Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul
afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită tuturor
afacerilor poate fi criticată, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează, de fapt,
operaţiunile legate de marfă – distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor are un domeniu
de reglementare mult mai vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea
pentru „denumirea drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice
ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat sau de drept public.”
Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care
reglementează afacerile.
Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca activitate aducătoare de
profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă variantă economică
(financiară, industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează mai uşor la noţiunea de
afacere. Au devenit deja uzuale expresii precum mediu de afaceri, om de afaceri, plan de afaceri etc.
Cu acelaşi înţeles, noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de circulaţie internaţională, business în
engleză, affaire în franceză, geschaft în germană.
Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei până în
momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri, a celor care reglementează
relaţiile ce se stabilesc între stat, pe de-o parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul administrativ, dreptul
fiscal, dreptul penal etc.), relevând intervenţia statului în economie. Dreptul afacerilor impune aplicarea unor
dispoziţii de drept civil (cum ar fi acele reglementări care au în vedere protecţia consumatorilor, regimul juridic
al bunurilor) sau a unor dispoziţii din dreptul muncii (ca angajarea salariaţilor într-o întreprindere, răspunderea
disciplinară, materială, jurisdicţia muncii etc.).
Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii care să fie
unanim acceptată în literatura de specialitate.
Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de dreptul
comercial, care este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins decât
dreptul comercial.
Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul raţional care permite
determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit să se delimiteze dreptul
afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu dreptul comercial.
Dreptul afacerilor îşi afirmă specificitatea sa în raport cu dreptul civil. Dar sunt întreţinute cu acesta
raporturi complementare. Cerinţele proprii ale dezvoltării afacerilor sunt: rapiditate şi simplitate, securitate,
tehnicitate, încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept de excepţie faţă de
dreptul civil, care este un drept comun, trebuie supus unor interpretări restrictive.

Norma juridică
 Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul obiectiv. De respectarea lor depinde buna
funcţionare a societăţii.Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politeţe etc., normele juridice
au un caracter obligatoriu.
Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite prin aplicarea acestor norme alcătuiesc
ordinea de drept.
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care poate
fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care
îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea
salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc;
norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când
vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia
respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României;
norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează
să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
aplicarea normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de
drept: ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare a dreptului nu are de făcut o individualizare
a sancţiunii (spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau relativ determinată, dacă organul de
aplicare a dreptului trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările concrete ale facptei, sancţiunea potrivită
– caz în care norma nu cuprinde decât limita minimă şi cea maximă a sancţiunii. De exemplu, pedeapsa aplicabilă în
cazul săvârşirii unei infracţiuni poate varia între doi şi cinci ani închisoare.
Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz, organul de aplicare a dreptului are de ales
între două sau mai multe variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei. De exemplu,
închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt stabilite
sancţiuni de categorii diferite. De exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.
Clasificări ale normelor de drept:
După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de drept penal, de
drept administrativ, de drept comercial etc.
După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o anumită acţiune) şi
norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele
regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită reglementare legală se
recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă autonomie faţă
de autoritatea statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care cuprind în structura lor toate elementele) şi
norme nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul normativ face trimitere la
2
alte norme (norme de trimitere) sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative ulterioare
(norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par susceptibile de
aplicare două norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt
de strictă interpretare şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în: Constituţie, legi,
decrete, hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor judeţene sau locale.

Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;
în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc
normele juridice
într-un sistem de drept dat.
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de
drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a statului şi dreptului.
Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei
dreptului romanic (continental), este legea.
Conceptul de lege are două accepţiuni:
în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, după o procedură
specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru societate
şi ele se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele,
instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de asemenea, valoare
normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit
căruia actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.
Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.
Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu,
art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate
urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

3
Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu
este admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon,
unde judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea
pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme
juridice sau modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmează
să fie elaborată) apărute în doctrină au o importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege
lata (despre legea în vigoare).

Raportul juridic civil

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie
între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept
civil.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi
raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între
proprietar şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de
natură să aducă atingere dreptului proprietarului.
caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în
bani;
caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce deosebeşte un raport specific dreptului
privat de un raport de drept public, raport de autoritate;
caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe:
voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin norme de drept,
voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul juridic respectiv. Această a doua
latură a caracterului voliţional se întâlneşte numai în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice civile,
ştiut fiind că actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi conţinut.

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:
calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,
calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc
izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la rândul lor, poartă denumiri specifice:
în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,
în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,
4
in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect
activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de
subiect activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut, cât şi calitatea de
subiect pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător.
La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat,
dar, în acelaşi timp, este şi subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului.
În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi:
activă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi creditori şi un singur debitor,
pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi un singur creditor,
mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori.
4.1.1 Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii, care se
identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Capacitatea
civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin următoarele:
legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,
inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi înstrăinată,
intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de lege,
egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă, fără discriminări,
universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul nr.
31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică stabileşte următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte
capacitate de folosinţă la naştere. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a
capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba docimaziei
(prin care se atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea prin care se dovedeşte că un copil s-a născut viu.
Copilul născut mort se consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod retroactiv,
capacitatea lui de folosinţă anticipată dobândită va fi anulată.

În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată de acelaşi Decret nr. 31/1954 este că
aceasta se pierde la moarte. Dacă moartea este fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de folosinţă ia
sfârşit la data trecută în certificatul de deces.
Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, legea prevede procedura
declarării judecătoreşti a morţii. Aceasta este de două feluri: declararea judecătorească a morţii precedată de
declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea
judecătorească a dispariţiei.
Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei: pentru aceasta trebuie
să existe o hotărâre de declarare a dispariţiei. Condiţia de fond pentru declararea dispariţiei este ca de la data
5
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi trecut cel puţin 1 an. În cadrul acestei
proceduri de declare judecătorească a morţii este necesar ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani. Data încetării capacităţii de folosinţă este data stabilită ca fiind
data morţii în hotărârea declarativă de moarte.
Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei. În ipoteza în care persoana a dispărut
în împrjurări excepţionale care lasă să se presupună că a murit: fapte de război, accident de cale ferată,
naufragiu etc., ea poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de la data împrejurării excepţionale a trecut cel
puţin un an, fără a fi declarată în prealabil dispărută .
Dacă cel declarat judecătoreşte mort se întoarce, este repus în toate
drepturile sale, hotărârea declarativă a morţii fiind anulată de urgenţă.
În ceea ce priveşte posibilitatea limitării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, care intervine numai
în situaţii excepţionale, ca, de exemplu, când, prin hotărâre judecătorească se interzic anumite drepturi. Într-o
asemenea situaţie se consideră că persoana fizică este lipsită efectiv de drepturile respective şi nu că este lipsită
de exerciţiul drepturilor interzise.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este recunoscută tuturor
oamenilor), precum şi de existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces treptat de
maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:
Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din
cauza unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste
persoane nu pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin
excepţie, minorul sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de
alimente) şi acte de conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot
fi niciodată prejudiciabile pentru cel care le încheie.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai
multe categorii de acte juridice:
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le putea
încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de 14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de
administrare prin care se pune în valoare un bun sau un patrimoniu;
după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi
putut dispune dacă ar fi fost major;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi
actele de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea la un drept – în cazul acestora din urmă minorul
între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de încuviinţarea autorităţii tutelare;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate încheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei altuia.
Această interdicţie se explică prin necesitatea ocrotirii minorului.
Capacitatea de exerciţiu deplină – specifică persoanelor majore, de peste 18 ani, dacă nu au fost puse sub
interdicţie. Ca principiu, majorii au posibilitatea de a încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor în
privinţa cărora există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.
6
4.1.2 Persoana juridică
Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular
de drepturi şi obligaţii civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De exemplu,
societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de identificre fiscală etc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică, elementele constitutive ale
oricărei persoane juridice sunt:
o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare etc.),
un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care compun
persoana juridică respectivă,
un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc.
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă – de folosinţă şi de exerciţiu,
capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă. Conform acestui principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care
corespund scopului pentru care a fost constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a
actelor încheiate de persoana juridică.

4.2 Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor lor
corelative.
Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită
sau de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, în caz de
nevoie putând apela la forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe criterii.
După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său are posibilitatea de a-l
exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere
dreptului absolut.
Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor le este opozabil
dreptul absolut recunoscut subiectului activ.
Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală negativă, în sensul că toate celelalte
persoane cu excepţia titularului dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o atingere
dreptului absolut.
Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, cât şi drepturi
personal nepatrimoniale, cum este dreptul la nume.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ (numit creditor) are
posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

7
 Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport juridic
obligaţional. Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început
atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal nepatrimonial.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele se împart în
drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele
asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte în temeiul lor se
încheie între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul de folosinţă,
dreptul de concesiune, dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie şi
servitute).
Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale şi sunt drepturi care garantează un alt drept
de creanţă: ipoteca, gajul şi privilegiile.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde
subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui raport juridic obligaţional. Ele sunt
drepturi relative.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire de drepturile reale care sunt enumerate
limitativ în lege.
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure şi simple sau afectate
de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său certitudine maximă, deoarece existenţa şi
exerciţiul lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Modalităţile de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele vor fi
analizate în capitolul despre actul juridic civil.
4.2.2 Obligaţia civilă
Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare
cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.
O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în obligaţii de a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau predarea unui bun. De
exemplu, obligaţia vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de a face.

8
 Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept
relativ. În primul caz este vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face nimic de natură
să aducă atingere dreptului absolut. În al doilea caz este vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume,
ceea ce ar fi putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei
persoane îşi poate asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen determinat.
A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi negative.
Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este o obligaţie negativă
deoarece constă într-o abstenţiune.
A treia clasificare după obiect creeată două categorii de obligaţiiŞ obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace.
Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a ajuns la un rezultat determinat. De
exemplu, obligaţia proiectantului de a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire, obligaţia
cărăuşului de a transporta un grup de persoane etc.
Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune toată stăruinţa sa pentru a atinge un
rezultat, dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client, obligaţia
profesorului de a medita un elev, obligaţia medicului de a trata un pacient. În acest din urmă caz, creditorul,
dacă este nemulţumit, trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească că debitorul nu a
depus toate eforturile de care ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opozabile între părţi,
obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.
Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi drepturile de creanţă.
Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor, adică persoanelor care nu au participat la
încheierea raportului juridic. De exemplu, dacă A este proprietarul unui apartament pe care îl închiriază lui B pe
termen de 1 an, iar înainte de expirarea acestui termen A vinde apartamentul său lui C, atunci C (care este terţ
faţă de contractul de locaţiune) va fi ţinut să respecte locaţiunea, în măsura în care aceasta este constatată printr-
un înscris cu dată certă.
Obligaţiile reale sunt atât de strâns legate de un bun, încât sunt adevărate sarcini reale. De exemplu,
obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva, obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural
naţional de a-l conserva.
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât creditorul poate să apeleze la forţe de
constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
În cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de constrângere a statului nu este posibil. Dar
dacă ele sunt executate de bună voie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei.
Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe.
Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi un debitor şi care nu sunt afectate de
termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte.

4.3 Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care
este îndreptăţitit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.

