CAPITOLUL 7.

ELEMENTE DE BIOGEOGRAFIE

7.1. SOLURI

Subregiunea semiaridă de stepă și silvostepă

Solurile tipice în stepă sunt cernoziomurile dezvoltate pe loessuri și

depozite loessoide. Ele sunt ehilibrate sub raportul circulatiei soluției pe
profil, bogate în materie organică humifieră, bine dezvoltate în adâncime
(mai ales în sectoarele umede ale preeriei sau pampasului). În arealele cu
uscăciune accentuate, grosimea scade și în plus se dezvoltă o crustă
calcaroasă.

Subregiunea aridă a deșerturilor

Cea mai mare parte a deșerturilor sunt lipsite de soluri, la suprafață

fiind nisipuri, argile, săruri; vânturile puternice spulberă materialele
dezagregate. La latitudini mai mari de 400, în Asia Centrală și în S.U.A,
în Dakota și Nebraska, la marginile pustiurilor, există soluri brune
individualizate pe nisipuri lutoase ce au grosime mica, caracter prăfos,
humus puțin, acumulări de calciu și gips în bază. În restul deșerturilor,
apar local soluri brune-cenușii foarte subțiri cu o infimă cantitate de
humus și cu acumulări bogate de calciu, gips, sare. Se adaugă pe
marginea depresiunilor sărăturoase soluri halomorfe.

Subregiunile răcoroase și reci (păduri de taiga)

Solurile sunt relativ sărace, iar vânturile sunt puternice.Solurile

podzolice maronii sunt o subdiviziune a solurilor podzolice din
clasificarea sol britanic. Deși clasificate cu podzols, deoarece acestea au
un orizont de bogata in fier, sau spodic, ele sunt, de fapt, intermediar
între podzols și pământuri Brown. Acestea sunt comune pe teren deluros
din Europa de Vest, în zonele în care de precipitații mai mult de
aproximativ 900 mm depășește evapotranspiratia pentru o mare parte a
anului, iar verile sunt relativ rece. Rezultatul este că scurgerea de profilul
de sol se produce, în care substanțele chimice mobile sunt spalate din sol
vegetal, sau A orizont, și să acumuleze mai jos, în orizontul B.
 Aceste soluri au sume mari (mai mult de 5%) de carbon organic în
orizontul de suprafață, care este, prin urmare, de culoare inchisa. În
situațiile nearat, poate exista o "Mor", stratul de humus, în care materia
organică este doar de suprafață slab amestecat cu componente minerale.
Spre deosebire de podzols corespunzătoare, aceste soluri au nici un
orizont continuu E levigat. Acest lucru se datorează faptului că acestea
sunt formate pe versanți în cazul în care, pe perioade lungi de timp, sol
vegetal vreme de mai sus panta este în permanență efectuează în jos pe
panta de acțiune de ploaie, greutate și activitatea faunistice. Acest lucru
înseamnă că livrările proaspete de fier și oxizi de aluminiu (sesquioxizi)
sunt în mod constant furnizate, levigarea și asigură o acumulare netă a
acestor compuși în orizontul B, oferind un portocaliu-maro "ruginit", de
culoare, care este foarte distinctiv. De compuși de aluminiu și de fier de
fier, în subsolul de asemenea, tendința de a lega de particulele de sol,
împreună, oferind un "pellety" structura fină a solului, precum și
îmbunătățirea permeabilitate, astfel că, în ciuda fiind în zone relativ mari
de precipitații, solurile nu au gri culori sau mottles a solurilor gleiosol.
În lume bază de referință pentru Resurse de sol [1], aceste soluri sunt
numite Umbrisols, și Atlas solului din Europa [2], arată o preponderență
a acestui tip de sol, în nord-vestul Spaniei. Există o tendință de a solurilor
să apară în zone oceanice, în cazul în care există precipitații abundente pe
tot parcursul anului, iernile sunt blânde și veri relativ rece. Astfel, acestea
sunt comune, în Irlanda, Scoția, Țara Galilor (unde ocupă aproximativ
20% din țară) și Anglia de Vest, în special în Devon, Cornwall și Lake
District. Acestea apar, de asemenea, în Munții Apalași și pe coasta de
vest a Americii de Nord.
Taigaua are o cantitate mică de evapotranspirație, ceea ce intensifică
procesele de levigare a carbonaților și a altor elemente din sol. Ca rezultat
se formează soluri podzolice, cu reacție acidă, sărace în substanțe
organice și elemente nutritive minerale.
 foto 1. Spațiul în care se extinde Taiga
Sursă: ro.wikipedia.org

