Cursul nr. 1.

Salmo IMAPA
 CAPITOLUL I. DINAMICA EFECTIVELOR DE PĂSTRĂV

Piscicultura reprezintă o ramură foarte importantă a acvaculturii, care se ocupă cu

creşterea, recoltarea şi valorificarea peştelui destinat consumului uman, dar contribuie în acelaşi
timp şi la selecţia, reproducţia şi alimentaţia peştilor în condiţii controlate în care se aplică
tehnologii diferenţiate, în funcţie de sistemul de exploatare şi valorificare.
Având în vedere că majoritatea speciilor de peşti de cultură aparţin la două familii, se
consideră ramuri principale ale pisciculturii continentale Ciprinicultura şi Salmonicultura.
Salmonicultura a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă atât la noi în ţară, cât şi în
majoritatea ţărilor lumii care beneficiază de condiţii corespunzătoare pentru creşterea şi
dezvoltarea lor (tab. 1).
Tabelul 1.
Producţia mondială de peşte pe grupe de specii

(FAO, 2011)
Provenienţă Anul
Grupa de
peşt 2 2 2 2 2 2 2 2
U.M.
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

capturi 9 8 1 9 1 8 1 9
(mii tone) 64 78 029 30 101 32 208 80
Salmonide
acvacultură 1 1 1 2 2 2 2 2
(mii tone) 876 987 989 135 235 296 456 411

capturi 6 6 7 7 8 9 9 1
(mii tone) 41 11 71 56 11 02 11 372
Ciprinide
acvacultură 1 1 1 1 1 2 2 2
(mii tone) 5585 6730 7548 8242 9309 1087 2685 4684

Salmonicultura este acea ramură a pisciculturii care se ocupă cu studierea, cunoaşterea şi

creşterea peştilor din familia Salmonidae, dar şi a altor specii de peşti care constituie hrana
naturală a acestora. Reprezentanţii acestei familii populează cu preponderenţă apele naturale mai
reci din regiunile montane.

1.1. SITUAŢIA CREŞTERII SALMONIDELOR LA NIVEL MONDIAL

Salmonidele sunt crescute în multe ţări din întreaga lume. După anul 1950, producţia de
salmonide a crescut exponenţial, în special în Europa şi, recent, în Chile. Cele mai mari ţări
producătoare de salmonide sunt Norvegia şi Chile, unde producţia de păstrăv curcubeu crescut în
apă marină s-a extins, furnizând păstrăv spre pieţele de export.
În anul 2011 Norvegia a avut o producţie de 982.816 tone, Chile s-a situat pe poziţia
secundă cu o producţie de 466.857 tone, urmată de Australia cu 316.750 tone, Marea Britanie cu
174.932 tone şi Canada cu 154.358 tone.
La nivelul anului 2011, producţia de salmonide din Norvegia a reprezentat 40,8 % din
producţia mondială, iar Chile a avut o cotă de piaţă globală de 19,36 %, (în comparaţie cu 36 %
în 2007). Împreună, cele două ţări reprezintă peste 60 % din producţia de păstrav şi somon din
lume. Chile este urmată de Marea Britanie, cu 7,09% din producţia mondială şi Canada, cu 6,4%,
cum se poate observa mai jos, în fig. 1.1.

Fig. 1.1. Principalele ţări producătoare de salmonide în 2011

(Investchile, 2011)
 În ultima perioadă producţia de păstrăv curcubeu obţinut în apă dulce a crescut şi în ţări
precum Italia, Franţa, Danemarca şi Spania. Alte ţări producătoare importante sunt SUA, Iran,
Germania şi Marea Britanie.
Producţia totală de salmonide în 2009 în Chile a fost de 605.566 de tone, ceea ce reprezintă o
scădere de 4 %, comparativ cu anul precedent. Principalele specii sunt reprezentate de somonul de
Atlantic (Salmo salar), care a reprezentat 38,53 % din producţia totală, iar a doua specie ca
importanţă este păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss), cu un procent de 35,45 % din producţie.
Cu toate acestea, tendinţele de producţie pentru diferitele specii sunt inegale. Producţia de
somon de Atlantic a scăzut, pentru al doilea an consecutiv, cu 0,98 % în 2010, după ce scăzuse deja
cu 0,77 % în 2009. Pe de altă parte, păstrăvul curcubeu a avut o remarcabilă creştere, de 11,5 %, şi
această specie este principalul responsabil pentru creşterea producţiei totale în cursul anului 2009.
Principalele specii de salmonide crescute la nivel mondial sunt reprezentate de somonul
de Atlantic (Salmo salar) şi de păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) (tab. 1.2 ).
Tabelul 1.2/
Producţia mondială din acvacultură pe specii de peşti
(FAO, 2011)
Anul
U
Specia 2 2 2 2 2 2 2
UM
2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

t 5 5 5 5 6 7 7
Oncorhynchus mykiss
tone 13081 04183 40213 89178 58608 33948 31413

t 1 1 1 1 1 1 1
Salmo salar
tone 267447 255908 328556 433708 454264 442458 428331

Păstrăvul curcubeu ocupă astăzi un loc foarte important în crescătoriile salmonicole atât
în Europa, cât şi în întreaga lume, fiind răspândit la nord până aproape de Cercul Polar, de la
Strâmtoarea Bering până în nord vestul Asiei, în Australia sau Noua Zeelandă.
Răspândirea acestui păstrăv pe scară largă în crescătorii, se datorează faptului că este mai
puţin pretenţios la variaţiile de temperatură, iar răspunsul la hrana granulată (consumul specific
şi sporul mediu zilnic) este superior faţă de cel înregistrat de alte specii de salmonide.
 1.2. SITUAŢIA CREŞTERII SALMONIDELOR LA NIVEL EUROPEAN
Principala ţară producătoare de salmonide atât din Europa cât şi la nivel mondial este
Norvegia, care la nivelul anului 2011 a avut o producţie de 982.816 de tone, urmată de Marea
Britanie, Turcia, Insulele Feroe, Italia şi Danemarca (tab. 1.3 ).
În anul 2010, pe prima poziţie la producţia de somon de Atlantic se află, de departe,
Norvegia cu 927.876 tone, urmată de Marea Britanie cu 154.625 tone, Insulele Feroe cu 45.391
tone și Irlanda cu 15.691 tone. Producători mai mici sunt Franța, Spania şi Danemarca, împreună
însumând o cantitate totală de 880 tone de somon de Atlantic (FAO, 2011).
Cota de somon, (inclusiv păstrăv) în comerţul european a crescut puternic în ultimii ani.
Acest lucru a fost determinat în principal de o puternică şi susţinută creştere a somonului şi
păstrăvului de crescătorie în Europa de Nord. Preţurile au oscilat, atingând niveluri record în anul
2006, dar revenind la niveluri normale în anii 2009 şi 2010.
Volumul exporturilor de salmonide ale Norvegiei, în anul 2010, au continuat să crească
faţă de anul 2009, în special exporturile de păstrăv. Salmonidele norvegiene sunt exportate în
peste 98 de ţări ale lumii. Cea mai mare piaţă de desfacere pentru Norvegia este Franţa, iar piaţă
cea mai mică este reprezentată de Ghana.
Tabelul 1.3
Producţia de salmonide realizată de principalele ţări din Europa
(Eurostat, 2011)
Anul
U
Ţara 2 2 2 2 2 2 2 2
UM
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Albania 350 350 350 217 221 254 300 230