9
 În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este referitoare la un bun. Din cauza
caracterului social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci
doar obiect derivat al acestora.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi susceptibilă de a fi însuşită prin intermediul
drepturilor patrimoniale.
Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după numeroase criterii.
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile (mişcătoare sau
nemişcătoare).
Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:
bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin forţă proprie sau printr-o forţă
exterioară;
bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la care se aplică; în această
categorie intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, drepturile
de proprietate intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei societăţi comerciale;
bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile prin natura lor, dar care, în baza înţelegerii între părţi,
se consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de
exemplu, recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie, materialele rezultate
din dărâmare şi produsul carierelor.
Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:
bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute fiind construcţiile şi
terenurile:
bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplică, cum ar fi dezmembrămintele dreptului
de proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul, servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc;
bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile
deoarece sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu uneltele agricole, seminţele, cărămizile din
ziduri şi prizele, tablourile, oglinzile şi statuile aşezate înadins.
După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în mod liber. Între acestea, o anumită
categorie de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege,
de exemplu, armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul cultural naţional, medicamentele şi substanţele
toxice etc.
Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil, categorie în care
intră bunurile aflate în domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
După modul în care sunt individualizate, există bunuri individual determinate şi bunuri determinate
generic.
Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res certa) se individualizează prin însuşiri
proprii, specifice. În această categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite bunuri care se pot
individualiza prin însuşiri specifice, cum ar fi o casă, individualizată prin stradă şi număr, o maşină
individualizată prin numărul de motor etc.
Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res genera) se individualizează prin însuşirile
speciei sau categoriei căreia îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare, numărare,
cântărire.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:
10
în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl
formează un bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător chiar
din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv predat; dacă bunul care formează obiectul
contractului de vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător se va produce doar în momentul predării, adică al individualizării bunului prin măsurare, numărare,
cântărire;
în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul bunurilor certe se aplică regula res perit domino
(bunul piere pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se aplică regula res perit debitori, considerâdu-se
că riscul pieirii bunului revine debitorului obligaţiei de predare a bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată
(genera non pereunt), ele sunt înlocuite cu altele;
în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul executării obligaţiei de predare este locul unde se află
acel bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen obligaţia de predare se execută la locul unde se află
debitorul acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter
dispozitiv, deoarece ele funcţionează numai în măsura în care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu
privire la locul predării bunului.
În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi natură, bunurile pot fi fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executatea unei obligaţii civile. De regulă,
bunurile de gen sunt fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii civile, de regulă, bunurile
certe.
În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate interveni numai în cazul bunurilor fungibile.
În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat, bunurile pot fi consumptibile şi
neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă integral substanţa la prima întrebuinţare. De
exemplu, alimente, combustibili, bani etc.
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De exemplu, mobilă, rechizite etc.
Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia contractului de împrumut. Contractul de
împrumut care are ca obiect un bun neconsumptibil se numeşte împrumut de folosinţă, bunul împrumutat
trebuind să fie restituit în materialitatea lui. Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumptibil,
atunci poartă denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va fi obligat să restituie alte
bunuri, de aceeaşi cantitate şi calitate.
În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte
bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului (mere pădureţe, urzici, sporul animalelor etc.),
fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului (recolta),
fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile, dobânzile).
Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele sunt
foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale (minereul dintr-o mină, nisipul din albia râului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de dobândire a fructelor. Fructele naturale
şi cele industriale se dobândesc prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zi la zi, prin simpla
scurgere a timpului.
11
 De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să
restituie nu numai obiectul plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.
După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi bunuri incorporale.
Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp ce bunurile necorporale au un caracter
abstract, ele neputând fi percepute prin simţuri. În aceată ultimă categorie intră drepturile patrimoniale,
acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu au o existenţă concretă.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin posesie de bună credinţă numai în măsura în
care este vorba de bunuri corporale.
După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe destinaţia economică, există bunuri
divizibile şi bunuri indivizibile. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau împărţelii. Bunurile divizibile vor fi
împărţite în natură, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia la a
plăti o sultă celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între
coproprietari.
După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp ce cele accesorii folosesc la
întrebuinţarea unui alt bun, considerat principal. De exemplu, beţele la schiuri, arcuşul la vioară, rama la tablou
etc.
Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul urmează soarta principalului. Dacă părţile nu
au precizat în contractul încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi
regim juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale.

12
Actul juridic civil

Noţiune şi clasificare

Regăsim în actul juridic civil cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii civile. „Actul juridic exprimă
voinţa subiectului de a participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este expresia afirmării
şi împlinirii personalităţii umane. Afirmaţia voinţei este expresia reală a libertăţii omului”.
Definiţie
Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În literatura de specialitate s-au conturat două categorii
de definiţii ale actului juridic civil:
prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
donaţie etc.);
cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului juridic civil, surprinzând ceea ce este esenţial pentru
toate speciile de acte juridice civile.
În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie de definiţii – definiţii generale ale actului juridic
civil, în care se are în vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.
Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după cum este vorba de:
definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se precizează că prin act juridic civil se înţelege o
manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a crea, modifica sau stinge un
raport juridic;
definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri care consideră actul juridic civil
ca fiind „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – săvârşită cu intenţia de a stabili,
modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca, de existenta acestei intenţii, să
depindă însăşi producerea efectelor juridice”.
Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică, ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe
fond, corectă.
Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este următoarea:
„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută cu intenţia de a produce efecte juridice,
respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.” Aşadar, cele trei elemente definitorii ale
actului juridic civil sunt:
este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;
scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile; acest element diferenţiază actul
juridic civil de faptul juridic civil, săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în
puterea legii;
aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile
concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din alte ramuri ale dreptului.
Accepţiunile noţiunii de act juridic civil
În literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”, „act juridic” şi „act”, toateavând acelaşi înţeles.
Acest înţeles poate fi:
act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în
scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică însăşi (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.);
13
act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau instrumentum se referă la înscrisul constatator al
manifestării de voinţă (al operaţiei juridice însăşi).
Clasificarea actelor juridice civile:
Prin stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte juridice, potrivit unor criterii, se ajunge la
delimitarea diferitelor categorii de acte juridice civile.
„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act juridic civil într-o categorie sau alta nu
este numai o chestiune de ordin ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcţie de categoria
în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte anumite consecinţe (efecte) juridice.”

Categorii de acte juridice civile:

După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure voinţe, al voinţei unei singure părţi. Exemple
de acte civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei succesiuni,
renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse comunicării (de exemplu, oferta); acte
nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul).
Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia fără sarcină,
fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi.
Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de voinţă a două părţi (reprezintă voinţa
concordantă a două părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil: vânzarea-cumpărarea,
mandatul, împrumutul, donaţia etc.
Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau
a stinge între dânşii un raport juridic.”
Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a trei sau mai multe părţi. De exemplu,
contractul civil de societate.
Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele planuri:
al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se apreciază numărul corespunzător de voinţe);
al regimului juridic – diferenţiat – pe care îl au viciile de consimţământ (aspect de care ne vom ocupa separat,
cu ocazia analizei viciilor de consimţământ).

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se
urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul oneros este
acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“. Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-
cumparare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul încheierii actului
juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel act cu titlu
oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.
Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind
că există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă (alea). Sunt
aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc.
14
Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este
echivalentul obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate
părţile, de un eveniment incert”.
Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa câmpului de acţiune al dispozitiilor legale care
reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru motivul că şansele de
câştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.”
Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui
folos patrimonial în schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una
din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit
menţionăm: donaţia, mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat.
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial
procurat; de exemplu, donaţia, legatul);
acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora
patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul neremunerat etc.).
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică sub mai
multe aspecte:
în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie actul; în general, legea civilă este mai pretenţioasă
când este vorba de actele cu titlu gratuit;
în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă este mai exigentă în privinţa actelor cu titlu gratuit;
regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o categorie juridică la alta (leziunea nu priveşte actele cu
titlu gratuit).
După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a existat anterior. În
lipsa unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo plus juris ad
alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care el
însuşi le are). Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă
etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv
preexistent. Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, precizăm că: a) actul constitutiv şi actul
translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi pentru trecut
(ex tunc); b) are calitatea de având-cauză numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi
partea dintr-un act declarativ; c) numai actele juridice translative pot să constituie just titlu pentru uzucapiune
(dobândirea unui drept real asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele juridice
translative sunt supuse rezoluţiunii;
e) publicităţii imobiliare, în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.
După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi de
dispoziţie.
Este de conservare actul juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil.
Deci, cu o cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai mare, actul de conservare fiind
15
deosebit de avantajos pentru autorul său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii prin
intentarea acţiunii în justiţie, înscrierea unei ipoteci etc.
Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie) actul juridic civil prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare
reţinem: reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite
condiţii etc.
Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui
drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie: vânzarea-
cumpărarea, donaţia.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
în materia capacităţii, unde regimul juridic diferă în raport de felul actului;
în materia reprezentării;
în materia efectelor faţă de terţi;
în materia acceptării moştenirii etc.

5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.

Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut evaluabil în bani.
De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (donaţie, vânzare-
cumpărare, împrumut etc.).
Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este
act nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta să ia numele de
familie al unuia dintre ei.
Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii deoarece, anulându-se un act
nepatrimonial, nu se pune problema „restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii incapabilului.

După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.
În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea
valabilă a unui act juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.
Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor
(sau autorului lor).
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea lor
valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute anume de
lege. Forma solemnă pentru un astfel de act e o condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem).
Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.
Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea sa valabiă
fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau remiterea bunului.
Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.
Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea
unui teren); sau un act poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act real (de exemplu:
darul manual, care este o specie de donaţie).
Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilitaţii actelor juridice
civile, din punctul de vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

16
În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi acte pentru
cauza de moarte (de mortis causa).
Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de moartea autorului
sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu-şi produce efectele decât
la moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte.
Importanţa juridică a acestei clasificari apare pe planul:
capacităţii de a încheia actele juridice civile;
formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.

În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile pot fi acte subiective şi acte
condiţie.
Este act juridic civil subiectiv acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului sau
autorilor lui. „Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intră în această categorie.”
Este act juridic civil-condiţie acel act la a cărui încheiere părţile îşi exteriorizează voinţa doar în privinţa
naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care părţile nu pot
deroga. De exemplu: căsătoria, înfierea, contractul de închiriere tip a suprafeţelor locative de stat.
Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii actelor juridice, în special în privinţa
aprecierii condiţiilor de valabilitate.

Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte afectate de modalitaţi.
Este act pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau sarcină).
Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau
actul de opţiune succesorală.
Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Există acte civile care sunt
esenţialmente afectate de modalităţi, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere,
contractul de împrumut, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină.

Această clasificare este importantă din punctul de vedere al valabilităţii actelor juridice civile şi din
acela al producerii efectelor lor juridice.

După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii.
Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.
Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică
depinzând de soarta altui act juridic, principal. Din această categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul,
arvuna, clauza penală.
Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii valabilităţii şi eficacităţii actelor
juridice civile, cât şi în ceea ce priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se aplică regula accesorium sequitur
principalem (accesoriul urmează soarta juridică a principalului).

În raport de legătura actelor juridice civile cu cauza (scopul), acestea pot fi cauzale şi abstracte.

17
Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza cauzei (scopului său); dacă scopul este ilicit,
imoral sau lipseşte, actul juridic este lovit de nulitate.
Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa
neimplicând analiza valabilităţii cauzei. Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare. Acestea
din urmă sunt înscrisuri (instrumentum) care încorporează operaţiuni juridice (negotium). Ele pot fi la purtător,
nominative sau la ordin.
Această clasificare este importantă în materia probelor, a valabilităţii actelor juridice şi a titlurilor de
credit. În ceea ce priveşte titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiză a scopului sau cauzei actului
juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea.

În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele strict personale şi actele care pot fi încheiate şi prin
reprezentare.
Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut decât personal, nu şi prin reprezentare. De
exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate şi
prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la regulă,
normele juridice ce reglementează actele strict personale sunt de strictă interpretare şi aplicare, ca orice excepţie
(exceptio est strictissimae interpretationis).

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).
Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare
proprie. În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice (numite)
constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia.
Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi o denumire proprii
(de exemplu, vânzarea cu clauză de întreţinere).
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, aceasta este evidentă în determinarea
regulilor aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile generale existente în materia
actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit (asemănător), întrucât acestea din urmă formează
excepţia în raport cu primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae
interpretationis).

Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o dată (uno
ictu) şi acte cu executare succesivă.
Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare implică o singură prestaţie din
partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca varietate
de donaţie.
Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp.
De exemplu, contractul de locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de întreţinere.
Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce priveşte:
consecinţele neexecutării culpabile:
contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat şi pentru
trecut, ex tunc);
contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);
efectele nulităţii:

18
nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că
actul n-a existat niciodată;
nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Condiţiile actului juridic civil

Definiţie, enumerare, terminologie:

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente din care este alcătuit un asemenea act.
Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a
contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.”
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic,
indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.
Cu toate că textul mai sus citat consideră drept condiţie a actului juridic civil „consimţământul valabil al
părţii ce se obligă”, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, „orice participant la raporturile juridice
civile trebuie să exprime un consimţământ valabil.”
Codul civil prevede numai cele patru condiţii de fond esenţiale pentru orice act juridic civil, dar, cum s-a
precizat în doctrină, există şi o condiţie de formă care este cerută pentru validitatea actelor formale sau
solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.
Termenul „condiţie” este „polivalent”. În afară de înţelesul arătat, acela de element al actului juridic
civil, el este primitor de încă două sensuri:
condiţie = modalitate a actului juridic civil;
condiţie = clauză a actului juridic civil.

Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:

Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi de fond (care privesc
conţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se referă la exteriorizarea voinţei). Ele se mai numesc şi
condiţii intrinseci şi condiţii extrinseci.
în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem condiţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului)
şi condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fară să afecteze valabilitatea actului juridic).
După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul nerespectării lor, condiţiile pot fi de validitate (nerespectarea
cărora atrage nulitatea actului juridic civil) sau de eficacitate (a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului
juridic civil, ci o altă sancţiune mai blândă – de exemplu, inopozabilitatea).
în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii generale (care privesc toate
actele juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile – de
exemplu, actele solemne).
Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele patru puncte de vedere.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil:

19
 „Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esentială care constă
în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor
de drept civil.”
Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a persoanei juridice si, totodată, o premisă
a capacitaţii de exerciţiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind discernământul,
pentru persoana fizică).
Potrivit art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar art.
950 C. civ. precizează: „Necapabili de a contracta sunt:

minorii; 2. interzişii; ... 4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.

Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Ca orice
exceţie şi aceasta trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele care o conţin sunt de strictă interpretare şi
aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis).
Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul juridic civil este prevăzut de art. 6 alin. 1
din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege”.
Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art. 949 C. civ., precum şi în art. 856 C. civ.
şi art. 1306 C. civ.
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile are un
specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat în art.
34 din Decretul nr. 31 / 1954.
Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în timp ce discernământul este o stare de
fapt (de facto), acesta din urmă putând fi întâlnit, accidental, chiar şi la o persoană incapabilă, după cum este
posibil ca o persoană capabilă, după lege, să nu aibă, temporar, discernământ.
În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ea este prevazută de art. 6
alin.1 din Decretul nr. 31/ 1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte dispoziţii ale legilor civile, dispoziţii ce
vor fi studiate în contextul analizei conţinutului capacităţii de folosinţă.
Consimţământul:
„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care
constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.”
Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic
bilateral sau a autorului actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă.
În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta „este rezultatul unor procese psihologice
interioare prin care subiectele receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce măsură scopurile
urmărite se vor realiza în cadrul legal.”
Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie obiect de preocupare pentru psihologie,
dar interesează şi ştiinţa dreptului.
Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce cuprinde două elemente: consimţământul
şi cauza (scopul).
Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.
20
 Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces psihologic complex. Acest proces
cuprinde, în principal, patru etape:
Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă, e reflectată în mintea umană. Se ajunge la reflectarea
mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu
rămâne singură, ci se întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi persoane, acestea din urmă putând fi sau nu în acord
cu prima.
A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au
dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în competiţie).
Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece de la deliberare la luarea hotărârii încheierii actului
juridic civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în vedere.

Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au un caracter intern, ele existând la nivelul
minţii umane.
Pentru ca acest fapt psihologic să devină fapt social, trebuie ca hotărârea luată de persoana respectivă să fie
exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor persoane.
Din acest proces complex al formării voinţei, dreptul civil reţine două elemente:
hotărârea exteriorizată şi
motivul determinant.
Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce motivul determinant este cauza sau scopul actului
juridic civil. Aceasta este „construcţia tehnică a voinţei”.
„Codul nostru civil consacră – chiar dacă nu in terminis, dar neîndoielnic – două principii” care
cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
1 – principiul libertaţii actelor juridice civile, denumit şi principiul autonomiei de voinţă;
2 – principiul voinţei reale, denumit şi principiul voinţei interne.
Principiul libertaţii actelor juridice civile:
Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu convenţii şi să facă sau nu acte
unilaterale, în condiţiile respectării legii şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile sunt libere să stabilească
conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să
modifice sau să pună capat actului civil pe care l-au încheiat.
Acest principiu este consacrat, indirect, în cel puţin două texte ale Codului civil, şi anume:
alin. 1 ai art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”;
art. 5: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează odinea publică
şi bunele moravuri.”
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele:
ordinea publică (principiile şi normele juridice ce reglementează ordinea economică, socială şi politică din
statul de drept);
bunele moravuri;
normele imperative civile (de la care nu se poate deroga).

Principiul voinţei reale (interne):

21
Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi elementul social (extern). Atunci când între
cele două elemente există concordanţă, nu se pune problema determinării principiului aplicabil, deoarece voinţa
este aceeaşi.
Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu vointă reală, căreia dintre acestea două îi dăm prioritate?
Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa reală,
internă şi voinţa exteriorizată, declarată.
În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au conturat două concepţii:
a) concepţia subiectivă dă prioritate voinţei interne, reale;
b) concepţia obiectivă dă prioritate voinţei externe, declarate.

Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje.

Concepţia subiectivă este consacrată de Codul civil francez de la 1804 şi satisface securitatea statică a
circuitului civil (se poate pune în discutie valabilitatea unui act translativ de drepturi din cauza neconcordanţei
dintre voinţa reală şi cea exprimată).
Concepţia obiectivă este consacrată de Codul civil german de la 1900 (B.G.B.) şi are avantajul asigurării
securităţii dinamice a circuitului civil, ceea ce este de natură a încuraja încheierea de acte juridice civile.
Codul civil român de la 1864, fiind de inspiraţie franceză, adoptă principiul voinţei reale, (interne) şi
admite, ca excepţie, şi sistemul voinţei declarate.
Concepţia subiectivă este consacrată de art. 977 C. civ.: „Interpretarea contractelor se face după intenţia
comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, art. 1175 C. civ. prevede
ca „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii
lor universali …”
Admiterea, cu caracter de excepţie, a sistemului voinţei declarate (externe) rezultă din urmatoarele
aspecte:
„a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un înscris nu poate fi combătut, în principiu, decât tot
printr-un înscris;
b) dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. prevăd că nu se poate primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau
peste ceea ce cuprinde actul”;
în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi doar actul public, deşi acesta este un act fictiv (art. 1175 C.
civ. partea a doua).
Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile urmatoare:
să provină de la o persoană cu discernământ;
să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
să fie exteriorizat;
să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

Aşa cum am mai arătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept (de iure),
prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt (de facto).
În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, aceasta este prezumată că are
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile; în timp ce persoana fizică lipsită de capacitate de

22
exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate
mintală. Minorul între 14 şi 18 ani este considerat că are discernământul juridic în curs de formare.
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu
deplină capacitate de exerciţiu.
În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea prezumă că persoana este lipsită de
discernământ), în practică există şi incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o persoană – capabilă, după lege –
în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu: hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia puternică).
Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ decurge din însaşi esenţa actului juridic civil, care este
definit ca o manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:
manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă (jocandi causa), fie din prietenie, curtoazie sau din pură
complezenţă;
manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce se obligă („mă oblig dacă
vreau” – si voluero);
manifestarea de voinţă este prea vagă;
manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis), cunoscută de cocontractant.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat – condiţie ce este impusă chiar de definiţia consimţământului
(hotărârea de a încheia actul juridic civil manifestată în exterior).
Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de exteriorizare a voinţei;
deci simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie valabil din punct
de vedere al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie actele solemne,
pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma
autentică, de regulă).
Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a consimţământului:
în scris;
verbal;
prin gesturi sau fapte concludente.
Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o formă expresă, fie într-o formă tacită, implicită.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi problema valorii juridice a tăcerii: tăcerea,
prin ea însăşi, nu valorează consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie, şi anume:
atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C. civ.);
atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.
Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic civil.
Sunt vicii de consimţământ:
eroarea;
dolul;
violenţa;
23
leziunea.

e) Viciile de consimţământ:

Eroarea
Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare ….”
Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea
uneia din parţi la încheierea actului juridic civil.
Clasificare:
După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:
eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de eroare, falsa reprezentare
căzând fie asupra naturii actului care se încheie (error în negotio), fie asupra identităţii obiectului (error în
corpore); sancţiunea ce intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută;
eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante (error in personam); eroarea-viciu
de consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului juridic;
eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări mai puţin importante la închierea actului juridic; ea
nu afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei.
2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:
eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la încheierea actului juridic
(tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare) şi
eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra existenţei sau conţinutului unui anumit act normativ sau
unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.
În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, aceasta a format obiect de
controversă în literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de
consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de consimţământ.
Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ se bazează pe prezumţia de cunoaştere a
legii exprimată de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii). Deci,
în viziunea promotorilor acestei teze eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ şi, ca atare, nu
duce la anularea actului juridic civil.
Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimţământ – exceptând normele imperative sau cele care
privesc ordinea publică – are ca argumente:
interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite că eroarea face consimţământul să nu fie valabil, fără a distinge
între eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care operează regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere
debemus;
atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ.,
referitor la mărturisire); deci, per a contrario, în celelalte cazuri eroarea de drept este admisă;
eroarea de drept, atunci când se produce, are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii; ori
ubi eadem ratio ibi idem jus;
24
jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de consimţământ.
Structura erorii-viciu de consimţământ:
Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natură psihologică (falsa reprezentare a realităţii). De aici
rezultă şi dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ.
Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite cumulativ:
elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic; deci,
dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această apreciere a caracterului determinant al
elementului fals reprezentat se face de regulă, după un criteriu subiectiv (de la caz la caz); prin excepţie, se
poate realiza aprecierea şi pe baza unui criteriu obiectiv, abstract;
când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca celălalt contractant să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie
că elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil – condiţie impusă de nevoia
asigurării stabilităţii circuitului civil.

În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ.
Dacă, printr-o simplă coincidenţă, ambele părti au fost în eroare, fiecare din ele poate cere anularea actului pentru
eroarea a cărei victimă este.
Dolul
Art. 953 C.civ. prevede „Consimţământul nu este valabil când este … surprins prin dol”, iar art. 960 C.
civ. dispune „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi,
sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune”.
„Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci,
dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-zisă).”
Clasificare:
în dreptul roman se distingea între:
dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor de dejucat;
dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii relative a actului juridic.
în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:
dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente importante, determinante la
încheierea actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat şi
dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau incidental, ce poartă asupra unor împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept
temei pntru o reducere a prestaţiei.
Structura:
Dolul este alcătuit din două elemente de structură:
un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în scopul
inducerii în eroare a persoanei;
un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act
juridic civil.
Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt
omisiv).
Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma sugestiei sau captaţiei.
25
 Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă în neinformarea
celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica judiciară a făcut următoarele precizări:
nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;
dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se exclud.
Condiţii:
Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două condiţii:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această problemă a caracterului determinant al dolului
se apreciază în concreto, de la caz la caz.
Şi cea de-a doua condiţie – dolul să provină de la cealaltă parte – este prevazută expres de art. 960 C.
civ. Deşi acest text legal lasa impresia că dolul este posibil doar în cazul actelor bilaterale, totuşi dolul sub
forma „sugestiei” poate fi întâlnit şi în cazul testamentului (de exemplu), care este act juridic unilateral.
În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru existenţa dolului este îndeplinită, în
actele bilaterale, şi atunci când:
dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre aceasta;
dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului
bilateral.
Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de
consimţământ trebuie sa-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

