Entzauberung şi re-Zauberung

Unde eşti, frumoasă lume? Revino,

Divină epocă de aur a naturii!
Vai, numai în lumea nimfelor din cântec
Mai trăieşte fabuloasa-ţi urmă.
Câmpurile îşi deplâng pieirea
Nici un zeu nu mi se-arată.
Vai, dintr-un peisaj de viaţă şi căldură
Ne-a mai rămas doar umbra.1
(Friedrich Schiller, Zeii Greciei)

Punct şi contrapunct în estetica peisajului

De când Piaţa Universităţii a trecut şi ea prin pietonalizarea cu pavaj continuu
cum se poartă acum, am văzut că poeţii advertisingului o numesc "poiană urbană". Văd
aici o ilustrare perfectă a vechii şi ireconciliabilei tensiuni dintre urbanitate şi natură;
dintre artificializarea planetei noastre suprapopulate şi prearomânescul Sehnsucht, adică
dorul de condiţia edenică primordială.
Atât pavarea, cât şi metaforizarea acestui spaţiu public s-ar putea înscrie în
termeni para-romantici ca "peisajare" sau chiar puţină "re-magifiere" – pentru că aşa cum
nu e om să nu fi scris o poezie, nu e om să nu fi asociat peisajul natural cu magia sitului
paradisiac. Măcar odată-n viaţa lui. Însăşi sintagma "peisaj urban" conţine o intenţie de
încălzire a imaginii unui ambient prea antropizat de modernitate, numit prozaic "mediu
urban". Pietonalizarea pieţei recheamă memoria idealizată a oraşului medieval, iar
poienificarea ei trezeşte simţirea la farmecul naturii. Sunt "clasicele" evadări romantice,
cum ar fi. În paranteză fie spus, sunt exact cele două asocieri cu care azi ne salvăm şi
arhitectura: cu istoria şi cu natura.
Da, lumea e plină de binarii, printre care şi "magifierea" şi "de-magifierea".
Entzauberung – des-fermecarea – a fost termenul lui Schiller, care deplângea părăsirea
naturii de către zei. Dar nu Schiller a încercat s-o magifieze la loc, pentru că el nu era un
romantic. (Idealurile clasice n-aveau oare şi ele o natură romantică? Dar nu ne cufundăm
acum în substraturi telurice schlegeliene.) El era cu armonia, eventual cu armonizarea
binariilor. Reanimarea naturii autentice aveau s-o înfăptuiască romanticii en titre.
Înaintea lor însă, prima re-magifiere a încercat-o Capability Brown, în
amenajarea domeniilor englezeşti. El a fost cel care, după proba de înaltă compoziţie a lui
le Nôtre, dar mai ales după geometrizarea frunzişului din întreaga Europă aristocratică, a
pornit dez-grădinizarea peisajului. N-a făcut-o, cred, zgândărât de vreun nerv al
competiţiei contra-latine, ci din sinceră simţire anglo-saxonă, sătulă de-atâta lumină a
raţiunii infiltrată până-n cele mai intime unghere ale firii.2 Şi fără să-şi fi pierdut
raţiunea.
Dar nici lui Adam nu i-a fost dat să lâncezească o veşnicie în Rai. Tocmai când
lumea îşi odihnea mulţumită privirea asupra parcurilor peisagere cu dune înierbate unde
păşteau vaci, asupra iazurilor unde se adăpau căprioare, a ruinelor bântuite de prigorii şi a
pâlcurilor de copaci unde cântau privighetori, au început primele săgeţi ale criticii să
tulbure pacea. De exemplu, un poet al vremii declara că şi-ar dori să moară înaintea lui
Capability, ca să apuce să vadă Raiul înainte de amenajare. Iar după moartea bietului om,
romanticii îi calificau parcurile drept plicticoase încercări de reproducere a Raiului pe
pământ. Se vede că îi lipsea exaltarea romantică, îi lipsea frisonul sublimului, acestui
Amability Brown.
De-acum încolo, peisagistica avea să urmeze un destin frământat de contrarii.
Semi-desprinsă fiind din marea casă a arhitecturii, a balansat şi ea între înaltul simţirii şi
virtutea lucidităţii, precum arhitectura între formă şi funcţiune.

