CUPRINS

TITLUL I. Elemente de teoria generală a dreptului

Capitolul I. Noţiunea de ,,drept” ca element al sistemului Normelor Sociale

1. Conceptul de „drept”, originea si aparitia dreptului.
2. Principalele ramuri de drept.
3. Izvoarele de drept - notiune si clasificare.

Capitolul II. Norma juridică

1. Noţiune.
2. Caracterele normei juridice..
3. Structura normei juridice.
4. Clasificări.
5. Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu.

Capitolul III. Interpretarea normelor juridice

1. Noţiune.
2. Felurile interpretării.
3. Metodele interpretării.

Capitolul IV. Raportul juridic

1. Noţiune.
2. Trăsături.
3. Structura raportului juridic.
3.1. Subiectele.
3.2. Conţinutul – drepturile şi obligaţiile.
3.3. Obiectul – acţiunile şi inacţiunile. Bunurile.

Capitolul V. Răspunderea juridică

1. Formele răspunderii juridice.
2. Condiţiile răspunderii juridice.

TITLUL II. Elemente de drept civil

Capitolul I. Consideraţii privind dreptul civil

1. Noţiune.
2. Principiile fundamentale de drept civil.
3. Obiectul dreptului civil
3.1. Categorii de raporturi juridice.
1
 3.2. Subdiviziunile dreptului civil

Capitolul II. Acţiunea civilă în justiţie

1. Noţiune
2. Elementele acţiunii civile
3. Condiţiile exercitării acţiunii civile
4. Cererea de chemare în judecată
5. Scurte consideraţii privitoare la procesul civil

Capitolul III. PERSOANA FIZICA – Subiect de drept civil

1. Capacitatea de folosinta a persoanei fizice
2. Atributele persoanei fizice
3. Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice
4. Ocrotirea minorului
5. Ocrotirea bolnavilor psihici
6. Curatela

Capitolul IV. PERSOANA JURIDICA – Subiect de drept civil

1. Notiune, elemente constitutive, enuntare si clasificare
2. Atributele de identificare a persoanei juridice
3. Infiintarea persoanei juridice
4. Capacitatea persoanei juridice
4.1. Capacitatea de folosinta
4.2. Capacitatea de exercitiu
5. Reorganizarea persoanei juridice
6. Incetarea persoanei juridice

2
 TITLUL I. Elemente de teoria generală a dreptului

CAPITOLUL I
Notiunea de drept ca element al sistemului Normelor Sociale

1. Conceptul de drept

Sistemul dreptului este rezultatul unităţii tuturor ramurilor şi instituţiilor de drept.

Dreptul ca sistem al tuturor normelor juridice are mai multe subdiviziuni numite „ramuri de
drept”.
Cuvântul „drept” din punct de vedere etimologic derivă din latinescul „directus” luat în
sens metaforic şi evocă sensul de rectiliniu, direcţie, linie dreaptă. În limba latină însă cuvântul
care corespundea substantivului „drept” era „jus” (drept, dreptate, legi). Cu semnificaţie de
dreptate, lege, cuvântul este întâlnit şi în alte limbi: „droit” la francezi, „diritto” la italieni,
„right” la englezi, „recht” la germani.
În limba română, cuvântul „drept” este folosit in mai multe accepţiuni.
În limbajul moral, filosofic, dreptul este conceput în sensul de dreptate, echitate,
corectitudine. În această accepţiune, prin „drept” se înţelege a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea
ce îi aparţine sau i se cuvine.
În terminologia juridică, noţiunea de drept are trei sensuri: drept subiectiv, drept
obiectiv şi de ştiinţă a dreptului.
Dreptul obiectiv sau dreptul pozitiv („right” la englezi) reprezintă legea în sens larg sau,
mai bine zis, totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment dat, într-un anumit stat.
Dreptul subiectiv („law” la englezi) este asociat cu drepturile individuale, cu noţiunea
de libertate în sens larg şi are în vedere atributul unui anume subiect de drept. Dreptul subiectiv
este prerogativa persoanelor fizice sau juridice de a săvârşi anumite acţiuni, de a pretinde cuiva
să facă ceva sau nu, apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului.
Alături de fenomenul politic, economic, etic şi fenomenul juridic (exprimat prin
normele juridice / regulile de conduită generale şi obligatorii) este parte a realităţii sociale.
Concluzionând, dreptul constituie ansamblul normelor juridice elaborate de către
stat, în vederea dirijării conduitei umane, a căror obligativitate este asigurată, la nevoie, de
forţa de constrângere a statului.

2. Originea şi apariţia dreptului

Din nevoia coordonarii comportamentelor indivizilor ce traiesc in societate si din

nevoia asigurarii eficientei activitatilor lor, a apărut şi nevoia de a stabili reguli de conduită,
respectiv norme juridice. Pe măsură ce societatea a evoluat, au evoluat şi normele juridice,
inclusiv cele de organizare a comunităţilor umane (vezi „polis-urile greceşti”, „agora” –
adunarea obştească la romani etc.)
Primele legiuiri au apărut în Orientul Antic: a) Codul lui Hamurabi (Babilon) – conţine
282 articole şi a fost editat în jurul anului 2000 î.Chr.; b) Legile lui Manu (India) – editate de
Brahmani, cuprind 5.370 versuri; c) Codul lui Mu (în China).

3
 În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt: a) Legile lui Lycurg în Sparta
(sec. X şi IX î.Chr.); b) Legile lui Dracon şi Salon în Atena (sec. VI şi V î.Chr.); c) Legea celor
XII Table la romani (sec. V î.Chr.).
Cea mai importantă evoluţie a dreptului a fost cunoscută în timpul Imperiului Roman.
Atunci au fost configurate cele mai importante instituţii juridice, multe dintre ele dăinuind şi
astăzi. Principiile de drept roman (precum „in dubio pro reo” – dubiul profită inculpatului) sunt
valabile şi aplicate şi azi. De altfel, în facultăţile de drept, dreptul roman constituie o disciplină
de studiu obligatorie.
Dacă în dreptul roman, concepţia de bază era aceea că împăratul reprezenta întregul
popor, iar dreptul era în mâinile sale, în evul mediu a fost consacrat aşa-numitul „drept divin al
regilor”, potrivit căruia suveranul nu mai reprezenta poporul, ci el era trimisul divinităţii pe
pământ şi acţiona ca atare.
La români, un rol important în evoluţia legiuirilor scrise a avut Dimitrie Cantemir.
Începând cu sec. XIX, sunt adoptate principalele Coduri de inspiraţie napoleoniană.

Din punct de vedere al apartenenţei dreptului (ansamblului de norme juridice) la un

bazin de civilizaţie juridică, în ştiinţa dreptului comparat, există mai multe familii de drept:
a) cea romano-germanică (din care face parte şi dreptul românesc, cel francez, italian,
spaniol etc.)
b) cea anglo-saxonă (sistemul cammon law): îşi are originea în Anglia, fiind în vigoare
în S.U.A., Australia, Noua Zeelandă. Acest sistem are la bază precedentul judiciar, respectiv
reguli stabilite prin hotărâri judecătoreşti anterioare.
c) dreptul socialist (valabil în perioada comunistă; ignora proprietatea).
d) dreptul musulman (aplicabil în zonele din Asia şi Africa). Are la bază reguli
cutumiare (obiceiuri) şi dogme religioase.
e) dreptul hindus.
f) chinez, japonez etc.
g) dreptul comunitar european (aplicabil în Uniunea Europeană).Are ca subdiviziuni:
1. Dreptul comunitar originar- reprezentat de tratatele constitutive ale U.E. şi cele
modificatoare (Tratatul de la Paris, cel de la Roma, Tratatul de la Mastricht);
2. Drepult comunitar derivat- reprezentat de ansamblul normelor juridice rezultate din
actele (regulamente, directive, decizii, recomandări) instituţiilor comunitare.

3 Principalele ramuri ale dreptului

O primă clasificare a dreptului este aceea în drept intern (aplicabil într-un anumit stat,
în raporturile dintre acesta şi cetăţenii săi ori în raporturile dintre cetăţenii acelui stat) şi drept
extern (aplicabil în relaţii dintre diferite state ori între cetăţenii unor state diferite).

Cea mai importantă împărţire a dreptului este însă aceea în:

a) drept privat
b) drept public
Această clasificare are la bază: criteriul utilităţii, obiectul de reglementare diferit, cât şi
interesul general sau particular.
În componenţa dreptului public intern intră următoarele ramuri de drept:
1) dreptul constituţional – reglementează relaţiile sociale din domeniul organizării
puterilor publice, distribuirea competenţelor în stat, forma statului, drepturile fundamentale ale
cetăţenilor etc.;
2) dreptul administrativ – reglementează organizarea puterii executive la nivel central
şi local, relaţiile dintre cetăţeni şi autorităţile administrative etc.;

4
 3) dreptul penal – are ca obiect de reglementare apărarea socială împotriva faptelor
infracţionale ce pun în pericol ordinea de drept;
4) dreptul muncii şi al securităţii sociale – reglementează relaţiile de muncă şi de
protecţie socială (contracte de muncă, protecţia muncii, şomaj, concedieri etc.);
5) dreptul financiar – reglementează relaţiile financiar-fiscale, cele bancare etc.;
6) dreptul procesual (sau procedura) ce poate fi penal sau civil – reglementează
relaţiile ce privesc buna desfăşurare a procesului judiciar (instanţele competente, regulile de
judecată, de urmărire penală, căile de atac etc.).

Dreptul privat reglementează relaţiile sociale, patrimoniale şi personal nepatrimoniale,

la care participă particularii. În dreptul privat intern intră:
a) dreptul civil (este dreptul privat general, comun);
b) dreptul comercial (reglementează relaţiile sociale de comerţ);
c) dreptul familiei (desprins din dreptul civil – reglementează căsătoria, relaţiile dintre
soţi, drepturile copiilor etc.);
d) dreptul proprietăţii intelectuale (reglementează relaţiile sociale privitoare la:
drepturile de autor, brevetele de invenţie, mărci şi modele industriale etc.).
Există şi alte ramuri de drept care se încadrează în dreptul intern sau extern, în cel
privat sau public. De pildă:
- dreptul mediului (sau ecologic);
- dreptul internaţional public;
- dreptul internaţional privat;
- dreptul maritim şi fluvial etc.
De asemenea, există unele discipline conexe, colaterale unora dintre ramurile de drept
menţionate, precum: medicina legală, criminalistica, criminologia etc.

4. IZVOARELE DE DREPT – Notiune si clasificare

In sensul larg, izvorul de drept este definit ca fiind forma de exprimare a dreptului sau a
normelor de drept.
Exista mai multe opinii cu privire la definirea izvorului de drept, si anume:
- Potrivit unei alte opinii, izvorul (sursa) de drept este forma prin care dreptul, în
general, sau normele juridice, în special, îşi exprimă conţinutul sau sunt cunoscute.
- Într-o altă opinie, izvorul de drept (considerat şi sursă ideologică), constituie
modalitatea prin care normele juridice devin reguli de conduită şi se impun ca modele în relaţii
interumane (prof. univ. Nicolae Popa – preşedintele Î.C.C.J.).

In ceea ce priveste clasificarea izvoarelor de drept, acestea sunt:

- Într-o primă clasificare, după forma de exprimare, putem distinge între:

a) izvoare nescrise (de pildă: obiceiul sau cutuma);
b) izvoare scrise (de exemplu: actul normativ, respectiv legea).

- Într-o a doua clasificare, după caracterul lor, izvoarele de drept pot fi:
a) oficiale (de exemplu: legea şi jurisprudenţa);
b) neoficiale (de exemplu: obiceiul şi doctrina).
- Într-o a treia clasificare, izvoarele de drept mai pot fi:
a) directe (de exemplu: actul normativ);
b) indirecte (de exemplu: obiceiul, întrucât pentru a deveni izvor de drept, el trebuie
„validat” de o autoritate statală).

5
 - Dintr-o altă perspectivă, izvoarele de drept mai pot fi:
a) izvoare creatoare (sunt cele ce creează norme juridice noi, de pildă: legea sau
obiceiul);
b) izvoare interpretative (cele care nu creează norme juridice noi, ci doar le
interpretează pe cele existente; aşa sunt: jurisprudenţa şi doctrina).

Izvoare formale ale dreptului

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a dreptului (şi
analizate în literatura de specialitate) sunt: obiceiul juridic, practica judiciară (jurisprudenţa),
doctrina, contractul normativ şi actul normativ.

A. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului.
El apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii din necesitatea conservării valorilor
comunităţii.
Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei anumite comunităţi, al repetării unei
practici. Se ajunge astfel ca oamenii să aplice în activitatea cotidiană, de multe ori inconştient,
anumite reguli înfăţişate sub forma unor uzuri, obişnuinţe, datini, obiceiuri.
Obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a reprezentat
prima formă de exprimare a dreptului. În dreptul românesc, obiceiul (cutuma) a avut un rol
deosebit de important până la începutul secolului al XIX-lea. El a alcătuit aşa-numitul JUS
VALACHORUM (dreptul românilor), formând „legea ţării” sau „obiceiul pământului”. Primele
legiuiri scrise româneşti apar în timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Ulterior, primele
Coduri ale lui Calimach (1817) şi Caragea (1818) continuau să facă largă referire la obiceiuri.
După apariţia Codului civil, la 1864 (de inspiraţie napoleoniană), rolul obiceiului se
restrânge semnificativ.
Pentru a fi recunoscut ca izvor de drept, în prezent, obiceiul trebuie să întrunească
anumite condiţii:
a) fie statul, prin organele sale legislative, recunoaşte un obicei şi-l încorporează într-o
normă juridică, oficială;
b) fie părţile interesate invocă obiceiul – ca normă de conduită căreia ele au înţeles să i
se supună – în faţa unei instanţe de judecată, iar aceasta îl validează (recunoaşte) ca regulă
juridică, în raporturile dintre acele părţi.
În prezent, în dreptul pozitiv român, rolul obiceiului, ca izvor de drept, este unul
decorativ. Altfel spus, obiceiul constituie izvor de drept numai în materia dreptului privat (în
dreptul civil şi comercial), şi doar în măsura în care legislaţia în vigoare face trimitere
expresă la el.

De exemplu:
- art. 607 Cod civil, referindu-se la distanţa la care trebuie plantaţi arborii de hotarul
dintre proprietăţi, stipulează: „nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în depărtarea
hotărâtă de regulamentele particulare sau obiceiurile constante şi recunoscute...”
- art. 600 Cod civil, referindu-se la înălţimea gardului despărţitor, stipulează: „fiecare
poate, în oraşe şi suburbii, a îndatora pe vecinul său a contribui la clădirea şi repararea îngrădirii
ce desparte casele, curţile şi grădinile lor; înălţimea îngrădirii se va hotărâ după regulamentele
particulare sau după obiceiul obştesc...”.
- art. 970 alin. 2 Cod civil, referindu-se la forţa obligatorie a contractelor între părţi,
stipulează: convenţia obligă nu doar la ceea ce prevede expres, ci şi la toate urmările ce obiceiul
sau legea dă obligaţiei după natura sa.
- în Codul comercial: sunt admise uzanţele comerciale.

