Modul 3

Conversia biomasei

Principalii factori care influenţează alegerea procesului de conversie sunt:

● forma energiei,
● tipul biomasei
● calitatea biomasei,
● utilizarea produşilor finali,
● factorii ambientali,
● factorii economici.
Utilizarea biomasei ca formă de energie regenerabilă a atras atenţia cercetării ştiinţifice din
ultimii ani ducând la dezvoltarea de noi tehnologii de conversie, multe dintre ele aflându-se
încă în fază experimentală.
În cele mai multe cazuri stocurile de biomasă nu pot fi utilizate direct şi ele trebuie
convertite în combustibil solid, lichid sau gazos. Tehnologiile de conversie a biomasei pot
împărţite în trei categorii de bază:
Procese de conversie termo-chimică (combustia directă, gazeificarea, piroliza);
Procese bio-chimice (digestia anaerobă, fermentarea);
Procese fizico-chimice (esterificarea ).

1
Procesele de conversie termo-chimică
Sunt bazate pe acţiunea căldurii şi formarea reacţiilor chimice, care sunt necesare pentru
transformarea materiei în energie. Aceste procese se utilizează pentru produşii şi reziduurile
celulozice şi lemnoase în care raportul C/N ajunge la valoarea de 30, pentru o umiditate nu
mai mare de 30 %. Biomasa este foarte potrivită pentru a participa la procesul de conversie
termochimică (lemnul şi derivaţii săi, cât şi paiele de la cereale etc.).
Conversia termo-chimică include toate procesele de conversie a biomasei bazate pe energie
termică: combustia, piroliza si gazeificarea. Dintre acestea numai combustia este folosită pe
scară largă la momentul actual. Gazeificarea pentru producerea de energie electrică este o
opţiune promiţătoare ce a intrat deja pe piata producatorilor de energie. Piroliza, proces de
interfata intre produsul brut si un combustibil derivat superior este parte integranta a
procesului de dezvoltare afilierelor de conversie in energie a biomasei.

Combustia directă este cel mai cunoscut proces de conversie termo-chimică. Lemnul şi alte
tipuri de biomasă solidă, cum sunt diferite deşeuri, dejecţii animale sau paie pot fi incinerate
fără a fi procesate în prealabil, pentru producerea de căldură. Combustia biomasei se face în
patru etape: uscarea, (la temperaturi între 100°C şi 160°C), eliminarea volatilelor din
combustibil (la temperaturi de de pana la 800°C), combustia volatilelor şi a componentelor
solide din combustibil (carbon) la temperaturi intre 850°C si 1200°C.
În procesul teroretic de combustie toată energia este folosită, ceea ce rămâne fiind cenuşa.
Tehnologia combustiei directe este bine cunoscută şi este disponibilă pe piaţă. Această
tehnologie poate fi foarte economică mai ales dacă sursa de biomasă este in vecinatatea
centralei. Singura problemă a acestei tehnologii este eficienţa sa redusa. Pentru a avea o
combustie eficientă sunt necesare trei elemente: o temperatură ridicată (peste 850°C),
suficient aer (exces de aer intre 1,2-1,8), şi un timp de staţionare suficient pentru o
combustie completă.
Căldura generată este utilizată pentru producere de energie electrica in cicluri Rankine -
Hirn. Este posibilă arderea oricărui tip de biomasă cu o umiditate mai mică de 50 % din
masa sa.
În general, instalaţiile de combustie directă pot oferi o putere de la 2 – 5 MW la 300 MW.
În cazul unei co-combustii cu cărbune sau cu alţi combustibili fosili se poate ajunge la un

2
nivel al randamentului de 20 % – 40 %. Aportul de biomasă poate varia între 10 şi 15 %, cu
o semnificativă reducere a gazelor poluante, în special a NOx şi a SO2.

Piroliza, se derulează în lipsa oxigenului, în urma acesteia se produc substanţe solide,

lichide şi gazoase. Pe toată durata procesului de piroliză, care se desfasoara la temperaturi
între 275°C-800°C, majoritatea celulozei şi a hemi-celulozei şi o parte din lignină se
dezintegrează în molecule mai mici şi mai uşoare formând gaz de piroliză. În timp gazele se
răcesc, unii vapori condensează şi formează un lichid care este uleiul de piroliză.
Partea rămasă din biomasa, în special lignina, se gaseşte în formă solidă (cocsul). Este
posibil de a influenţa într-o oarecare măsură cantitatea de substanţe gazoase, lichide sau
solide produse în urma procesului. Piroliza poate avea loc şi în prezenţa unei cantităţi mici
de oxigen (‘auto-piroliza’), a apei sau a hidrogenului (‘hidrogenarea’).