7.2. VEGETAȚIE – ASOCIAȚII DE VEGETAȚIE

Subregiunea semiaridă de stepă și silvostepă

În Europa de Est, la periferia nordică a deșerturilor din Asia Centrală și

din Marele Bazin, ca și în Argentina domină vegetația ierboasă, alcătuită din
graminee xerofile care formează stepa, pampasul, preeria. În aceste
formațiuni vegetale, gramineele reprezintă aproape 95%, ele dispun de
organe subterane (bulbi, rizomi, tuberculi) bine dezvoltate, pe când la
suprafață se prezintă ca ierburi dense ce se dezvoltă rapid în scurta perioadă
vegetativă. Tipice sunt specii de Stipa, Poa, Agropyrum, Andropogon. În
funție de volumul precipitațiilor covorul vegetal diferă (în Argentina, SUA)
unde depășesc 300 mm/an, ierburile sunt înalte și apar și arbuști iar unde
sunt mai mici se dezvoltă specii scunde de ierburi (ex. stepa euroasiatică).

Subregiunea aridă a deșerturilor

Perioada vegetativă este foarte scurtă (martie-mai în Asia Centrală)

când pe un fond general mai umed se dezvoltă un număr redus de plante
xerofite. Cele care au rădăcini și ajung în vecinătatea pânzei freatice au o
perioadă vegetativă mai lungă care se prelungește și în prima parte a verii.
La cele mai multe ciclul vegetative este scurt (o lună).
 Există deosebiri de la un deșert la altul în tipul de asociații de plante, în
funcție nu numai de umiditate, dar și de substrat. În deșerturile nisipoase se
dezvoltă specii de rogoz (Carex), drinul înalt (Aristida karelini), ierburi
țepoase (Salsola), dar și unii arbuști dintre care caracteristic este saxaulul alb
(Haloxylon persicum). Pe suprafețele argiloase cu extensiune mare în
Turkmenia, pe o scurtă perioadă de timp, primavera, se dezvoltă rogozul de
pustiu, miatlikul, pelinul și tufe cu saxaul negru (H.ahpyllum).
În regiunile deșertice sun multe depresiuni în care eflorescențele saline
sunt frecventeș legat de acestea cresc plante halofile (Halopneum
strobilaceum, Anabasis salsa, Salicornia herbacea). În depresiunile unde
pânza freatică este la adâncimi mici se dezvlotă o vegetație bogată, aici fiind
și așezări umane.
În vecinătatea albiilor râurilor, vegetația este mult mai bogată (alături
de tufe de tamarix există plopi, sălcii adaptate la condițiile deșertice) și
persistente de unde înfățișarea lor de cordoane verzi ce străbat pustiurile.
O notă aparte în peisajul deșertic o introduce munții izolați care se ridică
cu câteva sute de metrii. Pe ei vegetația ierboasă este mult mai bogată.