Doar orizont

Zeii şi raţiunea lor economică

Batalioane întregi de harnici angajaţi horticoli tundeau, frezau, pliveau, plantau,
tăiau, pansau, pensau, stropeau şi trebăluiau printr-un jardin à la française, în vremea lor
de glorie. N-ar fi deloc mulţumite înălţimile lor de felul cum arată anul acesta liniile şi
unghiurile vegetaţiei de la Schönbrunn, de exemplu, unde am văzut că nu e doar uşor
simplificată, dar şi netunsă la vreme. În fosta grădină a unei vile palladiene, chiar lanul de
păpuşoi l-am găsit atrofiat şi invadat de buruieni. Probabil că vechii stăpâni ar avea totuşi
înţelegere faţă de o situaţie de criză, pe care uneori au mai trăit-o şi dumnealor. În plus,
ştiu la fel de bine ca municipalităţile cât costă puritatea geometrică aplicată pe hectare de
flori, arbori şi arbuşti, şi cât de al naibii de repede cresc.
Mai economică a fost soluţia englezească, unde vacile şi oile asigurau, păscând,
nu doar peisajul idilic, dar şi tunsul şi regenerarea gazonului de pe pajişti. Iar caprele
confereau arbuştilor exact forma naturalistă dorită.
La peste un secol după întoarcerea la natură a lui Rousseau, dar şi după
"Contractul social", Ebenezer Howard avea să marcheze momentul de democratizare a
peisagisticii, prelungind-o de pe domeniile nobiliare din extra muros, în spaţiul urban.
Amestecându-se cu strada, peisagistica şi-a diversificat definiţia şi statutul, mai târziu
chiar şi denumirea. La astfel de condiţii, zeii iară n-au marşat, rămânând în teritoriu, ca
parteneri fideli ai finanţelor private.
Natura, la rândul ei, s-a acomodat la oraşul grădină chiar şi fără zei, înaintând
zglobiu, ca o primadonă, de-a lungul trotuarelor şi bulevardelor, prin parcuri şi mici
scuaruri. S-a simţit bine şi mai târziu, prin anii '20, atât în public, cât şi prin grădiniţele
caselor cu etaj din ansamblurile „noii locuiri” – chiar dacă ele se mai numeau acum, prin
asimilare, şi „loturi cultivate”. Acolo, arhitecţi inventivi şi sensibili se ocupau de ele cu
grijă şi, date fiind dimensiunile mici ale grădinilor, nici întreţinerea lor ulterioară nu era o
problemă pentru gospodine. Aveau şi o nouă dimensiune conceptuală, care le făcea
importante: îmbinau frumosul cu utilul. Leberecht Migge, peisagistul care a colaborat cu
Ernst May la proiectul Neues Frankfurt, îmbina viţa de vie cu funia de uscat rufe,
umbrirea de vară cu însorirea casei în sezoanele fără frunze, straturile de legume cu tufele
de fructele de pădure, separarea de vecinătăţi prin gard viu înalt cu plantaţia joasă pentru
comunicarea vizuală cu peisajul, aleile de pietriş cu grădina de trandafiri, cu terasa ca
prelungire a camerei de zi, cu plantele de ghiveci şi cu glicina – toate în 100 de metri
pătraţi.

Ernst May Haus, Roemerstadt, Frankfurt am Main - gradina.