Principalele avantaje oferite de tehnologiile de piroliză sunt:

nivelul de temperatură poate fi strict controlat şi deplasat în limite largi;

diminuarea volumului de efluenţi gazoşi: aproximativ 1/3 comparativ cu incinerarea;

prin nivelul de temperaturi, prin controlul echilibrelor chimice şi prin regimul
gazodinamic se poate reduce substanţial emisia de noxe (praf, produse sulfurice,
produse clorice, metale grele, etc);

obţinerea de produse valorificabile energetic şi tehnic: ulei, gaz şi cocs de piroliza.

neutralizarea a 99,99% din deşeuri;

nevolatilizarea metalelor grele şi fixarea acestora în cocs;

inexistenta emisiilor de NOx.

timp redus de reacţie pentru piroliza de inalta temperatura : 15-20 minute;

omogenizarea deseurilor multicomponente de tipul celor urbane. Se obtine astfel un
produs cu caracteristici termo-fizico-chimice quasi-constante.

neutralizarea produselor cu impact olfactiv major şi facilitarea depozitarii pe termen
lung şi a transportului la distanta. De exemplu deseurile din industria zootehnica (resturi
din prelucrarea carnii, cu descompunere rapida) pot fi pirolizate, obtinandu-se un cocs
(carbon + inerte) ce poate fi stocat şi transportat la distanta pentru a fi ars intr-o centrala
clasica pe combustibil conventional;

raspuns bun la variatii de sarcina: 25 – 125%;

unitati modulare în gama 10000 – 50000 t/an.

3
Inconvenientele procesului de piroliza
Principala limitare a acestui procedeu este dată de caracterul de interfaţă între deşeul brut şi
tehnologia de eliminare finală. Piroliza nu este un procedeu de eliminare a deşeurilor ci doar
de prepare în vederea unei valorificări energetice superioare.
Principalele dezavantaje sunt generate de:

caracterul de deşeu al cocsului produs. Deşi este un combustibil omogen asimilabil
cărbunilor de putere calorifică medie, din punct de vedere juridic este un deşeu ce se
supune legislaţiei respective.

conţinutul de metale grele. Datorită temperaturilor joase (<650°C) ale procesului,
metalele grele nu sunt volatilizate şi rămân fixate în cocs. Pentru o combustie ulterioară
a acestui produs este necesară o „spălare-separe” intermediară pentru reţinerea metalelor
grele. Aceasta reduce eficienţa globală de a procesului conversie energetică a deşeului.

Gazeificarea este un proces de conversie cu oxidare parţială sau cu abur la o temperatură

ridicată a biomasei deja cocsificate, în combustibil gazos. Gazeificarea are loc în două
etape. Mai întâi biomasa este uscata si devolatilizata pana la conversia in cocs (carbon fix si
inerte). În a doua etapă CO2 şi apa degajate în prima etapă sunt reduse chimic folosind
carbonul, care formează monoxid de carbon şi hidrogen. Ecuatiile chimice specifice
procesului de gazeificare:
C + H2O
CO + H2 ∆H = + (exoterma)

C + CO2
2 CO ∆H = + (exoterma)

C + ½ O2
CO ∆H = - (endoterma)

C + O2
CO2 ∆H = -

nC + m/2 H2
CnHm ∆H = -
nCO + (n+m/2) H2
CnHm + nH2O ∆H = -

CO + H2O
CO2 + H2 ∆H = -

C + 2H2
CH4 ∆H = -
Gazeificarea necesită temperaturi de minim 650°C pentru gazeificare cu aer partial si minim
800°C pentru gazeificare cu abur. Gazul, denumit "gaz de sinteza sau syngas", conţine (in
participaţii volumetrice) hidrogen (18–20%), CO (18–20%), CO2 (8-10%), metan (CH4) (2-

4
3%), părţi de hidrocarburi superioare cum sunt etanul şi etenul, apă, azot (dacă este folosit
aerul în calitate de agent oxidant) şi diferite particule cum sunt particule de smoală, cocs şi
uleiuri.
Oxidarea parţială poate fi făcută folosind aer, oxigen, abur sau un amestec al acestora. Se
produce astfel gazul de gazogen, dacă se foloseste aer, care poate fi folosit în cazan, motor
cu ardere internă sau turbină dar nu poate fi transportat datorită. În cazul utilizării
oxigenului ca agent de gazeificare se produce asa numitul gaz de sinteză, care poate fi
transportat la distanţe limitate.

