REPREZENTAREA SEMNALELOR.

Noţiunea de semnal este o noţiune foarte generală şi se regăseşte într-o mare varietate de discipline. Fie X o
mulţime înzestrată cu o relaţie de ordine  , numită mulţime de momente. Dacă Y este o mulţime oarecare
fixată, atunci prin semnal definit pe mulţimea X cu valori în Y se înţelege orice aplicaţie
f : X  Y , x  f ( x) (1)

care asociază fiecărui moment x  X un element f (x) din Y, bine determinat, numit eşantionul semnalului
f la momentul x. Definiţia se poate extinde asupra semnalelor multidimensionale sau asupra impulsurilor. În
cazul sistemelor fizice concrete mulţimea X poate avea o semnificaţie temporală (momente de eşantionare),
sau una spaţială (poziţii de eşantionare), în domeniul frecvenţelor, etc. Mulţimea Y este alcătuită din valorile
mărimii semnificative de studiat ataşate sistemului fizic concret.
O primă clasificare a semnalelor se poate face după domeniul lor de definiţie X. În cazul în care X  Z ,
semnalele se numesc discrete, iar dacă X  R semnalele se numesc continue (continuale). Cazul cel mai
important în aplicaţii este acela al semnalelor cu valori reale sau complexe reprezentând măsurători ale unor
mărimi de stare din realitatea fizică. Astfel distribuţia unui câmp electromagnetic poate fi considerată un
semnal continuu iar selecţii de eşantioane ale acestuia asimilate cu semnale discrete.
O altă clasificare a semnalelor se face după valorile pe care le iau aceste semnale. Un semnal având un număr
finit de valori se numeşte cuantizat. Semnalele ce iau valori continue se aproximează prin semnale cuantizate
pe un număr finit de niveluri şi această operaţie este esenţială în reprezentarea şi stocarea numerică a
semnalelor. Orice semnal din natură nu poate fi măsurat si prelucrat numeric decât în forma sa discretă şi
cuantizată.
După criteriul dependenţei semnalelor de alte evenimente putem distinge semnale deterministice, ale căror
valori sunt bine determinate, şi semnale aleatoare, ale căror valori pot fi măsurate doar cu o anumită
probabilitate. Semnalele aleatore (procese stochastice) sunt o prezentă universală în realitatea fizică,
semnalele deterministe fiind nişte idealizări matematice indispensabile analizei cazului aleator. Detecţia,
filtrarea, extragerea din zgomot, compresia datelor, reprezintă metode de prelucrare a semnalelor aleatoare
indispensabile în procesul concret de măsurare şi prelucrare mărimilor fizice.
Informaţia, semnalul şi sistemul sunt concepte inseparabile. Semnalele sunt purtătoare materiale de informaţie
ce determină caracteristicile informaţionale ale sistemelor şi sunt modulate de sistemele de transmisie şi
recepţie.

Clase remarcabile de semnale continue.

Un semnal f : R  C se consideră cunoscut dacă se ştiu valorile lui, f (x) în toate punctele-test x  R .
Vom considera câteva clase importante de funcţii care pot fi asimilate cu semnale continue. Pentru funcţia f
vom nota:
f  u  jv (2)

Unde u, v : R  R , şi (u  Re f , v  Im f ) reprezintă funcţiile proiecţie pe axele planului complex.

Orice funcţie aparţine unei clase oarecare, notată K, dacă şi numai dacă funcţiile u , v  K , deci aparţin
acelei clase.
Numim suportul funcţiei Suppf  {x  R | f ( x)  0} , iar o funcţie spunem că are suport mărginit dacă
mulţimea închisă Supp
f este în plus şi mărginită.
k
Notăm cu C mulţimea funcţiilor complexe de variabilă reală derivabile cu derivatele continue până la

ordinul k inclusiv, C 0k submulţimea lui C k formată din funcţiile cu suport mărginit. Prin L1 notăm

mulţimea funcţiilor integrabile Lebesque pe R (adică cele măsurabile şi cu 


f ( x) dx   ), iar prin L1loc

cele care sunt măsurabile şi integrabile Lebesque pe orice interval compact din R, adică local integrabile sau