6
 În dreptul penal, obiceiul ca izvor de drept este exclus. Aici doar legea scrisă constituie
izvor de drept.

B. Doctrina
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care specialistii le dau
fenomenelor juridice, în general şi normelor juridice, în special. Ea este ştiinţa dreptului, numită
uneori şi „literatura de specialitate”.
Deşi are un rol semnificativ în pregătirea practicienilor dreptului, doctrina nu
constituie, în dreptul românesc actual, izvor de drept. Cu alte cuvinte, nici o parte nu poate
invoca într-o cauză aflată în faţa unei instanţe de judecată opinia exprimată într-o lucrare
de specialitate în legătură cu o anumită chestiune juridică, incidentă în speţa respectivă.

C. Practica judiciară (precedentul judiciar)

Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele dintr-un anumit stat, indiferent de gradul de
jurisdicţie. Potrivit scopului lor, instanţele de judecată soluţionează anumite cauze ce sunt aduse
(deduse) în faţa lor şi pronunţă hotărâri (sentinţe, decizii sau încheieri), pe baza legii
Cauzele judecate de instanţe (judecătorii, tribunale, curţi de apel sau Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie) sunt de drept privat sau public. După ce a fost sesizat (prin acţiune / cerere de
chemare în judecată sau rechizitoriu), completul de judecată (ce poate fi format din unul sau mai
mulţi judecători) trebuie să judece cauza şi să pronunţe o hotărâre. El face acest lucru
interpretând şi aplicând una sau mai multe norme juridice.
Se observă deci că rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea la
cazurile concrete.
În dreptul românesc în vigoare, de principiu, jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept.
Cu alte cuvinte, un judecător nu este legat, nu este ţinut de hotărârea sau hotărârile date anterior
în cazuri similare, de un alt judecător şi nici chiar de propriile sale hotărâri anterioare. Altfel
spus, judecătorii nu sunt obligaţi să ţină seama de hotărârile date anterior în speţe similare şi să
pronunţe aceeaşi soluţie. De altfel, în dreptul român este interzis puterii judecătoreşti (respectiv
instanţelor de judecată) să se substituie puterii legislative şi să „creeze legea”. În acest sens sunt
dispoziţiile art.4 Cod civil care interzic judecătorului ca în hotărârile ce le dă să reglementeze de
principiu o anumită chestiune, depăşind atribuţiile sale.
Această regulă este valabilă în sistemul dreptului romano-germanic din care face
parte şi dreptul român.

Cu titlu de excepţie, în dreptul român există două situaţii când precedentul judiciar
capătă statutul de izvor de drept, fiind obligatoriu pentru instanţele de judecată.
a) deciziile date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J.) în materia
„recursului în interesul legii” (cale extraordinară de atac prin care se urmăreşte asigurarea
interpretării şi aplicării unitare a legilor pe întreg teritoriul ţării) sunt obligatorii pentru toate
instanţele şi se publică în Monitorul Oficial.
Recursul în interesul legii este promovat de către procurorul general al Parchetului de
pe lângă I.C.C.J. în scopul sus arătat, atunci când anumite chestiuni de drept au primit soluţionări
diferite din partea instanţelor de judecată (acest lucru fiind posibil, de cele mai multe ori, datorită
ambiguităţilor anumitor texte de lege ori modificărilor legislative repetate şi necorelate între ele
ori cu alte texte). Recursul în interesul legii se judecă în Secţiunile Unite ale I.C.C.J.

b) deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea: unui

text de lege, a unei legi în ansamblul ei, a unei ordonanţe ori a regulamentelor
Parlamentului.

7
 Curtea Constituţională este o autoritate autonomă, ce nu face parte din puterea
judecătorească, legislativă sau executivă şi nu se subordonează unei alte autorităţi. Curtea
Constituţională se poate pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate, invocate într-o
anumită cauză, de către una din părţi cu privire la un anume text de lege. Curtea se pronunţă însă
doar în drept, nesoluţionând în fond litigiul (după soluţionarea excepţiei, procesul continuă în
faţa instanţelor obişnuite, iniţial investite). Deciziile Curţii Constituţionale au efecte faţă de toţ)
şi nu doar pentru părţile litigante. Atribuţiile C.C. se limitează doar la a verifica conformitatea cu
Constituţia României a unei anumite dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă ori a întregului act
normativ respectiv.

*Spre deosebire de sistemul dreptului romano-germanic, în dreptul anglo-saxon,

jurisprudenţa constituie izvor de drept. Astfel, aici dreptul comun („cammon law”) este alcătuit
din hotărâri judecătoreşti (precedente judiciare) şi obiceiuri juridice. În acest sistem (aplicabil în
special în justiţia americană), precedentul judiciar joacă un rol important, iar judecătorul nu este
un simplu interpret al legii, ci un creator de lege. Astfel, o cauză poate fi soluţionată pe baza unui
precedent pronunţat cu sute de ani în urmă.

D. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte drepturi şi obligaţii
pentru subiecte determinate (de exemplu: pentru vânzător şi cumpărător, pentru donator şi
donatar etc.). În această accepţiune, contractul nu poate fi izvor de drept.
Există însă un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor
subiecte determinate, ci au în vedere reglementări cu caracter generic. De aceea, ele poartă şi
denumirea de contracte normative, şi, în această calitate, ele sunt izvoare ale dreptului
pozitiv.
Cele mai edificatoare exemple sunt din perioada feudală, când prin intermediul unor
asemenea contracte se reglementau raporturile dintre stările sociale ori dintre acestea şi monarh.
De pildă: celebra MAGNA CHARTA LIBERTATUM (1215) încheiată sub forma unei convenţii
(contract) între baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte, şi regele Ioan fără de Ţară,
pe de altă parte.
În anumite state, în dreptul constituţional, contractul normativ reglementează
organizarea şi funcţionarea structurii federative a statelor (contract sau tratat prin care statele
stabilesc în ce condiţii compun federaţia de state)-doar în statele federale(ca SUA, de pildă)
În dreptul muncii, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor
colective de muncă, în care se prevăd condiţiile generale ale organizării muncii într-o ramură
determinată.
În dreptul internaţional public, contractul normativ îmbracă forma tratatelor,
convenţiilor, acordurilor şi reprezintă izvorul principal de drept.
În dreptul intern român, contractul normativ nu constituie izvor de drept. Tratatele
internaţionale sunt ratificate prin legi, acestea din urmă constituind izvorul de drept. De
asemenea, contractele colective de muncă sunt aprobate prin acte normative (şi publicate în
Monitorul Oficial), ultimele constituind izvor de drept.

E. Actul normativ juridic (sau Legea)

Actul normativ sau legea în sens larg este cel mai important şi răspândit izvor de drept.
În dreptul român, actul normativ este principalul izvor de drept.
Legea, ca izvor de drept, apare la romani.
În perioada medievală dreptul s-a exprimat, în general, prin obicei şi jurisprudenţă.
Abia odată cu revoluţiile burgheze legea a trecut pe primul plan, în sistemul izvoarelor
de drept. În Franţa apar, în jurul anului 1800, primele Coduri.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris.

8
 Legea, ca izvor de drept, are două sensuri:
a) restrâns – actul normativ pe care-l adoptă, după o procedură specifică, parlamentul;
b) larg – orice act normativ cu putere obligatorie (în acest sens sunt legi şi decretele,
ordonanţele,ordinele miniştrilor etc.).
Sistemul actelor normative este compus din: a) legi; b) decrete; c) hotărâri de
guvern; d) ordonanţe ale guvernului; e) regulamente şi ordine ale ministerelor; f) decizii şi
hotărâri ale organelor administrative locale.
Cel mai important act normativ este însă CONSTITUŢIA, care fixează regulile
esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii într-un stat, ca şi drepturile şi libertăţile
fundamentale.
Legile sunt adoptate de Parlament şi pot fi:
a) constituţionale (Constituţia şi legile de revizuire a acesteia);
b) organice (cele adoptate în domeniile cele mai importante);
c) ordinare (restul).
Decretele sunt actele normative emise de Preşedintele României - DISCUTII
SEMINAR. – EXEMPLE;
Hotărârile de guvern(HG) sunt actele normative emise pentru organizarea executării
legilor, pentru punerea acestora în aplicare.
Ordonanţele(OG) sunt acte normative emise de Guvern, în temeiul unei legi speciale
de abilitare dată de parlament, în limitele şi condiţiile prevăzute de acesta (de regulă în timpul
vacanţelor legislative).Ordonanţele nu se pot emite în domeniile care fac obiectul legilor
organice, cum ar fi:în materie electorală,în cea a infracţiunilor şi pedepselor,regimul general al
proprietăţii şi al moştenirii(domenii prevăzute expres de Constituţia revizuită)
Ordonanţele de urgenţă(OUG) sunt acte normative adoptate de guvern numai în
situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, guvernul având obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora. O.U.G. poate cuprinde unele norme de natura legilor
organice. Indiferent de felul lor,ordonanţele se aprobă sau se resping de parlament
,ulterior,printr-o lege.

9
 CAPITOLUL II
NORMA JURIDICĂ

1. Noţiune

Norma este o regulă de activitate, de conduită, iar normele sociale pot fi: juridice, etice
(sau morale), tehnice, religioase, ale obiceiului (uzului, modei, datinei, obişnuinţei).
Potrivit autorului Nicolae Popa, norma juridică este celula de bază a dreptului. În
esenţă, ea constituie un etalon de conduită. Ea conţine drepturi şi obligaţii.
Definiţie: Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop
este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală şi, în
caz de nevoie, pe cale de constrângere.

2. Caracterele normei juridice

a. Caracterul general şi impersonal presupune că ea este opozabilă, în mod egal şi

continuu, fiecărui individ, adică tuturor subiecţilor de drept: „erga omnes”.
Această trăsătură nu presupune însă că norma juridică se aplică, de fiecare dată, pe tot
teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii; norma juridică nu cuprinde totalitatea cazurilor,
situaţiilor, ipotezelor în care se poate afla un subiect de drept.
b. Caracterul tipic (tipicitatea) ce derivă din generalitate, în sensul că urmăreşte
formarea unui tip (a unui model) de conduită.
c. Caracterul obligatoriu este dictat de scopul normei juridice, şi anume: necesitatea
asigurării ordinii sociale.
d. Norma juridică implică un raport intersubiectiv (sau caracterul bilateral al
normei juridice), care derivă din ideea de reciprocitate a drepturilor şi obligaţiilor, între subiectul
activ şi pasiv.

3. Structura normei juridice

Analiza structurii normei juridice este, în general, făcută dintr-o dublă perspectivă: a) o
perspectivă dată de logică normei – structura logico-juridică a normei şi b) o perspectivă oferită
de construcţia tehnico-legislativă a normei juridice.

A. Structura logică a normei juridice

Din punct de vedere logic, norma juridică este alcătuită din următoarele elemente: 1)
ipoteza; 2) dispoziţia; 3) sancţiunea.
- Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau
sancţiunea normei. În ipoteza normei poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean, părinte,
copil, soţ, gestionar etc.) sau în ipoteză poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană
fizică, persoană juridică, „acela care...” etc.). În mod obişnuit, este necesar ca ipoteza normei de
drept să fie determinată, spre a nu apărea dificultăţi în aplicarea ei. Ipoteza poate fi strict
determinată, situaţie în care împrejurările sunt stabilite de lege (ca în exemplul mai sus-
menţionat) sau poate fi relativ determinată sau subînţeleasă, când împrejurările sunt formulate
de o manieră imprecisă.
De exemplu, art. 1... C. proc. civ., referindu-se la proba cu acte, prevede: „partea care a
depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa, la şedinţa de judecată,

10
originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine
seama de înscris”. În acest caz, ipoteza este „partea care a depus un înscris în copie”.
De exemplu, „uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea...” (art. 174 C. pen.).
În situaţia menţionată nu se indică împrejurările referitoare la persoana care săvârşeşte omorul
sau la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Se subînţelege că, indiferent cine săvârşeşte această
faptă şi indiferent în ce împrejurări, va fi pedepsit de lege.
- Dispoziţia este a doua parte a normei de drept şi ea constituie miezul normei juridice,
partea sa cea mai importantă. Dispoziţia poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la
o acţiune, ori poate permite săvârşirea unei acţiuni, fără să o impună.

De exemplu, în Legea nr. 18/1991,republicată şi modificată, în art. 5 alin. 1 se arată:

„terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,insesizabile şi imprescriptibile”.
Ipoteza, în acest caz, este „terenurile care fac parte din domeniul public” iar dispoziţia „sunt
inalienabile,insesizabile şi imprescriptibile”.
.
- Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei normei şi constituie
măsurile ce le pot lua organele specializate ale statului împotriva persoanelor care nu îndeplinesc
cerinţele normei juridice. Sancţiunea este prevăzută în partea finală a normei juridice şi are
menirea să restabilească ordinea încălcată, să descurajeze încălcarea normelor de drept în viitor
şi să îndrepte pe cel vinovat.
Clasificarea sancţiunilor
a) Sub aspectul gradului de determinare, sancţiunile pot fi: absolut-determinate şi
relativ-determinate.
Sancţiunea este determinată în mod absolut în situaţia în care actul poate fi modificat
de organul de aplicare.

:De exemplu, la art. 1311 C. civ. se arată: „Dacă în momentul vânzării lucrul vândut era
pierit de tot, vinderea este nulă”. Contractul fiind ilicit, sancţiunea constă în nulitatea absolută a
actului.

Sancţiunea este relativ-determinată când se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai

frecvente cazuri de acest fel sunt întâlnite în situaţia sancţiunilor penale şi administrative. Prin
stabilirea unui minim şi unui maxim, autoritatea de aplicare a sancţiunii are posibilitatea
nuanţării pedepsei.

De exemplu: în art. 282 din „Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale”,republicată, se arată: „se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani persoanele
vinovate de bancrută frauduloasă constând în una din următoarele fapte: a)falsificarea,
sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul societăţii,
înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul societăţii, în alt act ori în situaţiile
financiare, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşită în vederea
diminuării aparente a valorii activulelor; b)înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment
al unei societăţi, a unei părţi însemnate din active”.

b) După numărul lor, sancţiunile pot fi: unice şi multiple.