Subregiunile răcoroase și reci (păduri de taiga)

Aici trăiesc foarte multe specii de plante. Vegetația poartă denumirea și

de "taiga". Arborii se clasifică după felul acelor lor. Există două feluri de
păduri de conifere; boreale și montane (munții Stâncoși și Himalaya).Cei
mai reprezentativi sunt molidul, pinul, bradul alb, zada, jneapănul (singurul
arbust din pădurile de conifere), tuia (numit și arborele vieții), tisa,
chiparosul, cedrul, cupresifolia și sequoia roșie. În Europa și Asia, pădurile
de conifere se numesc taiga. Coniferele sunt arbori înalți, cu trunchiul drept,
fară ramificații, cu frunze mici, aciculare, acoperite cu ceară. Ele nu își pierd
frunzele toamna, de la aceasta regulă abătându-se doar laricele. Coniferele
au fibre rășinoase ce permit clătinarea și îndoirea lor; astfel rezistă vânturilor
puternice. Ramurile lor sunt aplecate permițând zăpezii să cadă pentru a nu
le îngreuna.Aici apar și lichenii, precum Cladonia, Romalina și Xathoria.
foto 2. Pădure de molid (în nordul Angliei)
Sursă: ro.wikipedia.org

foto 3. Pădure de conifere (în Suedia)

Sursă: ro.wikipedia.org
 Foto 4. Pădure de onifere (în Cehia)
Sursă: ro.wikipedia.org

7.3. FAUNA

Subregiunea aridă de stepă și silvostepă

Fauna cuprinde numeroase specii de insecte dintre care cele mai tipice
sunt: ortopterele- lăcustele (Tettigonia veridissima), cosașii , greierii grași
(Bradyporus montandoni) și călugărița (Mantis religiosa). Dintre Coleoptere
amintim scarabeii (Scarabarus affinis) care-și depun ouăle în sfere mici de
bălegar, iar ulterior sunt împinse cu picioarele din spate spre locuri
adăpostite.
Batracienii sunt reprezentați prin broasca râioasă verde (Bufo viridis) și
cele două broaște Pelobates fuscus, comună în toată țara și Pelobates
syriacus balcanicus, localizată în Dobrogea.
Broaștele țestoase de uscat sunt reprezentate prin Testudo graeca iber din
Dobrogea și Testudo hermanni hermanni din Banat și vestul Olteniei , iar
lacertinienii prin șopârlele de stepă (Lacerta taurica și Lacerta agilis
chersonensis) și șopârla cu picioare scurte (Ablepharus kitaibelli).
 Dintre șerpi putem menționa șarpele dungat (Elaphe quatorlineata
sauromates), întâlnit pe lângă casa omului și șarpele săritor (Coluber
jugularis caspius), agresiv, iute și bun cățărător.
Păsările de stepă cele mai cunoscute sunt dropia (Otis tarda) și spârcaciul
(Otis tetrax), declarate monumente ale naturii, prepelița (Coturnix coturnix),
graurul (Sturnus vulgaris), lăcustarul (Sturnus roseus), mare amatoare de
lăcuste, cărora li se adaugă ciocârlia (Melanocorypha calandra),
dumbrăveanca (Coracias garrulus), fisa de câmp (Anthus copestris) și
prigoriile multicolore (Merops apiaster).
Păsările răpitoare își au și ele reprezentanții lor: șorecarul mare (Buteo
rufinus), acvila sudică (Aquila rapax orientalis), șorecarul încălțat (Buteo
lagopus) și eretele alb (Circous macrourus).
Așa cum este firesc, mamiferele caracteristice stepei rămân rozătoarele.
Cele mai răspândite și vătămătoare sunt popândăul (Citellus citellus) și
hârciogul (Cricetus cricetus), a căror arie de răspândire coincide cu arealul
agriculturii intensive. Alte rozătoare de stepă sunt grivanul (Mesosocricetus
newtoni), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), orbetele sau cățelul
pământului (Spalex leucodon), în sudul țării și Spalax microphthalmus în
părțile de nord, șobolanul de câmp (Aapodemus agrarus), apoi iepurele de
câmp (Lepus europaeus), iar în regiunea Iașului, iepurele de vizuină
(Oryctogalus caniculus), dihorul de stepă (Mustela eversmanni) și dihorul
pătat.