uzuale. Prin L2 notăm mulţimea funcţiilor complexe de argument real măsurabile si de energie finită, adică

f 2  L1 .
Un subspaţiu important al lui L2 , cel al funcţiilor rapid descrescătoare la zero, (funcţii ce clasă C  şi
descrescătoare la zero mai rapid decât orice putere a lui 1 / x , pentru | x |  , sau o definiţie echivalentă

pentru orice polinom P şi pentru orice n, P  f
( n)
este mărginită). Acest spaţiu îl vom nota cu T .

O funcţie f : R  C se numeşte analitică dacă pentru orice a  R există un şir de numere complexe

{c n }n0 astfel încât seria c

n0
n ( x  a ) n să fie convergentă într-o vecinătate a lui a şi să aibă suma

f (a) .
 
O altă clasă remarcabilă de funcţii o constituie funcţiile spline, s : a, b  C , acele funcţii care pe orice

interval xi 1 , xi 1in al domeniului a, b (caracterizat de o diviziune a sa, a  x0  x1  ...x n  b ) ,

coincid cu un polinom de grad cel mult k, pentru funcţia spline s de ordin k.

TRANSFORMATA FOURIER
Se numeşte transformata Fourier a lui f : R  C din L2 (mulţimea funcţiilor complexe de argument real
măsurabile şi de energie finită), funcţia F : R  C definită de:
a
F ( )  lim a    f ( x) exp( j 2x)dx
a
(3)

Funcţia F ( ) ( F f ) se mai numeşte funcţia spectrală sau spectrul (în frecvenţă) al semnalului f (x) , si

F  L2 . Variabila  poartă denumirea de frecvenţă (spaţială sau temporală după caracteristicile fizice ale
semnalului), iar domeniul în care transformata ia valori spaţiul frecvenţă. în condiţii suficient de largi
operatorul Fourier este inversabil şi are loc formula:
b
f ( x)  limb    F ( ) exp( j 2x)d (4)
b
Aceste relaţii (teorema Plânchérel) arată că prin transformare Fourier imaginea semnalelor din L2 sunt

cuprinse tot în L2 , şi că dubla transformată Fourier este aplicaţia identică din L2 (operator unitar), se spune

că L2 este închis relativ la operatorul Fourier.

O altă relaţie importantă, aşa numita teoremă Rayleigh (a energiei), arată că energia semnalului (semnalele

din L2 se mai numesc semnale cu energie finită), poate fi calculată având reprezentarea fie în domeniul
direct fie în domeniul frecvenţă:

 f ( x) dx   F ( ) d
2 2
(5)
 

Fie f , g : R  C două semnale (funcţii) din L1loc dacă aproape pentru toţi x  R funcţia:

h( x)  ( f  g )( x)   f ( z ) g ( x  z )dz (6)


există şi h  L1loc , atunci acesta funcţie se numeşte convoluţia semnalelor f şi g. Convoluţia are proprietatea
de comutativitate ( f  g  g  f ),

Aici ar trebui remarcat faptul că spaţiul T este închis atât faţă de operatorul Fourier cât şi de operaţiile de
derivare, convoluţie şi înmulţire cu polinoame. în acest spaţiu derivarea, înmulţirea cu orice polinom, şi
înmulţirea şi convoluţia cu funcţii din acest spaţiu sunt operatori liniari continui, în plus dacă f şi g aparţin
acestui spaţiu:

F fg  F f  Fg ; F f  g  F f  Fg (7)

unde prin F f am notat TF [ f ] . Relaţii care descriu manifestarea convoluţiei relativ la transformata Fourier.
Se mai defineşte şi corelaţia semnalelor prin funcţia:

h( x)  ( f  g )( x)   f ( z ) g ( x  z )dz (8)