tone

Austria 1869 1935 2076 2031 2037 1597 1246 1639

tone

Belgia 306 154 104 68 68 46 46 39

tone

Bulgaria 50 1186 1157 1565 2037 1812 2376 2928

tone

Cipru 90 91 70 84 86 57 61 56
 tone

Cehia 739 713 771 703 803 839 526 764

tone

Croaţia 791 1075 1301 1885 2031 2058 1982 2482

tone

Danemarca 35739 40919 37002 25753 28520 32372 29297 35000

tone

Elveţia 1100 1150 1154 1154 1157 1157 1140 1146

tone

Estonia 304 194 451 520 619 649 549 488

tone

Finlanda 12532 12767 14318 12865 12974 13367 12738 11714

tone

Franţa 42069 37962 35393 34660 34394 34370 32832 32890

tone

Germania 23275 22023 19343 21322 23174 22005 20065 21048

tone

Greecia 1879 2067 2452 3198 2828 3438 2588 2620

tone

Insulele
62746 46077 23455 18574 29954 45929 7912 47575
Feroe tone

Irlanda 17798 15238 15378 12690 11190 11350 13662 16833

tone

Islanda 5552 8104 7492 7046 3255 3496 3194 3583

tone

Italia 38000 30238 30564 30797 37905 37900 37310 36728

tone

Lituania 9 11 46 61 70 81 51 34
tone

Letonia 7 2 2 6 32 19 17 16
tone

Macedonia 718 711 442 401 774 932 1175 1265

 tone

Marea 14580
160921 174120 142613 145433 142223 148716 174932
Britanie tone 6

81412
Norvegia 578747 627581 645752 690053 818850 937319 982816
tone 4

Olanda 100 50 50 50 50 50 100 50

tone

Polonia 11696 14647 17100 16984 16650 16522 14872 12940

tone

Portugalia 954 822 845 943 902 941 252 0

tone

1 1 1 1 7 1 1 1
România
tone 1020 1241 1051 1125 125 1037 1238 1400

Spania 33960 29690 26132 25544 25354 21475 18429 17382

tone

Suedia 4415 4390 4583 5562 4019 5512 6413 9166

tone

Slovenia 895 1028 851 903 822 863 725 485

tone

Slovacia 685 821 761 788 886 769 640 554

tone

Turcia 33960 29690 26132 25544 25354 21475 18429 17382

tone

Ungaria 28 24 28 42 42 62 52 48
tone

Exporturilor către Uniunea Europeană au crescut foarte mult în ultima perioadă. Franţa ocupă
prima poziţie în clasamentul pieţelor importatoare, locul al doilea este deţinut de Polonia, în timp ce
Danemarca ocupă poziţia a treia. Anul 2010 a fost al treilea an consecutiv în care Polonia s-a situat
înainte Danemarcei, ceea ce denotă o revigorare a segmentului economic piscicol în această ţară.
Cea mai mare cantitate de somon şi păstrăv vândută acestor trei ţări urmează a fi
procesată şi ulterior redistribuită în ţările Uniunii Europene.
 Păstrăvul curcubeu este crescut în Europa în majoritatea ţărilor, fiind considerat cea mai
importantă specie de păstrăv din acvacultură europeană. Principalele ţări producătoare, în
ordinea descrescătoare a producţiei pe anul 2010, sunt: Turcia, Norvegia, Danemarca, Italia,
Franţa, Germania, Spania şi Marea Britanie (tab. 1.4 ).
Tabelul 1.4/
Producţia de păstrăv curcubeu realizată de principalele ţări din Europa

(Eurostat, 2011)
Anul
Ţara 2 2 2 2 2 2 2 2
UM
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Albania 350 350 350 217 221 254 300 230

tone

Austria 1594 1640 1729 1671 1633 1204 1246 1211

tone

Belgia 200 100 75 68 68 46 46 39

tone

Bulgaria 47 1175 1151 1553 2030 1805 2376 2909

tone

Cipru 90 91 70 84 86 57 61 56
one

Cehia 570 564 597 575 623 614 526 476

one

Croaţia 791 1075 1301 1885 2031 2058 1982 2482

one

Danemarca 35282 40454 36587 25216 27657 31449 29297 34350

tone

Elveţia 1100 1110 1107 1107 1110 1110 1140 1100

one

Estonia 304 194 451 520 610 649 549 488

one

Finlanda 12201 12335 13693 12047 12055 12639 12738 10984

one
Franţa 39365 35283 32412 33250 32288 32270 32832 32000
one

Germania 23275 22023 19343 21322 23174 22005 20065 19996

one

Greecia 1870 2060 2446 3187 2820 3430 2588 2600

one

Irlanda 1451 1171 1614 1516 1267 1300 1374 1102

tone

Insulele Feroe 10220 5092 4493 5496 7649 7451 7912 2184
tone

Islanda 180 142 124 38 10 6 75 88

tone

Italia 38000 30227 30558 30675 37800 37800 35802 33172

tone

Lituania 8 8 46 58 68 80 0 0
tone

Letonia 7 2 2 5 8 7 5 4
tone

Marea Britanie 14820 15285 12458 12981 15128 13090 13120 13594
tone

Norvegia 68931 63401 58875 62707 77578 75316 73990 54448

tone

Olanda 100 50 50 50 50 50 100 50

tone

Polonia 11696 14647 17100 16984 16875 16522 14872 12940

tone

Portugalia 953 821 843 942 892 930 246 0

tone

România 606 964 815 901 187 268 320 480

tone

Suedia 4140 4111 4210 5183 3700 4906 6413 7859

tone

Slovenia 861 1001 805 895 799 775 663 456

 tone

Slovacia 682 818 742 784 879 761 636 546

tone

Spania 33791 29438 25959 25339 25195 21472 18429 17382

tone

Turcia 40868 45082 49282 57659 61173 68649 80886 85244

tone

Ungaria 28 24 28 42 42 62 52 48
tone

Speciile care domină salmonicultura europeană sunt: somonul de Atlantic (Salmo salar)
şi păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss).
1.3. SITUAŢIA CREŞTERII SALMONIDELOR LA NIVEL NAŢIONAL
Sectorul piscicol din România include activităţile de acvacultură, pescuit marin şi pescuit
în apele interioare, precum şi activităţile de procesare şi marketing. Cea mai importantă activitate
este acvacultura în ape dulci, fiind urmată de pescuitul în ape interioare. Activitatea de pescuit în
ape interioare este mai dezvoltată decât pescuitul costier de la Marea Neagră.
În România, pescuitul marin se practică de-a lungul litoralului românesc, în zonele
marine până la izobata de 60 m, datorită caracteristicilor navelor şi autonomiei lor limitate.
Evoluţia producţiei piscicole în România înregistrează o scădere accentuată în perioada
1995 - 2004, urmată de o stabilizare (2004 - 2007) şi o creştere până în anul 2009. În perioada
1995-2005, producţia piscicolă a României a suferit o scădere accentuată, de la 18.675 tone în
1998 la 13.143 tone în 2004. În 2005, producţia piscicolă obţinută (13.352 tone) a prezentat
următoarea structură: acvacultura 7.284 tone (54,55%), pescuitul în ape interioare 4.042 tone
(30,27%), pescuitul în Marea Neagră 2026 tone (15,17%).
În ultimii ani producţia de peşte a revenit pe un trend ascendent datorită dezvoltării
acvaculturii, producţia în 2009 cifrându-se la 17.148 tone, din care 13.131 tone din acvacultură şi
4.017 tone din pescuit comercial.
Disponibilul pentru consum pe piaţa internă a depăşit 90.000 tone în anul 2010, în
creştere cu 15 % faţă de cel al anului 2009.
Gradul de acoperire al consumului din producţia internă a scăzut de la an la an, de la
24,31% în anul 2003 până la 14,40% în anul 2005.
 În România, structura producţiei din acvacultură este dominată de ciprinide (autohtone
sau asiatice), care totalizează aproximativ 85% din producţia totală, urmate de păstrăv, şalău,
ştiucă, somn şi sturioni de apă dulce (15%).
În ultimii ani au început să se dezvolte şi să se modernizeze fermele piscicole tradiţionale
şi, de asemenea, să apară ferme moderne de creştere intensivă a sturionilor şi a păstrăvului, care
se pot cofinanţa prin aplicarea de proiecte pentru fondurile nerambursabile.
Există 100.000 ha amenajate pentru activităţile de acvacultură în România, structurate
astfel: 84.500 ha ferme de creştere, 15.500 ha pepiniere şi 25 ha ferme salmonicole.
În România, salmonicultura reprezintă ca importanţă, a doua ramură a pisciculturii, iar
sistemele şi tehnologiile utilizate pentru creşterea salmonidelor, în general, şi a păstrăvului de
consum, în special, diferă semnificativ din punct de vedere al densităţii materialului biologic pe
unitatea de suprafaţă și volum de apă. În funcţie de modul de organizare al procesului de
producţie, după producţia obţinută şi destinaţia acesteia, unităţile salmonicole din ţara noastră au
fost clasificate în: păstrăvării cu circuit închis, pentru obţinerea păstrăvului de consum,
păstrăvării cu circuit deschis, caracterizate prin exploatarea numai a unor categorii de vârstă,
păstrăvării complexe, ce se caracterizează prin existenţa tuturor categoriilor de vârstă, cu rol de
producere atât a păstrăvului de consum, cât şi materialului biologic pentru populări şi repopulări.
Astăzi, unităţile salmonicole din România au ca şi obiect de exploatare, în principal, următoarele
specii: păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss), păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis) şi
păstrăvul indigen (Salmo trutta fario), (Boaru, Anca, 2010).
Păstrăvul curcubeu este specia care se pretează cel mai bine la creşterea intensivă. Cel
mai mult se comercializează la greutatea de 200-300 grame. Păstrăvul fântânel se pretează mai
puţin la o creştere intensivă, fiind mai sensibil la boli, necesitând densităţi de creştere mai mici şi
având performanţe de creştere mai scăzute. În ceea ce priveşte păstrăvul indigen, acesta se creşte
preponderent pentru popularea apelor de munte.
Producţia obţinută este relativ scăzută, cum se poate observa în tab. 1.5 şi a fost de
aproximativ 1238 tone în anul 2009 şi de 1400 tone în 2010 (ANPA, 2011) fiind suficient de
restrânsă ca număr de specii dar cu o mare valoare biologică, culinară şi economică.
Tabelul 1.5/
Producţia de păstrăv de cultură din România
(ANPA, 2011)
 Specia

