GENEZA IMPERIILOR COLONIALE

PORTUGHEZ, SPANIOL ŞI BRITANIC

Începând cu secolul al XV-lea, Europa cunoaşte o redresare

bazată, în vestul continentului, pe restabilirea ordinii monarhice pe principii
moderne şi pe un avânt economic intens. În acest context de dezvoltare şi
datorită perfecţionării mijloacelor tehnice, navigatorii europeni se lansează
în descoperirea marilor rute geografice şi a unor noi teritorii. Acestor
descoperiri le urmează cucerirea şi acapararea teritorială şi economică,
ceea ce duce la constituirea marilor imperii coloniale. În urma acestui
proces marile beneficiare sunt Marea Britanie, Spania şi Portugalia, care
dirijează spre propriile porturi produsele exotice şi metalele preţioase
colectate din colonii. În afară de această consecinţă economică nu se pot
neglija însă nici consecinţele intelectuale. Europenii descoperă o lume
nouă, foarte diferită de ceea ce ştiau, noi civilizaţii, cu propriile valori.
Rezultatul este deformarea vechii concepţii a europenilor despre lume, cu
valorile ei moştenite din Evul Mediu.
Portughezii au fost primii care au deschis drumul către noile teritorii;
premisele geografice au fost determinate de expediţiile arabilor din secolele
al X-lea – al XII-lea, care duseseră la descoperirea Asiei şi nordului Africii.
Premise economice, precum lipsa aurului, sau perfecţionarea tehnologiei
maritime au avut o contribuţie majoră la iniţierea acestor expediţii.
Monarhiile susţineau desfăşurarea acestor expediţii, toate fiind
subvenţionate de puterea centrală 1. În această privinţă se remarcă
contribuţia lui Henrique, supranumit Navigatorul (1394-1460), cel de-al
doilea fiu al regelui Joao I. La începutul secolului al XV-lea negustorii
italieni din Lisabona l-au convins pe regele Alfonso al IV-lea să organizeze
călătoria a trei nave spre arhipelagul Canare (care au atins probabil şi
arhipelagul Madeira2). Cert este că în jurul anului 1419/1420 portughezii au
ocupat permanent insulele Madeira şi Porto Santo. Principalul obiectiv al
acestor călătorii a fost descoperirea coastelor de vest ale Africii, despre
care legenda vorbea că ar fi pline cu mine de aur; se vorbea despre Fluviul
de Aur, despre Coasta de Aur, denumiri care înfierbântau minţile
exploratorilor europeni.
Prima colonie portugheză, Madeira, a fost organizată după modelul
structurii economice şi politice a metropolei. Iniţial, insulele au depins de
1
A. H. Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, 1996, p. 40.
2
Ibidem, p. 42.
coroană, iar din punct de vedere spiritual, de Ordinul Iezuit. Arhipelagul era
împărţit în trei provincii, conduse de trei seniori locali, aflaţi sub tutela
regelui3. O altă colonie organizată în mod asemănător a fost reprezentată
de insulele Azore. Profitul de pe urma coloniilor era în principal de natură
comercială: pentru Madeira şi Azore, la mare căutare erau materiile
colorante şi zahărul; în golful Guineii şi vestul Africii se dezvolta comerţul
cu sclavi negri, extrem de profitabil, pe lângă mărfurile specifice zonei
tropicale. În 1458 a fost creată prima factorie portugheză, Arguim, situată la
20°30´ latitudine nordică. Această goană după teritorii nu putea să nu
aducă un conflict între Castilia şi Portugalia, ambele reclamând drepturi
asupra noilor colonii. Conflictul a fost soluţionat abia în 1479, când Castilia
recunoaşte Portugaliei posesia Madeirei şi Azorelor, primind în schimb
insulele Canare4.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea are loc marele val de
descoperiri portugheze. În 1482 sunt descoperite Gabonul, Congo şi
Angola, iar în 1487 Bartolomeo Diaz depăşeşte Capul Bunei Speranţe,
deschizând drumul spre India, drum inaugurat de Vasco da Gama prin
expediţia din 1497 – 1499. Cum în aceeaşi perioadă şi Spania descoperea
noi teritorii, conflictele au izbucnit din nou. Ca urmare, în 1494, prin tratatul
de la Tordesillas, cele două ţări şi-au împărţit sferle de influenţă în Oceanul
Atlantic. Linia de demarcaţie era fixată la 370 de leghe (aproximativ 1500
km) vest de linia dintre Azore şi insulele Capului Verde 5. Teritoriile de la
vest de această linie erau rezervate Spaniei, iar cele de la est, Portugaliei.
Explorând zona rezervată Portugaliei, Pedro Alvarez Cabral descoperă în
1500 Brazilia, iar în 1495 şi 1500 fuseseră descoperite Groenlanda,
respectiv Terra Nova. Totuşi, aceste teritorii au fost neglijate de portughezi 6,
deoarece centrul de greutate al imperiului colonial nou-creat era în Oceanul
Indian.
Expansiunea în Pacific începe în 1511; în 1513 portughezii ajung în
China, iar în 1540 în Japonia. Expediţia din 1511, care l-a avut în frunte pe
Alfonso de Albuquerque a dus la descoperirea şi cucerirea Malaccăi, în
1512 este cucerită Goa, iar în 1518 Sri Lanka. Portughezii duceau o
politică colonială agresivă, ce se baza pe distrugerea monopolului
comercial musulman, politică ce a avut un rol important în succesul
portughezilor, ei fiind văzuţi ca aliaţi împotriva duşmanului musulman,
reprezentat de egipteni şi turci.