TRANSFORMATA FOURIER DISCRETĂ

În prelucrarea semnalelor digitale transformata Fourier discretă este utilizată în implementarea multor altor
algoritmi, de analiză şi sinteză a semnalelor discrete. Fie un semnal discret f :   C cu
  {0,1,...., N  1} şi f k  f [k ] eşantioanele semnalului. Se numeşte transformarea Fourier discretă
directă a lui f, TFD, semnalul definit prin:
N 1
2j N 1
Fn   f k exp( kn)   f k W kn (-21)
k 0 N k 0

unde W  exp(2j / N ) , iar F :   C . Semnalul discret:

N 1
1
Fn1 
N
fW
k 0
k
 kn
(-22)

se numeşte TFD inversă a lui f. analogia cu definiţiile transformatelor Fourier pentru semnale continuale este
evidentă. Atunci când este nevoie de evidenţiat semnalul care este transformat Fourier vom mai nota
TF{ f )  F f  F . Aceste relaţii pot fi privite şi sub aspectul lor matricial. Dacă notăm cu W matricea

formată din valorile W kn , iar cu f şi F vectorii formaţi din eşantioanele semnalelor f k şi Fn , au loc
următoarele egalităţi de matrice:
F  W f (-23)

1
F 1  (W  f ) (-24)
N
Orice semnal discret este complet determinat prin cunoaşterea transformării sale Fourier discrete, ceea ce
1
rezultă imediat din faptul că TF (TF ( f ))  f . Ceea ce arată că putem lucra cu un semnal atât în spaţiul
său direct cât şi în spaţiul frecvenţelor, al transformatei Fourier. Orice semnal f k poate fi prelungit ca un

semnal din S d periodic de perioadă N . Este evident că şi Fn se poate prelungii prin periodicitate deoarece

W ( k  N ) n  W kn . Se poate deci considera că semnalele f :   C sunt restricţii ale unor semnale

f : Z  C , periodice, ceea ce simplifică unele consideraţii (de exemplu în cadrul convoluţiei şi corelaţiei)
ce ar duce la depăşirea cadrului mulţimii de momente  .

Dacă eşantioanele f k sunt reale atunci pentru N par, F N  F N , adică elementele simetrice mijlocului
r r
2 2

semnalului sunt complex conjugate.

Pentru semnale discrete există o serie de legături importante între convoluţia (vezi (-14)) a două semnale f
şi g şi transformatele Fourier ale acestora:

F f  g  F f  Fg , F f  Fg  N  F f  g (-25)

similară celei pentru funcţiile continue (vezi (7)). De asemenea trebuie remarcată similara teoremei energiei
(vezi (5)), teorema Parseval care pentru semnale discrete capătă forma, cu F f  F şi Fg  G :

N 1 N 1 N 1 N 1

f k g k   Fk G k , şi în particular | f
k 0
k | 2   | Fk | 2
n 0
(-26)
k 0 n 0

SEMNALE DISCRETE ŞI SEMNALE CONTINUALE – TEOREMA DE EŞANTIONARE

Există o analogie între semnalele continuale (continue) şi cele discrete, aşa cum s-a văzut şi până acuma
analogia este în legătură cu conceptul de transformare. În acest sens este evidentă legătura ce există între
relaţiile de transformare Fourier a unor funcţii continue (3)-(4) şi echivalentul lor discret (-21)-(-22), ca de
asemenea în cazul convoluţiei (vezi relaţiile (6) şi (-14) ), şi al teoremei energiei (5)- (-26). Alte aspecte
privind dualitatea discret-continuu în teoria semnalelor se referă la cuantizarea şi discretizarea semnalelor.
Un rezultat fundamental în teoria şi practica prelucrării semnalelor îl reprezintă teorema de eşantionare, care
dă condiţiile în care un semnal fizic dintr-o clasă suficient de largă poate fi complet determinat prin
cunoaşterea unui număr discret de valori, adică se pune în evidenţă faptul că semnalele continuale pot fi
înlocuite prin semnale digitale convenabil alese.
Fie H un spaţiu Hilbert complex relativ la un produs scalar f , g unde f , g  H funcţii :   C , cu

 o mulţime oarecare. Un şir {n }n1 de elemente H se numeşte total dacă orice element din H se
aproximează printr-o combinaţie liniară finită de n -uri (adică subspaţiul generat de n -uri este dens în

H ). { {n }n1 se numeşte complet dacă ori de câte ori f  H şi f , n  0 implică f  0 . Un şir

este complet dacă şi numai dacă este total. De exemplu şirul de funcţii n ( x )  1 / 2 exp( jnx) este
otrtonormal complet în L2 [  ,  ] .