Sancţiunile multiple pot fi alternative, situaţie în care există mai multe categorii de
sancţiuni şi organul care aplică poate opta (se poate alege între închisoare sau amendă penală,de
exemplu) şi cumulative, situaţie în care pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni
ce diferă ca finalitate (închisoare şi confiscarea averii,de exemplu).
c) După natura lor sancţiunile pot fi referitoare la:
- patrimoniul persoanei (patrimoniale);

11
 - drepturile sale (decăderile din drepturi);
- actele sale (anularea şi desfiinţarea actului lovit de nulitate);
- la persoană în mod direct (privarea de libertate).

d) În funcţie de domeniul şi ramura de drept din care face parte norma juridică,
sancţiunile pot fi: civile, penale, administrative etc.:
Ridicarea imunităţii unui deputat este o sancţiune de drept constituţional.
Nulitatea unui act juridic sau obligarea la despăgubiri pentru compensarea prejudiciului
material sunt sancţiuni de drept civil.
Executarea lucrărilor de construcţii prin încălcarea normelor de sistematizare şi
urbanism determină o sancţiune administrativă şi anume: amendă şi demolarea construcţiei.
Sancţiunile penale se aplică în cazul săvârşirii unor fapte grave, denumite infracţiuni,
care aduc atingere intereselor generale ale societăţii.
Sanctiuni administrative aplicate prin Codul Muncii, Legea 188/1992 (r2)-privind
statutul functionarilor publici, etc
Aplicarea sancţiunilor reprezintă o acţiune de mare răspundere. Din acest motiv, într-un
stat de drept sancţiunea se aplică numai de către organele competente, cu respectarea strictă a
prevederilor legale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

B. Structura tehnică a normei juridice

Structura tehnico-juridică a normelor de drept constituie forma exterioară de exprimare
a structurii logoce a normei, structura analizată în detaliu în „Legea 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă”.
Normele de drept formează conţinutul actelor normative, care sunt structurate, după
caz, pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate.
Articolul este elementul structural de bază, întâlnit în toate actele normative. El
cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare. Articolele pot fi formate din mai multe
alineate sau paragrafe.
În cazul unor acte normative de mare importanţă, cum este Constituţia, articolele au şi
denumiri marginale care redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv.

4. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice permite o mai bună înţelegere şi interpretare a lor.

Astfel, se disting:
a) normele imperative (categorice), sunt acele norme care nu admit o derogare de la
dispoziţia lor, în caz contrar intervenind sancţiunea. Ele sunt de două feluri:
-: onerative, care impun subiectului de drept o anumită acţiune (şoferul are obligaţia să
transporte victima accidentului la spital; părintele să acorde îngrijire copilului său minor);
- prohibitive, care interzic săvârşirea unei acţiuni ( este interzisă căsătoria între rude
până la gradul al patrulea inclusiv; este interzis furtul);

b) normele permisive sunt acele norme juridice care, nici nu impun o anumită
comportare, dar nici nu o interzic. Ele lasă subiectului de drept loptiuea de a-şi alege singur
comportarea şi a-şi stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic.

EXEMPLU::
Se încadrează în această situaţie articolele din codurile de procedură penală sau civilă
care permit declararea apelului împotriva sentinţelor de fond. Sau, de pildă, art. 685 C. civ.,

12
potrivit căruia succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu(indiferent de pasiv) sau sub beneficiu
de inventar.

Uneori, normele permisive se pot transforma, intr-o anumită măsură, în norme

imperative, purtând denumirea de norme supletive. Caracteristica acestor norme constă în aceea
că atunci când subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordată, norma juridică suplineşte
voinţa subiectelor dispunând într-un mod determinat. Astfel, art. 1305 Cod civil prevede:
„cheltuielile vânzării incumbă cumpărătorului, dar numai dacă părţile nu au stipulat contrariul în
actul de vânzare-cumpărare”. Atât normele permisive, cât şi cele supletive sunt norme
dispozitive.

- Normele juridice se mai pot distinge după: ramura de drept din care fac parte,
(norme de drept civil, de drept comercial, de drept penal etc.); forţa juridică a actului
normativ în care sunt cuprinse ( norme din: legi, decrete, hotărâri etc.).

- După sfera de aplicare, distingem norme generale, speciale şi de excepţie.

Normele generale se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de
aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept.

De pildă, Codul penal este constituit dintr-o parte generală şi o parte specială). Un
exemplu edificator este art. 1295 C. civ. raportat la art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr.
247/2005, în care ultimul constituie norma specială care derogă de la norma generală instituită de
primul articol. Astfel, art. 1295 C. civ. arată că ,,vinderea este perfectată între părţi şi proprietatea
de drept strămutată odată ce părţile s-au învoit”. Prin urmare, vânzarea-cumpărarea este
consensuală, pe când art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 arată că înstrăinarea
terenurilor de orice fel prin acte între vii este valabilă numai dacă actul a fost încheiat în formă
autentică. Normele generale se definesc şi prin expresia „norme de drept comun”. De exemplu,
multe reglementări cuprinse în Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate
prin normele de drept comercial. De altfel, în art. 1 C. com. se arată „în comerţ se aplică legea de
faţă; unde nu dispune se aplică Codicele (Codul) civil”.

Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii.

De exemplu, partea specială din dreptul penal se ocupă în mod concret de diferitele
categorii de infracţiuni.

Normele de excepţie sunt acele norme care se abat de la reglementarea generală,

admiţând o reglementare diferită.
De exemplu, Codul familiei prevede că vârsta minimă pentru căsătorie este de 16 ani
pentru femei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate aproba căsătoria la 15 ani.

Normele juridice mai pot fi punitive (cele ce prevăd o sancţiune, o pedeapsă) şi

stimulative (cele prin care se instituie decoratii, o distincţie, o recompensă, în ipoteza în care
subiectul de drept se conformează dispoziţiei normei juridice).

13
5. Acţiunea normei juridice în timp şi spaţiu

. Aplicarea normei juridice comportă trei dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana.

A. Acţiunea normei juridice în timp

Normele de drept se aplică din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii
din vigoare.
*Intrarea în vigoare a normei. Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în
vigoare, de regulă, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, în afara
cazurilor când în cuprinsul ei se specifică o altă dată.
De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de catre toţi cetăţenii
şi se aplică principiul: „nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii”. Această regulă
se explică prin aceea că obligativitatea legii ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă s-ar accepta
scuza ignoranţei. Acţionează în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii
legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie.

De exemplu, „Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale” a intrat în vigoare la 30

zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial. În acest ultim caz, se dă o mai mare posibilitate a
cunoaşterii legii de către specialişti şi de marele public.

- *Caracterul normei. Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este
cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în
vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut.
Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după intrarea ei în
vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea apariţiei ei, norma este
retroactivă. Dacă se aplică unor fapte săvârşite cât timp norma juridică era în vigoare, dar
soluţionate ulterior ieşirii ei din vigoare, atunci norma ultraactivează.
EXEMPLU- Codul civil, la art. 1 arată: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are
putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie sub forma: „legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aceasta presupune
că dacă de la momentul comiterii faptei penale, de exemplu, şi până la judecarea definitivă a
acesteia, s-au succedat, în aceeaşi materie, mai multe legi, făptuitorului i se aplică cea mai
favorabilă dintre ele.

Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice:

a) normele juridice cu caracter interpretativ: - acestea interpretează norme juridice
preexistente; făcând corp comun cu normele juridice interpretate, este firesc ca ele să fie
retroactive.
b) normele juridice care prevăd dezincriminarea unor fapte sau sunt mai favorabile
făptuitorului.

- *Ieşirea din vigoare a normei. Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei
modalităţi: abrogarea, perimarea sau ajungerea la termen.
Abrogarea. . Abrogarea este scoaterea din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în
general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia.
Norma rămâne în vigoare până când este abrogată de alt act normativ de acelaşi grad
sau cu un grad superior.
Abrogarea poate fi expresă sau tacită. La rândul ei, abrogarea expresă poate fi directă,
când legea nouă prevede care lege veche se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a
prezentei legi se abrogă legea...), sau indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice
dispoziţie contrară noii legi.

14
 Abrogarea este tacită (implicită), în cazul în care legea nouă nu abroga expres pe cea
veche, dar prin regulile care le prevede se abata de la vechea reglementare.

Perimarea legii. O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine
(perimare), adică prin schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a
unei ţări.
EX: - unele norme juridice apărute înainte de evenimentele din Decembrie 1989 nu se
mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au fost abrogate expres (deşi formal sunt în vigoare,
„de facto” nu mai sunt).

Există şi legi temporare, adică elaborate pe un anumit termen. În acest caz,

îndeplinirea termenului o scoate din vigoare (de exemplu, o lege ce ocroteşte o zonă
geografică afectată de calamitate, prevederile alin.1 se aplica pe o perioada de 6 luni de la data
intrarii in vigoare a prezentei legi).

- *Schimbarea unei legi. În acest context apare o problemă, şi anume: cum se

procedează când se impune schimbarea unei legi: se emite o lege complet nouă care să abroga
legea veche sau se elaborează o lege parţial modificată? Aprecierea procedeului de schimbare a
legii o face organul legislativ. Dacă legea veche se schimbă radical, ea se abrogă în întregime.
Dacă sunt necesare doar anumite schimbări, se elaborează o lege de modificare care va face corp
comun cu legea veche. Ulterior, legea se republică cu includerea modificărilor.

B. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanei

Principiul teritorialităţii
Potrivit suveranităţii statului, acţiunea normelor juridice ale unui stat se extinde asupra
întregului său teritoriu cu excluderea, de regulă, a aplicării normelor altor state. Este principiul
teritorialităţii.

De la principiul teritorialitatii legii sunt stabilite o serie de exceptii:

Aceste exceptii privesc: imunitatea diplomatica, statutul juridic al consulilor; statutul
juridic al unor categorii de straini. – (detalii seminar) : imunitatea diplomatica; statutul juridic
al consulilor (PERSOANA NON GRATA)

Regimul/Statutul juridic aplicat străinilor se poate împărţi în trei grupe: regimul

naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se
bucură propriii săi cetăţeni. Străinii însă nu au drepturi politice şi nu pot ocupa funcţii publice.
Regimul special constă în acordarea, pentru străini, a unor drepturi nominalizate în
acordurile internaţionale sau în legislaţii naţionale.
Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri
bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca
acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură
contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine
clauza în raporturile cu statele dezvoltate este explicabilă, având în vedere faptul că
acordarea clauzei implică înlăturarea discriminărilor, favorizând relaţiile politice şi
economice (S.U.A. acţionează, îndeosebi, pe baza principiului menţionat).

15
 CAPITOLUL III
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
(sau INTERPRETAREA LEGII)

1. Noţiune

Interpretarea este o operaţiune logico-raţională prin care se precizează conţinutul şi

sensul unor norme juridice, în vederea aplicării lor la un caz concret.

Interpretarea normei juridice se impune atunci când:

a) este necesară lămurirea unor eventuale contradicţii;
b) când norma juridică nu poate acoperi toate situaţiile posibile;
c) există o insuficientă claritate în redactarea normei juridice.

2. Felurile interpretării normelor juridice

În literatura de specialitate, interpretarea imbraca doua forme esentiale:

1. Interpretarea oficială, ce este obligatorie. Aceasta poate fi:
a) autentică – este interpretarea dată de legiuitor (de organul emitent al normei
juridice) fie în procesul elaborării normelor juridice, fie, ulterior, în procesul aplicării lor (când
interpretarea se face prin aşa-numitele „norme de aplicare” a legii). Acest gen de interpretare are
caracter obligatoriu şi general.
b) cazuală – este cea realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei
publice în procesul aplicării actelor normative la speţe concrete („interpretarea de caz”). Acest
gen de interpretare, de regulă, nu are caracter general, dar este obligatorie pentru părţile
implicate în cauză.

2. Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este cea dată în literatura de specialitate de

specialiştii în drept.

3. Metodele de interpretare a normelor juridice

În teoria juridică se face vorbire despre urmatoarele metode de interpretare:

gramaticală, logică, sistematică, istorico-teleologică şi analogia.

A. Metoda gramaticală presupune interpretarea sensului normei juridice prin analiza

gramaticală a textului acesteia.
Metoda gramaticală presupune de cele mai multe ori o analiză morfologica si sintactica
a textului.În cadrul acestei metode de interpretare trebuie urmărit şi modul de îmbinare a
cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii.
De exemplu, dacă în textul normei juridice se foloseşte conjuncţia „şi”, interpretul va
trage o anumită concluzie, iar dacă se foloseşte conjuncţia „sau”, ,,ori” va trage o altă concluzie.
De pildă, Codul penal prevede că infracţiunea de „deturnare de fonduri” care a produs consecinţe
deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, în
timp ce infracţiunea de „distrugere” în formă simplă se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3
ani sau cu amendă. În primul exemplu ne aflăm în faţa unor pedepse cumulative, iar în a doua
ipoteză în faţa unor pedepse alternative.

16
 B. Metoda logică (sau raţională)
Este cel mai răspândit procedeu de interpretare a normelor juridice. Ea presupune
folosirea legilor logicii formale şi a sistemului de argumente; ea se bazează pe raţionamente
(silogisme) inductive şi deductive.
Raţionamentele logice, în procesul interpretării, dau naştere unor reguli juridice ale
interpretării (ale rezultatului interpretării) cum ar fi:
a) excepţiile sunt de strictă interpretare – regulă ce decurge din raportul dintre general
şi particular
Exemplu: Cod civil stabileşte că părinţii răspund de pagubele cauzate de copiii lor
minori. Cauzele de răspundere pentru fapta altuia fiind limitative, pentru fapta ilicită a minorului
nu va răspunde şi tutorele, de exemplu).
b) legile excepţionale trebuie interpretate restrictiv .
c) unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face
Exemplu - Cod civil stabileşte că părinţii răspund pentru faptele ilicite ale copilului
minor, fără să distingă după cum a acţionat minorul: cu sau fără discernământ. Prin urmare
părinţii vor răspunde chiar dacă minorul a comis fapta ilicită fără discernământ, pentru că legea
nu distinge).

De asemenea, practica judiciara ca si literatura de specialitate, utilizeaza frecvent o

serie de argumente cum ar fi:
1) argumentul „ad absurdum” (interpretarea prin reducerea la absurd) care presupune
stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În această
situaţie, interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei juridice, în afară
de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii, aberante, ilogice.
2) argumentul „per a contrario” se bazează pe legea terţului exclus din cadrul logicii
formale şi presupune că ori de câte ori un text prevede un anumit lucru, este de presupus că
neagă contrariul (notiuni care se neaga una pe alta).
Exemplu:
- potrivit Codului familiei, la încheierea căsătoriei, soţii pot: să-şi păstreze numele lor
dinaintea căsătoriei; să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite. Per a
contrario, nu este permisă: a) luarea unui nume străin de numele lor;
b) nu este posibil ca un soţ să-şi păstreze numele, iar celălalt să-şi
adauge numelui său şi pe cel al soţului.

3) argumentul „a fortiori” (cu atât mai mult) permite interpretului să extindă aplicarea
normei juridice la un caz neprevăzut, pentru raţionamentul că acele considerente care au fost
avute în vedere la elaborarea normei se justifică cu mai multă tărie în cazul dat.
Acest argument are două variante:
a) „a minori ad majus” (unde legea permite, interzice mai puţin, va interzice, va opri şi
mai mult);
b) „a majori ad minus” (cine poate mai mult, poate şi mai puţin).
exemplu.: potrivit Codul familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi
ca soţul care, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume
şi după desfacerea căsătoriei. Cu atât mai mult („a fortiori”), la încetarea căsătoriei prin moartea
unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor îşi va păstra numele dobândit prin căsătorie.