păstrăv păstrăv păstrăv

A
curcubeu indigen fântânel
Anul M Total salmonide
(Oncorhynchus (Salmo (Salvelinus
mykiss) trutta fario) fontnalis)
 2
187 526 12 725
2007 tone

2
268 752 17 1037
2008 tone

2
320 898 20 1238
2009 tone

2
480 900 20 1400
2010 tone

În Romania, producţia internă de păstrăv este departe de a asigura necesarul de

consum pe piaţa locală, cele mai mari cantităţi fiind importate de pe pieţele externe. Astfel,
dezavantajul producătorilor locali pare să fie preţul mai scăzut cu care importatorii aduc
păstrăvul în Romania, în condiţiile în care producătorii externi au o capacitate mai mare de
producţie.
Creşterea şi exploatarea acestor specii se practică în păstrăvăriile clasice, cu bazine din
beton sau pământ, în special de formă dreptunghiulară, amenajate la altitudini care să asigure
condiţiile optime de temperatură şi confort. De asemenea, în scopul valorificării lacurilor de
acumulare şi a altor bazine acvatice naturale din ţara noastră, creşterea salmonidelor se practică
şi în viviere flotabile amplasate pe aceste suprafeţe de apă. Astăzi, crescătorii de păstrăv sunt
specializaţi în producerea de icre embrionate, în vânzarea puietului şi, nu în ultimul rând, în
valorificarea păstrăvului de consum.
1.4. CONSUMUL DE CARNE DE PĂSTRĂV
Peştele a intrat în alimentaţia populaţiei de pe teritoriul actual al României încă din cele
mai vechi timpuri. Studiile de arheo-zoologie au relevat prezenţa de resturi de oase şi solzi de
peşte, încă din perioada Neolitică, cu precădere în aşezările de pe cursul Dunării. Varietatea şi
abundenţa acestor resturi se constituie ca o dovadă grăitoare a faptului că peştele reprezenta, încă
din acele vremuri, un aliment de bază în alimentaţia omului.
Tradiţia consumului de peşte se continuă de-a lungul veacurilor, peştele de apă dulce fiind
un aliment de bază pentru populaţia din Ţările Române. De altfel, în Moldova se crease, încă din
vremea lui Ştefan cel Mare, un sistem bine dezvoltat de iazuri, care producea peşte pentru consum.
În secolul trecut, peştele de apă dulce era un aliment popular, fiind consumat foarte
frecvent, de toate categoriile sociale, pentru că era ieftin şi uşor de procurat. În zilele noastre, pe
măsură ce oamenii devin din ce în ce mai preocupaţi de ceea ce consumă, peştele câştigă din nou
în popularitate, fiind o alternativă uşoară şi mai ales sănătoasă la consumul de carne roşie.
Carnea de peşte este sănătoasă pentru orice persoană, dar este foarte utilă mai ales celor
care suferă de diferite boli cardiace, ajutând la menţinerea unui nivel constant al glicemiei.
Nutriţioniştii recomandă un consum regulat, săptămânal de peşte, indiferent de vârstă, pentru a
combate şi preveni o gamă largă de afecţiuni, de la cele întâlnite în cazul copiilor, până la astm
sau chiar diverse forme de cancer.
Principalul avantaj al cărnii de peşte îl reprezintă grăsimile din seria acizilor graşi
esenţiali Omega 3. Grăsimile din peşte, previn îmbătrânirea precoce şi protejează sistemul
nervos. S-a demonstrat chiar că, în cazul copiilor, peştele stimulează dezvoltarea capacităţilor
intelectuale, iar bătrânii care mănâncă peşte de 3-4 ori pe săptămână sunt mai puţin predispuşi
riscului de a suferi de maladia Alzheimer.
Se ştie, creierul este unul dintre cei mai mari consumatori de energie, iar buna lui
funcţionare depinde, într-o oarecare măsură, de aportul de fosfor şi implicit de consumul de
peşte. În cazul copiilor ai căror mame au consumat peşte în perioada sarcinii şi a alăptării s-a
observat o dezvoltare neuro-psihică mai rapidă, dar şi un nivel al inteligenţei mai ridicat. Carnea
de peşte este, însă, recomandată şi în cadrul curelor de slăbire, deoarece are o cantitate mult mai
mică de lipide în comparaţie cu alte categorii de carne.
Peştele de apă dulce are carnea mai slabă, în general, comparativ cu cel oceanic şi, în
consecinţă, asigură un aport caloric mai redus, astfel că 100 g carne de păstrăv conţine 85 de
calorii, iar aceeaşi cantitate de carne de crap conţine 83 de calorii.
Conţinutul în minerale este, de asemenea, apreciabil, mai ales în ceea ce priveşte fierul,
fosforul, zincul, cuprul, calciul, dar şi oligoelementele ca fluorul, seleniul, cobaltul şi manganul.
Peştele conţine, de asemenea, toată gama vitaminelor B. Desigur, precum orice alt aliment,
peştele îşi poate pierde din valoarea nutritivă dacă este procesat excesiv sau tratat termic.
Peştele ajunge la consumatorii români, fie din producţia internă, fie din importuri.
Producţia internă de peşte este reprezentată de capturile din pescuitul comercial, atât din apele
interioare cât şi din Marea Neagră, din activitatea de acvacultură, creşterea în sistem dirijat, în
bazine, iazuri şi lacuri de acumulare. Producţia este livrată în stare proaspătă sau poate fi
procesată în diferite grade, înainte de a fi comercializată.
 Peştele destinat consumului pătrunde în Romania sub următoarele forme: peşte viu, întreg
(proaspăt, refrigerat sau congelat), peşte procesat primar (eviscerat, decapitat, filetat, tăiat),
semipreparat, marinat şi pastă de peşte, salată de icre, sărat şi afumat, conserve de peşte (în ulei,
în sos tomat şi alte tipuri).
România se află pe penultimul loc al Uniunii Europene, la consumul de peşte pe cap de
locuitor (5,3 kg/locuitor). La nivel mondial, consumul de peşte este de circa 12 kilograme pe cap
de locuitor, iar în Uniunea Europeana este de 21,5 kilograme/locuitor, cei mai mari consumatori
fiind Portugalia şi Spania cu 48, respectiv 45 de kilograme pe cap de locuitor pe an (ANPA, 2011).
Până în 1990, consumul de peşte a fost de aproximativ 8 kg/locuitor/an. Acesta s-a redus
până la 2 kg în perioada 1990-2000, iar dupa anul 2000 a început să crească, ajungând în anul
2010 la 5,3 kg/locuitor/an (fig. 1.2).