Avantaje ale gazeificarii

In general avantajele pirolizei se regăsesc şi în gazeificare. In ceea ce priveşte deşeurile ce
pot fi tratate prin acest procedeu, se poate spune că toate deşeurile organice sunt tratabile
prin gazeificare.
Tipurile de deşeuri procesabile la scară comercială sunt : deşeuri urbane şi asimilate, deşeuri
medicale, deşeuri industriale.

Posibilitatea atingerii unor temperaturi ridicate permite o bună eliminare a fracţiei
organice. In plus, spre deosebire de piroliză, fracţia de solide este minimizată.

Tratamentul efluenţilor este în general convenţional exceptând necesitatea de tratare a
unor volume superioare de gaze de ardere în raport cu piroliza.

De exemplu, volumele uzuale de gaze de ardere sunt de aproximativ 5000Nm3/tdeşeu,
în comparaţie cu 2000 – 3000 Nm3/tdeşeu din piroliza. Aceste volume rămân totuşi
inferioare volumelor degajate din incinerarea clasică – 6000Nm3/tdeşeu.

Cantităţile de efluenţi lichizi (răcire, epurare) variază între 0,4 şi 2 m3 pe tonă.

Dezavantaje ale gazeificarii

Tinând cont de temperaturile atinse şi de prezenţa aerului (în unele tehnologii),

concentraţiile oxizilor de azot în gazele de ardere sunt comparabile cu incinerarea.

Cheltuielile de exploatare cresc datorită necesităţii echipamentelor rezistente la
temperatură înaltă. Investiţiile corespunzatoare sunt în general egale sau char mai mari
decat în cazul incinerării clasice.

Complexitatea procesului de operare implică personal înalt calificat. Aportul de
combustibil suplimentar s-a dovedit a fi necesar pentru a menţine temperatura
procesului. Acest aport este în general furnizat prin arderea de gaz natural.
5

Pulberile (în medie 5g/Nm3) împreună cu temperatura înaltă a gazului la intrarea în
cazanul recuperator, poate provoca colmataje importante la nivelul supraîncalzitoarelor.
Comparaţia calitativă a tehnologiilor pentru producerea energiei electrice şi termice
Tehnologia Potenţialul Dezvoltarea
Tehnologic Economic Mediu
de piaţă prezentă
Combustie -
+++ € +++ +++ +++
Căldură
Combustie -
++(+) €€ ++(+) +++ ++
Electricitate
Gazeificare +(+) €€€€ +(++) +++
Piroliză (+) €€ (+++) ++(+)
(+ relativ scăzut, +++ relativ bine, € relativ ieftin, €€€€ relativ scump)

Procese de conversie bio-chimică

Permit recuperarea energetică pentru reacţiile chimice prin intermediul enzimelor,
ciupercilor şi micro-organismelor, care se formează în biomasă în condiţii particulare.
Procesele de conversie bio-chimică folosesc transformările biologice pentru conversia
biomasei. Cele utilizate sunt cele de producere a alcoolului din biomasă, deoarece acesta
conţine zahăr, amidon şi / sau celuloză. Prin digestia anaerobă a biomasei sau a deşeurilor
organice în general, se produce biogaz. Ambele tehnologii sunt deja folosite la scara
industriala pentru producerea de energie.

Digestia anaerobă este un proces biologic prin care deşeurile organice sunt transformate în
biogaz, adică un amestec de CH4 (60-66% per volum) şi CO2. Pe durata acestui proces
macromoleculele organice ale biomasei se degradează printr-un proces natural de populare
cu bacterii într-un mediu anaerob (fără oxigen). Această bioconversie are loc în digestoare,
containere etanşe, oferind condiţii ideale pentru fermentarea bacteriilor (”fermentare”) şi
producerea de biogaz.
Se poate defini biogazul vegetal şi comunal. Producerea de biogaz se poate realiza la
diferite temperaturi, fiecare corespunzând diferitor grupuri de bacterii, şi anume
psychrophilic (la temperatura mediului ambiant), mesophilic (temperatura între: 28 şi 36°C),
şi thermophilic (temperatura între: 48 şi 53°C). O centrală de producere a biogazului poate
fi cu stocare sau cu producere pentru utilizare directă. Primul tip are de obicei o capacitate