4) argumentul „a pari” presupune că pentru situaţii identice trebuie să existe aceeaşi

soluţie juridică. Este vorba de situaţii identice şi nu similare, când aplicarea legii se poate extinde
prin analogie.
Pe lângă raţionamentele (argumentele) sus expuse, cu prilejul interpretării logice se mai
folosesc, uneori, şi alte reguli prevăzute expres de dispoziţiile legale. De exemplu, potrivit

17
Codului civil, „legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării
ei.”

C. Metoda sistematică consta in determinarea înţelesului unei norme juridice în

funcţie de locul pe care îl ocupă în cadrul actului normativ (legii), respectiv în cadrul articolului,
secţiunii, capitolului, titlului etc., precum şi în funcţie de locul său în cadrul sistemului general al
dreptului.
Această metodă presupune şi stabilirea sensului normei juridice cu ajutorul legăturilor
acesteia cu alte norme juridice din aceeaşi lege sau din alte legi (la care uneori se face trimitere
expresă). Metoda sistematică atenţionează asupra faptului că o normă juridică nu există izolat,
ruptă de alte norme juridice, ci ea trebuie analizată în raport cu toate celelalte la care se referă.

D. Metoda istorico-teleologică urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin

luarea în consideraţie a împrejurărilor istorice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii,
respectiv:
Această metodă presupune stabilirea sensului unor dispoziţii legale, ţinându-se seama
de finalitatea (scopul) urmărita de legiuitor la momentul adoptării actului normativ respectiv,
prin prisma contextului istoric din acel moment. De aceea, pentru clarificarea acestei chestiuni,
de un mare interes este analizarea „expunerii de motive” sau a „preambulului” actului
normativ respectiv.

E. Analogia
Atunci când organul de aplicare a legii, fiind sesizat cu soluţionarea unei cauze, nu
găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie la o normă asemănătoare, fie la principiile de
drept. Codul civil îl obligă pe judecător să se pronunţe atunci când legea este neclară sau tace (nu
prevede) pe baza unor dispoziţii asemănătoare sau a principiilor de drept. Căutarea de norme
juridice similare şi aplicarea lor într-o speţă concretă presupune aplicarea legii prin analogie. O
asemenea rezolvare a unei cauze este posibilă numai în dreptul privat (civil, comercial, familiei).
În dreptul penal nu este posibilă aplicarea legii prin analogie, întrucât date fiind
principiile legalităţii incriminării şi legalităţii pedepsei, judecătorului nu îi este permis să declare
el noi fapte ca infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele prevăzute expres de legea
penală.

F. Rezultatul interpretarii normelor juridice

In functie de rezultatul la care a ajuns interpretul, tinand cont de raportul dintre
continutul real si cel literal al normei juridice, interpretarea poate fi :
- interpretare literala – cand continutul real al normei juridice coincide intrutotul cu
textul in care este formulata.
Ex: Legea fondului funciar prevede ca terenurile de orice fel, indiferent de destinatie,
de titlul pe baza caruia sunt detinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte,
constituie fondul funciar al Romaniei.
-interpretare extensiva – intervine cand continutul normei este mai larg decat
formularea ei textuala.
-interpretare restrictiva – are loc atunci cand interpretul a constatat ca formularea
textului este mai larga decat continutul sau, ca el se aplica unui numar mai restrans de cazuri
decat permite litera lextului.

18
 CAPITOLUL IV
RAPORTUL JURIDIC

1. Noţiune

Raportul juridic poate fi definit ca fiind acea legătură socială, reglementată de norma
juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură
care este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
Într-o altă opinie, raportul juridic este o relaţie socială, reglementată de norma juridică,
apărată de stat şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi a obligaţiilor juridice.

2. Trăsăturile (caracterele) raportului juridic

Raportul juridic prezinta urmatoarele caractere:
a) este un raport social - întrucât se stabileşte între oameni (priviţi individual, ca
persoane fizice sau colectiv, ca persoane juridice).
b) are un caracter voliţional.
Practic, raportul juridic are un dublu caracter voliţional întrucât: exprimă atât voinţa
statului (ce adoptă normele juridice prin intermediul parlamentului sau a altor organe), cât şi
voinţa subiectivă a părţilor (sau părţii) care încheie actul juridic.
c) este un raport valoric deoarece în raporturile juridice îşi găsesc concretizarea
valorile esenţiale ale societăţii şi anume: drepturile fundamentale ale omului, statul de drept,
proprietatea etc.
d) este o categorie istorică, în sensul că depinde de voinţa fiecărui sistem de drept, tip
de organizare socială, stat etc.
EX: Astfel, în dreptul privat roman sclavul era un bun oarecare asupra căruia stăpânul
avea drept de viaţă şi de moarte; în feudalism, nobilul nu mai avea drept de viaţă şi de moarte
asupra iobagului, care însă era legat de glie; în dreptul burghez, sunt consacrate principii juridice
precum: egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii, principiul autonomiei de voinţă în materie
contractuală, astfel încât inegalităţile şi inechităţile din trecut nu-şi mai regăsesc locul în noua
ordine de drept.

3. Structura raportului juridic

Structural, raporturile juridice presupun trei elemente:

a) subiectele sau participanţii (părţile);
b) conţinutul sau drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) obiectul – este conduita la care se referă conţinutul raportului juridic; uneori există şi
un obiect derivat şi anume bunurile (corporale sau incorporale) la care se referă raportul juridic.

3.1. Subiectele raportului juridic

Acestea sunt persoanele fizice sau juridice ce participă la raporturile juridice având
calitatea de a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor.
În raporturile juridice există, de regulă, două categorii de subiecte:
a) subiectul activ (numit şi creditor) – este cel ce are facultatea (dreptul) de a pretinde
celeilalte părţi să facă, să nu facă sau să se abţină de la ceva; persoana care dobandeste drepturi;
b) subiectul pasiv (numit şi debitor) – este cel căruia îi incumbă (îi revin) anumite
obligaţii corelative drepturilor subiectului activ.

19
 Pentru creditor, obligaţia din raportul juridic reprezintă o creanţă (un drept de creanţă),
iar pentru debitor constituie o obligaţie (o datorie, o prestaţie de îndeplinit).
În majoritatea raporturilor juridice civile şi comerciale, părţile sunt, de regulă, atât
subiecte pasive, cât şi active, având deci dublă calitate.
EX: într-un contract de împrumut dintre Banca X şi cetăţeanul Y, se creează un raport
juridic în care: a) băncii îi revine obligaţia de a pune la dispoziţia cetăţeanului, într-un anume
termen, o anumită sumă de bani, de a-l informa asupra condiţiilor de creditare etc.; totodată,
aceasta are dreptul de a încasa la termenele scadente prestabilite anumite sume şi dobânzile
aferente (drept de creanţă); b) cetăţeanul are obligaţia să restituie împrumutul acordat la
termenele prestabilite şi să achite dobânzile aferente; totodată el este beneficiarul unor drepturi
de creanţă ce vizează: dreptul de a primi suma de bani solicitată într-un anume termen, dreptul de
a fi informat despre condiţiile de creditare, dreptul de a restitui în avans suma primită, în anumite
condiţii.

Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

Subiectele raporturilor juridice se clasifică în: a) subiecte individuale – persoana (un

om anume);b) subiecte colective.
*Persoana în raporturile juridice este cunoscută sub denumirea de persoană fizică.
Persoanele fizice sunt oamenii, respectiv: cetăţenii, străinii sau apatrizii.
*Subiectele colective au la bază o formă colectivă de activitate şi ele sunt: 1) statul; 2)
autorităţile publice; 3) persoanele juridice.
Statul participă în calitate de subiect de drept, atât în raporturile juridice interne cât şi
în cele internaţionale. În dreptul intern statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de
drept constituţional (de pildă: în cele de cetăţenie statul este cel care acordă cetăţenia, aprobă
renunţarea la cetăţenie, retrage cetăţenia). Şi în raporturile juridice patrimoniale statul poate
apărea ca subiect de drept (de exemplu: în cele privind confiscarea unor bunuri).
Autorităţile publice sunt organele puterii legislative (Parlamentul), organele
administraţiei (ministerele, prefecturile, primăriile ş.a.), organele justiţiei (tribunalele, curţile de
apel etc.). În multe dintre raporturile juridice autorităţile publice apar şi ca persoane juridice.
Persoana juridică este o formă de asociere a mai multor oameni.
Persoana juridică se caracterizează prin existenţa următoarelor elemente:
a) o organizare de sine stătătoare;
b) un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor din alcătuirea sa, ce este afectat
unui scop prestabilit, în acord cu interesul general;
c) respectarea unor condiţii legale de înfiinţare şi funcţionare.
Totodata sunt persoane juridice: societăţile comerciale; întreprinderile; regiile
autonome; companiile; instituţiile de învăţământ, sănătate, ştiinţă; organizaţiile cooperatiste (de
consum şi de credit şi meşteşugăreşti); organizaţiile sindicale, cele de tineret, fundaţiile;
asociaţiile.
În doctrină, dar şi jurisprudenţă pentru „persoana juridică” se mai foloseşte şi sintagma
de „persoană morală”.
Persoanele juridice pot fi clasificate în diferite moduri.
De pildă: a) persoane juridice de drept public (şcolile, consiliile locale, direcţiile
sanitar-veterinare, etc.) şi persoane juridice de drept privat (societatea comercială x sau y); b) cu
scop lucrativ (societăţile comerciale) şi cu scop nelucrativ (fundaţiile şi asociaţiile ce nu
urmăresc obţinerea de beneficii, de profit).

20
 Capacitatea juridică – premiză a calităţii de subiect de drept

Pentru ca o persoana sa poata participa la un raport juridic, trebuie sa aiba capacitate

juridica.
Capacitatea juridică = aptitudinea generala si abstracta a unei persoane (fizice sau
juridice) de a avea drepturi si obligaţii in cadrul raportului juridic, capacitate ce este reglementata
prin lege.
Capacitatea juridică (civilă) este de două feluri:
a) de folosinţă = aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii
b) de exerciţiu = aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile,
săvârşind acte juridice.
În ţara noastră capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice,
fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia, originea, averea sau altele să aibă vreo înrâurire asupra
acesteia (Decretul 31/1954). Toate persoanele fizice pot dobindi drepturile si obligatiile civile
recunoascute de actele normative in vigoare.De aceea, ea este generală şi egală pentru toţi
În conformitate cu dispozitiile Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă începe de
la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Capacitatea de folosinta nu poate
constitui obiect al unor acte juridice de renuntare din parte subiectului de drept caruia ea ii
apartine.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu pentru persoanele fizice, aceasta este de
două feluri:
a) deplină (începe de la 18 ani, când persoana devine majoră; prin excepţie poate fi
dobândită mai devreme în cazul femeii ce se poate căsători de la 16 ani, iar cu dispensă chiar de
la 15 ani);
b) restrânsă (pentru minorii între 14 şi 18 ani).
Persoanele care nu au implinit varsta de 14 ani, precum şi persoanele puse sub
interdicţie judecătorească prin hotărâre definitivă – debilii şi alienaţii mintali sunt total lipsiti de
capacitate de exercitiu. Exercitarea drepturilor lor şi asumarea de obligaţii pentru ei va fi făcută ,
în locul lor, de reprezentanţii lor legali (părinţii sau tutorele).
Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei pot încheia singuri acte
juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar au nevoie, în condiţiile legii, de
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar uneori şi a autorităţii tutelare (primarul,
printr-un serviciu din cadrul primăriei).
Prin excepţie, unele acte pot fi încheiate şi fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor:
achiziţionarea de obiecte de la magazin sau încheierea unui contract de muncă pentru minorul de
peste 16 ani.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină (peste 18 ani) îşi exercită singure
drepturile şi îşi asumă, la fel, obligaţiile.

*Şi persoanele juridice au o capacitate de folosinţă şi una de exerciţiu.

Spre deosebire de persoanele fizice, capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice, nu
este egală şi generală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia dintre ele.
Potrivit Decretul 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Cu alte cuvinte, fiecare
persoană juridică poate avea numai acele drepturi (şi obligaţii) ce se încadrează în specificul
activităţii pe care o desfăşoară şi în care scop a fost creată. Acest principiu cu caracter general
este denumit principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Sancţiunea
încălcării acestui principiu este nulitatea absolută a oricărui act juridic.
Capacitatea de folosinţă deplină a persoanelor juridice începe, în principiu, din
momentul înfiinţării lor legale şi durează până când aceasta încetează a mai exista.

21
 Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, aceasta constă în
încheierea de acte juridice generatoare de drepturi şi obligaţii de către organele de conducere ale
acestora. Ea se dobândeşte odată cu desemnarea (delegarea, numirea) organelor de conducere ale
persoanei juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale de conducere.

Categorii de subiecte ale raportului juridice

Dupa cum am precizat anterior, subiectul activ se mai numeşte creditor, iar cel pasiv –
debitor.
Există mai multe feluri de creditori:
- creditorul chirografar este cel a cărui creanţă nu este însoţită de nici un fel de
garanţie, realizarea creanţei sale fiind asigurată numai în temeiul unui drept de gaj general asupra
întregului patrimoniu al debitorului (dar care nu e individualizat şi care nu-i conferă vreo ordine
de preferinţă faţă de alţi creditori);
- creditorul gajist este cel a cărui creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu
asupra unui bun mobil (garanţie mobiliară numită gaj);
- creditorul ipotecar este cel a cărui creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu
asupra unui bun imobil – teren, casă (garanţie imobiliară numită ipotecă);
- creditorul privilegiat este cel a cărui creanţă este garantată printr-un privilegiu, adică
un drept izvorât dintr-o prevedere expresă a legii, care conferă unui creditor, în temeiul calităţii
creanţei sale, garanţia satisfacerii acestuia cu prioritate faţă de creanţele altor creditori ai
aceluiaşi debitor;
- creditorul urmăritor este acela care a început urmărirea creanţei sale, prin procedura
executării silite.

*În funcţie de numărul subiectelor, raporturile juridice pot fi cu o pluralitate:

- activă – mai mulţi creditori (de pildă: 3 persoane împrumută pe o a patra cu o sumă de
bani);
- pasivă – mai mulţi debitori (de pildă: 4 persoane autori sau complici ai unui furt sunt
ţinuţi să răspundă împreună, solidar, faţă de persoana păgubită);
- mixtă – cu mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

*Raporturile juridice cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri:

- raporturi cu obligaţii conjuncte – în care obligaţiile se împart în mod corespunzător
cu numărul persoanelor ce formează partea respectivă (subiecţii activi ori pasivi); aceasta
presupune că fiecare creditor nu are voie să pretindă decât partea sa de creanţă, iar fiecare debitor
nu poate fi urmărit decât pentru partea sa de datorie şi nu poartă nici o răspundere pentru ceilalţi
debitori.
- raporturi cu obligaţii solidare în care este exclusă divizarea (împărţirea) de drept a
creanţelor sau datoriilor. Solidaritatea poate fi activă (între creditori) sau pasivă (între debitori) şi
ea nu se presupune, trebuind să fie expres prevăzută fie de lege (solidaritate legală), fie de
înţelegerea părţilor (solidaritate convenţională). În cazul solidarităţii pasive (de pildă 3
participanţi la un furt) creditorul unic (persoana păgubită) poate pretinde şi obţine de la oricare
dintre debitori executarea întregii datorii (cel ce plăteşte putând solicita ulterior de la ceilalţi
codebitori, pe calea unei acţiuni în regres, partea corespunzătoare).
- raporturi cu obligaţii indivizibile sunt acelea care datorită naturii obiectului lor ori
convenţiei părţilor, nu sunt susceptibile de a fi divizate între subiectele de drept active (sau
pasive, după caz).
*În unele raporturi juridice doar titularul drepturilor (creditorul) este individualizat, pe
când titularul obligaţiei (debitorul) îl reprezintă toate celelalte persoane. De pildă, într-un raport
juridic de proprietate este individualizat doar creditorul (respectiv proprietarul), pe când debitori

22
sunt toate celelalte persoane care au obligaţia de a se abţine de la a tulbura, încălca, leza dreptul
creditorului.
Exemple de drepturi de creanţă:
- dreptul vânzătorului bunului de a încasa preţul;
- dreptul cumpărătorului de a primi bunul de la vânzător;
- dreptul locatorului de a încasa chiria de la locatar (chiriaş);
- dreptul împrumutătorului de a-i se restitui suma împrumutată;
- dreptul părintelui reclamant ce a câştigat procesul de reîncredinţare a copilului minor
de a-l primi spre creştere şi educare, îngrijire etc. pe acesta de la celălalt părinte;
- dreptul reclamantului, proprietar al terenului, ce a câştigat procesul, de a-i cere
pârâtului ce şi-a construit abuziv casa pe acest teren şi de a obţine de la acesta ridicarea
construcţiei ori demolarea ei etc.

