CHITARA SI MUZICA

Chitară

Chitare clasice. În stânga, o chitară

standard („obişnuită”), iar în dreapta,
o chitară bas.

Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare)

este un instrument muzical cu
coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat
cu ajutorul tastelor (en. frets), și o cutie de
rezonanță ale cărei ambe fețe sunt plane. În
lateral, se formează „umerii”
caracteristici, rotunzi, care dau corpului
forma cifrei
8.Acordajul standard în cvarte
perfecte (cu o singură excepție) aduce cu cel al
instrumentelor dinfamilia
violei (viola da gamba, violone ș.a.).

Chitara joacă un rol important în numeroase genuri

muzicale aparținând folclorului, dar îndeosebimuzicii de consum. Între aceste
genuri, se numără muzica
blues, country, folk, flamenco, jazz,rock și pop. Practica contemporană include
chitara cu șase corzi (acustică, mult mai rar electrică) înmuzica cultă astfel:
repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate
din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă), în lipsa unui instrument
mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oțel, iar muzica contemporană se va
executa la ambele, în funcție de indicațiile din partitură. La chitară se poate cânta
folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă
undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-se
un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și la cele acustice) ce crește
în intensitate și modelează, în funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat
de dozeleelectromagnetice montate în apropierea corzilor.

Construcție
1. Cap ◊ 2. Prăguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de
susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊ 8. Butuc ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11.
Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de protecție ◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de
rezonanță ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă ◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluș ◊ 20. Tastieră (pop. grif).
Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] și Petric (2004).

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În

general, chitaristul folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele
celeilalte mâini vor apăsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri),
activitate ce implică un alt fel de coordonare din partea creierului. Raționamentul
este valabil pentru toate instrumentele cordofone cu tastieră (de exemplu, cele
din familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura diferență în cazul
instrumentelor cuarcuș fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune
corzile în mișcare.

Capul

Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind

dotat cu chei care prin rotire măresc, respectiv micșorează tensiunea aplicată
corzilor elastice, în scopul acordării instrumentului. La chitara clasică, ele sunt
dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta a capului; această
configurație se regăsește și la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse și în linie
(modelul Fender Stratocaster). Există și alte moduri de aranjare a mecanismului
de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap, au
dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.
Tastiera

Tastiera sau griful este o bucata de lemn pe care sunt integrate benzi de
metal si reprezinta partea de sus a gatului. Aceasta este plata pe chitara clasica si
usor curbata, pe latime, pe chitarele acustice si electrice. Curbura tastierei se
masoara prin raza tastierei, care este raza unui cerc ipotetic din care suprafata
tastierei constituie un segment. Apasand o coarda asupra unei benzi de metal de
pe tastiera se scurteaza lungimea de vibratie din coarda si astfel se produce o
frecventa mai inalta de sunet. Tastierele sunt realizate cel mai frecvent din lemn
de palisandru (rosewood), abanos, artar si, uneori, materiale compozite, cum ar fi
HPL sau rășină.

Corpul

Poate avea o diversitate de forme si aceasta datorita faptului ca nu trebuie

sa mai indeplineasca rolul de amplificator al vibratiei, amplificarea facandu-se
cu ajutorul componentelor electrice. In acest caz se pune mare accent pe doze,
componentele care capteaza vibratiile coardelor. Corpul chitarei este confectionat
din lemn. Este prevazut ca si chitara “rece” cu cordar si inaltator (reglabil). Pe
corp mai sunt montate dozele electromagnetice. Instalatia electrica se afla in
interiorul corpului, iar butoanele de reglaj sunt in afara. Tot pe corp mai exista si
o mufa cu ajutorul careia se face legatura intre instalatia chitarei si amplificator
(mufa mama jack mono, mare).

Istoric

Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere (sec.

XVI).[3] În schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza
aceasta și construirea instrumentelor al căror descendent direct este, datează din
timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la instrumentele
cordofone care au purtat pe rând același nume, fără a avea prea mult în comun în
ce privește construcția. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente și
chitara au fost puse „forțat” laolaltă; totuși, studiile efectuate de Michael Kasha
în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcție, arătându-se că
etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult
cum a ajus să desemneze aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul
timpului și spațiilor geografice traversate.[4]

Preistorie, epoca antică

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu

o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porțiunii de
vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul „tastierei”
corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate
din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte din
familia harpei.[4]Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi
așezate paralel sau ușorconvergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile
(în schimb, cum se va vedea, familia lireiinclude instrumente la care nu lungimea
corzilor diferă, toate fiind la fel de lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a
apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai
veche harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi
(Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.).[1]

Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a

produs mai întâi la instrumentul numit tambur [sic!.[5] Pasul esențial a fost
lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului) aproape
de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se
alătura flautelor, harpelor și percuțiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici
aparțin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.),
dar și de Persia șiMesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut
cântărețului Har-Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatșepsut (în jur de 1500
î.Hr.).[6] Instrumentul poate fi văzut la Muzeul Arheologicdin Cairo.

Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai
veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare (nu
doar trăsăturile unui tanbur) a fost găsită înTurcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura
hittită).[4]

Etimologie

Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea

instrumentului însemna „coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele
populare dotar (Turkestan, regiune asiatică),
setar(Iran), ceartar (Iran), panștar (Afghanistan) denumesc instru mente
similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele
instrumentului indian sitar să provină din setar; construcția foarte diferită
sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele
care l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii
indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de
faptul că primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul
persan.

Secolele XVI-XVIII

Cântăreaţa la chitară (1672), pictură de Jan Vermeer.

La începutul Renașterii, în Europa, chitara cu patru

perechi de corzi (corzile pereche fiind acordate
launison) era deja des utilizată de muzicieni, cea
mai veche muzică scrisă anume pentru chitară datând
din secolul al XVI-lea. Chitara cu cinci perechi de
corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind la, re,
sol, si, mi, de la coarda groasă spre cea subțire, asemeni acordajului standard
folosit în ziua de astăzi pentru primele cinci corzi (a șasea coardă este acordată la
aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două octave mai jos decât prima coardă).

În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul
erau montate, ca și la chitara modernă, deasupra corpului), dar ulterior s-au
construit chitare cu zece, douăsprezece și uneori mai multe taste libere. Italienii au
condus mai departe dezvoltarea acestui instrument, însecolul al XVII-
lea adăugând încă o pereche de corzi la cele cinci existente. Mai apoi, s-a renunțat
la formatul corzilor pereche, rămânând doar cele șase corzi. Astfel, la
începutul secolului al XIX-leachitara era adusă aproximativ la forma ei actuală.
Diferențele erau corpul încă mic și foarte îngustat în partea de
mijloc.

Chitarele acustice moderne

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850,

când spaniolul Antonio Torres a modificat forma și proporțiile
instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătățită, un ton deosebit
de plăcut și, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui
Torres a devenit standard și de atunci până în ziua de azi a rămas
neschimbată.

În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele

Unite ale Americii, pentru a obține un sunet mai puternic, respectiv
un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi de oțel,
care exercitau o presiune mai mare asupra gâtului și corpului chitarei. A fost găsită
soluția la această problemă, structura interioară suferind unele modificări (era
adoptată structura de susținere in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce
a primit, prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.[4]

La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu

elemente preluate din înfățișarea violoncelului.

Apariția chitarei electrice

Chitară electrică Gibson ES-150.

Articol principal: Chitară electrică.

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind
prima chitară jazz, cu efuridecupate pe tabla de rezonanță (în locul
obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat naștere la inventarea primelor doze
electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după
1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de
jazz Charlie Christian. Odată cu creșterea posibilităților de amplificare a sunetului,
chitara electrică a captat atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de
chitare, fapt care a declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor.

Principii de funcționare

Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară.

Înălțimea notei produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când
cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea
efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație
de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât
frecvența fundamentală a corzii.

Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se

face de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanță și care
formează corpul chitarei. În anii 1930, chitariștii din fomațiile de muzică de dans
și cei din bandele de jazz au început să își amplifice instrumentele, pentru ca
acestea să poată fi auzite mai bine de către spectatori. Un traductor electromagnetic
(o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor, transformând variația
distanței față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi amplificate și
reproduse la volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt
special construite pentru a profita de această tehnică. În cazul lor, importanța
corpului chitarei scade simțitor, deci el poate fi construit din material masiv.[7]

Tipuri de chitare. Denumiri

După modalitatea de amplificare a sunetului

Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie,

denumirea de chitarăacustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă
a instrumentului care realizează amplificarea sunetului produs nu prin
intermediul unei cutii de rezonanță, ci prin amplificare electrică mijlocită de
prezența unor doze electromagnetice). Există și chitare electro-acustice, similare ca
aspect cu chitarele acustice; diferența este introducerea unui microfon și (de
regulă) a unuiegalizator, ambele atașate corpului chitarei.

După registrație

Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin

limita inferioară a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda
acestui fapt, numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat,
construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în
realitate, în registrul contrabas).

După numărul de corzi

 Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară
„standard” (en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent șase corzi (acordate
astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea și o a șaptea (cea
mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la
comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o
popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso
Yepes.

În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re,
sol, exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la
finele anilor șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci
sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrulsubcontrabas.

După repertoriul abordat

Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate.

Astfel, chitara clasicăcorespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru
chitară, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus
de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică);
instrumentul a fost împrumutat și de genurile muzicii de consum din a doua
jumătate asecolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică”
se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se
întrebuințează pentru muzică folk, rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzică
veche ș.a., instrumentul având o costrucție și un timbru diferit.

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși

binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock
sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas
(cele acustice bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual
echivalând chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „bași”
(chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită permițând
abordarea tehnică variată.

După existența tastelor

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră

delimitată prin bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale
instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre chitara
fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului
se vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele
obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar). Mai rar
întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai
răspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte
ale muzicii jazz (en. fretless bass).