6
mai mare şi o durată de digestie mai mare, al doilea tip fiind caracteizat de o capacitate mai
mică şi un timp mai scurt de digestie.
În timpul digestiei anaerobe 30-60% din solidele introduse in proces sunt convertite in
biogaz. Produsele secundare sunt reziduuri şi diferite substanţe solubile în apă. Etapele
aferente procesului de digestie anaerobă sunt următoarele:

Lichidul şi solidele sunt colectate în rezervoare separate pentru a asigura alimentarea
continuă pentru digestor. Alte materiale sunt colectate în rezervoare separate.

Solidele şi lichidele sunt introduse ulterior într-un vas de amestec respectând proporţiile
pentru a forma un amestec omogen.

Amestecul omogen este fermentat în digestorul anaerob. Un agitator permanent are rolul
de a evita segregarea amestecului. Durata procesului de producere a biogazului depinde
de temperatură şi de conţinutul amestecului. Temperatura corectă este menţinută cu
ajutorul unui schimbător de căldură.

Biogazul este stocat într-un rezervor.

Biogazul trebuie purificat (desulfurat, dehidrat) şi trebuie să-i fie presurizat înainte de
utilizare.

Produsele rămase în urma fermentării (compostul) este stocat în bazine izolate.
Compostul este de obicei refolosit în agricultură.

Fermentarea cu generarea de etanol reprezinta o fermentare a substanţelor vegetale care

conţin o cantitate suficientă de polimeri de zahăr, cum sunt amidonul sau celuloza
(porumbul, trestia de zahăr, sfecla de zahăr, porumbul energetic, etc.) sau a plantelor cu un
conţinut ridicat de celuloză. Pentru a extrage zahărul din polimerii de zahăr aceştia trebuie
să treacă printr-un proces de hidroliză. Cu toate acestea, unele plante, cum sunt trestia de
zahăr, sfecla de zahăr conţin zahăr sub formă de monomer, şi atunci nu este nevoie de
hidroliză.
Produsul fermentaţiei, etanolul (de asemenea denumit etilglicol) este folosit drept
combustibil sau combustibil secundar. În Europa principalele culturi pentru producerea bio-
etanolului sunt culturile care conţin amidon (grâul) şi sfecla de zahăr. Sfecla de zahăr se
cultivă în majoritatea ţărilor UE-25, si poate produce cu mult mai mult etanol la hectar decât
grâul. Dezavantajul producerii de bio-etanol este acela că resursele primare sunt importante
şi pentru industria alimentară. Principalele etape de producere a bio-etanolului sunt
următoarele:

7
 • Măcinarea produselor agricole;
• Prelucrarea termică a amidonului sau a suspensiilor de zahăr;
• Fermentarea;
• Distilarea;
• Concentrarea alcoolului până la concentraţie de până la 95%;
• Colectarea alcoolului de 95% prin dehidrare chimică sau prin filtrare cu membrane.

Procese de conversie fizico-chimică

Cele mai importante procese de conversie fizico-chimică sunt procesele de producere a
uleiului vegetal şi esterificarea acestui ulei în acid metil-ester ca un înlocuitor al
combustibilului diesel. Această tehnologie este folosită pe larg în Europa. Uleiul vegetal din
seminţe de rapiţă şi floarea soarelui poate fi folosit direct în motoare cu ardere internă, dar
această utilizare are unele dezavantaje, dar care sunt eliminate prin esterificare. Pe durata
acestui proces moleculele mari de ulei sunt rupte în molecule mai mici. Seminţele colectate
sunt introduse într-o presă unde se extrage uleiul care apoi este amestecat cu alcool metilic
si apoi decantat. Glicerina este extrasă din partea de jos a vasului, iar partea methyl-
esterizată este extrasă din partea de sus. După o re-esterizare, combustibilul este tratat cu
apă iar excesul de alcool metilic este eliminat. Produsul final a esterificării este biodieselul.
Pe lângă uleiurile vegetale si alte uleiuri naturale şi grăsimi pot fi folosite pentru
esterificarea biodieselului. Scopul principal a esterificării este de a reduce viscozitatea astfel
încât biodieselul să poată fie folosit în orice motor diesel. Reziduurile solide au un conţinut
ridicat de proteine, fiind brichetate şi folosite ca furaj.