3.2. Conţinutul raportului juridic

Continutul raportului juridic il formeaza drepturile şi obligaţiile părţilor participante la
raportul juridic.
Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv (cel în vigoare la un
moment dat, într-un stat) persoanelor fizice sau juridice de a săvârşi anumite acţiuni, precum şi
puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unor
acţiuni, apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. De pildă, într-un raport juridic de
proprietate, proprietarul are dreptul de a poseda, de a folosi şi de a dispune de bunul la care se
referă dreptul său de proprietate, în limitele stabilite de lege şi, totodată, de a pretinde ca alţii să
respecte dreptul său asupra bunului.
Obligaţia constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de
subiectul activ, conduită care constă în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea anumitor acţiuni
(să dea, să facă sau să nu facă ceva). Obligaţia corespunde deci dreptului subiectiv al celuilalt
participant la raportul juridic si poate fi impusa, la nevoie prin forta de constrangere a statului.
Drepturile subiective si obligatiile sunt legate intre ele, fiecarui drept subiectiv ii
corespunde asadar o obligatie, dupa cum fiecarei obligatii ii corespunde un drept subiectiv.

Clasificarea drepturilor subiective

Drepturile subiective se pot clasifica in functie de anumite criterii, astfel:

1) În funcţie de sfera persoanelor obligate, de gradul de opozabilitate:
- drepturi absolute – care produc efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice (erga
omnes); aşa sunt: dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, la sănătate, la reputaţie etc;
- drepturi relative – care produc efecte numai între subiectele raportului juridic, ce sunt
individualizare dintr-un început (inter partes); aşa este dreptul împrumutătorului la restituirea
bunului împrumutat;

2) În funcţie de natura conţinutului lor drepturile sunt:

a) patrimoniale – cele ce au un conţinut economic, evaluabil în bani (dreptul de
proprietate, dreptul de creanţă etc.)
Drepturile patrimoniale se împart în :
a1) drepturi reale = acel drept în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite
atribuţiile asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia
altei persoane. În raporturile privitoare la drepturile reale întotdeauna subiectul pasiv este
nedeterminat (fiind reprezentat de toate celelalte persoane ce trebuie să respecte dreptul
titularului – subiect activ).
Drepturile reale pot fi principale şi accesorii.

23
 - Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate publică, dreptul de
proprietate privată, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,
dreptul de superficie.
- Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj (amanetul), dreptul de ipotecă.
Uzufructul ia naştere prin separarea atributelor dreptului de proprietate (posesie,
folosinţă şi dispoziţie) cu privire la acelaşi bun, după cum urmează: o persoană, denumită
uzufructuar, va stăpâni şi va folosi bunul şi-i va culege fructele la fel ca proprietarul; în schimb,
proprietarul bunului astfel grevat va rămâne numai cu dreptul de dispoziţie (de a-l înstrăina:
vinde, dona, lăsa moştenire etc.) asupra bunului, adică va avea nuda proprietate; el este denumit
nud proprietar.
Dreptul de uz şi de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct. În ambele cazuri,
titularul dobândeşte dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile lui şi
ale familiei sale. Abitaţia este o variantă a uzului, întrucât ea se referă doar la case de locuit. Spre
deosebire de uzufruct, uz şi abitaţie, servituţile nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate, ci doar sarcini ale acestuia, sau, altfel spus, limitări ale exerciţiului atributelor
dreptului de proprietate de către titularul iniţial (exemplu: servitutea de trecere prin care
proprietarului unui teren înfundat i se permite accesul la drumul public pe terenul vecinului).
Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe care-l are o persoană numită
superficiar asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe un teren ce aparţine
unei alte persoane.
a2) drepturi de creanţă este dreptul în virtutea căruia subiectul activ (numit creditor)
poate pretinde subiectului pasiv determinat (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Sunt drepturi de creanţă cele ce izvorăsc din acte juridice, precum obligaţiile
contractuale sau cele ce derivă din faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (distrugerea din culpă a
unei case; avarierea unui autovehicul în cazul unui accident rutier etc.).
b) drepturi personale nepatrimoniale – sunt cele care nu au conţinut economic, nefiind
deci, evaluabile în bani, fiind intim legat de personalitatea umană (de pildă: dreptul la viaţă, la
sănătate, dreptul la un nume, la un domiciliu, drepturile de inventator).
*Drepturile mai pot fi:
- pure şi simple (îşi produc efectele din momentul naşterii) – sunt majoritatea;
- afectate de modalităţi – cele a căror naştere, exercitare sau stingere depinde de un
eveniment viitor, sigur sau nesigur, respectiv:
- de un termen ( dreptul de a primi chiria la sfârşitul fiecărei luni);
- de o condiţie (dreptul de a deveni proprietarul unui apartament vândut numai
dacă în termen de 2 ani mi se va naşte un copil);
- de o sarcină (dreptul de a beneficia de donaţia unui tablou celebru numai dacă
voi plăti datoria către un terţ al donatorului tabloului).
- dreptul eventual (în viitor) – exemplu: dreptul la o succesiune viitoare şi nedeschisă.

Clasificarea obligaţiilor
1) După obiectul lor:
A)
- obligaţii de a da (de a transfera sau a constitui în folosul creditorului un drept real
asupra unui bun);
- obligaţii de a face (de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucruri sau servicii);
- obligaţii de a nu face (de a se abţine).
B)
- pozitive
- negative;

C)

24
 - obligaţii determinate (de rezultat) – (exemplu: de a preda un lucru, de a transporta
un bun);
- obligaţii de diligenţă (de mijloace) – (exemplu: obligaţia medicului de a trata un
bolnav în scopul însănătoşirii sale).
2) După numărul de subiecte:
- obligaţii simple
- obligaţii complexe - conjuncte(divizibile)
- solidare
- indivizibile
3) După numărul de obiecte:
- simple
- cu pluralitate de obiecte
- alternative (când debitorul trebuie să execute doardintre ele);
- facultative (când debitorul poate să execute în schimbul acesteia o alta,
secundară).

3.3. Obiectul raportului juridic

Acesta îl constituie însaşi acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate
pretinde subiectului pasiv.
Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul raportului juridic, care
este reprezentat de drepturile şi obligaţiile părţilor, adică de posibilitatea juridică a unor acţiuni
sau inacţiuni, în temeiul acestor drepturi şi obligaţii. Obiectul are în vedere insasi acţiunile pe
care subiectul activ le poate pretinde si pe care subiectul pasiv este obligat a le savarsi sau a se
abtine de a le savarsi. De cele mai multe ori acţiunile sau inacţiunile (ce constituie obiectul
juridic al raportului juridic) se referă la bunuri (obiectul material). Prin urmare, bunurile
constituie obiectul material al raportului juridic.

Noţiunea de bun
Bunurile sunt valorile economice care sunt utile pentru satisfacerea nevoilor materiale
şi spirituale ale omului şi sunt susceptibile de apropiere sub forma drepturilor patrimoniale.
În sens larg sunt bunuri atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acele bunuri (adică,
de exemplu: atât terenul de 1 ha, cât şi dreptul de proprietate asupra acestuia).
În sens restrâns sunt bunuri numai acele lucruri asupra cărora pot exista drepturi
patrimoniale (în exemplul anterior, doar terenul).

Clasificarea bunurilor
A) După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte, bunurile pot fi:
1) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate publică a statului sau a
unităţilor administrativ-teritoriale;
2) bunuri proprietate privată aparţinând cetăţenilor şi statului;
B) În funcţie de criteriul posibilităţii de a face obiectul unor acte juridice , bunurile pot
fi:
1) bunuri scoase din circuitul civil
Sunt asemenea bunuri:
- cele care prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere sub forma dreptului de
proprietate (aerul, lumina soarelui);
- cele care fac exclusiv obiectul dreptului de proprietate publică, precum: bogăţiile de
orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, plajele, marea teritorială etc. Aceste bunuri sunt
inalienabile (nu pot fi înstrăinate). Ele pot fi concesionate ori închiriate.

25
 2) bunuri supuse unui regim special (limitat) de circulaţie (produsele şi substanţele
stupefiante; armele, muniţiile şi materialele explozive; bunurile care fac parte din patrimoniul
cultural naţional etc.);
3) bunuri care se află în circuitul civil general – sunt majoritatea; ele pot face obiectul
oricărui act juridic.
C) După felul lor:
1) Bunuri mobile (care se pot mişca dintr-un loc în altul);
2) Bunuri imobile (terenurile, clădirile etc.).
D) În funcţie de caracterul lor:
1) Bunuri certe (sau individual determinate) – de exemplu, o casă;
2) bunuri de gen (sau determinate generic) – de exemplu cele ce sunt individualizate
prin număr, greutate sau măsură: 5000 lei (banii), 3 Kg de mere;
E) După natura lor:
1) bunuri fungibile – cele care se pot schimba unele cu altele cu ocazia executării unei
obligaţii; sunt acelea care se află într-un raport de echivalenţă, determinat prin numărare,
măsurare sau cântărire. Sunt fungibile: banii, mărfurile de o anume calitate (benzina premium).
2) bunuri nefungibile – cele ce au o anumită individualitate şi nu pot fi înlocuite unele
cu altele (o casă în Copou, un tablou de N. Grigorescu etc).
F) În funcţie de natura bunurilor, dar şi de voinţa oamenilor:
1) bunuri consumptibile – cele ce nu pot fi folosite la întrebuinţarea lor obişnuită fără a
fi distruse sau înstrăinate la prima lor utilizare (alimentele, banii etc);
2) bunuri neconsumptibile – cele ce pot face obiectul unor acte de folosinţă sau
înstrăinare repetată, fără a se distruge fizic sau juridic (clădirile, maşinile etc).
G) 1) Bunuri producătoare de fructe (frugifere) – cele care dau naştere periodic altor
produse (fructe) fără a se consuma substanţa lor.
Există 3 categorii de fructe:
a) fructe naturale – care se produc fără vreo intervenţie a omului (cele produse de
pădure, de terenuri nelucrate – măcieşele, murele, alunele etc);
b) fructe industriale – care se produc ca urmare a intervenţiei omului (plantaţiile,
recoltele de porumb, grâu etc.);
c) fructe civile – care sunt echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun
(chiriile, dobânzile).
2) Bunuri nefrugifere – acelea care nu pot crea alte produse fără consumarea substanţei
lor. Produsele obţinute dintr-un bun care-şi consumă astfel substanţa se numesc producte (are
caracterul de product: piatra dintr-o carieră).
H) În funcţie de modul de înfăţişare al bunului:
1) bunuri corporale – cele ce au o existenţă materială, fiind perceptibile cu simţurile
noastre (case, terenuri, legumele, banii etc.);
2) bunuri incorporale – sunt drepturile care au o existenţă abstractă, ideală, ele
neputând fi percepute cu ajutorul simţurilor noastre (de pildă: dreptul de proprietate, dreptul de
uzufruct etc).
I) 1) Bunurile principale – au o existenţă de sine stătătoare şi pot fi folosite singure şi
independent de alte bunuri (exemplu: televizorul);
2) Bunurile accesorii – urmează soarta bunului principal; nu pot fi folosite singure
(exemplu: antena pentru televizor, cheia de la lacăt etc).

26
 CAPITOLUL V
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Noţiune

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela al responsabilităţii.

Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă,
politică, culturală, juridică.
Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere
condiţiile în care norma poate şi trebuie să-şi producă efectele. În acelaşi timp însă, legiuitorul
are de fiecare dată în atenţie şi posibilitatea violării normei de drept prin conduite neadecvate.
Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept,
tulbură buna şi normala desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează drepturi şi interese legitime ale
semenilor săi, pune în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul social. Pentru aceste motive el
trebuie să răspundă.
Răspunderea pentru încălcarea normelor juridice este întotdeauna prevăzută de lege.
Nimeni nu-şi poate face singur dreptate. Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.
În strânsă legătură cu noţiunea de răspundere juridică se află cea de sancţiune.
Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă
obiectul acestui raport.

2. Formele răspunderii juridice

În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifică. De

aceea, există mai multe forme de răspundere juridică:
- răspunderea juridică cu caracter politic (răspunderea constituţională a
parlamentarului);
- răspunderea civilă (cea pentru încheierea de acte juridice cu încălcarea condiţiilor
legale, de pildă);
- răspunderea penală (cea atrasă de săvârşirea unei infracţiuni);
- răspunderea administrativă (cea a funcţionarilor publici);
- răspunderea disciplinară (cea atrasă de nerespectarea regulilor de serviciu de la locul
de muncă).
Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiţii specifice de fond şi
de formă (mod de stabilire, forme de realizare etc.).
Răspunderea civilă poate fi contractuală (izvorâtă din neexecutarea unei obligaţii
contractuale) sau delictuală (izvorâtă din comiterea unei fapte ilicite generatoare de prejudicii;
de exemplu: vătămarea corporală din culpă a unei persoane care a suferit leziuni minore, pentru
care nu au fost necesare îngrijiri medicale).
Răspunderea contractuală îi revine debitorului unei obligaţii contractuale de a repara
prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligaţii (executarea ei cu întârziere sau
în mod necorespunzător), întrucât această neexecutare îi este imputabilă.
În funcţie de tipul de răspundere juridică, există şi sancţiuni specifice. Astfel, în cazul
răspunderii civile asemenea sancţiuni pot fi: nulitatea actului juridic încălcat cu nerespectarea
condiţiilor legale, obligarea la plata de despăgubiri, de penalităţi etc.
În cazul răspunderii penale, sancţiunile sunt: pedepsele principale (amenda penală,
închisoarea sau detenţiunea pe viaţă), pedepsele complementare şi accesorii (ce constau în
interzicerea unor drepturi), măsurile educative aplicate doar minorilor (mustrarea, libertatea
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare ori într-un institut medical-educativ),
măsurile de siguranţă (confiscarea, expulzarea, obligarea la tratament medical etc.).