3
Ibidem, p. 44.
4
Ibidem, p. 46.
5
S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998, p. 93.
6
A. H. de Oliveira Marques, op. cit., p. 65.

2
 „Laboratorul experimental” al imperiului colonial în Asia şi America a
funcţionat în Madeira şi Azore, şi, mai târziu, în insulele Capului Verde şi
Sao Tome7. Madeira devenise o replică a Portugaliei; producea şi exporta
zahăr, aceasta fiind principala ramură economică; a doua era reprezentată
de producţia de vin. Azorele exportau grâu şi materii colorante; în insulele
Capului Verde şi în Guineea colonizarea s-a dovedit a fi mai dificilă,
datorită neadaptării culturilor tradiţionale la noile condiţii 8, precum şi climei
nesănătoase. În Africa continentală colonizarea s-a făcut mai ales în scop
de protecţie a unor factorii izolate. Congo era însă un important furnizor de
sclavi, dar pe măsură ce resursele umane se epuizau, expansiunea
colonială se extindea spre sud, în Angola. Relaţiile comerciale din Oceanul
Indian au impus şi colonizarea coastei orientale a Africii: Sofala, Quiloa,
Mozambic, însă căutarea de aur a împins colonizarea spre interior.
În India colonizarea s-a limitat la întărirea şi perpetuarea punctelor-
cheie pentru comerţ. Excepţie au făcut Goa şi Malacca, oraşe pe care
portughezii s-au străduit să le transforme în oraşe europene, încurajând
chiar căsătoria între europeni şi indigeni, ceea ce a dus la formarea unei
caste de metişi.
În Brazilia, colonizarea a fost puţin amânată, datorită profiturilor
reduse pe care le oferea, însă arendarea de către Coroană a monopolului
comercial a atras o mulţime de colonişti.
Datorită spaţiului şi populaţiei reduse, Portugalia nu a avut până la
jumătatea secolului al XVI-lea un imperiu colonial organizat corespunzător.
Din punct de vedere administrativ, reuşeau să menţină ordinea în colonii,
dar existau numeroase alte probleme: lipsa mâinii de lucru, fondul
economic şi social al metropolei (expansiunea colonială a aparţinut
esenţialmente statului), probleme grave au fost ridicate şi de rasă,
civilizaţie şi religie, precum şi de necesitatea de a se organiza călătorii
departe de coastă9.
Marea beneficiară de pe urma coloniilor din Lumea Nouă a fost însă
Spania, care, în urma exploatării resurselor din colonii, ajunge curând o
mare putere a Europei10. Spre deosebire de portughezi, care colonizează
mai mult în scop comercial, spaniolii cuceresc pe calea armelor teritoriile
descoperite11. La începutul secolului al XVI-lea ei înfiinţează „instrumentul

7
Ibidem, p. 63.
8
Ibidem, pp. 63-64.
9
Ibidem, pp. 67-68.
10
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 94.
11
Istoria Europei, coord. J. Carpentier, F. Lebrun, Bucureşti, 1997, p. 196.