Spunem că H are nucleu reproducător K ( x, y ) cu K :     C şi este unic dacă sunt îndeplinite

condiţiile:
() y  , K y  C ; K y ( x)  K ( x, y )  H , şi

() y  , () f  H  f ( y )  f , K y

Se poate arăta că relaţia K ( y, x)  K ( x, y )  K x , K y este adevărată şi că orice H  L2 ,spaţiu închis

de funcţii continue : R  C are nucleu reproducător. Dacă notăm cu H  închiderea topologică a

subspaţiului liniar al lui L2 generat de funcţiile {TF [n ]}nZ , el are nucleu reproducător şi în plus şirul de
funcţii:

 sin  ( x  n)
 ,x  n
K n ( x )    ( x  n) (-27)
 1, x  n

este ortonormal complet în H  . Ortonormalitatea şirului este dată de:

K ( n, m)  K m , K n   mn (-28)

remarcat că H  poate fi privit ca mulţimea funcţiilor f  L2 de forma:


f ( x)   F ( ) exp( jx)dx, 

FL 2 (-29)

adică a acelor funcţii ce au tranformata inversă Fourier nulă în afara [ ,  ] .

Având în vedere cele prezentate mai sus putem enunţa Teorema de eşantionare Wittaker-Shannon: Fie dată

o funcţie de forma (-29) atunci seria  f ( n) K

n
n ( x) este uniform convergentă pe R şi are ca sumă f ( x) :

f ( x )   f ( n) K n ( x ) (-30)
nZ

Reformulând pentru cazul semnalelor cu întindere spectrală limitată, teorema arată că orice semnal continual
f : R  C cu bandă mărginită de frecvenţă( b  0 a.î. TF [ f ]  0 pt. |  | b ), atunci:
n
f ( x)   f ( )  Sinc[ (2bx  n)] (-31)
nZ 2b
unde Sinc reprezintă funcţia sinus-atenuat:

sin( x)
Sinc( x)  (-32)
x
Pentru cazul complex există de asemenea o formulare a acestei teoreme: Fie f : C  C , funcţie întreagă
(olomorfă în întreg planul complex, fără singularităţi), şi fixăm  a.î. să existe M  0 şi 0  b   /  cu
proprietatea că | f ( x) | M , () x  R şi | f ( z ) | M exp(b | sin  |), () z   exp( j )  C ,
atunci:

f ( z )   f (n)  Sinc[ ( z  n)] (-33)
nZ 
seria din membrul al doilea este uniform convergentă pe orice compact din C , funcţia f fiind unică. În
aceste teoreme trebuie remarcat că semnalele implicate sunt mărginite şi nu cu durată mărginită (nu cu suport
mărginit). Dealtfel pentru o largă clasă de funcţii din L2 nu există semnale care să aibă atât durata cât si
spectrul mărginit.

EŞANTIONAREA SEMNALELOR
În general un semnal continuu se consideră determinat dacă se cunosc valorile lui la toate momentele. Există
însă câteva clase remarcabile de semnale la care sunt suficiente cunoaşterea unui număr restrâns de eşantioane
pentru a avea o descriere completă a semnalului. De exemplu în cazul funcţiilor real-analitice (local
dezvoltabile în serii de puteri) dacă se cunosc valorile într-un şir de momente având punct de acumulare,
atunci conform principiului prelungirii analitice, semnalul este unic determinat în întreg domeniul său de
definiţie. De asemenea în cazul semnalelor din L2 , cu bandă mărginită de frecvenţă ( B  [ b, b] ), (-30)

arată că aceste semnale sunt bine determinate de eşantioanele sale luate la 0, ,2... , unde