Violenţa
Cităm următoarele articole din Codul civil român referitoare la violenţă: art. 953 C.civ.:
„Consimţământul nu este valabil când este … smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ.: „Violenţa în contra celui ce
s-a obligat este cauza de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a
făcut convenţia”; art. 956 C.civ.: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta i s-a insuflat
temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine
cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.: „Violeţa este cauza de
nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art.
958 C. civ.: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia.”
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău care îi provoacă o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Clasificare:
în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
violenţa fizică (vis) – apare atunci când ameninţarea cu răul priveşte fie integritatea fizică, fie bunurile
persoanei (de exemplu, prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna; o astfel de situaţie echivalează cu lipsa
consimţământului, atragand sancţiunea nulităţii absolute);
violenţa morală (metus) – apare atunci când ameninţarea cu răul se referă fie la onoarea sau cinstea, fie la
sentimentele persoanei.
După caracterul ameninţării, deosebim între:
26
ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă
nu-şi îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este viciu de consimţământ;
ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând anulabilitatea
actului încheiat în astfel de condiţii.
Structura:
Violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente de structură:
un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău;
un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;
tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.
Condiţii:
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:
să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).
Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic trebuie ca:
temerea produsă să fie raţională după victima violenţei, ceea ce înseamnă că temerea trebuie să fie suficient de
puternică pentru a o face să încheie actul juridic;
temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul
subiectiv;
răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau patrimonial;
răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie (aşa
cum se consideră în doctrină, pentru identitate de raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă
printr-o puternică afecţiune.
Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie violenţă – viciu de
consimţământ. Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a legii.
Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea cuprinsă de art. 958 C. civ.
În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce determină o persoană să încheie un
anumit act juridic trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea
Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art. 1157-1160; art. 1162-1165) trebuie raportate la
dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi juridice:
„De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea
dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de
14 ani împliniţi, încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror
validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate,
chiar dacă nu este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte
că au lucrat cu discernământ.”
Porivit art. 1165 C. civ.: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune.”
Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă în disproporţia vădită de valoare între
două prestaţii. Ea se sancţioneaza cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.
27
 Structura:
Structura acestui viciu de consimţământ este diferită în funcţie de concepţia ce stă la baza reglementării
leziunii.
Potrivit concepţiei subiective, leziunea este compusă din două elemente: un element obiectiv, ce constă
în disproporţia de valoare dintre contraprestaţii şi un element subiectiv, ce constă în profitarea de starea de
nevoie în care se află cealaltă parte.
Conform concepţiei obiective, leziunea nu presupune decât un singur element, şi anume disproporţia
vădită de valoare ce există între contraprestaţii.
Dispoziţiile legale mai sus citate consacră concepţia obiectivă despre leziune, astfel încât cel ce o invocă
nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare ce există între contraprestaţii.
Condiţii:
Pentru ca actul juridic civil să fie anulabil pentru leziune, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
leziunea trebuie să fie o consecinţa directă a actului respectiv (în condiţiile în care art. 1158 C. civ. prevede că
acţiunea în resciziune nu poate fi exercitată când leziunea rezultă din un „eveniment cazual şi neaşteptat”);

leziunea trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic;

disproporţia de valoare existentă între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Domeniul de aplicare:
Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca,
precum şi din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.
Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având vârsta
între 14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp:
acte de administrare ;
încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
comutative;
lezionare pentru minor.
Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv
acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.”
Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se
obligă.”
Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi considerate obiect
derivat şi al actului juridic civil.
Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este identică cu definiţia obiectului raportului
juridic şi ni se pare firesc să fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte din actul juridic.”
Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil (acţiunile sau inacţiunile părţilor actului
juridic) şi conţinutul sau efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă naştere actul
juridic) nu trebuie să se confunde.
Condiţii de valabilitate:
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
să existe;
să fie în circuitul civil;
să fie determinat sau determinabil;
28
să fie posibil;
să fie licit şi moral.
În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite numai
pentru anumite acte juridice:
cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele constitutive sau translative de drepturi reale ;
obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, la actele intuitu personae;
să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, considerăm că acestea
trebuie analizate fiecare în parte:
Obiectul actului juridic trebuie să existe.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea următoarelor
reguli:
bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil sau să existe în viitor, cu o singură exceptie:
succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil (art. 965 C. civ.);

potrivit art. 1311 C. civ.: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă
era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea
preţului.”
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.
Art. 963 C. civ. prevede: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ. dispune că toate lucrurile care sunt în
comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.
Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic civil. De aceea este necesară
cunoaşterea clasificării bunurilor după regimul circulaţiei lor.
Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil.
Art. 948 C. civ. enunţă printre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, la pct. 3, „un obiect
determinat”.
În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel
puţin în specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru cert (res certa), condiţia este îndeplinită prin
arătarea caracteristicilor acestuia.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru determinat generic (res genera), acesta se
defineşte prin cantitate, calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce vor fi observate
în momentul executării actului.
Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.
Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla
obligatio). Este vorba de o imposibilitate absolută (pentru oricine) şi nu de o imposibilitate relativă (pentru un
anumit debitor).
Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.
Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când obiectul acestuia este în contradicţie cu legea sau
morala.
29
Cauza sau scopul actului juridic civil.
Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic şi „o cauză licită”.
Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit în momentul
încheierii unui astfel de act.
Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce s-a încheiat actul juridic?”
În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil român reglementează acest element esenţial al
actului juridic:
Art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun
efect”.
Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este expresă”.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi
ordinii publice”.
Elementele cauzei actului juridic civil:
Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul obligaţiei.
Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat constă în consideraţia contraprestaţiei
cocontractantului;
în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii bunului;
în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);
în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea unei imprejurări viitoare şi incerte, împrejurare de
care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).
Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în cadrul unei anumite categorii de acte
juridice.
Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului juridic; el constă în motivul determinant al încheierii
unui anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei.
Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul.
Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom analiza în continuare, se raportează la scopul mediat.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.
Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească, cumulativ, condiţiile următoare:
să existe;
să fie reală;
să fie licită şi morală.
Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, ambele componente ale cauzei (scopul imediat
şi scopul mediat) lipsesc, acestea presupunând existenta discernământului (a puterii de reprezentare a
consecinţelor manifestării de voinţă). În acest caz, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta
fiind sancţiunea lipsei de discernământ.

30
 Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat (contraprestaţia, în contractele sinalagmatice
etc.), lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’ eroarea asupra
scopului mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.”

Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului
determinant (care este chiar scopul mediat).
Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic civil pune în lumină legătura dintre eroarea
– viciu de consimţământ (fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei
cocontractantului) şi admiterea aşa-zisului „motiv determinant” ca scop mediat.
Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. şi, de asemenea, conţinutul ei este precizat de art.
968 C. civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice.”
În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.
Proba cauzei:
Potrivit art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (juris tantum):
prezumţia de existenţă a cauzei;
prezumţia de valabilitate a cauzei.

Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească susţinerile sale.
„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi
probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori
erorii asupra mobilului determinant.
De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”.

Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil

Definiţie; reglementare; determinarea efectelor actului juridic civil:

Înţelegem prin efectele actului juridic civil drepturile subiective şi obligaţiile civile la care acesta dă naştere, pe
care le modifică sau le stinge.
Deci, în esenţă, efectele actului juridic civil reprezintă tocmai conţinutul raportului juridic civil pe care-l
generează, adică drepturile şi obligaţiile părţilor.
Reglementarea principală a efectelor actului juridic civil este cuprinsă în Codul civil. Acestea sunt
reglementate, în mod general, în capitolul „Despre efectul convenţiilor” (art. 969-985 C. civ.). De asemenea, sunt
reglementate efectele diferitelor contracte civile: vânzarea (art. 1294-1404
C. civ.); schimbul (art. 1405-1409 C. civ.); locaţiunea (art. 1410-1490
C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ.); împrumutul (art. 1576-1590
31
C. civ.); depozitul (art. 1591-1634 C. civ.) etc., precum şi efectele testamentului ca act unilateral (art. 856-931
C. civ.).
Efectele altor contracte civile sunt reglementate de alte acte normative-izvoare de drept civil, cum ar fi
Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;
Operaţia de determinare a efectelor actului juridic înseamnă stabilirea sau fixarea drepturilor subiective
şi obligaţiilor civile pe care un astfel de act le-a generat, modificat sau stins.
O asemenea operaţie juridică este necesară deoarece, uneori, conţinutul actului juridic civil este obscur,
cel puţin la prima vedere.
Determinarea efectelor actului juridic civil se realizează în anumite etape:
Prima etapă este prealabilă şi obligatorie şi ea constă în dovedirea actului juridic (negotium iuris). În această etapă
se aplică regulile privind proba actului juridic civil.
Importanţa practică a acestei etape este incontestabilă, deoarece, dacă nu se dovedeşte existenta actului, nu se
mai pune problema determinării efectelor sale, pentru că, aşa cum ştim, idem est non esse et non probari (ceva
nedovedit este ca şi când n-ar exista).

În ipoteza în care existenţa actului juridic este neîndoielnică, dar efectele acestuia nu apar cu claritate, se trece
la cea de-a doua etapă a determinării efectelor actului juridic civil. Aceasta constă în interpretarea clauzelor
actului.

Interpretarea urmăreşte, în primul rând, calificarea juridică a actului. În urma calificării, se poate ajunge la una
din următoarele concluzii:
este vorba de un act numit (tipic), caz în care se aplică regulie ce reglementează actul respectiv;
este vorba despre un act nenumit (atipic); în acest caz se aplică regulile generale privind convenţiile, şi nu
regulile de la un act numit înrudit (acestea din urmă având un caracter special, iar specialia generalibus
derogant – legea specială derogă de la legea generală).
După stabilirea calificării corecte a actului juridic civil, urmează interpretarea propriu-zisă a clauzelor actului.
Aceasta se face porivit urmatoarelor reguli:
actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa reală a părţilor, şi nu de sensul literal al termenilor
(potrivit art. 977
C. civ.);
potrivit art. 970 alin. 2 C. civ., convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele, dar la toate
urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”;
ţinând cont de art. 982 C. civ.: „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
conform art. 979 C. civ.: „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte
mai mult cu natura contractului”.
potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”, cu alte cuvinte este valabil
adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
in dubio pro reo sau, în termenii art. 983 C. civ.: „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea
celui ce se obligă”;
conform prevederilor art. 984 C. civ.: „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-
au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”;

32
în acord cu art. 985 C. civ.: „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se
poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”.
Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la ele:
„Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc
aceste efecte”.
Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care principiile nu se aplică.
Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt:
principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
principiul irevocabilităţii;
principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest).

Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C. civ.: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”; art. 970
alin. 1: „Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă”; art. 973
C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda.
Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ.
Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea ce priveşte actele bilaterale (contractele),
acest principiu se exprimă şi prin sintagma „contractul este legea părţilor”.
Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice generate
de actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranţei circuitului civil.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil sunt acele situaţii în care efectele
actului nu se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai
întinse decât cele prevăzute şi dorite de parţi.
Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil încetează înainte de
termen, din cauza dispariţiei unui element al său. De exemplu, încetarea, în anumite cazuri, a contractului de
mandat (art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiinţarea contractului de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C. civ.
Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim situaţia în care actul juridic este prorogat
(prelungit) prin lege sau cazul suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui caz fortuit
sau a unui caz de forţă majoră.
Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil.
Acest principiu este prevăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2, în ceea ce priveşte convenţiile.
Deşi pentru actele unilaterale nu există un text, cu caracter general, care să consacre acest principiu,
legea civilă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale, consacrând implicit, dar
neîndoielnic, principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie de acte civile.
Definim principiul irevocabilităţii ca fiind „regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate
pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea
de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.”
Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
De la principiul irevocabilităţii există două categorii de excepţii:
excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau multilaterale)
excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile când convenţiile se revocă, asa cum prevede art.
962 alin. 2 C. civ. : „… din cauze autorizate de lege.”
33
 Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu suntem în prezenţa
unei excepţii de la principiul irevocabilităţii, deoarece – potrivit principiului libertăţii actelor juridice civile –
părţile care au încheiat convenţia prin acordul lor de voinţă (mutuus consensus), tot prin voinţa lor comună pot
desfiinţa actul (mutuus disensus).
Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt:
orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este revocabilă;
contractul de locaţiune fără termen poate fi denunţat de oricare dintre părţi;
societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 C. civ.;
restituirea de îndată a depozitului, potrivit art. 1616 C. civ.;
stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art. 1552 pct. 1si 2 C. civ.;
denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative,
denunţarea contractului de asigurare,
încetarea contractului de concesiune.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt:
testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C. civ. care prevede:
„Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect
din cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu au voit a primi ereditatea”;
retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701 C. civ. astfel: „în tot timpul în care prescripţia
dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta
succesiunea, dacă succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot vătăma însă drepturile care ar fi
dobândite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de
curatorele succesiunii vacante”;
oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar.
La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor obligativităţii şi relativităţii actelor bilaterale.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest).
Consacrarea legală a acestui principiu este cuprinsă în
art. 973 C. civ.
Acest principiu este regula potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorii sau
autorul lui, neputând să profite sau să dăuneze terţilor.
Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi natura voliţională a actului juridic civil, iar,
în al doilea rând, o soluţie contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei.
Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea noţiunilor de părti, avânzi-cauză şi terţi; în
raport de un anumit act juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din una din aceste trei categorii.
Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin reprezentare) actul juridic civil; în
patrimoniul acestei persoane sau faţă de această persoană se produc efectele actului juridic civil, tocmai în
virtutea principiului relativităţii.
Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe fiecare din părţile actului bi- sau
multilateral.
Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici părţi, nici terţi şi care suportă efecte ale actului
juridic civil din cauza legăturii existente între ei şi părţi.
Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

34
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac parte, împreună, din prima categorie de avânzi-cauză.

Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un patrimoniu, o universalitate (universitas bonorum) la
decesul altei persoane fizice, cum sunt moştenitorul legal unic sau legatarul universal sau este persoana juridică
dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie).
Succesor cu titlu universal este persoana fizică ce dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul
altei persoane fizice, precum moştenitorul legal, legatarul cu titlu universal sau este persoana juridică
dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice divizate (total sau parţial).
Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile autorului lor,
respectiv o parte a lor; drepturile strâns legate de persoana autorului sunt incesibile.

Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii cu titlu particular. Aceştia sunt persoane ce
dobândesc un anumit drept, individual (ut singuli).

În actul juridic prin care dobândesc acel drept sau bun ei au calitatea de parte, dar în raport cu alte acte ale
autorului lor, anterioare, referitoare la acelaşi drept sau bun şi încheiate cu alte persoane, ei au calitatea de
avânzi-cauză în măsura în care sunt ţinuţi să respecte actul anterior (de exemplu, situaţia prevăzută de art. 1441
C. civ.).

A treia categorie de avânzi-cauză e formată de creditorii chirografari – acei creditori ce nu dispun de o garanţie
reală pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se bucură de dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului
lor (art. 1718 C. civ.).

Art. 1718 C. civ. dispune: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suportă influenţa actelor patrimoniale încheiate de debitor cu
alte persoane, acte care pot mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu poate interveni în
actele debitorului său.
În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului chirografar, acesta din urmă încetează să mai
aibă calitatea de având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea pauliană, numită şi revocatorie sau
acţiunea în declararea simulaţiei.
Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane străine de actul juridic civil şi de părţile acestuia. Ei sunt
desemnaţi şi prin expresia „cei de-al treilea”.
Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide; una şi aceeaşi persoană poate să fie
având-cauză în raport cu un act juridic al autorului sau şi să fie terţ în raport cu alt act juridic al aceluiaşi autor.
Excepţii de la principiul relativităţii:
Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât
părţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au încheiat actul.
Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere par că se abat de la principiul relativităţii,
în realitate efectele actului subordonându-se acestui principiu) şi excepţii reale.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile:
situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali şi pe cei cu titlu universal ca fiind „continuatori” ai
autorilor lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor; pentru

35
creditorii chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, şi nu din actul încheiat între debitor
şi terţ;
promisiunea faptei altuia, care este numită şi convenţia de porte fort; ea este convenţia prin care o parte
(promitent) se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine un terţ să ratifice actul încheiat
în absenţa sa. în realitate, ceea ce se promite este fapta promitentului: de a depune stăruinţe pentru a determina
terţul să adere la un act;
3) simulaţia. Aceasta este cladită pe două operaţii juridice: una sinceră, dar secretă; alta publică, dar
mincinoasă. Simulaţia poate avea una din următoarele trei forme:
actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el fiind contrazis de actul secret, numit şi
„contraînscris”);
actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un anumit act juridic – de exemplu, vânzare-cumpărare – iar
prin actul secret se arată adevaratul act dorit de părţi – de exemplu, donaţie);
interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care adevăratele părţi rezultă doar din actul secret.
Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit art. 1175 C. civ.). Dar, faţă de terţul de bună
credinţă produce efecte actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.). Deoarece dreptul terţului de a invoca actul
public sau dreptul de opţiune între actul public şi actul secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia părţilor
participante la simulaţie, am inclus această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la principiul relativităţii;
reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentant) încheie un act juridic în
numele şi pe seama altei persoane (reprezentat), efectele actului respectiv producându-se direct în persoana
reprezentatului. După izvorul ei, reprezentarea poate fi convenţională (cea care rezultă din contractul de
mandat) sau legală (cea care izvorăşte din lege).
Reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii deoarece: dacă reprezentarea este
convenţională, reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil; dacă reprezentarea este legală, dreptul
de a reprezenta izvorăşte din lege;
acţiunile directe. „Acestea constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei persoane
cu care nu este în raport contractual, dar este o altă persoană, cu care prima este în legatură contractuală.”.
Astfel, potrivit art. 1488 C. civ.: „Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau
la facerea unei alte lucrări date în apalt (în întreprindere – n.ns.), pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe
cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamaţiei.”
În acelaşi sens, art. 1542 alin. 2 prevede că: „în toate cazurile, mandantul poate să intenteze direct acţiunea
contra persoanei ce mandatarul şi-a substituit.”
Acţiunile directe sunt şi ele excepţii aparente de la principiul relativităţii, întrucât deptul la acţiune izvorăşte din
lege.
Este excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil stipulaţia pentru altul, care
este numită şi contractul în favoarea unei a treia persoane: acel contract prin care promitentul se obligă faţă de
stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar (care nu participă la încheierea actului juridic). De
exemplu, contractul încheiat cu o societate de asigurări în beneficiul unei terţe persoane.
Codul civil nu reglementează stipulaţia pentru altul, dar există aplicaţii ale acesteia în materia rentei
viagere (art. 1642 C. civ.) şi în materia donaţiei cu sarcină (art. 828 şi 830 C. civ.).

36
Secţiunea 1. Faptele de comerţ

1.1 Definiţie

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este
determinat de trei noţiuni: cea de act de comerţ, cea de comerciant şi cea de fond de comerţ.
Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci enumeră doar acte şi operaţiuni pe care le
consideră fapte de comerţ.
Termenul juridic utilizat – fapte de comerţ – este propriu numai Codului comercial român, care, în
această privinţă, se delimitează atât de modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de act
(acte de commerce, atti di comercio). Întrebarea care s-a pus în literatura juridică este dacă această deosebire
este numai rodul întâmplării, fiind o simplă scăpare lingvistică. Răspunsul care s-a dat de către cea mai mare
parte a doctrinei a fost că folosirea expresiei fapte de comerţ nu este o simplă întâmplare. Aşa cum se ştie, în
teoria dreptului, actele juridice se disting de faptele cu semnificaţie juridică prin aceea că primele sunt
manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce efecte juridice, pe când cele din urmă produc efecte juridice
prin voinţa legii, independent de voinţa autorilor. Legiuitorul român a vrut să supună legilor comerciale nu
numai raporturile rezultate din actele juridice, ci şi raporturile juridice izvorâte din faptele juridice. Deci,
potrivit Codului comercial, intră sub incidenţa legilor comerciale nu numai contractele comerciale, dar şi
faptele licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite, săvârşite de
comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială. Alăturându-ne opiniei majoritare, folosim terminologia
legii – fapte de comerţ – deoarece ea exprimă concepţia legiuitorului român şi nu termenul acte de comerţ –
folosit de unii autori.
Pe plan mondial, în diverse sisteme de drept există două concepţii fundamentale pentru definirea
comercialităţii:
Concepţia obiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie franceză şi care porneşte de la obiect
(actul, faptul de comerţ) spre subiect (comerciant), considerând că anumite operaţiuni au caracter comercial prin
însăşi natura lor, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau necomerciant,
Concepţia subiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie germană şi care porneşte de la subiect
(comerciant) spre obiect (actul, faptul de comerţ), considerând că suntem în prezenţa unui fapt de comerţ atunci
când acesta este săvârşit de un comerciant, prin comerciant înţelegând persoana fizică sau juridică recunoscută
ca atare (ca şi comerciant) şi înmatriculată în registrul comerţului.
În concepţia subiectivă, înmatricularea în registrul comerţului are un caracter constitutiv de drepturi, spre
deosebire de concepţia obiectivă, în care înmatricularea în registrul comerţului are doar un caracter declarativ
de drepturi.
Dreptul român consacră, în principal, concepţia obiectivă de definire a comercialităţii – ilustrată prin art.
3 C. com. şi, în subsidiar, concepţia subiectivă de definire a comercialităţii – ilustată de art. 4 şi 7 C. com.
Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comerţ. Legiuitorul român, neavând o concepţie
proprie asupra faptelor de comerţ nu le-a definit, ci a preferat să enumere 20 de opraţiuni sau activităţi pe care le-a
declarat fapte de comerţ obiective.

Problema care s-a pus în literatura juridică a fost dacă această enumerare este limitativă, exhaustivă sau,
dimpotivă, exemplificativă – putându-se adăuga la ea.

37
 Opinia cea mai veche considera că această enumerare este limitativă. Chiar şi această opinie precizează
că enumerarea limitativă nu suprimă discuţiile ce s-ar putea face în legătură cu încadrarea unor acte sau
poeraţiuni în una din cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com.
Opinia dominantă este cea porivit căreia enumerarea făcută de art. 3 C. com are un caracter enunţiativ,
exemplificativ, ea referindu-se la cele mai frecvente acte juridice sau operaţiuni comerciale de la data adoptării
codului.
Aşa cum s-a scris în literatura juridică, interesul practic al delimitării faptelor de comerţ de cele cu
caracter civil constă în:
definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară (a se vedea art. 7 C.
com.),
dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ sunt, adesea, diferite de cele care reglementează actele
civile.
În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe criterii pentru caracterizarea faptelor de comerţ:
Criteriul speculaţiei, potrivit căruia actul de comerţ este un act de speculaţie deoarece este făcut în scopul
obţinerii de profit, speculând asupra transformării unor materii prime, materiale etc. în produse de o valoare
superioară sau asupra schimbului de produse. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, termenul de speculaţie nu are
sensul peiorativ din limbajul curent, de înşelătorie în afaceri, ci acela de activitate prin care se urmăreşte
obţinerea de beneficii, de profit.
Criteriul circulaţiei, care consideră actul de comerţ un act de circulaţie, de intermediere, având în vedere drumul
parcurs de marfă de la producător la consumator.
Criteriul întreprinderii, potivit căruia actul de comerţ este actul îndeplinit într-o întreprindere, adică o activitate
metodic organizată şi nu un act juridic izolat.
Fiecare dintre autorii care au propus aceste criterii au considerat că acel criteriu propus de ei este suficient,
singur, pentru definirea comercialităţii. Dar practica judiciară a infirmat aceasta. Au fost totuţi reţinute primele
două criterii, întrunite cumulativ, pentru definirea faptei de comerţ, iar criteriul întreprinderii a fost utilizat
pentru subclasificarea faptelor de comerţ obiective.
Astfel, faptul de comerţ este definit ca fiind orice activitate care dă naştere la raporturi juridice
guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb sau intermediere şi care urmăreşte
obţinerea de profit.
Art. 4 C. com – ce ilustrează aplicarea în dreptul nostru, în subsidiar, a concepţiei subiective de definire
a comercialităţii – instituie o prezumţie de comercialitate, potrivit căreia orice alte contracte sau obligaţii ( în
afară de cele enumerate de art. 3 C. com) ale unui comerciant au caracter comercial, dacă nu sunt de natură
civilă sau dacă nu rezultă contrariul – caracterul lor necomercial – din însuşi actul. Aceasta este o prezumţie
legală relativă, ea putând fi răsturnată prin proba contrară.
Legiuitorul român foloseşte şi criteriul negativ, în art. 5
C. com., arătând faptele care nu pot fi calificate fapte de comerţ.
1.2 Clasificare