27
 În cazul răspunderii disciplinare sunt sancţiuni: mustrarea, reţinerea din salariu,
desfacerea contractului de muncă etc.

3. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale – să se declanşeze, este

nevoie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) să se fi comis o faptă ilicită (conduită
ilicită); b) să se fi cauzat un anume rezultat (de regulă un prejudiciu); c) să existe o legătură de
cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs; d) fapta ilicită să fi fost comisă cu vinovăţie; e)
să nu existe vreo cauză de înlăturare (de exonerare) a răspunderii; f) capacitatea juridică de a
răspunde.
a) Fapta ilicită
Fapta ilicită este condiţia esenţială pentru a fi antrenată răspunderea juridică şi ea
presupune un comportament – acţiune sau inacţiune – care nesocoteşte o prevedere legală.
Exemple de fapte ilicite:
- se încheie un act fără să se respecte condiţiile impuse de lege;
- se livrează un produs necorespunzător sau cu vicii ascunse;
- un angajat îşi îndeplineşte necorespunzător sarcinile sau lipseşte nemotivat;
- un om atentează la cinstea, onoarea sau la integritatea corporală a altui om;
- conducătorul auto ce a accidentat o persoană nu transportă victima la cea mai
apropiată unitate spitalicească (inacţiune);
- un conducător auto fuge de la locul faptei şi nu execută prevederea legală;
- un angajat al căilor ferate omite să pună bariera la pasajul de nivel.
b) Rezultatul sau prejudiciul cauzat sau urmarea produsă
Fapta ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abaterea
disciplinară, contravenţia, infracţiunea. Nu toate faptele ilicite cauzează un rezultat material,
respectiv un prejudiciu.
Toate însă au drept rezultat încălcarea unor norme juridice. De pildă, conducerea unui
autoturism pe drumurile publice în condiţiile în care şoferul are o anumită îmbibaţie alcoolică în
sânge atrage fie o răspundere contravenţională, fie una penală (în funcţie de gradul de îmbibaţie:
peste 0,80‰ mg/l alcool pur în sânge - infracţiune). O asemenea faptă nu produce un rezultat
material (un prejudiciu), însă are ca urmare punerea în pericol a circulaţiei pe drumurile publice
şi lezarea relaţiilor sociale ce ocrotesc circulaţia în siguranţă pe căile rutiere.
c) Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi urmarea produsă (rezultat)
Pentru a putea fi antrenată răspunderea juridică este necesar ca rezultatul ilicit să fie
consecinţa nemijiocită a unei fapte ilicite (cu alte cuvinte acţiunea să fie cauza producerii
efectului păgubitor pentru ordinea de drept). Stabilirea legăturii cauzale dintre fapta ilicită şi
rezultatul produs presupune întotdeauna o atentă analiză a circumstanţelor exacte ale cauzei şi
înlăturarea tuturor elementelor accidentale.
d) Vinovăţia
Pentru a fi antrenată răspunderea juridică a unei persoane, este necesar ca aceasta să fi
acţionat cu vinovăţie.
Vinovăţia – ca element constitutiv şi temei al răspunderii juridice – presupune
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a-şi alege modalitatea
comportării în raport cu un scop urmărit în mod conştient. Cu alte cuvinte, vinovăţia exprimă
libertatea voinţei subiectului, caracterul deliberat al acţiunii sale, asumarea riscului acestui
comportament.
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Ramurile de drept detaliază modurile de
existenţă a acestor forme. Astfel, în dreptul penal întâlnim:
- intenţia directă (atunci când făptuitorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei; de
exemplu: A.B. doreşte să-l omoare pe C.D. sens în care procură o armă şi-l împuşcă).

28
 - intenţia indirectă (atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui; de exemplu: A.B. doreşte să-l ucidă pe C.D. care
se află într-un lift cu alte 3 persoane, sens în care acţionează asupra instalaţiei de siguranţă şi
determină căderea în gol a liftului, producându-se şi decesul altor persoane decât C.D.; în acest
caz deşi A.B. nu a urmărit expres şi decesul altor persoane decât C.D., a acceptat posibilitatea
producerii lui);
- culpa cu prevedere (sau cu uşurinţă) (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-
l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; de exemplu: un tânăr teribilist, care merge
săptămânal la sala de forţă, încrezător în forţa sa fizică îşi ia nepotul de 6 ani şi din dorinţa de a-l
speria îl suspendă ţinându-l de mâini, peste balconul de la etajul 10, dar îl scapă la un moment
dat, fără să vrea);
- culpa simplă sau neglijenţa (făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia
şi putea să-l prevadă; de exemplu: un şofer, care ştie că autoturismul său are probleme serioase la
sistemul de direcţie şi cel de frânare, se urcă totuşi la volan şi circulă pe drumurile publice; la un
moment, pe strada X, îi apare un obstacol în faţă – pieton, alt autoturism etc. – pe care nu putea
să-l prevadă şi cu care intră în coliziune, determinând accidentarea gravă a unei persoane aflate
în maşina sa, la producerea acestui rezultat o contribuţie esenţială având lipsa de reacţie sau
reacţia întârziată a sistemului de frânare a autovehiculului; şoferul,deşi nu a prevăzut că pe strada
X îi va apare un obstacol, putea şi trebuia să prevadă că aceste defecţiuni pot conduce la un
accident rutier).
O altă formă a vinovăţiei o constituie intenţia depăşită (praeterintenţia) care se
caracterizează prin ideea că subiectul prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări
periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, pe care le-a prevăzut, dar a socotit
fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă. În această
situaţie subiectul acţionează deci cu intenţie în ceea ce priveşte urmarea mai puţin gravă (pe care
a prevăzut-o şi a dorit-o, acceptat-o) şi din culpă faţă de rezultatul mai grav. De pildă: A.B. aplică
lui C.D. o lovitură cu pumnul în faţă din dorinţa de a-i aplica o corecţie pentru că l-a insultat;
C.D. se dezechilibrează şi cade cu capul de trotuar, suferind leziuni cerebrale grave ce au condus
în scurt timp la decesul său.
e) Să nu existe vreo cauză de înlăturare a răspunderii (de exonerare).
Exista cauze care inlatura raspunderea juridica, cunoscute sub denimirea de cauze de
neresponsabilitate
Sunt asemenea cauze:
- legitima apărare – intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct,
imediat şi injust, acţiunea sa reprezentând o ripostă imediată şi spontană;
- starea de necesitate – atunci când subiectul, pentru a-şi apăra propria-i viaţă sau un
bun în faţa unui pericol iminent, sacrifică bunurile altei persoane pentru apărarea respectivului
bun (distruge un dig pentru a apăra un sat de inundaţie; sacrifică o cultură în acelaşi scop) sau
sacrifică altă persoană (pentru a salva o familie de la înec alege să sacrifice un membru al
acesteia), atunci când în mod natural nu există altă soluţie;
- constrangerea fizica sau morala;
- forţa majoră;
- cazul fortuit.
f) Capacitatea de a răspunde presupune aptitudinea persoanei de a-şi asuma obligaţii
şi de a-şi asuma consecinţele faptei sale. Anumite persoane nu răspund juridic.
De exemplu:
- minorii sub 14 ani care nu au capacitate de exerciţiu; ei nu răspund penal; pentru
faptele lor cauzatoare de prejudicii răspund doar civil (delictual) părinţii lor, în anumite condiţii;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească care de asemenea nu au
capacitate de exerciţiu (alienaţii şi bolnavii mintali)

29
 TITLUL II. ELEMENTE DE DREPT CIVIL

CAPITOLUL I
CONSIDERATII PRIVIND DREPTUL CIVIL

1. Noţiune

Dreptul civil este definit in literatura de specialitate, de un grup de autori, ca fiind:

- acea ramură a dreptului care reglementează o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi a
raporturilor nepatrimoniale strâns legate de individualitatea persoanei, raporturi
în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, precum şi condiţia juridică
a persoanelor fizice şi juridice.
- ramura de drept ce reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele
fizice şi persoanele juridice, pe baza egalităţii juridice a părţilor.
Are aria de cuprindere cea mai extinsă. Include problematici specifice aproape tuturor
domeniilor vieţii sociale. Este dreptul comun.

2. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Prin principii fundamentale de drept se inteleg acele idei calauzitoare, in conformitate
cu care se face reglementarea raporturilor sociale si care stau la baza activitatii judiciare. Exista
principii fundamentale care stau la baza intregului sistem de drept si principii specifice fiecarei
ramuri de drept in parte.
Principiile de baza care guverneaza intregul drept civil sunt:
a) principiul proprietăţii şi al apărării sale (art. 480 C. civ.);
b) principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, respectiv a părţilor din raporturile
juridice civile (art. 16 al. 1 şi 2 din Constituţie);
c) principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale (art. 1 din Decretul
31/1954);
d) principiul autonomiei de voinţă în materie contractuală;
e) principiul garantării efective a drepturilor civile subiective.

3. Obiectul dreptului civil

Obiectul dreptului civil îl constituie următoarele categorii de raporturi juridice:

3.1. Categorii de raporturi juridice
a. Raporturi juridice patrimoniale (cele evaluabile în bani)
Exemplu:
- raporturile obligaţionale – predarea unui bun, prestarea unui serviciu contra unei
sume de bani;
- raporturile juridice reale: dreptul de proprietate asupra unei case.

b. Raporturi juridice nepatrimoniale (neevaluabile în bani)

- dreptul la viaţă;
- dreptul la onoare;

30
 - dreptul la muncă;
- dreptul la domiciliu;
- dreptul asupra creaţiei intelectuale etc.

c. Condiţia juridică a persoanei (fizice şi juridice), respectiv capacitatea de folosinţă

şi exerciţiu, modul de înfiinţare şi organizare a persoanei juridice.

3.2.Principalele subdiviziuni ale dreptului civil

Pentru o mai bună înţelegere a obiectului dreptului civil, se impune o trecere în revistă
a celor mai importante instituţii juridice analizate în cadrul acestei ramuri de drept (practic a
subdiviziunilor sale). Astfel, acestea sunt următoarele:
1) partea generală a dreptului civil (ce analizează în special instituţia actului juridic şi a
prescripţiei extinctive);
2) subiectele dreptului civil;
3) obligaţiile în dreptul civil;
4) dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale;
5) contractele civile;
6) succesiunile sau moştenirea (legală şi cea testamentară).

A. Cât priveşte partea generală a dreptului civil, aceasta se ocupă cu studiul

următoarelor elemente introductive în dreptul civil:
a) noţiunea de raport juridic civil; aplicarea în timp şi în spaţiu a legii civile (vezi
cap.IV);
b) actul juridic civil (în sens de operaţiune juridică).
c) prescripţia extinctivă.

ACTUL JURIDIC CIVIL

I Prin actul juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă a unei sau mai multor
persoane, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica sau
stinge un raport juridic civil concret.
Sunt acte juridice civile, de pildă: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
donaţie, testamentul, oferta, acceptarea moştenirii etc.
Noţiunea de act juridic civil are două sensuri: 1) de manifestare de voinţă cu intenţia de
a produce efecte juridice civile; 2) de înscris constatator al manifestării de voinţă, care va servi
ca mijloc de dovada, in cazul in care operatiunea juridica este contestata (deci de instrumentum
-se mai utilizează şi formula „instrumentum probationis”).
II In functie de anumite criterii, actele juridice pot fi clasificate astfel:
1. In functie de numarul vointelor pe care le are actul juridic civil:
- acte juridice unilaterale - sunt produsul manifestarii de vointa a unei singure parti
(testamentul, acceptarea sau renuntarea la succesiune, etc);
- acte juridice bilaterale – sunt actele care, pentru a se produce este necesara
manifestarea de vointa a doua sau mai multor parti (contractul de vanzare-
cumparare);
2. In functie de scopul urmarit la incheierea lor, actele juridice sunt:
- acte juridice cu titlu gratuit – sunt acelea prin care o persoana procura alteia un
folos patrimonial, fara ca aceasta sa fie obligata a-i presta la randul sau, un echivalent
(donatia, testamentul);
- acte juridice cu titlu oneros – in care fiecare parte procura celeilalte un folos
patrimonial in schimbul unui echivalent (contractul de vanzare-cumparare);

31
3. Dupa criteriul momentului pe care autorul sau partile il au in vedere pentru ca actul sa-
si produca efectele:
- acte juridice intre vii – in intentia partilor, trebuie sa produca efecte in timpul
vietii lor (vanzarea, inchirierea);
- acte juridice pentru cauza de moarte – au drept scop sa produce efecte numai
dupa incetarea din viata a titularului (testamentul.)

4.Dupa modul de formare a actelor juridice civile

- acte juridice consensuale –sunt actele care devin valabile prin simpla
manifestare de vointa a partilor, fara a fi necesara indeplinirea vreunei alte formalitati;
(ex: in cazul unui contract de vanzare-cumparare de bunuri mobile);
- acte juridice solemne – sunt acele acte care se pot incheia valabil numai prin
indeplinirea unei anumite formalitati, iar neindeplinirea formalitatii impuse de lege, duce
la nulitatea actului respectiv;
(ex: in cazul testamentului, legea cere ca acesta sa fie scris, datat si semnat de catre
testator; in cazul donatiei legea cere ca acesta sa fie un act autentic notarial; etc)
- acte juridice reale – sunt acele acte care pe langa acordul de vointa a partilor este
necesara si remiterea efectiva a lucrului la care ele se refera.
Ex : comodatul, depozitul.

5. In functie de efectele pe care le produc actele juridice civile, distingem:

- acte juridice constitutive de drepturi – sunt cele care dau nastere la drepturi si
obligatii pe care partile nu le-au avut anterior. Mai exact, drepturile ce decurg din actele
constitutive se nasc, pe data incheierii actelor care produc efecte numai pentru viitor.
Ex.:actul de inchiriere a locuintei, actul de constituire a unei ipoteci.
- actele translative – sunt actele prin care se transmite un drept de la o persoana la
alta.
Ex. Contractul de vanzare-cumparare, de donatie, testamentul, etc.
- acte declarative – constata existenta unei situatii juridice, definitivand intre parti
drepturi si obligatii care au existat si anterior incheierii actului.Ex : recunoasterea unei
datorii, etc.
Importanta acestei clasificari consta in faptul ca, in timp ce actele constitutive si
translative isi produc efectele numai pentru viitor, actelor declarative au efect retroactiv.

6. Dupa importanta actului in raport cu un bun sau un patrimoniu sau intinderea efectelor
pe care le produc, sunt:
- acte juridice de conservare - sunt cele savarsite pentru pastrare unui drept sau
pentru preintampinarea pierderii unui drept;
- acte de administrare – fac productive bunurile, fara a depasi limitele unei
exploatari normale a lor (actele care au drept scop incasarea veniturilor si perceperea
fructelor). In aceasta notiune sunt incluse toate actele de gestiune a patrimoniului.
- actele de dispozitie – cele prin care se instraineaza bunuri, se renunta la drepturi.
Ex: vanzarea, schimbul.