Fig. 1.2. Consumul de peşte anual pe cap de locuitor

(FAO, 2011)
Creşterea consumului se datorează, în principal, creşterii importurilor. Apariţia speciilor din
import pe piaţa românească a determinat o diversificare a ofertei şi o schimbare a preferinţei
consumatorului către noi specii de peşte şi forme de prezentare (filetat, decapitat, eviscerat), cât
şi o creştere a cererii de peşte şi a produselor din peşte.

CAPITOLUL II PRINCIPALELE SPECII DE PEŞTI DIN APELE MONTANE ŞI

SUBMONTANE
 2.1. Specii din familia Salmonidae
A. Păstrăvul de munte (Salmo trutta fario L.), sau Păstrăvul indigen,
Păstrăvul comun, Păstrăvul de râu, Păstrăvul de piatră etc. este un
peşte de origine nordică, adus în timpul glaciaţiunilor către zonele sudice,
localizându-se în apele reci şi foarte bogate în oxigen. Reprezentanţii acestei specii
populează de regulă apele curgătoare, dar pot fi găsiţi şi în lacurile alpine şi de
baraj, de la altitudinea de 200 m (Cerna) şi până la golurile alpine (Tăul Păpuşa, 2
150 m). Păstrăvul indigen populează cel puţin 75 de lacuri naturale şi de baraj, iar
producţia anuală potentială, în păstrăvării, este estimată la cca. 12 mil. puieţi,
destinaţi repopulării zonelor deficitare.

Morfologie

Păstrăvul de munte are corpul fusiform (deci perfect adaptat la înotul rapid,
atingând 2,0-3,5 m/s), acoperit cu solzi cicloizi mărunţi, de culoare foarte frumoasă,
influenţată de către culoarea vetrei bazinului, gradul de iluminare a apei,
limpezimea apei si hrană: verde- brun pană la galben-pal pe spate, în apele cu vatra
pietroasă şi malurile pline de vegetatie, şi mai închisă (verde-măslinie, aproape
neagră) în locurile în care apa este adancă, vatra acoperită cu vegetaţie, lumină
puţină şi există multe locuri de adăpostit sub rădăcinile copacilor de pe maluri. Pe
flancuri este alb murdar sau argintiu-gălbui, iar pe abdomen este alb-gălbui, uneori
verde-cafeniu. Spatele şi flancurile sunt presărate cu puncte negre sau negre-
roşcate circumscrise cu inele albe sau albe-albăstrui. (fig.1).

Fig. 1 Păstrăvul de munte (mascul)

 Tineretul, până la vârsta de 2 ani, prezintă pe corp umbre ovale, transversale,
care se pierd înspre abdomen.

Pe doi afluenţi ai râului Barcău, (Boul şi Topliţa), în locurile umbrite trăieste o

varietate de păstrăv unică în ţară, care are pe corp numai puncte negre, varietate
denumită Salmo trutta linneus, iar pe râul Barnar şi pârâul Bărnărel trăieşte o
varietate cu o coloraţie deosebită, galben pe flancuri şi abdomen, cu puncte roşii
rare şi umbre ovale, Salmo trutta var. moldavica (fig. 2 a şi b ). Intrucât multe dintre
exemplarele acestei varietăţi coloristice sunt sterile (Păsărin, B. şi colab. 1997),
există ipoteza conform căreia indivizii respectivi s-au format pe baza unor încrucişări
interspecifice (păstrăv indigen şi păstrăv fântânel -Decei, P. 1978)

Fig. 2 a Păstrăv indigen de Barcău

 Fig. 2 b Păstrăv indigen de Barnar

La păstrăvul indigen, înotătoarea caudală este mai scobită la tineret şi aproape

dreaptă la adulţi, iar linia laterală este puţin pronunţată, având în lungul ei între 110
şi 125 rânduri de solzi. Indicele de profil este cuprins între 1/4 şi 1/5.

Ca la toate salmonidele, şi la această specie există două înotătoare dorsale;

prima este mai mare şi se inseră aproximativ la mijlocul spinării, iar a doua este mai
mică şi fără radii, situată în apropierea pedunculului caudal, fiind denumită
înotătoare adipoasă (popular: nodâlcă).

Maxilarele sunt puternice, prevăzute cu numeroşi dinţi direcţionaţi spre

interior, iar la masculii adulţi (în perioada de reproducere) maxilarul inferior se
alungeşte şi se curbează în sus. Este un peşte destul de fricos, un răpitor excelent şi
mereu flămând.

Biologie

Păstrăvul indigen iubeşte apa limpede, rece (între 12 şi 17ºC vara şi 1-3ºC
iarna), foarte bine oxigenată (între 9 şi 12 mg O2/l), cu un pH neutru (pH = 7),
vieţuind însă şi în ape cu pH situat între 6 si 8. Trăieşte în apele repezi, curgătoare,
printre bolovani, sub rădăcinile arborilor şi în excavaţii ale malurilor etc, locuri pe
care le părăseşte numai în perioada de reproducere, când înaintează în amonte,
până la confluenţa a două pârâiaşe. Acest peşte se hrăneşte cu lătăuşi, larve de
insecte vânate de sub pietre, sau prinde din zbor multe forme adulte ale insectelor.
Adulţii se hrănesc cu alte specii de peşte de dimensiuni reduse (boiştean, grindel,
zglăvoacă) şi uneori cu semenii mai mici. Hrana suplimentară este acceptată uşor,
după puţine repetiţii, preferând carnea proaspătă tocată şi furaje combinate
granulate. Se alimentează intens la temperatura apei cuprinsă între 14 şi 16ºC, însă
sub 2-3ºC şi peste 17-18ºC încetează să se mai hrănească.

La vârsta de 1 an are lungimea de 6-12 cm şi greutatea de 4-20 g (în funcţie

de hrana găsită); la 2 ani are 15-20 cm şi 50-120 g; la 3 ani are 25-30 cm şi 150-250
g; la 4 ani are 30-35 cm şi 250-500 g; la 5 ani are 35-45 cm şi 400-700 g.

Longevitatea naturală maximă este cuprinsă între 10 şi 12 ani şi greutatea

maximă este de 4,5 kg (lacul Vidraru). În lacul Izvorul Muntelui-Bicaz s-au pescuit
exemplare ceva mai în vârstă, care au avut lungimea corpului între 70 şi 75 cm şi
greutatea între 6,0 şi 6,5 kg.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani, reproducerea având loc
în lunile octombrie-noiembrie, când apa s-a răcit la 7-8ºC (când cade frunza
arinului).

¤ ¤

Masculul este colorat mult mai intens decât femela, mai ales în perioada de
reproducere. Aceasta are abdomenul mărit şi orificiul genital viu colorat şi
proeminent. În general, în acestă perioadă începe migraţia "de nuntă, în amonte",
sărind deseori obstacole de cca. 1,5 m înălţime. La confluenţa a 2 pârâiaşe, pe un
mic banc de nisip, masculul sau femela curăţă un loc de mâl sau chiar face o mică
excavaţie, unde femela frecându-şi abdomenul de nisip, elimină icrele, pe care
masculii le stropesc imediat cu lapţi după care, femelele le acoperă cu un strat de
nisip şi pietriş. Adulţii slăbiţi se lasă duşi la vale de curentul apei şi revin la locurile
de adăpost. În păstrăvării, perioada de reproducere se poate prelungi până în luna
decembrie.
 Diametrul icrelor este destul de variabil, între 3 şi 6 mm, în funcţie de vârstă
şi nivelul de hrănire. Producţia de icre este de 2,2-4,5 mii buc. pentru un kg masă
corporală, adică de cca. 1,2 mii icre pe femelă adultă. Incubarea icrelor fecundate
durează foarte mult, între 140-150 zile, cumulându-se între 330 şi 380 grade/zile, iar
eclozarea are loc în perioada martie-aprilie.

Odată cu răcirea climei, păstrăvul se hrăneşte din ce în ce mai puţin,

reluându-şi activitatea de răpitor după dezgheţul apei.

Păstrăvul are o carne deosebit de gustoasă, cu puţine oscicule, mai ales dacă
după pescuire este ţinut 5-6 ore la sare şi apoi preparat în unt sau la grătar. Sezonul
de pescuit începe la 1 mai şi se încheie la 14 septembrie, greutatea minimă admisă
fiind de 120 g, iar lungimea de 20 cm. Ca momeală se folosesc linguriţe metalice,
peştişori artificiali şi muscă artificială.