Peisagist Leberecht Migge

Totul a fost frumos până când a venit momentul oraşului industrial. Nu i s-a mai
permis atunci naturii să se prezinte decât sub formă de "spaţii verzi". De fapt maro sau
gri. Şi nu spaţii, ci arii sau spoturi, cu aliniamente de vegetaţie medie şi înaltă. Marele
guru maniheist a tranşat toate dilemele şi toate binariile, alegând igienizarea societăţii.
Peisajul a devenit un nou amestec: de pârloage cu carosabile de mare viteză, cu parcări
mari şi mici, cu cabluri aeriene, conducte şi spaţii subterane.
Nu numai din oraşe, ci şi din teritoriu au fugit zeii, din cauza autostrăzilor,
defrişărilor, carierelor, şantierelor industriale galopante niciodată încheiate, a
monoculturilor agricole nesfârşite şi temeinic stropite chimic. Şi n-au fugit numai zeii, ci
a fugit după ei şi frumoasa natură îmblânzită cândva de Apollo. A rămas doar sub formă
de invazie de buruieni amenstecate cu moloz.
A trecut şi asta. Azi, definiţia peisagisticii e şi mai complexă. E cu urbanism, cu
ecosisteme, cu biosfere, cu durabilitate, cu rezervoare, baraje, cu altfel de proiecte
industriale, cu ecologizări postextractive, cu foarte mulţi ingineri, economişti, politicieni,
comisii şi congrese. Nu e romantic, e cu multă componentă anestetică, dar e de bine. Mai
există însă şi vechea piesagistică, cea cu arhitecţi, ca pe vremuri. Ei încearcă să le facă
curte zeilor, dar nu prea ştiu unde să-i caute. Măcar pe ăia mai pitici, rămaşi în grădinile
lui Leberecht Migge.
Peter Davey crede că singura şansă de a-i găsi e să recreezi peisagistica cu simţul
locului – the art of landscape is to create a sense of place3, zice el. Aşa ca Lancelot
Brown, care n-a mai vrut să facă în Anglia grădini ca-n Franţa. Are şi peisagistica Genius
Loci al ei, pesemne. Îl găseşti, încercând să reanimi o relaţie care a existat dintotdeauna
cu locul geografic. S-o reîncarci cu sensuri originare şi s-o îmbogăţeşti. Să foloseşti, de
exemplu, vegetaţia deja aclimatizată, iar cine vrea palmieri să-i cultive acasă la el, pe
banii lui. Şi Friedrich al II-lea avea bucuria de a-i trimite mamei lui, în fiecare an în luna
martie când era ziua ei, un coş cu căpşuni cultivate în serele lui din Sanssouci. Sau să
foloseşti topografia locului, în loc să creezi alta. Eu, de exemplu, iubesc munţii şi n-am
ştiut ce frumos e peisajul de pustă sau de stepă, până când am citit o carte de Chinghiz
Aitmatov, care mai era şi cu cooperativizare şi brigadieri. Deci, dacă eşti poet, poţi crea
frumuseţe în şi cu orice peisaj.
Zice Peter Davey că aşa ar şi costa mai ieftin peisagistica, şi că acum asta e şansa
ei.

Spaţiu striat, spaţiu neted şi plaiul ondulat

O perspectivă filozofică. Deleuze distinge diferenţe de complexitate între
"spaţiul neted" şi "spaţiul striat" şi invită la aplicarea modelelor în variate domenii.4 Fără
să pretind că mă pricep, eu disting un model şi în peisagistica cosmologică a lui Charles
Jencks. El îi caută pe zeii cei mari ai universului în planul lor neted şi îi suprapune peste
evoluţia organică, ştiinţifică şi artistică a lumii terestre, într-un proces filozofic de
amenajare peisageră. Ba, peste ele îşi suprapune şi autobiografia. Mai striat nici că se
poate. Cosmosul coboară pe pajişte şi pe calea ferată şi în tău şi peste viaţa lui, în timp ce
peisajul real devine magic. În amintirea lui Maggie, soţia lui decedată. Vorba unui poet:
de atâta dor de tine / numai cerul mă mai ţine / numai iarba-mi face bine.
O perspectivă literar-psihologizantă. Poeţii romantici vedeau sufletele omeneşti
ca fiind populate de aceeaşi faună care le popula şi regiunea. Oamenii aveau urşi sau
ţânţari sau dinozauri în suflet, după locurile şi vremurile în care trăiau.5 Frobenius,
Spengler, Alois Riegl, Wilhelm Worringer şi alţii au văzut o relaţie de determinare între
peisajul geografic în care a trăit o comunitate şi, ca urmare, un anumit „sentiment al
spaţiului” care le-ar stăpâni sufletul într-un anume fel - şi de aici formarea acelei culturi
specifice locului.
Blaga, filozof cu suflet de poet, a translat ideea de "sentiment al spaţiului" în
planul subconştient şi i-a spus "spaţiu-matrice", în binecunoscutul eseu despre doina
sufletului românesc, plaiul cu deal şi vale şi spaţiul mioritic. Foarte frumos. Dar a venit
războiul şi după el comuniştii.
 Life mounds, Charles Jencks