3
de exploatare economică”12 a coloniilor din America, instalat la Sevilla,
Casa di la Contratacion.
Instalarea dominaţiei spaniole începe în perioada dintre 1492 şi
1520, prin cucerirea Antilelor, în jurul insulei Santo Domingo, centrul
primului imperiu spaniol, unde este numit un guvernator şi un căpitan
general. Spania aduce de aici aur şi perle şi obligă pe indieni la muncă
forţată prin sistemul de organizare numit Encomienda; beneficiarii, numiţi
encomienderos, aveau dreptul să ceară tribut şi muncă indienilor, care erau
liberi. Justificarea ideologică a Encomiendei era creştinarea, ea fiind însă,
cel puţin la început, un privilegiu feudal, dreptul de a obţine prestări de
muncă din partea indienilor13. Condiţiile dificile şi mizere la care erau supuşi
duc la o scădere considerabilă a numărului de indigeni din Antile, ceea ce
determină popularea acestora cu sclavi negri aduşi din Africa.
O a doua etapă a cuceririi spaniole este Mexicul, între 1519 şi
1521. Expediţia din 1519 a lui Hernan Cortés este a treia care ajunge până
la coastele mexicane; ea numără câteva sute de oameni. Iniţial, Cortés
fusese trimis de guvernatorul Cubei, care însă se răzgândeşte şi încearcă
să-l întoarcă pe Cortés din drum. Acesta debarcă la Veracruz şi se pune
sub autoritatea directă a regelui spaniol 14. Aflând despre existenţa
imperiului aztec, el întreprinde o expediţie în interiorul imperiului. Este bine
primit de suveranul aztec, care, însă, nu după mult timp, este luat prizonier
de Cortés. După mai multe lupte, finalizate cu asediul oraşului Mexico,
imperiul este cucerit; cucerirea a durat doi ani15.
A treia etapă se desfăşoară între 1531 şi 1534. Un mic nobil,
Francisco Pizarro, a participat la mai multe expediţii în Peru, de unde s-a
întors uimit de bogăţia imperiului incaş. El va obţine de la împărat titlul de
vicerege pentru teritoriile pe care le va cuceri în această regiune. În 1531 el
pleacă din Panama spre Peru; în trei ani, profitând de un război civil
provocat de moştenitorii lui Inca, el cucereşte ţara şi pune bazele oraşului
Lima (1535). În 1541 este ucis de oamenii săi, pentru bogăţiile
descoperite16.
Alţi exploratori au pornit în expediţii de descoperire şi de cucerire.
Rapiditatea cuceririlor se explică în primul rând prin superioritatea tehnicii
de luptă de care dispuneau spaniolii. Toate aceste cuceriri dau Castiliei,
principala iniţiatoare a expediţiilor, un imperiu fabulos. Un Consiliu la
Indiilor, înfiinţat în 1524 şi reorganizat în 1534, avea rolul de a administra
12
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 94.
13
Ibidem, p. 396.
14
Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii. Problema celuilalt., Iaşi, 1994, p. 54.
15
Ibidem, p. 55.
16
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 95.