In Valea Sâmbetei din masivul Făgăraş trăieşte un păstrăv denumit

pătrăv de piatră, rezultat din încrucişarea păstrăvului indigen din această vale cu
păstrăvul numit ,,somonat" (carnea are culoarea roşiatică), adus în anul 1938 din
fosta Cehoslovacie.

B. Păstrăvul de lac (Salmo trutta morfa lacustris L.) nu constituie o

specie de sine stătătoare, ci o formă a păstrăvului indigen sau de munte, adaptată
la viaţa lacustră montană. Este mai frecvent în lacurile din Alpi, dar şi în
Scandinavia. La noi în ţară se întâlneşte în lacurile Izvorul Muntelui-Bicaz, Lacu
Rosu, Vidraru, Câlcescu şi Leşu, precum şi în pâraiele din zona Prejmer-Braşov.

Morfologie.

Păstrăvul de lac este un peşte cu corpul scurt şi gros, acoperit cu solzi mai
mari faţă de păstrăvul indigen şi caduci. Capul este mai mic faţă de păstrăvul de
munte, gura mai mică, iar înotătoarea caudală puţin scobită la păstrăvii tineri şi
aproape dreaptă la adulţi. Zona dorsală este colorată în vezui-oliv, iar flancurile şi
abdomenul sunt argintii. Pe flancuri sunt pete de culoare neagră în formă de x, iar
cele de pe opercule nu sunt aşa de colţurate, toate necircumscrise cu benzi albe sau
albe-albăstrui. Înotătoarea dorsală şi caudală au puncte mici, rotunde, dispuse în
rânduri paralele (fig. 3). In stadiile mai tinere, apar si exemplare cu puncte rosiatice,
insa mai putine si mai pale comparativ cu păstrăvul indigen.

Fig. 3 Păstrăvul de lac (mascul)

Fig. 3 Păstrăvul de lac

Biologia

Păstrăvul de lac este un peşte adaptat la apele adânci din lacurile de munte,
coborând uneori până la adâncimea de 40 m. În stadiul de tineret se hrăneşte cu
organisme bentonice sau din zona malurilor, însă adulţii sunt reprezentanţii cei mai
răpitori dintre salmonidele ţării noastre, hrănindu-se cu obleţi, porcuşori, babuşcă,
clenişori şi chiar boişteni.

Cu privire la ritmul de creştere, la această specie se înregistrează cele mai

mari valori dintre toate salmonidele, în afară de lostriţă: la vârsta de 3 ani are
lungimea de 27 cm şi greutatea de 210 g, la 5 ani 42 cm şi 920 g, iar la 9 ani cca.
90 cm şi 8 kg

Longevitatea este de cca. 20 ani, când poate atinge greutatea de cca. 30 kg

(la noi în ţară maximum 22 kg, în lacul Bicaz).

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani. Depunerea pontei are loc
mai timpuriu faţă de păstrăvul indigen, atunci când temperatura apei are cca. 10ºC,
deci la începutul lunii octombrie. Numărul de icre este de cca. 2 mii/kcorp femelă.
Icrele sunt de nuanţă portocalie, cu diametrul de 5-6 mm şi sunt depuse spre maluri
sau la confluenţa a două pârâiaşe, în nisip şi la adâncime redusă. De menţionat că
păstrăvul de lac a fost crescut si în păstrăvării (Dejani si Ceahlău), unde s-au adus
loturi de icre din fondurile de pescuit ale munţilor Austriei.

A. Păstrăvul fântânel, Păstrăvul de izvor, Păstrăvul de şipot,

Fântâniţa sau Fântânel (Salvelinus fontinalis M.)
Această specie este originară din regiunea izvoarelor râurilor de pe coasta
atlantică a SUA, fiind adus în ţara noastră în jurul anului 1906, mai întâi în Moldova
(Valea Putnei, Valea Tarcăului), apoi în Ardeal (Valea Gudea-Topliţa, Valea Dejani,
izvoarele Someşului Rece-Gilău etc), extinzându-se apoi şi în alte ape de munte.
Astăzi se mai regăseste în paraieleValea Gudea-Toplita, Negruta- Somesul Rece si
Valea Putnei-Suceava.

Morfologie

Fântânelul este considerat ca fiind unul dintre cei mai frumoşi peşti de munte de
la noi din ţară, mai ales prin armonia culorilor. Pe un fond verde-măsliniu al regiunii
dorsale sunt amplasate dungi portocalii unduite, iar flancurile şi abdomenul sunt
argintii intercalate cu benzi portocalii şi chiar roşii, presărate cu numeroase steluţe cu
colţurile rotunjite şi circumscrise cu inele albăstrui (fig. 4).

Fig. 4 Păstrăvul fântânel (mascul)

Înotătoarele ventrale sunt roşiatice şi au spre margini câte o dungă alb-

lăptoasă, continuată cu alta neagră. În timpul depunerii pontei (boiştei), abdomenul
devine roşu-portocaliu, iar la mascul se sesizează alungirea şi curbarea în sus a
maxilarului inferior. La exemplarele crescute în păstrăvării aceste combinaţii de
culori îşi pierd din intensitate. În comparaţie cu păstrăvul indigen, la fântânel gura
este mai mare, dinţii mai puternici, mai mari şi mult mai încovoiaţi spre interior.

Biologie.

Păstrăvul fântânel manifestă o exigenţă deosebită faţă de temperatura apei,

care nu trebuie să scadă sub 4ºC şi nici să depăşească 15ºC (când hrănirea
încetează). Activitatea de hrănire este mai intensă între 12 şi 14ºC, consumând în
general melci, râme, lătăuşi, larve de insecte şi insecte de la suprafaţa apei.

Fântânelul are o creştere mai rapidă decât păstrăvul indigen, aşa încât la
vârsta de 2 ani poate atinge greutatea de 200 g si 25 cm, iar la 3 ani 350 g.

Reproducerea are loc toamna, în luna octombrie, prelungindu-se până în

noiembrie, când femelele depun cca. 2500 icre/kcorp, cu diametrul relativ mic,
cuprins între 4 şi 5 mm. Larvele eclozează în luna martie, după acumularea a cca.
400 grade zile. Datorită faptului că perioadele prenupţiale concordă cu cele ale
păstrăvul indigen, se pot realiza încrucişări între aceste două specii, rezultând
păstrăvi-tigru, care sunt sterili.

Carnea este de culoare roz, delicioasă, cu gust plăcut (de ciuperci), fiind
deosebit de căutată datorită calităţilor culinare. Fântânelul creşte cu bune rezultate
în lacurile alpine şi se adaptează mai greu în apele poluate organic, care îi tasează
foiţele branhiilor, provocându-i o maladie cunoscută sub numele de "boala
branhiilor".

D. Păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) este originar din SUA,

fiind adus în Europa în anul 1880, iar ulterior a fost introdus şi în ţara noastră, în
Moldova, inaintea primului război mondial.

Păstrăvul curcubeu este singura specie de salmonide de la noi care în starea

de adult coboară şi spre apele colinare, deoarece este rezultatul încrucisării a două
varietăti de păstrăv : una sedentară, Salmo shasta Jordan, şi alta migratoare, Salmo
irideus Gibbons, zis şi ‘‘cap de otel’’ care, în stadiul de adult (cca. 20 cm), migrează
înspre ape mai mari şi mai adanci .Este specia care asimilează cel mai bine
condiţiile de creştere din păstrăvăriile intensive, deoarece se acomodează la ape
mai calde, nu este atât de exigent la conţinutul apei în oxigen, se obişnuieşte uşor
cu hrana suplimentară şi are o bună creştere corporală.

Morfologie

Păstrăvul curcubeu este colorat verde-cenuşiu, uneori cu nuanţă albăstruie

pe partea dorsală, argintiu strălucitor pe flancuri şi albicios pe abdomen. De-a
lungul liniei laterale are o dungă cu irizaţii de culoarea curcubeului, de unde îşi
trage numele. În apele naturale şi în perioada reproducerii, culorile sunt foarte
nuanţate, în special la masculi. Solzii de pe linia laterală sunt mai mari, uşor caduci
şi în număr de 120-150 de-a lungul acesteia. Flancurile şi spatele sunt presărate cu
puncte mici şi negre. Capul este proporţional mai mic decât la păstrăvul indigen (fig.
5).