Mi-a povestit bunica mea că primul lucru pe care l-au făcut comuniştii în oraşul
ei a fost să le smulgă viile din deal şi să le tropăie iremediabil grădinile din vale. Au lăsat
plaiul mioritic aşa, pârloagă, vreo 25 de ani. Dar cu pasul de 25 de ani se numără
generaţiile. Deci, dacă ne luăm după Hölderlin sau Spengler, cel puţin o generaţie a
crescut cu pârloaga în ochi şi-n suflet. Şi a venit pe urmă industrializarea socialistă, care a
călărit toate râurile la ieşirea din oraş şi a golit satele şi a venit şi sistematizarea socialistă,
care a creat un nou mediu urban. Mediu … dar spre extrem. Cu ele au mai crescut câteva
generaţii de suflete de asfalt. Suflete pârloagă au venit în marele oraş şi au pavat tot ce au
putut în jurul căsoiaiei lor, sătule de noroaiele de la ţară. Alte suflete pârloagă îşi
construiesc la ţară căsoaie cu faţa mândră la stradă şi cu cocina, magaziile, curtea de
păsări, latrina şi groapa de gunoi către râu. Sau în râu. Psihanaliştii ar spune că ei şi-au
adus peisajul aproape, în grădină, şi că aceste suflete sunt populate de coji de pepene,
papuci, plastice, stârvuri de animale domestice, zdrenţe, sârme şi sticle. Acest peisaj
poate alcătui spaţiul-matrice modern, atunci când e trăit de om, adică atunci când nu se
uită mai degrabă la televizor. De parcă acum ar fi scris Blaga poezia Peisaj transcendent.
Ea începe aşa: Cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti…
Dar socialismul l-a înfierat pe Blaga şi ne-a învăţat că toate textele trebuie să se
termine optimist. Eu am rămas cu năravul acesta şi cred că după ce spiritele rele şi
necazurile peisajului românesc au prefăcut suflete în zgârciuri, va veni şi dezlegarea. Va
veni adică tot o Entzauberung, dar invers. Poate să vină şi de la un descântec de deochi.
 Peisaj de iarna striat cu peturi si spatele la rau

1
Traducerea mea liberă după Zeii Greciei, de Schiller – la care apare prima dată termenul de
Entzauberung. Termenul a fost preluat de ştiinţele sociale şi utilizat în sensul de desacralizare a
vieţii moderne. (eng. disenchantment, fr. désenchantement).
Die Götter Griechenlandes
Schöne Welt, wo bist du? Kehre wieder,/ Holdes Blütenalter der Natur! / Ach, nur in dem
Feenland der Lieder / Lebt noch deine fabelhafte Spur. / Ausgestorben trauert das Gefilde, /
Keine Gottheit zeigt sich meinem Blick. / Ach, von jenem lebenwarmen Bilde / Blieb der Schatten
nur zurück.
2
Contemporanul lui, Lessing purta şi el, independent, o lupă împotriva imitării stilurilor
franţuzeşti şi pentru o reorientare mai degrabă către studiul lui Shakespeare, mai potrivit spiritului
anglo-german.
3
AR 1344.
4
Milles plateaux, Paris, Éditions de Minuit, 1980.
5
Cu această idee a început cândva o conferinţă a lui Andrei Pleşu.