4
imperiul colonial, de a redacta „legea Indiilor” (ansamblu legislativ aplicabil
tuturor coloniilor), de a numi şi supraveghea pe funcţionarii însărcinaţi cu
administrarea cuceririlor. În cursul secolului al XVI-lea, Indiile de Castilia
sunt împărţite în două viceregate: Noua Spanie (cu capitala la Mexico) şi
Peru (cu capitala la Lima).
Pentru Spania esenţialul constă în bogăţiile pe care i le poate
aduce imperiul său colonial şi mai ales metalele preţioase. Acestea provin
în primul rând din jefuirea bogăţiilor imperiilor distruse, din răscumpărări şi
tributuri; apoi începe exploatarea permanentă a minelor 17. În acest fel,
puterea politică şi dezvoltarea economică apar ca nişte consecinţe
imediate ale marilor descoperiri.
În acest timp însă, se ridică o nouă putere maritimă: Marea Britanie.
Primele ei încercări de colonizare a Lumii Noi datează din vremea reginei
Elisabeta I: în 1564 sir Humphrey Gilbert elaborează un plan de colonizare
a Floridei, plan care va eşua. În 1577 are loc o încercare de colonizare a
Terra Novei, iar în 1583 insula Newfoundland este declarată posesiune a
Angliei, aceasta fiind prima colonie britanică din Lumea Nouă. În 1585 sir
Walter Raleigh colonizează Virginia. Trebuie menţionat că în coloniile mai
sus menţionate, coloniştii nu au reuşit să se adapteze, unii fiind repatriaţi,
iar alţii murind acolo18.
Procesul propriu-zis de colonizare începe sub dinastia Stuart, la
începutul secolului al XVII-lea, încurajat mai ales de expansiunea
comercială, de negustori, care vizau două direcţii principale: Indiile de Vest
şi Indiile de Est19. Pentru a-şi deschide drumul către Indiile Orientale, din
1616 Anglia stabileşte forturi pe coasta vestică a Africii, intrând în conflict
cu portughezii. În acelaşi timp colonizările de pe continentul nord-american
continuă. În 1607 este întemeiat oraşul Jamestown, tot acum organizând
primele expediţii în Marea Caraibelor. De aici englezii încearcă să
stabilească colonii la gura Amazonului, intrând în conflict cu spaniolii. În
perioada 1620-1640 se întemeiază coloniile din New England; tot acum
este întemeiat oraşul Boston, iar în 1632, Maryland, şi în 1634, Delaware.
O altă zonă aflată în vizorul englezilor pentru colonizare era America
Centrală – Antilele. Prima colonie engleză în Antile a fost insula Barbados,
întemeiată între 1625 şi 1627, prosperitatea acestei colonii fiind enormă.
Între coloniile din America de Nord şi cele din Antile se poate
observa o deosebire în ceea ce priveşte organizarea politică, viaţa
economică şi cea socială. În America de Nord clima era temperată, ceea ce
17
Ibidem, p. 96.
18
C. Mureşan, Imperiul Britanic, Bucureşti, 1967, p. 23.
19
Ibidem, p. 28.