În doctrina clasică a dreptului comercial, faptele de comerţ au fost clasificate în trei categorii principale:
fapte de comerţ obiective, care, potrivit concepţiei obiective de definire a comercialităţii, au un caracter
comercial prin însăşi natura lor şi sunt supuse legii comerciale, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este
comerciant sau necomerciant,
fapte de comerţ subiective, care, potrivit concepţiei subiective de definire a comercialităţii, capătă caracter
comercial în virtutea faptului că sunt săvârşite de un comerciant,
38
fapte de comerţ mixte sau unilaterale, care pentru una din părţi au caracter comercial, iar pentru cealaltă parte
au caracter civil. De exemplu, cumpărarea, de către un elev, a unor dulciuri de la un comerciant sau încheierea,
decătre un particular – persoană fizică a unui contract de asigurare de viaţă sau de bunuri. Un alt exemplu de
faptă de comerţ mixtă sau unilaterală este cumpărarea, de către un comerciant – pentru aprovizionarea
comerţului său – a unor fructe şi legume de la un producător agricol.
La rândul lor, faptele de comerţ obiective se subclasifică în trei grupe:
operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit, denumite şi fapte obiective
constitutive de comerţ,
acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii oragnizate (întreprinderile),
fapte de comerţ conexe (accesorii).
Din prima grupă fac parte cumpărarea şi vânzarea comercială şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Potrivt doctrinei, deşi sub aspectul structurii cumpărarea şi vânzarea comercială se aseamănă cu
contractul de vânzare-cumpărare din dreptul civil, funcţia economică diferită a celor două contracte le
deosebeşte.
În cazul vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la momentul
cumpărării, să privească bunul cumpărat şi să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni asupra numerarului, creditelor şi titlurilor negociabile.
Operaţiunile de schimb se referă la schimbul monedelor sau biletelor de bancă naţionale sau străine, sub
formă obişnuită când se schimbă imediat monedă contra monedă, fie la operaţiuni de transmitere de fonduri
prin evitarea transferului de numerar.
Din a doua grupă de fapte de comerţ obiective fac parte activităţile organizate sub forma unei
întreprinderi.
În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, doctrinei i-a revenit sarcina să o definească. Potrivit
concepţiei clasice a dreptului comercial, care are în vedere sensul economic al noţiunii de întreprindere, aceasta
este definită ca un organism în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele
naturii cu capitalul şi munca proprie şi a altora în scopul de a produce bunuri economice.
Art. 3 C. com enumeră o serie de activităţi organizate sub formă de întreprinderi. Ele pot fi grupate în
două categorii:
din prima fac parte întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufacturi,
din a doua categorie fac parte întreprinderile de prestări de servicii, cum ar fi întreprinderile de furnituri,
întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderile de
editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de transport de persoane sau lucruri,
întreprinderile de asigurare, întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
Din grupa a treia, a faptelor de comerţ conexe sau accesorii fac parte operaţiunile care prin natura lor nu sunt
comerciale, dar dobândesc comercialitate datorită raportului de dependenţă cu actele sau operaţiunile pe care
legea le califică fapte de comerţ, cum ar fi contractele de report asupra titlurilor de credit, cumpărările şi
vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale, operaţiunile de mijlocire în afaceri, contul
curent şi cecul, cambia şi ordinele în producte, contractele de mandat, comision şi consignaţie, contractele de
gaj şi fidejusiune, operaţiuni privind navigaţia pe apă.

Secţiunea 2. Calitatea de comerciant

39
 În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care este consacrată, în principal, în dreptul
nostru, activitatea comercială este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi ce
săvârşesc, în mod accidental, fapte de comerţ obiective.
Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după cum este vorba, pe de-o parte, de
comercianţi persoane fizice, întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de Codul
comercial român art. 251-256), iar pe de altă parte, de comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi
comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome şi
organizaţii cooperatiste, reglementate prin legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter
comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 – după modelul francez).
Comerciantul persoană fizică
Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune
obişnuită.
Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă cu privire la calitatea de comerciant,
potrivit căreia această calitate poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea persoană.
Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant sunt
săvârşirea de fapte de comerţ şi cu titlul de profesiune.
În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în doctrină cum că profesiunea comercială nu
trebuie înţeleasă ca o activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate principală, dar este necesar
ca principalele mijloace de subzistenţă ale persoanei să provină din activitatea comercială.
Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul unei profesiuni dacă există două
elemente:
un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor fapte de comerţ obiective şi
un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de a deveni comerciant, de a dobândi o anumită
condiţie socială.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat (deşi facultativă, această condiţie este, de cele mai
multe ori îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de
profesiune să se facă în nume propriu. Adăugarea acestei condiţii a fost motivată în doctrină prin aceea că şi
auxiliarii comercianţilor săvârşesc fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune, dar în numele altuia
(nomine alieno), în numele comerciantului pe care îl ajută.
Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii de comerciant a persoanei fizice are lor
prin îndeplinirea unor elemente de fapt, şi dovada calităţii de comerciant se face, în acest caz, prin dovedirea
sau probarea aceloraşi elemente de fapt, şi anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.
Înmatricularea în registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de comercialitate, ce trebuie
completată cu dovada elementelor de fapt arătate.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când aceasta încetează să săvârşească fapte
de comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea comercială.

Limitele principiului libertăţii comerţului

40
Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la profesiunea comercială este liber, în funcţie de
dorinţele şi interesele fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale acestui principiu, a
căror raţiune este protejarea unor interese generale, obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private.
Astfel, în literatura de specialitate, sunt menţionate două categorii de limite ale principiului libertăţii
exercitării comerţului:
limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care face comerţ, cât şi protejarea intereselor generale,
ale terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor persoane. Astfel, legiuitorul reglementează:
incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, ce nu pot
începe un comerţ şi nu pot dobândi calitatea de comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu deplină,
interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea unor reglementări speciale în acest sens, în scopul
apărării intereselor generale ale societăţii.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular şi care sunt
monopol de stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau
activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt
scop decât de medicament).

Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai între
părţile contractante (exemplu: vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu
facă acelaşi gen de comerţ).
Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în trecut şi au săvârşit fapte grave în legătură cu
activitatea comercială – infracţiuni economice, cum ar fi bancruta frauduloasă, falsul – care îi fac nedemni de a
mai exercita comerţ în viitor.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită caracterului speculativ al activităţii comerciale, anumite funcţii
sau profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel, nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici,
magistraţii, militarii etc. De asemenea, nu pot fi comercianţi persoanele care exercită profesii liberale, cum ar fi
notari, avocaţi, medici, arhitecţi etc.
limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă prevăzută în contractul de muncă, obligaţia de
garanţie contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului unui fond de comerţ etc.

Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni

Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile liberale.

Meseriaşii
Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de prelucrare şi transformare a obiectului muncii
sau la prestarea de servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare şi practică.
Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul meseriei sale pe baza comenzilor clienţilor
şi cu materialele acestora.
În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută produsele pe care le vinde clienţilor sau
atunci când meseriaşul îşi organizează activitatea sub forma unei mici întreprinderi, fiind ajutat de alte persoane
se pune problema dacă nu cumva el devine comerciant, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C. com., şi
anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.

41
Agricultorii

Art. 5 C. com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de
pe pământul său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant, proprietarul sau arendaşul care vinde
produsele obţinute de pe pământul său sau cel cultivat de el săvârşeşte un act juridic civil.
Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci cumpără şi alte produse pentru a le
revinde sau a le prelucra şi apoi a le revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de profesiune, fiind ţinut de toate
obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

Profesiunile liberale

Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de comercianţi (medici, arhitecţi, notari, avocaţi,
artişti, experţi contabili etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi competenţa lor în schimbul
unui onorariu. O caracteristică a profesiunilor liberale este relaţia de ataşament fondată pe încrederea clienţilor
faţă de aceia ce le exercită.
Aşa cum am arătat, profesiile liberale sunt incompatibile cu activitatea comercială.
În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără şi foloseşte anumite materiale (de ex.
medicul stomatolog), se consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi persoana în cauză nu devine
comerciant.
Calitatea de comerciant a persoanei juridice

Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile comerciale (reglementate de Legea nr. 31/1990
republicată şi care vor fi studiate separat, la disciplina drept societar), regiile autonome (deşi există opinii în
literatura juridică potrivit cărora regiile autonome nu ar fi comercianţi deoarece desfăşoară o activitate de
interes public), organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu caracter comercial
(reglementate în România prin Legea nr. 161/2003, după modelul francez). Regiile autonome şi organizaţiile
cooperatiste sunt reglementate prin legi speciale.
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de persoanele fizice care devin comercianţi,
societăţile comerciale se nasc comercianţi.
Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de comerciant este suficientă simpla ei
constituire, în condiţiile legii.
De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice se face foarte simplu, prin prezentarea
unei simple copii după certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.
Această calitate se pierde în momentul în care societatea comercială îşi încetează existenţa ca persoană
juridică. Personalitatea juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este radiată din
registrul comerţului.
Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică, precum şi unităţile administrativ-teritoriale
nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă, în mod accidental, intră în raporturi juridice comerciale –
supuse legii comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru care au fost create aceste persone juridice nu este
comerţul, ci desfăşurarea unor activităţi de interes public ale comunităţii respective.

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant,

scopul înfiinţării lor fiind desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural, artistic, sportiv

42
etc.). Dar, acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice, dar
numai dacă acestea sunt în legătură cu scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o editură). Această
posibilitate conferită de lege asociaţiilor şi fundaţiilor nu le permite însă să dobândească statutul de comerciant,
chiar dacă raporturile juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care aceste asociaţii sau fundaţii
participă, sunt supuse legilor comerciale.

Obligaţiile profesionale ale comerciantului

Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează conţinutul statutului juridic al
comerciantului.
Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:
înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii sale, înscrierea de menţiuni în registrul comerţului
privind anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul
comerţului, la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce este reglementată de Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată),
întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil (obligaţie reglementă de Codul comercial român şi
de Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare),
respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul desfăşurării activităţii (obligaţie reglementată, pe de o
parte, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001
şi, pe de altă parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată de Legea nr. 184/2004).

Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul

comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare
activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror
desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică acelor
activităţi economice pentru care legea a instituit un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau
alte interdicţii. Prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în contextul libertăţii de
prestare transfrontalieră a serviciilor, astfel cum este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
întreprindere economică – activitatea economică desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând
resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzăto-rului,
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică,
întreprindere familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică împreună cu familia sa,
persoană fizică autorizată – persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă
de lege, folosind în principal forţa sa de muncă,

43
patrimoniu de afectaţiune – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului
întraprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi
economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor
acestora.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului decomerţ îmbrăţişa teoria existentă în
doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare element îşi păstrează
individualitatea proprie (mărcile, licenţele de export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de
fondul de comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008 se conturează o nouă concepţie.
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri într-un patrimoniu
comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ.
Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului întreprinderii individuale cu patrimoniul
de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii
Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în
condiţiile prevăzute de lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile
sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:
individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,
ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,
ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)

Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în

articolele 16-21.
Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane
fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei
activităţi economice, fără ca aceasta să-i schimbe statutul juridic.
PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a
fost autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă
colaborarea este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care
PFA este autorizată.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu
poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în
completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate, dacă are
calitatea de comerciant.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale:
Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de art. 22-27 din ordonanţă.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
44
 Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în
registrul comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de
angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu alte
PFA, cu alţi întreprinzători persone fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor
întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta
să îi schimbe statutul juridic.
Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considert un angajat al
unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitate de
salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrioniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi
supusă procedurii simplificate.
În cazul decesului titularului întreprinderii individuale, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi
manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt
mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca
întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în
cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
Regimul juridic al întreprinderii familiale:
Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. Ei
pot cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate aconomică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele
întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin reprezentantul
său, poate colabora cu PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe
statutul juridic dobândit.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin
înregistrarea în registrul comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în
registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea
întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg
patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat al
acesteia.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul
majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul
proprietarului bunului care va face obiectul actului.
45
 Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă Legea nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi
alte dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008.

Secţiunea 3. Fondul de comerţ –

instituţie fundamentală a dreptului afacerilor

Noţiunea de fond de comerţ

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor pe care comerciantul le
grupează, afectându-le exercitării propriului comerţ, iar jurisprudenţa a definit fondul de comerţ drept o
universalitate, de fapt de bunuri corporale şi incorporale, active şi pasive.
În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental termenul de fond de comerţ. Totuşi, în unele
norme juridice privind activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii aprobat prin
HG nr. 704/1993) se foloseşte expresia fond de comerţ, apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.
Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act
normativ, constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci,
firme, embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii
sale. Această definiţie include printre elementele fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându-se din
sistemele de drept de common-law. În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia această definiţie
a fondului de comerţ este incompletă.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ sunt:
pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi,
pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către creditorii comercianţilor.

Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă cu unele instituţii apropiate.
Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi desfăşoară activitatea comerciantul.
Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în timp ce în fondul de comerţ se pot cuprinde
uzine, birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse.
Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.
Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ deoarece fără clientelă comerciantul nu ar putea
face comerţ.
Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept propriu asupra clientelei deoarece clientela
poate să aparţină, în acelaşi timp, mai multor comercianţi. De aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o
componentă a unei alte noţiuni, aceea de vad comercial.
Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi desfăşoară activitatea. Imobilul respectiv este doar un
element al fondului de comerţ, indiferent dacă aparţine titularului fondului de comerţ sau acesta este doar
locatar al imobilului în cauză. Atât imobilul ce constituie sediul comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl
include sunt afectate unui scop economic, lucrativ – desfăşurarea comerţului.
Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.
46
 În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor, întreprinderea a fost definită ca fiind o
organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate
desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca –
elemente care nu fac parte din fondul de comerţ.
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu.
Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde
creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia. În doctrină, fondul de
comerţ este denumit uneori patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o accepţiune exclusiv
economică, ea se referă la bunurile destinate desfăşurării activităţii comerciale. Această noţiune nu poate avea
nici o semnificaţie juridică, deoarece, în sistemul nostru de drept, o persoană nu poate avea două patrimonii,
unul civil şi unul comercial, ci un singur patrimoniu (teoria unicităţii patrimoniului). Potrivit art. 1718 C. civ.,
oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini obligaţiile sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,
prezente şi viitoare (articol ce reglementează gajul general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului
debitorului).

Natura juridică a fondului de comerţ şi trăsăturile acestuia

În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii în literatura de specialitate.
Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca subiect de drept autonom nu a fost reţinută
deoarece contravine principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu persoana fizică sau
juridică. De altfel, patrimoniul constituie obiectul dreptului de gaj general al creditorilor.
De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de comerţ a fost respinsă deoarece efectele sale
juridice sunt aceleaşi cu cele ale personificării fondului de comerţ, cu excepţia faptului că fondul de comerţ ca
universalitate de fapt nu este consacrat prin lege în categoria universalităţilor juridice.
Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de comerţ ca un patrimoniu afectat realizării
unui scop – exerciţiul comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta reprezintă o altă faţetă a teoriei
universalităţii.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un drept de proprietate incorporală, ca şi dreptul de
creaţie intelectuală. Unii autori au mers mai departe considerând fondul de comerţ ca un drept de clientelă, iar
organizarea elementelor fondului de comerţ în vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare celei
ştiinţifice, literare sau artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): … alte tipuri de proprietate intelectuală
cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi
altele asemenea…) consacră această concepţie privind fondul de comerţ.
Există opinii ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil incorporal, întrucât în ansamblul elementelor
acestuia prevalează bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale. Ne raliem opiniei acestor autori.
O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem următoarele caracteristici ale acestuia:
fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun, astfel încât pot fi încheiate acte
juridice privind fondul de comerţ în ansamblu. Caracterul de bun unitar al fondului de comerţ nu înlătură
individualitatea elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor juridic,
fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile. Executarea silită asupra
fondului de comerţ va urma regulile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru bunurile mobile, dar se
47
admite că – în absenţa unor dispoziţii legale – dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, urmărirea
acestora în justiţie are loc în condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor imobile,
fondul de comerţ este un bun mobil incorporal.
Ca atare, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de art. 1909 C. civ. (posesia de
bună credinţă valorează titlu de proprietate) deoarece această regulă se aplică numai bunurilor mobile
corporale, dar fondul de comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii – deşi
este un bun incorporal.

Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele fondului de comerţ se pot
modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să subziste).
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de
bunuri: bunuri corporale şi bunuri incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un regim
juridic propriu.
Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri imobile sau bunuri mobile.
În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura lor, respectiv construcţii sau terenuri
afectate desfăşurării comerţului.
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt de natură civilă şi
nu comercială. Privind bunurile imobile ca elemente ale fondului de comerţ, în literatura juridică s-a apreciat că
delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită.
Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor făcând parte din fondul de comerţ sunt
supuse regimului juridic de drept comercial a căpătat girul instanţei supreme, deşi este lipsită de suport legal.
Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii prime, materiale etc. destinate a fi
prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a
fi revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate
valorificării prin vânzare către clientelă.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate activităţii
comerciale, mărfurile trebuie considerate elemente ale fondului de comerţ. În consecinţă, actele juridice privind
fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţie contrară.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi importanţa cea mai mare în cadrul
acestuia.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc: firma,
emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în
folosul său, în condiţiile stabilite de lege.
Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale, ele au o valoare
economică şi sunt ocrotite de lege.

Firma
Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui comerciant faţă de alţi comercianţi. Sub o
anumită firmă comerciantul este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi semnează.

48
 Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul german. Deşi Codul comercial român din
1887 a avut ca model Codul comercial italian din 1882, iar acesta din urmă este de inspiraţie franceză, totuşi în
dreptul comercial francez nu întâlnim noţiunea de firmă, ci pe cea de nume comercial – noţiune ce este puţin
reglementată. Jurisprudenţa franceză tratează numele comercial ca pe un atribut patrimonial, în opoziţie cu
numele patronimic, considerat ca un element de identificare a persoanei fizice.
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare conţine
reglementări diferite pentru stabilirea firmei, în funcţie de tipul de comerciant.
Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele
comerciantului, respectiv numele de familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea acestei
reguli consacră teoria veracităţii în domeniul stabilirii firmei comerciantului persoană fizică, firma fiind
compusă din numele său patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului persoană fizică coincide, în
principiu, cu numele civil al comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se
adaugă menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţii
comanditaţi, însoţit de menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede că dacă
numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în nume
colectiv sau în comandită simplă, această persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile
societăţii. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei
societăţi comerciale în comandită. Obsevăm că legea română consacră în privinţa stabilirii firmei societăţilor de
persoane aceeaşi teorie a veracităţii, adică a concordanţei firmei cu numele real.
Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată
se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, denumire ce va fi însoţită
de menţiunea privind forma de societate, scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri
şi a societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei libertăţii, constând într-o denumire aleasă în
mod liber de comerciant.
Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 a modificat Legea Registrului
comerţului în sensul arătat mai sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit teoriei
realităţii, în sensul că firma trebuia să constea într-o denumire care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul
de comerţ desfăşurat în realitate.
Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv
asupra ei. Acest drept de proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra firmei poate fi transmis în
condiţiile legii.
Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ din care face parte, Legea nr. 26/1990
cu modificările şi completările ulterioare prevede că firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la
care este întrebuinţată.
Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la
aceasta în mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a
dobânditorului fondului de comerţ.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea în registrul comerţului a unui comerciant
cu aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea înmatriculării în
49
cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului
comun.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită legitim de
alt comerciant constituie obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează potrivit prevederilor
Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.

Emblema
Emblema constituie un element de identificare, alături de firma comercială. Potrivit aceleiaşi legi privind
registrul comerţului, emblema este semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerţ de alt comerţ de acelaşi gen
sau de pe aceeaşi piaţă.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de individualizare, între comercianţii care exercită
activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema este facultativă.
Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un animal, o figură geometrică etc.), mai
puţin reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate fi o denumire generică, fără niciun fel
de specificitate.

Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, trebuie să aibă caracter de noutate.
Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta trebuie să fie de dublul literelor firmei, iar
emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de
comandă, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de proprietate
incorporală asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ din care face parte.
Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi similare celor
referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.

Clientela şi vadul comercial

Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se studiază împreună.
Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu există o definiţie legală a clientelei.
În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la fondul de comerţ al unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii.
Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, ea constituie o valoare economică
datorită relaţiilor ce se stabilesc între comerciant şi clienţii săi.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de
comerţ de a atrage publicul.
Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:
locul unde este amplasat comerţul,
calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
preţurile practicate de comerciant,
comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii,
50
abilitatea în realizarea reclamei etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună cu
clientela.
În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial, în doctrină nu există un punct de vedere
unitar.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau considerate elemente identice, erau privite ca
două aspecte ale aceluiaşi fenomen, având aceleaşi cauze de formare.
După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte. Clientela este o
consecinţă a vadului comercial, ea reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru
dezvoltarea activităţii comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul comercial are un rol hotărâtor.
Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit căreia noţiunea de clientelă înglobează
două laturi:
factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant,
şi factorul obiectiv – vadul comercial, ce constă în aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.
Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea un adevărat drept de clientelă, care ar
corespunde unei obligaţii ce revine celorlalţi comercianţi de a respecta dreptul titularului fondului de comerţ.
Dar această opinie nu a fost reţinută, deoarece concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de
clientelă exclusiv, aparţinând unui anumit comerciant.
Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra clientelei, care este un element al fondului de
comerţ. El se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei, având la dispoziţie
mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 cu modificările şi completările ulterioare – lege privind
combaterea concurenţei neloiale.
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat,
ci numai împreună cu fondul de comerţ.

Drepturile de proprietate industrială

Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii: creaţii noi şi semne
noi.
Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi
modelele de utilitate.
Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Ca titlu de protecţie a
invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a
brevetului.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie este
Legea nr. 84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata
semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică Legea nr. 129/1992.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege. În acest
scop, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de

51
invenţii, mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului cu modificările şi completările ulterioare.
Spre deosebire de celelalte obiecte ale dreptului de proprietate industrială, know-how-ul (savoir-faire)
nu este reglementat printr-o lege specială. Doctrina consideră know-how-ul un set de cunoştinţe privind un
anumit proces tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot
constitui o etapă în realizarea unei invenţii) şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi încredinţate hârtiei, se
învaţă practic).
Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de fondul de comerţ din care fac parte.

Dreptul de autor
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia artistică, literară,
ştiinţifică.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor, cu modificările şi completările ulterioare.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau dobânditoral drepturilor patrimoniale de autor, are
dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei şi, deci, dreptul la foloasele
patrimoniale corespunzătoare.

Acte juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi unele din elementele sale componente pot face obiectul unor acte
juridice, cum ar fi vânzare-cumpărare sau locaţiune. Datorită obiectului lor, actele juridice privind fondul de
comerţ sunt fapte de comerţ obiective conexe (accesorii) şi, deci, supuse regimului juridic al faptelor de comerţ.
Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ poate fi transmis pe cale succesorală sau poate fi donat,
în condiţiile dreptului comun.
De asemenea, fondul de comerţ poate fi adus ca aport în natură la constituirea unei societăţi comerciale
sau poate face obiectul unui contract de garanţie reală mobiliară.
Dar cele mai importante şi frecvente acte juridice privind fondul de comerţ rămân vânzarea-cumpărarea
şi locaţiunea.
În principiu, vânzarea-cumpărarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar. În privinţa creanţelor şi
datoriilor titularului fondului de comerţ, în lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, ele nu se transmit ce
urmare a înstrăinării fondului de comerţ.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului, şi anume
obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului prin deschiderea unui comerţ de acelaşi gen la mică distanţă
de acesta – obligaţie ce este considerată o manifestare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act juridic care trebuie înregistrat în registrul comerţului.
Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi înstrăinarea separată a unora din elementele
fondului de comerţ, în funcţie de specificul acestora şi de prevederile legale.
În ceea ce priveşte locaţiunea fondului de comerţ, prin aceasta proprietarul fondului, în calitate de
locator, transmite locatarului folosinţa fondului de comerţ, în schimbul unei chirii. În lipsa unei stipulaţii
contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării, toate elementele fondului de comerţ.

52
 Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firma proprie.
Locatarul va putea să continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de
sussesor, dacă locatarul a consimţit expres.

Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi funcţională dată de locator. Orice modificare
este condiţionată de acordul locatorului.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea unui
comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie menţionată de comerciantul-locator în registrul comerţului, ca şi
vânzarea şi celelalte acte juridice privind fondul de comerţ.
În concluzie, fondul de comerţ reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului afacerilor, instituţie a
cărei reglementare a continuat să suscite controverse în doctrină, cu importante consecinţe practice.