Fig. 5 Păstrăvul curcubeu (femelă)

Biologie

Păstrăvul curcubeu este mai puţin exigent la calităţile fizico-chimice ale apei
comparativ cu toate celelalte salmonide. Această specie suportă destul de uşor
apele tulburi, dar pentru perioade scurte de timp, precum şi pe cele mai calde, însă
cu debite mari (cca. 1 l/minut/1kg peşte) şi relativ bogate în oxigen dizolvat (peste 6
mg O2/l).
 Acest peşte se hrăneşte eficient la temperatura apei cuprinsă între 15 şi
19ºC, dar îşi întrerupe hrănirea la peste 23°C. În apele adânci, este un mare răpitor
şi mereu flămând.

Păstrăvul curcubeu se caracterizează printr-un ritm intens de creştere

corporală, atingând la vârsta de 2 ani greutatea de 250 g, iar la o hrănire abundentă
poate atinge chiar 435 g/buc.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3 ani, uneori la 2 ani, iar

perioada de reproducere este primăvara devreme, în luna februarie. În zonele
lacurilor alpine şi în râurile mai mari, montane, femela depune între 2300 şi 4000
icre/1 kcorp. Icrele au o culoare gălbuie şi diametrul între 4 şi 6 mm, în funcţie de
vârsta şi greutatea femelelor. Perioada de incubare a icrelor fecundate este mai
mică decât la alte salmonide, oscilând între 30 şi 60 de zile, iar eclozionarea are loc
după 330-390 grade-zile. Păstrăvul curcubeu se adaptează cel mai bine la creşterea
intensivă în fermele amenajate după principii moderne; la unele linii specializate
reproducerea se poate induce în toate sezoanele anului.

Carnea este de calitate apropiată de cea a păstrăvului de munte, dacă

furajele sunt de calitate bună, însă ritmul de creştere este net superior. În plus,
păstrăvul curcubeu este mai rezistent la boli şi la temperaturi crescute ale apei.

Această specie s-a adaptat cel mai bine la viaţa în captivitate, aşa încât se
înmulţeşte greu în stare de libertate. Păstrăvul curcubeu se pescuieşte la undiţă cel
mai uşor, faţă de toate salmonidele din ţara noastră.

E. Lostriţa (Hucho hucho) sau lostuca, lostruca, bala, puica etc. este cel
mai mare peşte din apele de munte din ţara noastră, fiind declarată monument al
naturii, deoarece în trecut a fost pescuită aproape până la dispariţie. În prezent, lostriţa
mai populează râul Bistriţa între Iacobeni şi Broşteni, precum şi râul Vişeu, de la
confluenţa cu râul Vaser şi până la confluenţa cu Tisa.

Morfologie
 Lostriţa este un salmonid cu partea dorsală a corpului de culoare cenuşiu-
verzui-gălbuie, iar flancurile şi abdomenul sunt cenuşii-argintii, presărate cu puncte
cenuşii ce se extind şi pe partea inferioară a corpului până în dreptul ochilor.
Înotătoarele sunt roşiatice-verzui, cu excepţia celei adipoase, care este brună-
roşiatică (fig. 6). Odată cu înaintarea în vârstă coloraţia lostriţei se schimbă,
devenind ruginie cu irizaţii metalice.

Corpul lostriţei este aproape cilindric, acoperit cu solzi ciclozi mici, uşor
caduci şi protejaţi cu mucus. Capul este aplatizat dorso-ventral, cu gura mare,
prevăzută cu dinţi puternici ce se extind şi pe limbă.

Fig. 6 Lostriţa

Biologie

Lostriţa este o specie tipică apelor de munte mai mari şi cu curenţi foarte
puternici, fiind mai puţin exigentă la conţinutul apei în oxigen şi la temperatura apei
(vara suportă temperaturi de cca. 20ºC), cu condiţia ca debitul să fie suficient de
mare, precum şi condiţiile de transparenţă a apei aceptabile. Pe timp de iarnă,
lostriţa se retrage în zone mai adânci, în bulboane, iar vara vânează foarte activ. În
tinereţe se hrăneşte cu larve de insecte, cu puieţi de scobar, porcuşor, clean etc, iar
ca adult consumă peşti de dimensiuni relativ mari şi chiar şoareci, precum şi alte
organisme animale, care populează apele salmonicole.

La vârsta de 1 an poate atinge 25 cm şi 150 g, având umbre ovale pe corp

(ca la păstrăv), la 2 ani are cca. 40 cm şi 500 g greutate, iar la 3 ani cca. 50 cm şi
1500 g/exemplar, aşa cum se observă şi din tab. 5 . Cel mai mare exemplar s-a
capturat din râul Tisa, având o greutate de 16 kg (anul 1959).

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 5 ani şi lungimea

corporală de 61- 70 cm. Numărul de icre variază între 2100-3200 buc./kcorp. Icrele
sunt de culoare galben-portocaliu şi au diametrul de 4-5 mm. Reproducerea are loc
în luna aprilie, la temperatura apei de 6-10ºC. În zona confluenţei a două pâraie, pe
un banc de nisip, femela sapă o excavaţie de cca. 60 cm diametru unde depune
icrele, care sunt imediat stropite cu lapţi de către un mascul, dintre cei 2-3 care o
acompaniază. Ponta este acoperită cu nisip sau pietriş fin, iar incubaţia durează
între 25 şi 35 zile sau 250-300 grade-zile.

Lostriţa este atacată adesea de un parazit, Bazanistes huchonis, care se

fixează sub opercule, precum şi de ciuperca ectoparazită, Saprolegnia parasitica
(Phycomyceta), care se instalează mai ales pe rănile masculilor provocate în luptele
pentru femele.

Carnea de lostriţă este foarte gustoasă, mai ales în perioada de hrănire

abundentă, când are un strat de grăsime. Pescuitul este permis la exemplarele de
peste 65 cm, între 1 iunie şi 31 decembrie.

F. Lipanul (Thymallus thymallus) sau lipean, cimbrişor, arămiu etc. este

un reprezentant al familiei Thymallidae, care accidental prezintă un regim de
hrănire răpitor.

Lipanul este prezent în bazinul hidrografic al Dunării, în zona muntoasă şi

submuntoasă. La noi în ţară se găseşte în cca. 60 de fonduri piscicole, însă există
tendinţa ca arealul său să fie invadat de alte specii de peşti, cu valoare economică
redusă. În Bistriţa moldovenească se regăseşte în efective mai mari pe afluenţii
Neagra Broşteni şi Negrişoara.

Fig. 7 Lipanul

Morfologie

Lipanul are corpul bine proporţionat, chiar elegant, acoperit de solzi mari,
argintii, dispuşi regulat, în formă de hexagon. Se caracterizează prin înotătoarea
dorsală înaltă, de culoare verzui-metalică-purpurie, presărată cu puncte negre,
dispuse regulat între radii, formând benzi închise la culoare. Partea dorsală este
verzui-argintie, iar flancurile sunt argintii cu irizaţii metalice, de aramă (fig. 7).
Înotătoarea caudală este puternic scobită, iar marginile sunt ascuţite. Ochii au irisul
purpuriu, iar pupila este încercuită cu galben.

Biologie

Lipanul preferă apele mai adânci decât cele specifice păstrăvului indigen, cu
debite mari şi cantităţi mai reduse de oxigen dizolvat. Temperatura tolerată de lipan
poate să atingă 20°C, cu un optim de hrănire între 16 şi 18ºC, locurile în care poate
fi găsit nedepăşind altitudinea de 1500 m. Acest peşte se hrăneşte cu insecte, pe
care le prinde din zbor cu multă eleganţă, fără să constituie un pericol pentru alte
specii de peşti, decât foarte rar şi în perioadele de criză.