1
 (-34)
2b
iar b este numită frecvenţă Nyquist şi poate fi determinată experimental. Acest lucru ne permite să lucrăm cu
un număr rezonabil de date numerice având în acelaşi timp o acoperire suficientă a semnalului utilizat.
În legătură cu energia semnalului eşantionat trebuie făcute următoarele remarci. Funcţia spectrală a

va fi convoluţia TF [ f ]  TF [ f ]  TF [ f ] , şi cum suportul produsului de convoluţie este

2 2
semnalului f
conţinut în suma suporturilor factorilor, se deduce că formula de eşantionare a pătratului unui semnal este:
n
f 2 ( x)   f 2 ( )  Sinc[ (4bx  n)] (-35)
n 4b
Faptul că şirul (-27) este un şir de funcţii orto-normale implică o relaţie importantă legată de energia
semnalului f . Scriind energia semnalului ca o integrală:

n m 1 n
f
2
( x)dx   f ( )  f ( ) Kn , Km   f 2( ) (-36)
 n,m 2b 2b 2b n 2b
deci energia semnalului este proporţională cu suma pătratelor eşantioanelor luate.
Pentru cazul în care eşantioanele x n  x 0  n 1 , sunt luate cu o decalare x 0 şi au o perioadă de

eşantionare  1   , atunci se poate scrie o formulă similară celei de interpolare (-31):

n n
f ( x)   f ( x0  )  Sinc[2b1 ( x  x0  )] (-37)
n 2b1 2b1
unde b1  1 / 2 1 . Se poate stabilii o formulă similară şi în cazul în care eşantioanele nu sunt echidistante.
Similar cazului eşantionării semnalelor în spaţiul lor de definiţie se poate formula o teoremă de eşantionare a
semnalelor în spaţiul frecvenţă a semnalului respectiv. Ea derivă din eşantionarea directă şi din proprietăţile
transformatei Fourier şi ne arată că pentru un semnal de durată finită, valoarea spectrului pe orice frecvenţă
este bine determinată de valorile ei într-un şir de puncte discrete. O formulă similară cu (-31) sau (-33) poate
fi scrisă şi pentru F ( )  TF [ f ( x)] , cu o aceeaşi relaţie de legătură (-34) între rata de eşantionare în
frecvenţă de data aceasta şi compactul funcţiei.
În legătură cu modalitatea practică de utilizare a formulei de eşantionare (-31) este de remarcat că fiecare
termen al seriei este răspunsul unui filtru ideal trece-jos cu frecvenţa maximă   /, vezi şi (-34),
aplicând la intrare un impuls Dirac la fiecare moment (poziţie) n , cu intensitatea f (n) . Spectrul
semnalului eşantionat F ' ( )  TF [ f (n)] este:
1 2n 1 2n
F ' ( )  F ( )  
 n
 ( 

)   F ( 
 n 
) (-38)

Adică este proporţional cu suma translatatelor spectrului F a lui f cu pasul de translaţie egal cu

frecvenţa de eşantionare ( 1 /  ). Deci spectrul semnalului eşantionat ocupă o bandă infinită dar numai
porţiunea sa centrală, ( 1 / ,1 / ) , corespunde semnalului de bază şi recuperarea semnalului de bază din
eşantioanele sale constă tocmai în separarea acestei zone centrale cu un filtru ideal trece jos. Acesta este şi
motivul pentru care funcţia Sa se mai numeşte şi funcţie de fantă sau de eşantionare. Trebuie precizat că
doar în condiţia unei eşantionări corespunzătoare (-34) spectrele translatate nu se acoperă şi semnalul se poate
recupera perfect.
În practică restrângem domeniul de definiţie al funcţiei la un interval finit A  [  a, a ] şi f : A  C , iar
valorile măsurate sunt

f n  f (n ),0  n  N  1, cu A  N   (-39)