7. In functie de rolul recunoscut de lege vointei partilor in formarea raporturilor juridice

si in configurarea cuprinsului acestora, avem:
- acte juridice subiective –partile stabilesc in limitele drepturlui obiectiv,
drepturile si obligatiile ce alcatuiesc continutul raporturilor lor juridice, putand deroga de
la reglementarea legala, cu exceptia cazului cand ea are caracter impertiv.

32
 - acte juridice conditie – manifestarea de vointa a partilor are rolul de a preciza
regulile specifice unei anumite institutii juridice care sa le devina aplicabile.
Ex : casatoria, infierea, etc.

8. Din punct de vedere al corelatiei dintre ele:

- acte juridice principale – sunt cele care au o existenta de sine statatoare, fara a
avea vreo legatura cu alte acte;
- acte juridice accesorii - nu au o existenta de sine statatoare si depind de un alt
act.

9. Dupa cum continutul lor esential este sau nu reglementat in mod expres de lege, avem:
- acte tipice – corespund unui tip abstract de act si care are o denumire, fiind
cunoscute ca acte numite. Ex : testamentul, donatia.
- acte atipice – nu se incadreaza in vreun tip abstract de act prevazut de lege, fiind
cunoscute si sub denumirea de acte nenumite.

10. Dupa raportul actelor cu unul din elementele lor – cauza (scopul):
-actul juridic cauzal –valabilitatea acestuia depinde de existenta unei cauze care
trebuie sa existe, sa fie reala, licita si morala, iar in caz contrar actul juridic este lovit de
nulitate;
- actul juridic abstract – este inscrisul formal care constata existenta unei creante,
valabile independent de cauza obligatiei corelative (titlurile de credit)

11. In functie de modul de incheiere a actelor juridice civile sunt:

- acte juridice personale – nu pot fi incheiate prin reprezentare, iar valabilitatea lor
se apreciaza tinanadu-se seama numai de persoana sau persoanele care le-au incheiat
(casatoria, testamentul);
- acte juridice prin reprezentare – constituie regula, ceea ce insemna ca actele
juridice pot fi incheiate si prin intermediul altei persoane, numita reprezentant, situatie in
care valabilitate actului se apreciaza tinanadu-se seama de persoana acestuia.

12. Avand in vedere legatura actelor cu modalitatile lor:

- actul juridic pur si simplu – este acela valabil numai in cazul cand nu este afectat
de vreo modalitate(termen, conditie, sarcina)
Ex : recunoasterea unui copil dinafara casatoriei, casatoria, infierea, etc;
- actul juridic afectat de modalitati – cel care produce efecte sau inceteaza de a
produce efecte, in functie de modalitatea respectiva.
Ex :contractul de vanzare-cumparare cu plata in rate, contractul de intretinere;

13. Dupa cum continutul lor este stabilit de lege, acte administrative individuale sau prin
vointa prtilor, distingem:
-acte cu continut predeterminat – sunt actele al caror continut este precizat prin
lege sau acte administrative (contractul de inchiriere);
- acte fara un atare continut – continutul acestora este stabilit prin acordul de
vointa al partilor.

14. In functie de modul lor de executare, actele juridice pot fi:

- acte juridice cu executare imediata – cand prestatiile se executa instantaneu.
- acte juridice succesive – prin care obligatiile partilor se executa in timp.

33
 15. Dupa continutul economic al actelor juridice, mai distingem acte patrimoniale, care
au un continut economic exprimabil in bani si acte nepatrimoniale care dau nastere la
drepturi si obligatii fara caracter patrimonial.

III Pentru ca un act juridic civil sa fie valabil este necesar sa indeplineasca o serie de
conditii esentiale.
Condiţiile de încheiere a actului juridic civil (art. 948 C.civ.) sunt următoarele:
1) capacitatea de a încheia acte juridice;
2) consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3) un obiect determinat;
4) o cauză (scop) licită, reală şi morală.

1. Capacitatea de a incheia acte juridice.

Pentru ca o persoana fizica sau juridica sa poata incheia acte juridice, trebuie sa aiba
capacitate civila. Capacitate civila cuprinde
- capacitatea de folosinta – reprezinta aptitudinea de a avea drepturi si obligatii,
capacitate ce este recunoscuta tuturor persoanelor fizice, fara ca sexul, rasa, nationalitatea,
religia, gradul de rudenie sa aiba vreo inraurire asupra capacitatii, fiind generala si egala pentru
toti. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia (Decretul nr.31/1954).
In unele situatii nu este posibila constatarea directa a decesului unei anumite persoane
(razboi, catastrofe) desi exista certitudinea ca persoana disparuta nu mai este in viata.
Clarificarea unor asemenea situatii se realizeaza prin declararea judecatoreasca a mortii
persoanei disparute, situatie ce are drept consecinta incetarea capacitatii de folosinta a persoanei.
In cazul declararii judecatoresti a mortii, data decesului este data pe care hotararea
judecatoreasca ramasa definitiva a stabilit-o ca fiind cea a mortii. Drept urmare, la data stabilita
in hotarare ca fiind cea mortii, inceteaza calitatea de subiect de drept, cu toate consecintele :
incetarea casatoriei, stingerea drepturilor viagere, etc.
Spre deosebire de persoanele fizice, capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice, nu
este egală şi generală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia dintre ele.
Potrivit Decretul 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
Capacitatea de folosinta deplina a persoanelor juridice incepe din momentul infiintarii
lor si dureaza pana cand acestea inceteaza de a mai exista.

- capacitatea de exercitiu – reprezinta aptitudinea persoanei de a-si exercita drepturile

si de a-si asuma obligatii, savarsind acte juridice.
In cazul persoanelor fizice capacitatea de exercitiu deplina incepe la implinirea varstei
de 18 ani. Ca exceptie, o persoana minora care se casatoreste (femeile putandu-se casatori la 16
ani), dobandeste capacitate deplina de exercitiu de la acea data.
Sunt lipsite total de capacitate de exercitiu:
- persoanele care nu au implinit varsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interditie judecatoreasca (debilii si alienatii mintal).
Aceste categorii de persoane au insa capacitate de folosinta si vor fi inlocuite in ceea ce
priveste exercitarea drepturilor si asumarea obligatiilor de catre reprezentantii lor legali (parinte
sau tutore) care, vor savarsi in numele lor si pentru ei, acte juridice corespunzatoare, in conditiile
stabilite de lege.
Potrivit Decretului nr.31/1954, minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de
exercitiu restransa, ceea ce insemna ca el poate incheia ingur acte juridice, dar are nevoie, in

34
conditiile stabilite de lege, de incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui, iar uneori si a
autoritatii tutelare. Incuviintarea prealabila trebuie sa fie intotdeauna speciala si data pentru
fiecare act juridic in parte.
Exista si exceptii cand minorul cu capacitate restransa de exercitiu poate incheia singur
anumite acte juridice fara incuviintarea prealabila a ocrotitorului sau legal.
EX: minorul care a implinit 16 ani poate incheia un contract de munca, dispunand
singur singur de suma obtinuta prin munca sa.
Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice consta in incheierea de acte juridice
generatoare de drepturi si obligatii indeplinite de organele de conducere a acesteia. Ea se
dobandeste odata cu desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice.

2. Consimtamantul constituie un element al vointei juridice, hotararea manifestata de a

incheia actul juridic civil.
Pentru a dobandi putere juridica, vointa trebuie exteriorizata, declarata si se poate
realiza in forme variate :verbal, scris sau printr-un gest (expres). Uneori ea poate fi si tacita, cand
prin savarsirea unor actiuni, se poate deduce manifestarea ei.
Exista doua sensuri al termenului de consimtamant:
- intr-un prim sens, notiunea de consimtamant este manifestarea
unilaterala de vointa;
- intr-un al doilea sens, prin consimtamant se intelege acordul de
vointa al partilor actelor juridice bilaterale sau multilaterale.

Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca o serie de conditii:

a) sa provina de la o persoana cu discernamant, discernamant, pe care, din punct de
vedere juridic il au numai persoanele cu capacitate de exercitiu.
Nu au discernamant in vederea incheierii de acte juridice civile, persoanele care,
datorita varstei(sub 14 ani) sau starii mintale(interzisii judecatoresti), nu-si reprezinta
consecintele juridice ale actului juridic pe care l-ar dori sa-l incheie.
Si persoanele cu capacitate deplina de exercitiu se pot afla temporar in situatii in care le
lipseste discernamantul, situatii numite de unii autori ,,incapacitate naturale”, cum ar fi: betia,
somnambulismul, mania puternica.
b) trebuie sa fie dat cu intentia de a produce efecte juridice, ceea ce insemna ca
manifectarea de vointa trebuie facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a da
nastere, modifica sau stinge raporturi juridice.
Intentia de a produce efecte juridice, lipseste:
- cand manifestarea de vointa a fost facuta in gluma, din prietenie sau pura
complezenta;
- cand manifestarea de vointa este foarte vaga, etc.
c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat
Principiul aplicabil exteriorizarii consimtamantului este principiul consensualismului,
ceea ce insemna ca exista libertatea alegerii formei de exteriorizare : scrisa, verbala, expresa.
d) consimtamantul trebuie sa nu fie viciat.
Viciile generale ale consimtamantului sunt: eroarea, dolul, violenta, la care literatura de
specialitate adauga si leziunea.
Potrivit art.953 C. Civ ,,consimtamantul nu este valabil, cand este dat prin eroare,
smuls prin violenta, sau surprins prin dol”.
Eroarea – falsa reprezentare a unei situatii, o parere gresita cu privire la anumite
imprejurari legate de incheierea unui act juridic.
Nu orice eroare constituie viciu de consimtamant, motiv pentru care trebuie sa
distingem urmatoarele categorii de erori:

35
 - eroarea obstacol, care prin gravitatea ei face ca vointa celor doua parti sa nu se poata
intalni, deci actul sa nu se poata forma (ex – o parte crede ca face o vanzare, iar cealalta ca
primeste o donatie);
- eroarea viciu de consimtamant nu impiedica formarea actului, ci doar altereaza vointa
astfel incat actul este anulabil. Intra in aceasta categorie, eroarea asupra substantei obiectului (ex
– o parte cumpara un obiect pe care il crede de aur,insa el este de argint) si eroarea asupra
identitatii persoanei (ex-o persoana dorind sa face o donatie unei rude, din greseala face donatia
unui strain). Eroarea asupra substantei sau asupra persoanei constituie viciu de consimtamant cu
conditia ca ea sa fi constituit motivul determinant al incheierii actului juridic.

Dolul – consta in inducerea in eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace

viclene, in scopul de a o determina sa incheie un anumit act juridic.
Promovarea unei erori fără rea-credinţă, din simplă neglijenţă, nu duce la realizarea
dolului, ci numai intenţia.
Mijloacele viclene folosite trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să poată induce în
eroare partea cu care se contractează. Simpla exagerare a calităţilor mărfii sau a preţului scăzut
într-o economie de piaţă nu reprezintă dol.
Dolul se dovedeşte, nu se presupune (prezumă). El trebuie să emane de la cealaltă parte
contractantă ori de la mandatarul lui. De asemenea, trebuie să fie anterior încheierii contractului.
Dolul are ca efect atât anularea actului, cât şi acordarea de despăgubiri.
Dolul presupune doua elemente:
- un element subiectiv, constand in intentia de a induce in eroare o persoana;
- un element obiectiv, constand in utilizarea de mijloace viclene, prin care persoana este
indusa in eroare, realizat atat printr-o actiune cat si printr-o inactiune.
Potrivit C.civ. art.960 ,,dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele
viclene, intrebuintate de una din parti, sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii,
cealalta parte, n-ar fi contractat.dolul nu se presupune.”

Violenta –este amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa-i provoace o temere
care o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat
Amenintarea poate avea ca obiect patrimoniul sau integritatea fizica sau morala a unei
persoane, sub influenta careia aceasta consimte sa incheie un act juridic.
Pentru ca violenta sa existe ca viciu de consimtamant este necesar sa indeplineasca
doua conditii:
- violenta sa fie determinanta, adica sa aiba un anumit grad de intensitate care sa inspire
o temere rationala autorului actului;
- violenta sa fie ilicita.

Leziunea – este paguba materiala pe care o sufera una din parti din cauza
disproportiei ce exista intre prestatiile ce se efectueaza in baza actului juridic incheiat.

3.Obiectul actului juridic civil consta in obiectul obligatiei asupra careia poarta actul
juridic. Obiectul obligatiei careia actul juridic ii da nastere este conduita ori prestatia (actiunea,
inactiunea) pe care subiectul activ o pretinde subiectului pasiv al raportului juridic civil.
C.civ. art.962 ,,obiectul conventiilor este acela la care partile sau numai una din parti
se obliga”.
Obiectul actului juridic trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
- obiectul trebuie sa existe;
- obiectul trebuie sa fie determinat (sa precizeze toate elementele de
individualizare a sa)sau determinabil (sunt elemente cu ajutorul carora va fi determinat
in viitor);

36
 - obiectul trebuie sa fie posibil, conditie ce decurge din principiul ca
nimeni nu poate fi obligat la imposibil;
- obiectul trebuie sa fie licit si moral, adica sa nu contravina
regulilor imperative sau de convetuire sociala;
- obiectul trebuie sa se afle in circuitul civil, ceea ce insemna ca
obiectul unui contract nu poate fi decat numai lucruri ce sunt in comert;
- obiectul trebuie sa constituie un fapt personal al celui ce se
obliga(in nume propriu se pot asuma obligatii numai pentru sine;
- cel ce se obliga sa fie titularul dreptului;

4. Cauza actului juridic civil este scopul urmarit de o persoana sau de parti prin
incheierea actului juridic.
Pentru a fi valabila, cauza actului juridic civil trebuie sa indeplineasca cumulativ,
urmatoarele conditii:
-sa existe;
- sa fie reala;
- sa fie licita;
Sa fie morala.

Ex : in contractul de vanzare – cumparare, vanzatorul se obliga sa transmita lucrul vandut

in scopul de a obtine o suma de bani (pretul), iar cumparatorul se obliga sa plateasca pretul in
scopul de a obtine lucrul.

IV Forma actului juridic civil reprezinta in sens restrans modul in care se manifesta
vointa partilor.
In sens larg forma actului juridic poate fi de trei feluri:
1) formă ad validitatem sau ad solemnitatem - pentru valabilitatea actului se cere
neaparat indeplinirea unor forme (nerespectarea acestei forme atrage nulitatea actului juridic).
Forma ceruta ad validitatem prezinta urmatoarele caractere:
- este un element constitutiv al actului, iar neindeplinirea lui atrage
nulitatea absoluta a actului juridic civil;
- exclude manaifestarea tacita de vointa;
- este exclusiva, in sensul ca, pentru un anumit act juridic, de
regula, partile nu au de ales intre mai multe posibilitati, trebuind
sa se conformeze unei anumite forme.
De ex.:sunt acte solemne: donaţia (trebuie făcută în formă autentică); contractul de
societate comercială; vânzare de terenuri (tot în formă autentică); testamentul (trebuie făcut în
anumite forme scrise);
2) formă ad probationem (cerută pentru probarea actului juridic; nerespectarea ei nu
atrage nulitatea actului juridic, ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă);
De exemplu, contractele de închiriere a locuinţelor sau de asigurare trebuie făcute în
formă scrisă, pentru că altfel nu pot fi probate în caz de litigiu, dar ele sunt valabile şi în lipsa
formei scrise;
3) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi presupune respectarea anumitor
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor
care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor.
De exemplu: în materia invenţiilor este necesară înregistrarea la Oficiul de Invenţii; în
materia actelor juridice privitoare la imobile (vânzări, schimburi, donaţii etc.) este necesară

37
înscrierea în cărţile funciare (de aici un cumpărător poate afla, de pildă, dacă terenul pe care
doreşte să-l achiziţioneze este ipotecat sau nu).
V Modalităţile actului juridic civil.
Prin modalitate a actului juridic se intelege acel element al actului care consta intr-o
imprejurare ce are influenta asupra efectelor pe care le produce sau trebuie sa le produca un
asemenea act.
Potrivit unei alte opinii, modalitatea consta intr-o imprejurare viitoare de a carei
realizare partile fac sa depinda efectele actului juridic.