5
duce la un caracter complex al economiei, iniţial agrar, cu extinderi spre
industrie şi comerţ. Aşezările sunt populate cu emigranţi din metropolă,
predomină proprietatea mijlocie şi mică, iar mâna de lucru este liberă.
Aceste trăsături duc la un regim politic deosebit, având la bază principiul
autoadministrării, al dreptului coloniştilor de a-şi alege organe repre-
zentative proprii. În Antile coloniile prezintă cu totul alte caracteristici.
Aşezarea în zona tropicală determină o acomodare greoaie a europenilor
la condiţiile de climă. Elementul european joacă aici rolul conducerii,
munca fiind prestată de indigeni. Predomină marea proprietate, fiind
întâlniţi şi foarte mulţi sclavi. În consecinţă, regimul politic este mai puţin
evoluat20.
Anglia a încercat să îşi întemeieze colonii şi în Indiile Orientale.
Prima expediţie are ca punct final Indonezia (1601-1603); în 1608 englezii
debarcă în India, intrând din nou în conflict cu portughezii. În 1615 este
întemeiată prima factorie engleză în India, iar în 1650 este stabilit
monopolul comercial al Companiei Indiilor.
La începutul secolului al XVII-lea, principala bază colonială britanică
era America, unde coloniile ocupau o suprafaţă bine definită, în cuprinsul
căreia locuia o populaţie destul de numeroasă. Se estimează că în
intervalul 1618-1642 au emigrat în colonii circa 80000 de supuşi englezi. În
mare parte emigraţia era determinată de mizeria şi persecuţiile politice şi
religioase din metropolă. Printre primii emigranţi s-au aflat şi deportaţi,
trimişi ca sclavi în colonii21.
Patentele pentru autorizarea colonizărilor erau un drept personal al
regelui, care avea pretenţia ca puterea asupra să-i aparţină în exclusivitate.
Organul care avea în atribuţiile sale problemele coloniale era Consiliul
privat al regelui. În 1619, în Virginia s-a întrunit pentru prima dată o
adunare reprezentativă, alcătuită din 22 de reprezentanţi.
Sub primii Stuarţi se pot distinge trei categorii de colonii: cele ce
aparţineau unor companii comerciale, cele regale şi cele ce erau acordate
de rege unor nobili. Dacă expansiunea colonială a fost, sub începuturile
dinastiei Stuart, rezultatul iniţiativei economice, în continuarea secolului al
XVII-lea, tendinţa va fi de transformare a coloniilor private în colonii
dependente de Coroană, deoarece multe colonii deveniseră centre de
opoziţie antiregalistă. Ca urmare, apar colonii înfiinţate fără autorizaţie
regală: în 1635 Connecticut (întemeiată de colonişti disidenţi din
Massachusetts), iar în 1636 Rhode Island.

20
Ibidem, pp. 34-37.
21
Ibidem, p. 41.

6
 Odată cu revoluţia engleză din 1642, în politica colonială se produc
schimbări importante. Se elimină caracterul privat al coloniilor; se schimbă
compoziţia fluxului de emigranţi, ponderea principală fiind deţinută acum de
regalişti. Datorită preocupării metropolei cu problemele interne, în condiţiile
războiului civil, în colonii apar primele veleităţi de independenţă, în special
prin lărgirea spectrului relaţiilor comerciale 22. Principala ţintă a comerţului
colonial va fi Olanda, care va specula în mod abil această ocazie,
devenind, la sfârşitul secolului al XVII-lea, o mare putere maritimă a Eu-
ropei, concurând cu succes Anglia în politica colonială.
Înfiriparea imperiilor coloniale portughez şi spaniol şi, mai târziu,
britanic, a reprezentat prima consecinţă a marilor descoperiri geografice.
Totuşi, nu se poate face un bilanţ complet fără a se lua în considerare şi
celelalte consecinţe, de pe plan economic sau spiritual. Europenii au găsit
în Lumea Nouă noi valori, moduri de trai diferite, care au clătinat concepţia
pe care o aveau despre lume. Imperiile coloniale au fost o consecinţă a
politicii de expansiune, bazată pe o concurenţă acerbă, a marilor puteri
maritime. Dorinţa de cunoaştere, setea de bogăţii au reprezentat şi ele
cauze ale expansiunii şi cuceririi. Chiar dacă au avut şi urmări nefaste,
precum dispariţia unor civilizaţii, marile descoperiri au reprezentat în primul
rând pasul decisiv spre modernitate.

Bibliografie

22
Ibidem, p. 46.

7
1. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, volumul al III-
lea, traducere de Monica Timu, ediţie îngrijită, note şi comen-
tarii de Doina Barcan-Sterpu, Institutul European, Iaşi, 1998.

2. Istoria Europei, coordonatori Jean Carpentier şi François

Lebrun, prefaţă de René Rémond, traducere de A. şi S.
Skultéty, Humanitas, Bucureşti, 1997.

3. Mureşan, Camil, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucu-

reşti, 1967.

4. de Oliveira Marques, A. H., Istoria Portugaliei, traducere de M.

Ghiţescu, Editura Enciclopedică, Iaşi, 1996.

5. Todorov, Tzvetan, Cucerirea Americii. Problema celuilalt.,

traducere de Magda Jeanrenaud, Institutul European, Iaşi,
1994.