În primul an de creştere lipanul atinge lungimea de 15 cm şi 50 g greutate, în

anul al II-lea 20 cm şi cca.100 g, iar în anul al III-lea 30 cm şi cca. 300 g/exemplar.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2-3 ani, reproducerea având loc în luna
aprilie şi uneori în mai, la temperatura apei de 6-8 0C. Femela depune 10-13 mii icre
de cca. 3 mm diametru/1 kcorp. Icrele lipanului sunt lipicioase, spre deosebire de
salmonide, la care această însuşire lipseşte. Incubarea durează 20-25 zile sau cca.
230 grade-zile, fiind mai redusă, ca timp, la femelele mature.

Carnea lipanului proaspăt pescuit şi bine pregătit are miros de cimbru, fiind
deosebit de apreciată la noi în ţară.

Întreţinerea şi reproducerea artificială a lipanului sunt dificil de realizat. Bazinele

trebuie să imite meandrele râurilor, hrana trebuie să fie mişcătoare, iar reproducătorii
se capturează foarte greu.

4.2.Specii secundare de peşti din apele montane

În pâraiele, râurile şi lacurile montane din ţara noastră mai trăiesc şi

reprezentanţii altor specii de peşti în afară de salmonide şi timalide. Aceştia au o
importanţă economică mai redusă, dar servesc ca o importantă hrană pentru
salmonide.

A. Zglăvocul (Cottus gobio L.) sau moaca, moaţa, baba, babete, muta,
popa etc. este considerat ca "guvidul" apelor de munte, deoarece este mult
asemănător cu acesta, sub aspectul culorii şi a formei corpului. Corpul atinge
lungimi de 10-15 cm, este lipsit de solzi, are o culoare brun-cenuşiu-gălbuie pân ă la
brun-roşcat, cu benzi late transversale mai închise. Pe abdomen culoarea este
cenuşie-gălbuie până la alb-murdar (fig.8).
 Fig. 8 Zglăvocul

Zglăvocul are spini pe opercule, caracter anatomic absent la alte specii de

munte. Acest peşte se confundă adesea cu albia râului. Uneori se hrăneşte cu icrele
păstrăvului, pe care le dezgroapă din excavaţiile iniţiale, dar şi cu alte specii de
peşti, mai mici, cu insecte şi nevertebrate de pe vatra bazinelor. La rândul sau,
constituie o hrană excelentă pentru păstrăvi, fiind şi un bun indicator în privinţa
calităţii apei şi a zonelor propice de viaţă.

Zglăvoaca are o carne foarte gustoasă, fără oscicole, dar nu este preferat de
pescari din cauza aspectului exterior.

Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-3 ani, femela depunând un număr

de icre cuprins între 100 şi 500 buc., având diametrul de 2,0-2,5 mm, în perioada
martie-mai.

Trăieşte în zona păstrăvului, coborând uneori şi în zona lipanului.

În partea superioară a Bistriţei moldoveneşti există o specie foarte rară de

zglăvoc, unică în ţară (se mai regăseşte doar în Peninsula Scandinavică), denumită
Zglăvoc pestriţ (Cottus poecilopus).Aceasta se poate deosebi de specia de bază
prin colorit, formă corporală şi prin aspectul liniei laterale (fig. 9 ). De asemenea, are
talia mai redusă (8-13 cm), reproducerea având loc mai timpuriu, în perioada
februarie-aprilie.
 Fig. 9 Zglăvocul pestriţ

B. Boişteanul (Phoxinus phoxinus L.) este un ciprinid prezent în apele

repezi şi mai adânci din zonele de munte (zona păstrăvului), dar populează uneori şi
lacurile cu fundul pietros. Această specie se caracterizează prin aceea că este un
peşte de talie mică ( 6-10 cm), vioi şi mereu în mişcare (fig. 10).

Fig. 10 Boişteanul

Boişteanul este lipsit de solzi pe partea dorsală şi abdomen. Are botul

rotunjit, iar gura este mică. Coloraţia este foarte frumoasă, de unde îşi trage şi
numele (boiştean, boit sau vopsit, crăişor, crăiete, bandarete, jaiete etc), cenuşiu,
verzui sau verde, galben-verzui cu numeroase dungi transversale, de culoare
închisă, ce se pierd înspre abdomen, iar nuanţele sunt mai intense în perioada
nupţială. Se hrăneşte cu organisme mici, uneori chiar cu icre şi puiet de păstrăv.
 Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2-3 ani, când femela depune
între 200 şi 1.000 icre, începând cu luna mai şi pâna în iulie, în zonele puţin adânci
din pâraie, lipindu-le de pietre sau plante.

Boişteanul constituie o hrană excelentă pentru salmonide, în general şi

pentru păstrăvii din lacurile de munte, în special. Nu se pescuieşte de către pescarii
sportivi, deoarece este de dimensiuni reduse şi se sperie la cele mai mici zgomote.

C. Grindelul (Nemacheilus barbatulus L.) sau molanul, bruda, fâţa,

vârlanul este un peşte comun zonelor păstrăvului şi lipanului, preferând apele cu
albiile nisipoase sau pietroase. Corpul este aproape cilindric, fără solzi pe partea
dorsală şi abdomen, fiind însă protejat de un mucus abundent, iar înotătoarea
caudală tronconică. Gura are 3 perechi de mustăţi, ceea ce nu este caracteristic
altor specii de peşti de munte (fig. 64).

Culoarea tegumentului variază în funcţie de nuanţa albiei râului, fiind galben-

verzui pe spate şi flancuri, presărat cu multe puncte negre care crează un aspect
marmorat.Grindelul nu este un răpitor autentic, hrănindu-se cu nevertebrate de pe
vatra bazinului (bentonice) şi larve de insecte, însă câteodată consumă icrele altor
specii de peşti. Lungimea corpului nu depăşeşte 11 cm. Iarna se îngroapă în nisip,
iar când este capturat obişnuieşte să scoată sunete caracteristice, ca urmare a
evacuării aerului din cavitatea intestinală care-i serveşte ca ‘‘ plămân’’.

Maturitatea sexuală apare la vârsta de 2-3 ani, reproducerea are loc în lunile
aprilie-mai, femela depunând pe pietre şi pe vegetaţie între 500 000 şi 800 000 icre.
 Fig. 11 Grindelul

D. Beldiţa (Alburnoides bipunctatus B.) sau latiţă, coare, coaţă etc.

este un peşte de talie mică, caracteristic zonelor submontane, fiind întâlnit în apele
reci, adânci, limpezi şi cu albiile pietroase. Este prezent în zona lipanului, precum şi
în zona scobarului.

Se reproduce în perioada mai-iulie, femela depunând pe pietrele dinspre

maluri un număr mare de icre aderente (15 000-20 000 buc.-Păsărin, B. şi
colab.1998).

Corpul este scurt (9-10 cm) şi acoperit cu solzi mărunţi. Înotătoarea dorsală
este mare, iar înotătoarea caudală este scobită puternic (fig. 12).

Fig. 12 Beldiţa

În general, culoarea spatelui este verde, uşor gălbuie şi cu o dungă neagră pe

linia coloanei vertebrale, flancurile sunt verzi - argintii deasupra liniei laterale şi
argintii sub aceasta, iar culoarea înotătoarelor este cenuşiu-verzuie, însă cele
abdominale sunt galben-portocalii. Botul este uşor rotunjit şi gura terminală. Linia
laterală apare ca dublă.
 Hrana beldiţei constă din larve de insecte, insectele care zboară deasupra
apei şi alte vieţuitoare mici. Această specie este importantă ca hrană pentru
salmonide.

E. Mreana vânătă (Barbus meridionalis H.) sau moioaga, moiţa,

mreana vătată, jimbla, jemluga, mreana cenuşie, bârcaci, breanã, jamã, imbreanã,
imreanã, mireahnã, mbreanã, umbreanã etc. este o specie din familia Cyprinidae, care în
ultima vreme urcă până în zona lipanului, iar uneori ajunge şi în zona păstrăvului.
Este mult mai mică decât mreana obişnuită (între 15 şi 20 cm), şi cu înotătoarea
anală mai extinsă (fig. 13). Celelalte caractere o aseamănă cu mreana obişnuită:
corpul cilindric, linia superioară a trunchiului şi a capului formează un segment de
semicerc, gura inferioară şi cu 4 mustăţi etc.

Corpul este acoperit cu mucus, dorsal are culoarea vânătă, iar abdomenul
este de culoare gălbuie. Pe flancurile corpului se observă pete mari de culoare
închisă.