şi presupunem că toate celelalte eşantioane sunt nule (sau după caz că există o extensie periodică a funcţiei cu
perioadă A ). Atunci formula de eşantionare se scrie:
N 1

f ( x)   f n  Sinc[ ( x  n)] (-40)
n0 
Unde este de remarcat că N este o rată minimă de eşantionare dacă vrem să păstrăm informaţia cuprinsă în
semnalul f ( x) . Important este faptul că într-un interval de lungime A , semnalul cu banda de frecvenţă

B  [b, b] este practic complet determinat de:

N  A B (-41)
eşantioane.
În situaţii reale, semnalele nu satisfac condiţiile ideale ale teoremei de eşantionare, spectrele semnalelor au o
frecvenţă limită a variabilă şi nu întotdeauna superioară frecvenţei de eşantionare, lucru care face imposibilă

reconstituirea semnalului fără eroare. Dacă semnalul continual f ( x) are ataşat un semnal eşantionat f n şi
prin interpolare, fie folosind teorema de eşantionare fie o interpolare liniară (de gradul întâi) sau de gradul
i
doi, se obţine semnalul interpolat f . Semnalul interpolat poate diferii de semnalul iniţial şi evaluăm eroarea
de eşantionare fie sub forma erorii absolute:

f  f i  Sup x | f ( x)  f i ( x) | (-42)

fie sub forma erorii în medie pătratică:

f  fi   [ f ( x)  f i ( x)] 2 dx (-43)
2

Ar fi de subliniat că în cazul semnalelor bidimensionale continuale f ( x, y ) ce au ataşat semnalul discret

f n ,m formula (-30) capătă forma:

f ( x, y )  f
n , m
n ,m  p D ( x  n x , y  m y ) (-44)

unde p D este dat de relaţia:

p D   x  y  exp( j 2 ( x x   y y )d x d y (-45)

D

şi depinde evident de modul în care este considerată frontiera ce limitează extinderea domeniului D de
limitare a spectrului semnalului. Dacă frontiera se consideră rectangulară se obţine o relaţie de tip sinus
atenuat asemănătoare relaţiei (-30), iar dacă se consideră un domeniu circular se obţine o funcţie de tip funcţie
Bessel.
În acest caz de distribuţii bidimensionale formula energetică (-36) devine:

 f
2
( x, y )dxdy   x  y | f
n , m
n ,m |2 (-46)


şi arată faptul că dacă se eşantionează semnalul suficient de bine energia lui este egală cu cea calculată din
eşantioanele ridicate.
Semnalele cu lărgime de bandă limitată prezintă si un număr de restricţii dintre care mai semnificative pot fi
menţionate cele referitoare la variaţiile maxime ale semnalului:

| f ( x   , y   ) | 2  E  (1  cos 2 ( x   y )d x d y (-47)

D

unde E este energia semnalului, şi cele de valori extreme:

r E
| f ( x, y ) | (-48)
2 
pentru domeniul D cerc de rază r .
CUANTIZAREA SEMNALELOR
Un alt procedeu care este legat de măsurarea, detectarea şi prelucrarea prin discretizare a semnalelor este
cuantizarea, sau aşezarea pe nivele fixe de valori a valorilor unui semnal. De această dată discretizarea nu se
realizează în domeniul momentelor semnalului ci în domeniul de valori ale semnalului. Fie q  0 un număr
real fixat numit cuantă sau pas de eşantionare.
 
Realizăm o partiţie a mulţimii momentelor T pe care este definit semnalul f : T  R :
 
Tk  {x  T | (kq  f ( x)  (k  1)q}, ()k  Z (-49)

Se numeşte q-cuntizatul lui f semnalul:


 0, x  Tk
fq    (-50)
kq, x  Tk
Prin însăşi definiţia sa, semnalul cuantizat are un număr finit sau numărabil de valori, multiplii ai lui q . O

altă posibilă scriere a semnalului cuantizat se poate face utilizând operatorul neliniar Int , parte întreagă.
Astfel putem scrie semnalul cuantizat:

f ( x)
f q  Int[ ] (-51)
q
Evident că procesul de cuantizare introduce un zgomot în semnalul utilizat, eroarea astfel introdusă fiind
caracterizată de formule similare lui (-42) sau (-43).