o teorie a frumuseţii arhitecturale absolute se află
în ordinele greceşti. Pornind de aici, stabileşte un nucleu numeric constant, de la care se
pot dezvolta oricâte variabile ale arhitecturii. Admite drept criterii ale calităţii
arhitecturale funcţiunea şi statica, dar din punct de vedere estetic propune în elaborarea
arhitecturii principiul imitaţiei, urmat însă obligatoriu de rafinare.
Maniera sa normativă de a interpreta arhitectura va avea urmaşi.

Carlo Lodoli 1690-1761

O altă voce, printre primele critice. Încă înainte de 1730, Lodoli reproşează
arhitecturii contemporane lui nesinceritatea şi artificialitatea. Iar vina pleacă de la
antichitatea însăşi: chiar romanii au produs breşa dintre raţiunea structurală a clădirii şi
decoraţia ei. Ei au inventat parietalul cu coloane şi pilaştri adosaţi. E un nonsens ca
proporţiile decoraţiei să nu se suprapună cu structura construcţiei. Rezultatul este o
arhitectură falsă, nesinceră. (vezi Pantheonul la interior)
În 1730, acest călugăr condamna designul de origine renascentistă pentru
artificialitatea lui, existentă de fapt încă din antichitatea romană. Astfel, el a fost probabil
primul în istorie, care a enunţat ca principii estetice în arhitectură, logica structurală şi
sinceritatea.

Epoca iluministă care, prin Lodoli, a emis ideea schismei dintre structură şi
decoraţie, răspândeşte tema, revizuită şi adăugită. Prin:
Marc Antoine Laugier, 1711-1769. Epoca iluministă care, prin Lodoli, a emis
ideea schismei dintre structură şi decoraţie, răspândeşte prin el tema, revizuită şi
adăugită. El aduce în discuţie receptarea publică a arhitecturii şi o adaogă principiilor
logicii structurale şi sincerităţii.

Coperta la "Essai sur

l'Architecture“, Paris,
1753.
 Chiar şi Partenonul a ajuns criticat pentru lipsa lui de adevăr: Sistemul
constructiv pe schelet este specific colibei primordiale din lemn şi nu pietrei. În 1753,
Marc Antoine Laugier, tot călugăr (iezuit), condamna şi el tot ce e nefiresc în logica
constructivă - pilaştrii, frontoanele peste intrare, aflate la rândul lor sub cornişă, deci
absurde din punct de vedere funcţional etc. Arhitectura trebuie să conţină relaţii de viaţă
înţelese de toată lumea, cum este logica constructivă. De aceea ea nu trebuie contrazisă
de decoraţie. Adevărul estetic şi sinceritatea se vor dovedi atunci când se va depăşi
discuţia despre structura constructivă şi decoraţie, ca două capitole separate din istoria
construcţiei. El aduce astfel în discuţie receptarea publică a arhitecturii şi o adaogă
principiilor logicii structurale şi sincerităţii.
Laugier a criticat artificialitatea discursului arhitectural, începând chiar cu vechii
greci. Ei au reprodus în piatră, cea ce la coliba primordială, apoi la primele temple
arhaice, era din lemn.
Jean-Nicolas-Louis Durand, 1760-1834, a insistat în teoria sa, pe
funcţionalitatea şi economia arhitecturii. A încercat o sistematizare şi standardizare a
conceptelor arhitecturale, pentru a-l sprijini pe arhitect să îndeplinească principalul scop
al arhitecturii: folosul societăţii. Pentru asta, credea el, e necesar un proiect economic şi
raţional, cu soluţii tehnice clare şi apoi o execuţie logistică.
A scris două cărţi:"Receuil et parallele des édifices en tout genre, anciens et
modernes“, în care e prezentată o colecţie de edificii exemplare din istoria arhitecturii,
toate la aceeaşi scară. În volumul întâi a celei de-a doua carte - "Precis des lecons
d'architecture données à l'ecole polythechnique“ - el expune metoda completă de a
întocmi un proiect, pornind de la ansamblu la detaliu, apoi metoda de a-l analiza, pornind
de la detaliu, pentru a-i cuprinde în final complexitatea.

Johann Bernhard Fischer von Erlach, 1656-1723, face parte din prima
generaţie de arhitecţi care a surpat suveranitatea triadei vitruviene, în favoarea naturii
istorice a clădirii. Atenţia lumii a rămas centrată pe calităţile formale ale arhitecturii.
"Entwurf einer historischen Architektur" a fost opera sa, însoţită de proiecte care
reproduceau cele şapte minuni ale lumii, templul lui Solomon ş.a.

Am ajuns la jumătatea secolului 18. La sfârşitul secolului avea să aibă loc

Revoluţia franceză. Ideile care au dus la ea şi care au însoţit-o au influenţat şi idei în
arhitectură. Erau ideile marilor enciclopedişti francezi şi altor umanişti iluminişti.

Urmarea: energiile se acumulează şi bastionul clasicismului se destabilizează.

Începe era căutărilor. Se caută criterii noi ale arhitecturii şi noi forme pentru ele.
În cultură, spiritul întregii epoci se numeşte romantism.