1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale

Art. 942 C.civ. defineste contractul ca fiind acordul între doua sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a
stinge între dânsii raporturi juridice.
În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela de convenţie.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al părţilor – voinţa lor juridică. În principiu,
încheierea oricărui contract este liberă. În acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia
contractelor. Dar nu este vorba de o libertate în sensul unui desăvârşit liber arbitru, ci de libertatea pe care o
condiţionează şi o determină viaţa socială, precum şi normele legale. Astfel, art. 5 C. civ. arată că nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
De asemenea, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate
avea nici un efect. Iar art. 968 C. civ. precizează cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. De altfel, încheierea unui contract cu încălcarea oricărei norme
juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea publică,
este sancţionată cu nulitatea absolută.
Clasificarea contractelor
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea
înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de clasificare a contractelor, printre care
modul de formare, conţinutul contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare,
nominalizarea în legislaţia civilă etc.
Clasificarea contractelor după modul de formare
Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite
forme, care, ca regulă, este forma autentică.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla
manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului.

53
 Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere repartizarea obligaţiilor între părţile
contractante.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin interdependeţa şi reciprocitatea obligaţiilor
părţilor. De exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de transport etc.

Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina uneia din părţi,
cealaltă parte având numai calitatea de creditor.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Din punctul de vedere al
formării lor, toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formaţie bi-
sau multilaterală. Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie
faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale, a unei singure voinţe (de
exemplu, testamentul).
În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul, depozitul gratuit, gajul etc.
În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre categoria contractelor sinalagmatice imperfecte – acele
contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în
sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
După art. 945 C. civ. contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj patrimonial, iar după art. 946 C. civ. contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela în care una
din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii.
Se consideră contract comutativ acela în care întinderea obligaţiilor părţilor este cunoscută din
momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor sunt comutative.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia
dintre ele depind de un eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi. Spunem că depind
de hazard (alea).
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi contracte dezinteresate.
În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul fără a se urmări un contraechivalent.
Este cazul contractului de donaţie.
Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără a se micşora nici un
patrimoniu. De exemplu, mandatul gratuit sau împrumutul fără dobândă.
Clasificarea contractelor după efectele produse
Din acest punct de vedere există contracte constitutive sau translative de drepturi şi contracte declarative
de drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul
încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea
contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfinţesc între părţi
raporturi juridice preexistente. Ele au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci anterioare

54
încheierii lor. De exemplu, tranzacţia, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin
recunoaşterea unor drepturi preexistente.
Clasificarea contractelor după modul de executare
La contractele cu executare imediată executarea se produce într-un singur moment, este instantanee.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp, prin mai multe prestaţii din partea
debitorului.
În cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei ce-i revine,
sancţiunea va fi rezoluţiunea – care desfiinţează contractul cu efect retroactiv – în cazul contractului cu
executare imediată, în timp ce în cazul contractului cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care are
ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor.
De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice operează cu efect retroactiv. Dar, în ipoteza
contractelor cu executare suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă, trebuie să remarcăm că şi efectele
nulităţilor se aplică numai pentru viitor.
În sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se poate pune problema unei suspendări
a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt nominalizate în legislaţia civilă
Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care sunt
nominalizate în legislaţia civilă. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de mandat, de locaţiune etc.
Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislaţie. În
virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot imagina între ele felurite tipuri de contracte, fără a fi
ţinute să se adapteze neapărat la vreunul din tipurile de contracte numite.
Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru prima categorie există o reglementare completă în
legislaţie, astfel încât părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor, toate clauzele şi
implicaţiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat şi
complet. Alta este situaţia în cazul contractelor numite. Părţile pot să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li se
aplice, parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte numite. În măsura în care din voinţa
părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile generale, care cârmuiesc contractele şi obligaţiile.
Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele
Această clasificare se face în contracte principale şi contracte accesorii.
Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este legată
de aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind, potrivit principiului
accesoriul urmează soarta principalului.

Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii

Această clasificare se face după modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte.
Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută,
negociază toate clauzele contractului, fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva.
Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una din
părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte şi să
55
semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea
contracte este unilaterală şi se adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie economică privilegiată,
puternică sau chiar monopolul unor prestaţii.
Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de
adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de una din părţile contractante, la contractele obligatorii (pe care
unii autori le numesc chiar contracte forţate), condiţiile încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995.

1.3 Încheierea contractelor

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea ofertei cu
acceptarea ei.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi, de regulă, este precedat de negocieri.
Însă un număr considerabil de contracte sunt încheiate fără negociere prealabilă.
În timp ce actul juridic civil este izolat şi rectiliniu, actul juridic comercial este multiplu şi circulatoriu.
De pildă, în dreptul civil vânzarea este perfectă, de regulă, din momentul transmiterii dreptului de proprietate
dintr-un patrimoniu în altul şi al preţului de la cumpărător la vânzător. În dreptul comercial, suntem în prezenţa
unei vânzări numai dacă a fost precedată de o cumpărare cu intenţia de revânzare.
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Ea trebuie să îndeplinească anumite
condiţii. Să fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie neechivocă şi să fie o manifestare de voinţă reală,
serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.
Oferta poate fi adresată publicului sau unei (unor) persoane determinate.
Oferta poate fi cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita
termenului respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul
necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil.
Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act unilateral de voinţă,
ca şi oferta.
Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Să fie clară, pură şi simplă, liberă (neviciată), să
fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită.
Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă
(perimată, învechită).
În literatura juridică s-a pus problema valorii juridice a tăcerii persoanei căreia i s-a adresat oferta.
Principiul recunoscut în legislaţia noastră, precum şi în alte legislaţii de tradiţie romanistă, este că acceptarea nu
poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi practica judecătorească admit unele excepţii de la
acest principiu (de exemplu, tacita reconducţiune sau relocaţiune prevăzută de Codul civil).

1.4 Momentul încheierii contractului

Acest moment este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.

Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondenţă, existând un decalaj de
timp între cele două laturi ale formării acordului de voinţă (oferta şi acceptarea). Cunoaşterea momentului
încheierii contractului este foarte importantă şi pentru aceasta au fost expuse mai multe sisteme sau teorii.

56
 Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform căruia acordul de voinţă al părţilor se
formează din momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu privire la oferta primită, chiar
dacă nu a expediat încă acceptarea.
Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii, potrivit căreia contractul se consideră încheiat din
momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ.
A treia teorie este cea a recepţiunii, conform căreia contractul se consideră încheiat din momentul în
care acceptarea a fost primită de ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei.
Cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. com., potrivit căruia
contractul se consideră încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Se impune o precizare, şi
anume contractul se consideră încheiat numai dacă acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea
termenului prevăzut în ofertă.

1.5 Efectele contractului

Studierea efctelor contractului implică abordarea următoa-relor aspecte:

stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corectă a clauzelor sale,
principiul obligativităţii contractului, privit din două puncte de vedere (obligativitatea contractului în raporturile
dintre părţile contractante şi obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane, care nu au calitatea de
părţi contractante),
efectele specifice contractelor sinalagmatice, efecte derivate din interdependenţa obligaţiilor generate de aceste
contracte (principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce, excepţia de neexecutare a contractului,
suportarea riscului contractului, rezoluţiunea şi rezilierea contractului).
1.6 Interpretarea contractului
Este operatia prin care se determina întelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de
voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.
Interpretarea corectă a contractului permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.
Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Astfel, se trece la interpretare după ce, în
prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele prevăzute de lege.
Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsa legatura cu operatia de calificare juridica a contractului,
calificarea juridica fiind un prim rezultat al interpretarii. Astfel, studierea clauzelor unui contract ne permite sa
definim acel contract din punct de vedere juridic (vânzare, schimb etc.).
Există reguli generale şi reguli speciale de interpretare a contractelor.
Dintre regulile generale amintim prioritatea voinţei reale a părţilor sau regula potrivit căreia contractul produce,
pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte.
Dintre regulile speciale de interpretare menţionăm interpretarea coordonată a clauzelor contractului.
1.7 Obligativitatea contractului
În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia există o
simetrie. Art. 969 alin. 2 precizează, referindu-se la convenţii, că ele se pot revoca prin consimţământul mutual
sau din cauze autorizate de lege.
1.8 Principiul relativităţii efectelor contractului
57
 Art. 973 C. civ. instituie principiul potrivit căruia convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.
Acesta este principiul relativităţii efectelor contractului. Semnificaţia lui este că nimeni nu poate fi obligat prin
voinţa altei persoane. Delimitarea principiului relativităţii efectelor contractului presupune precizarea noţiunilor
de părţi, terţi şi avânzi-cauză.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.
Terţii – penitus extranei – sunt persoanele stăine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici prin
reprezentare, la încheierea contractului.
Între aceste două categorii extreme, există o categorie intermediară de persoane, care, deşi nu au
participat la încheierea contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile contractuale, suportă
efectele contractului asemenea părţilor. Aceste persoane se numesc avânzi-cauză sau succesori ai părţilor. În
această a treia categorie de persoane sunt cuprinşi succesorii universali şi succesorii cu titlu universal,
succesorii cu titlu particular şi creditorii particulari ai părţilor.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care au dobândit, în tot sau în
parte, patrimoniul – privit ca universalitate de drepturi şi obligaţii – al uneia dintre părţile contractante.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, care este privit de sine
stătător şi nu ca parte a patrimoniului.
Creditorii chirografari sunt creditorii care nu se bucură de o garanţie reală. Prin art. 1718 C. civ. este
instituit gajul general al creditorilor chirografari, conform căruia patrimoniul debitorului, privit ca universalitate,
constituie garanţie pentru satisfacerea creanţei.
Principiul relativităţii efectelor contractului comportă excepţii, aşa cum se va vedea mai jos.
Astfel, dacă nu este posibil ca o persoană străină de contract să fie obligată printr-un contract la care nu
a fost parte, în schimb, este posibil ca o persoană, total străină de contract, să dobândească direct şi nemijlocit
drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte. Este cazul contractului în folosul unui terţ, denumit şi
stipulaţia pentru altul, care constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

1.9 Efectele specifice contractelor sialagmatice

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa

obligaţiilor părţilor. Fiecare dintre părţi are, concomitent, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor.
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei
situaţii:
O primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi
celeilalte să şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea va putea să se opună, invocând excepţia
de neexecutare a contractului.
O a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a
executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să-şi execute obligaţia sa. Partea gata să-şi execute obligaţia
sau care şi-a executat-o va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului sau a cere desfiinţarea ori
încetarea contractului, în toate cazurile putând cere şi despăgubiri. Desfiinţarea contractului cu efect retroactiv
poartă numele de rezoluţiune. Încetarea contractului, care produce efecte numai pentru viitor, poartă denumirea
de reziliere.
O a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i
revine. Va avea dreptul această parte să pretindă totuşi celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita
problemă a riscului contractului, adică problema de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele imposibi-

58
lităţii fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii reciproce. Regula este că riscul contractului este
suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
1.10 Determinarea preţului şi locului plăţii în obligaţiile comerciale

Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie determinat de
părţi, adică trebuie să fie cert. Se poate accepta şi preţul determinabil, de exemplu preţul supus arbitrului.
Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul comercial, permite ca preţul să fie stabilit şi
ulterior, prevăzându-se în contract o indicaţie abstractă şi impersonală (preţul just sau preţul curent), în funcţie
de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40 C. com.).
În ceea ce priveşte locul executării obligaţiilor, potrivit Codului civil, plata se face la locul arătat în
contract. Dacă este vorba de un bun cert şi determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găseşte acel bun. În
materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării. În toate celelalte cazuri, plata se face la domiciliul
debitorului, ceea ce înseamnă că este cherabilă şi nu portabilă (art. 1104 C. civ.)
În dreptul comercial, această regulă a suferit modificări impuse de nevoile, tradiţia şi uzurile traficului
comercial.
Astfel, art. 59 C. com. prevede că obligaţiile comerciale trebuie executate fie la locul arătat expres în
contract, fie la locul rezultat din intenţia părţilor, fie la locul unde, potrivit materiei contractului, apare firească
executarea.
Potrivit art. 59 alin. 2 C. com., în cazul în care în contract nu s-a precizat în mod expres locul executării
obligaţiilor şi acest lucru nu rezultă din natura operaţiunii, executarea obligaţiilor se va face la sediul
comerciantului, domiciliul sau reşedinţa sa, existent la data încheierii contractului.

59
60