Mreana vânăta se hrăneşte cu larve, viermişori, icre de peşti şi insecte

adulte. Reproducerea are loc în perioada mai-iunie, când pe cap apar butoni albi,
caracteristici. Femele depune un număr mare de icre (între 800 000 şi 1 000 000
buc.-Păsărin, B. şi colab. 1998), care nu sunt toxice cala mreana mare (Barbus
barbus).

Această specie este prezentă pe râul Bistriţa şi afluentii acesteia, în lacul

Izvorul Muntelui-Bicaz, Argeş, Dunăre etc fără a avea importanţă prea mare în
pescuitul sportiv.
 Fig. 13 Mreana vânătă

F. Obletele mic (Alburnus alburnus L.) sau sorean, şui etc. este un
cyprinid recent intrat în apele de munte, în special în lacurile mari, unde şi
dezvoltarea corporală este mai mare faţă de cea din râuri. Lungimea corpului
variază între 10 şi 15 cm.

Corpul este de culoare verzui-albăstrui pe partea dorsală, iar flancurile şi

abdomenul sunt albe-argintii. În perioada de reproducere apar pe cap tuberculi mici,
albi şi conici. Corpul obletelui este uşor comprimat lateral, acoperit cu solzi mici
strălucitori şi caduci. Capul este mic, ochii sunt mari, iar gura este mică, uşor
superioară şi dispusă oblic. Înotătoarea dorsală este inserată la mijlocul liniei
dorsale, iar linia laterală este întreagă şi uşor curbată în jos (fig. 14).

Fig. 14 Obletele mic

 Obleţii trăiesc mai mult în cârduri, la suprafaţa apei sau în straturile
superficiale ale acesteia. Specia s-a găsit în număr mare în lacul Izvorul Muntelui-
Bicaz, însă în ultimii ani s-a împuţinat simţitor datorită dezvoltării bibanului.

Această peşte se hrăneşte cu larve de insecte, crustacei inferiori şi chiar cu

plancton.

Obletele se reproduce în perioada mai-iunie, icrele fiind depuse în 3-4 partide,

la adâncime redusă, pe vegetaţie proaspătă, acestea fiind lipicioase şi în număr
mare (5000-7000 buc.-Păsărin, B. şi colab.1998).

G. Porcuşorul (Gobio gobio L.) sau murgoiul este un peşte mic, cu

lungimea între 10 şi 15 cm, prezent în bazinele acvatice submontane, dar şi în cele
montane.

Corpul este fusiform, acoperit cu solzi mari de culoare cenuşie-argintie, iar pe

flancuri are 6-12 pete întunecate sau albăstrui. Pe înotătoarele dorsală, caudală şi
anală sunt prezente rânduri de puncte sau pete mici, negre. Gura este inferioară şi
are câte o mustaţă la nivelul comisurilor (fig. 15).

Porcuşorul se hrăneşte cu larve de insecte, raci mici, viermişori şi uneori cu

icrele altor specii de peşti. Reproducerea are loc în lunile mai-iunie, când urcă în
amonte pe pâraie şi depune un număr de icre cuprins între 700-3000 buc., pe pietre
sau pe plante.
 Fig. 15 Porcuşorul

H. Cleanul mare (Leuciscus cephalus) sau cap alb, porcul apelor etc.
este un cyprinid răspândit în aproape toate râurile noastre, începând din zona
păstrăvului până la Dunăre. Preferă apele limpezi, reci, cu albiile nisipoase sau cu
pietriş mărunt etc. Este un peşte răpitor, hrănindu-se, în perioada de tineret, cu
larve de insecte şi cu viermi, iar ca adult cu insecte, raci mici, cărăbuşi şi mai rar cu
broscuţe.

Adulţii sunt solitari, iar tineretul trăieşte în cârduri mici (fig. 16).

Fig. 16 Cleanul mare

Corpul are lungimea de 20-25 cm, fiind un peşte destul de mare pentru apele
submontane. Capul este alungit, aproape cilindric, cu regiunea dorsală de culoare
verde-închis, iar flancurile argintii. Solzii sunt coloraţi caracteristic: partea liberă are
o tivitură inchisă la culoare, sub formă de semilună. Înotătoarele de pe partea
superioară sunt cenuşii închise, iar cele inferioare sunt portocalii sau roşiatice.

Cleanul se reproduce în aprilie-mai, în zonele cu albii nisipoase şi puţin

adânci, femela depunând un număr mare de icre (50 000 şi 200 000 buc.). Dă hibrizi
cu obletele şi cu scobarul, care sunt însă sterili.
 În zona inferioară a râurilor de munte trăieşte o altă specie de clean, cleanul
mic (Leuciscus leuciscus L.), asemănător cu specia descrisă anterior dar de
dimensiuni mai mici (15-20 cm ). Se poate recunoaşte după aspectul diferit al
înotătoarei dorsale, precum şi după colorit (fig. 17 ).

Cleanul este matur sexual la vârsta de 2-3 ani, se reproduce în perioada

martie-mai, femela depunând între 1000 şi 20 000 icre (Păsărin, B. şi colab. 1998),
aderente pe un substrat solid (pietre, buturugi) dar şi pe vegetaţie.

Fig. 17 Cleanul mic

I. Chişcarul (Eudontoyzon danfordi L). sau sugaciul este un peşte

asemănător cu un şarpe, având corpul cilindric, mai gros în partea centrală. Dorsal
are două înotătoare, dintre care ultima constitute înotătoarea caudală. In stadiul de
adult, cele două înotătoare se unesc între ele formând una singură.

Capul nu se diferenţiază de trup şi este prevăzut cu şapte orificii branhiale ca

nişte ochi, la capătul cărora sunt asezaţi ochii şi orificiul nazal; de aici îi vine şi
numele popular de ,,nouă ochi".;

Gura lui este circulară, ca o ventuză, prevăzută cu dinţi ascuţiţi.

Spatele este albăstrui-cenuşiu sau brun, flancurile argintii sau cenuşii, iar
abdomenul alb-murdar sau gălbui (fig. 18).
 Fig. 18 Chişcarul

Chişcarul este răspândit în majoritatea apelor de munte din ţara noastră, fiind
mai numeros în cele din Ardeal, în anumite ape (de exemplu pe valea Gurghiului)
ameninţând existenţa salmonidelor.

Hrana chişcarului este formată din diverse organisme care trăiesc în nămolul de pe fundul apei,
unde îşi duce viaţa în stadiul de larvă şi de puiet, şi din sângele sau ţesuturile altor peşti de care se
prinde cu ajutorul ventuzei, în stadiul de adult. El atacă indeosebi peştii lipsiţi de solzi sau cu solzi
mărunţi, ca păstrăvul, zglăvocul, grindelul şi boişteanul.

Chişcarul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3 – 4 ani, perioada de

reproducere cuprinzând lunile aprilie-mai.

Puietul, ieşit din icre, este ca nişte viermişori subţiri, cu gura mică,
semicirculară, fără dinţi şi ochi. Acesta trăişte în zone cu nisip şi nămol cca. 3-4 ani,
perioadă în care se metamorfozează şi ia aspectul indivizilor maturi.

Chişcarul atinge lungimea corporală obişnuită de 20—25 cm excepţional

atingând şi 30 cm (Păsărin, B., Stan, Tr. 1998). Carnea sa nu are o mare valoare
culinară, fiind însă consumată de către populaţii riverane care îl pescuiesc după
secarea gârlelor, în nămol sau cu ajutorul măruntaielor de animale (de exemplu, cu
ficat), introduse în apă, de care se agaţă, atrase de sânge, zeci de exemplare.

Fiind o specie nedorită în apele de munte, combaterea lui a fost făcută, în

unele ape, pâna la exterminare.
 În apele noastre mai există o specie de chişcar, de dimensiuni mai reduse
(15-20 cm), denumit Chişcarul mic (Eudontomyzon vladykovi). Se aseamănă mult cu
specia descrisă anterior, doar că are corpul mai gros în partea anterioară (fig. 19 )
Are aceeaşi perioadă de reproducere, iar stadiile tinere stau ascunse în mâl timp de
4-6 ani până iau aspectul maturilor.

Fig. 19 Chişcarul mic