Modalitatile actului juridic sunt următoarele:

1) termenul - este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată
fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor.
Exemplu de acte jurdice civile afectate de termen: a) A îl împrumută pe B cu 100 RON
până la 1.12.2009 (contract de împrumut cu termen cert de scadenţă);b) contractele de rentă
viageră sunt pe un termen nedeterminat (până la decesul beneficiarului).
2) condiţia - este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa –
naşterea ori desfiinţarea – actului juridic civil.
In functie de criteriul efectului, conditia poate fi: suspensiva si extinctiva
Exemple de acte juridice civile afectate de o condiţie:a) vânzarea-cumpărarea unei case
se va perfecta dacă vânzătorul se va muta în localitatea X, cu serviciul şi domiciliul, până la
începutul anului următor (condiţie suspensivă: atunci se va naşte actul juridic); b) cel în care se
prevede că vânzarea-cumpărarea unui bun se va desfiinţa dacă vânzătorului i se va naşte un copil
în doi ani de la încheierea contractului (condiţie rezolutorie de care depinde desfiinţarea actului
juridic).
3) sarcina - este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător
gratificatului în actele cu titlu gratuit – liberalităţi (donatii).
Exemplu de act juridic cu sarcină: A îi donează lui B un bun, cu sarcina ca B să urmeze
o facultate (sau să îi achite o datorie către C).
Sarcina poate fi stabilita:
- in favoarea donatorului;
- in favoarea donatarului;
- in favoarea unui tert.
Sarcina nu afecteaza valabilitatea actului juridic in caz de neexecutare a ei, consecinta
fiind revocarea actului.

VI Efectele actului juridic civil

Actul juridic are ca efect crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor drepturi si
obligatii intre persoanele care sunt subiecte ale raportului juridic.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de următoarele trei principii:
1) principiul forţei obligatorii - care presupune că actul juridic este obligatoriu pentru
părţile contractante, având putere de lege între ele;
2) principiul irevocabilităţii actului juridic civil - care presupune că actul juridic nu
poate fi revocat prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, ci numai prin acordul lor;
3) principiul relativităţii efectelor actului juridic - care presupune că un act juridic are
efecte numai între părţile contractante; el nu avantajează şi nici nu dezavantajează terţii.

VII Nulitatea actului juridic civil -este o sancţiune care lipseşte actul juridic de
efectele contrarii normelor juridice emise pentru încheierea sa valabilă. Ea intervine când actul
juridic a fost încheiat fără respectarea condiţiilor de validitate.
Principala clasificare a nulitatilor, pe care o face literatura si practica judiciara este :

38
 - nulităţi absolute sunt cele care sancţionează nerespectarea normelor ce ocrotesc un
interes general, obştesc;
- nulitati relative - ce sancţionează nerespectarea unor norme juridice de interes
particular, individual ori personal.
Interesul clasificarii nulitatii, in nulitate absoluta si relativa consta, in regimul juridic
deosebit ce insoteste fiecare categorie de nulitate.

Regimul juridic al nulitatii absolute consta in urmatoarele:

- nulitatea absoluta poate fi invocata de catre oricine are interes, adica de parti, de terti
si chiar, din oficiu, de catre instanta judecatoreasca sau procuror;
- nulitatea absoluta este imprescriptibila, adica actul nu poate deveni niciodata valabil;
- nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare ulterioara de catre parti;
- in cazul nulitatii absolute, instanta de judecata chemata sa se pronunte asupra
validitatii actului, nu va face decat sa constate nulitatea actului;

Regimul juridic al nulitatii relative consta in :

- nulitatea relativa nu poate fi invocata decat de persoana interesata a carei vointa a fost
viciata.
- nulitatea relativa este prescriptibila in termen de 3 ani in raporturile dintre persoanele
fizice si 18 luni in raporturile dintre persoanele juridice.
- nulitatea relativa poate fi acoperita prin confirmarea expresa sau tacita a persoanei in
drept sa ceara anularea actului;
- nulitatea relativa nu se constata numai de instanta de judecata, ci se pronunta.

De asemenea, nulitatea poate fi totala, cand efectele intregului act sunt desfiintate in
urma constatarii nulitatii lui, si nulitate partiala, cand numai o parte a actului este desfiintata,
restul actului continuand sa-si produca efectele.
Prin efectele nulitatii intelegem consecintele care intervin in urma constatarii sau
pronuntarii nulitatii totale sau partiale a unui act juridic.Daca actul juridic nu si-a produs inca
efectele, el nu-si va mai produce efectele dupa acest moment. Ca urmare, drepturile si obligatiile
care ar fi trebuit sa se nasca din acel act nu vor mai putea fi exercitate.
Daca actul juridic civil si-a produs efectele, urmeaza ca efectele produse de el pana in
momentul anularii sa fie desfiintate.
Efectele nulitatii sunt guvernate de urmatoarele principii:
- principiul retroactivitatii;
- principiul repunerii in situatia anterioara prin restituirea prestatiilor efectuate in baza
actului anulat;
- principiul potrivit caruia anularea actului initial atrage anularea actului subsecvent.

Inafara de cazurile de nulitate sau anulare prevazute de lege pentru orice act juridic,
mai exista si alte cauze care duc la ineficacitatea lui si anume:
- rezolutiunea – desfiintarea cu efect retroactiv a unui contract
bilateral, cu executie imediata, la cererea uneia dintre parti, ca urmare a neindeplinirii celeilalte
parti a obligatiilor cei reveneau, din cauze imputabile acesteia;
- rezilierea – desfacerea pentru viitor a unui contract sinalagmatic
(genereaza de la data incheierii actului, obligatii reciproce), cu executie succesiva in timp, ca
urmare a neexecutarii obligatiei uneia dintre parti, din cauze imputabile acesteia;
- reductiunea succesorala – poate fi indreptata numai impotriva
donatarilor si a legatarilor (cel care primeste un bun prin dispozitie testamentara);

39
 - caducitate – consta in lipsa de eficacitate a unui act juridic,
determinata de un eveniment independent de vointa sau culpa partilor, care survine dupa
incheierea valabila a actului si care impiedica, in mod obiectiv, producerea efectelor sale.

PRESCRIPTIA EXTINCTIVA

I.Principalul mijloc de aparare a drepturilor civile subiective este actiunea in justitie,

actiune ce este posibila numai in anumite limite stabilite de lege. Una din cele mai importante
conditii si limite ale exercitarii apararii pe cale de actiune a drepturilor civile este prescriptia
extinctiva.
Prescriptia extinctiva poate fi definită ca stingerea dreptului la acţiune în justiţie în
ipoteza neexecutării în termenele stabilite de lege, numite termene de prescripţie. Prescriptia
extinctiva stinge numai dreptul material la actiune, nu si dreptul subiectiv.
Dreptul la intentarea actiunii se numeste drept la actiune in sens procesual, iar
posibilitatea de a exercita apararea pe cale de actiune a dreptului civil incalcat, cu ajutorul
organului competent, se numeste drept la actiune in sens material. Daca dreptul la actiune in sens
procesual nu depinde de expirarea anumitor termene, actiunea putand fi intentata in orice
moment, dreptul la actiune in sens material functioneaza numai in limitele termenelor stabilite de
lege. La expirarea acestor termene, dispare posibilitatea apararii pe cale de actiune a dreptului
civil subiectiv.
Prescriptia extinctiva indeplineste o functie educativa, mobilizatoare in sensul ca
stimuleaza pe titularii de drpturi sa le valorifice in termenele prevazute de lege, contribuind
totodata la realizarea si intarirea legalitatii si a ordinii de drept.

II.Problema domeniului de aplicare a prescriptiei extinctive consta in a stabili care

drepturi la actiune sunt prescriptibile.
Domeniul de aplicare a prescriptiei extinctive il formeaza drepturile patrimoniale, spre
deosebire de drepturile personale nepatrimoniale, care nu intra in domeniul de aplicare a
prescriptiei extinctive, cu exceptia cazurilor prevazute in mod expres de lege.
Dintre drepturile patrimoniale supuse prescriptiei extinctive, mentionam, in primul rand,
drepturile de creanta, care formeaza marea masa a drepturilor supuse efectelor prescriptiei
extinctive.
Exista unele cazuri, expres prevazute de lege, cand drepturile de creanta sunt declarate
imprescriptibile. Nu sunt supuse prescriptiei: depunerile la CEC a cetatenilor, dreptul la pensie si
alte drepturi sociale.

III. Termenele de prescriptie extinctiva

Termenul de prescriptie extinctiva este intervalul de timp precizat de lege, in interiorul
caruia trebuie exercitat dreptul la actiune ori dreptul de a cere executarea silita, sub sanctiunea
pierderii acestui drept de catre titularul lui.
Termenul de prescriptie are un inceput, marcat de data de la care incepe sa curga
prescriptia, o durata si un sfarsit, marcat de data implinirii termenului de prescriptie extinctiva.
In dreptul civil, avem termene de prescriptie extinctiva, dar si termene de prescriptie
achizitiva, ce se deosebesc prin:
- din punct de vedere al efectelor produse, implinirea termenului de prescriptie
achizitiva duce la dobandirea anumitor drepturi, pe cand implinirea termenului de prescriptie
extinctive are ca effect stingerea anumitor drepturi;
- sub aspect cantitativ, termenele de prescriptie achizitiva sunt mai putine decat cele de
prescriptie extinctive;
- sub aspectul intinderii lor, termenele de prescriptie achizitiva sunt mult mai lungi
decat cele de prescriptie extinctiva;

40
 - repunerea in termen priveste numai termenele de prescriptie extinctive.

Clasificarea termenelor de prescriptie se face in functie de urmatoarele criterii:

- dupa sfera de aplicare a lor, termenele pot fi generale sau speciale;
- dupa actul normative care le stabileste, sunt termene stabilite de Decretul nr.167/1958
si termene prevazute de alte acte normative anterioare sau ulterioare acestui decret;
- in functie de felul prescr5iptiei la care se aplica, distingem termene de prescriptie a
dreptului la actiune si termene de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita.
Termenele generale de prescriptie – se aplica ori de cate ori suntem in domeniul de
aplicare a prescriptiei extinctive sin u exista un termen special.
Potrivit art. 3 al. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3
ani în cazul acţiunilor personale (întemeiate pe drepturile de creanţă). În cazul acţiunilor
decurgând din drepturile reale ce vizează imobilele, de principiu, acestea sunt imprescriptibile
extinctiv (ceea ce înseamnă, de exemplu, că o acţiune în revendicarea imobiliară a unei case
poate fi introdusă oricând, spre deosebire de acţiunea prin care se cere obligarea pârâtului la
restituirea împrumutului, care trebuie făcută în termen de 3 ani de la scadenţă).
Termenul de 3 ani este prevazut de lege atat pentru exercitarea dreptului la actiune, cat
si in ce priveste dreptul de a cere executarea silita.
Termenele speciale sunt cele ce se aplica anumitor categorii de raporturi juridice,
prevazute in mod expres de lege. Aceste termene sunt:
- termenul de 6 luni, aplicabil raporturilor dintre persoanele juridice cu capital de stat;
- termenul de 6 luni aplicabil raporturilor dintre toate persoanele fizice sau juridice, si
priveste dreptul la actiune pentru viciile ascunse ale unui lucru transmis, in cazul in care viciile
nu au fost ascunse cu viclenie. Daca viciile au fost ascunse cu viclenie, dreptul la actiune se
prescribe in termenul general de 3 ani;
- termenul de 2 ani prevazut pentru unele raporturi ce izvorasc din asigurare (acest
termen nu se aplica raporturilor care izvorasc din asigurarile de persoane);
- termenele de 3 ani si de 1 an;
- termenul de prescriptie de 60 de zile are in vedere dreptul la actiune privitoare la
sumele de bani incasate din vanzarea biletelor de spectacole care nu au mai avut loc si incepe sa
curga de la data cand urma sa aiba loc spectacolul.
In ceea ce priveste dat inceperii cursului prescriptiei extinctive, potrivit art.7 din
Decretul 167/1958 ,,prescriptia incepe sa urga de la data cand se naste dreptul la actiune”. Cat
priveste data nasterii dreptului la actiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este incalcat,
negat ori data de la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.
In ceea ce priveste calcularea termenelor de prescriptie,acestea sunt fixate pe zile, luni
si ani, adoptandu-se sistemul de calcul intermediar (nici pe zile pline, nici pe zile libere).
Calcularea termenelor pe zile se face prin neincluderea in calcul a zilei cand a inceput
prescriptia, iar ultima zi a termenului trebuie sa fie in intregime trecuta pentru ca termenul sa se
considere expirat.
Ex : in cazul termenului de prescriptie de 30 de zile, daca el incepe sa curga la 1
decembrie, ziua de 1 dec. nu se include in termenul de prescriptie, dar ziua de 31 da.

Daca termenul este fixat pe ani sau luni, el se sfarseste in ziua anului sau lunii
corespunzatoare zilei de plecare.
Ex.:daca termenul de prescriptie de 6 luni incepe la 2 martie 2009, el se implineste la 2
septembrie 2009; daca termenul de 3 ani incepe la 2 martie 2009, ele se implineste la 2 martie
2012.
In cazul in care ultima zi a termenului este sarbatoare legala, termenul de prescriptie se
prelungeste pana la sfarsitul zilei lucratoare urmatoare.

41
 Intreruperea prescriptiei extinctive inseamna oprirea cursului acesteia datorita unei
cause, dupa ivirea careia prescriptia incepe sa curga fara a se tine seama de timpul ce s-a scurs
pana atunci. Dupa incetarea cauzei de intrerupere, incepe sa curga o noua prescriptie cu aceeasi
durata.
Potrivit Decretului nr.167/1958, art.17 ,,intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte
de a se fi ivit imprejurarea care a interupt-o. Dupa intrerupere incepe sa curga o noua
prescriptie…”.
Cauze de intrerupere a cursului prescriptiei:
- recunoasterea dreptului a carei actiune se prescribe, facuta de catre cel in folosul
caruia curge prescriptia. Prin recunoastere cel in cauza isi manifesta intentia de a executa
obligatia , iar titularul dreptului are certitudinea ca debitorul isi va executa obligatia de buna-
voie, fara a mai fi necesar sa-si exercite dreptul sau la actiune, pentru a obtine executarea
obligatiei in mod fortat. Sunt considerate acte de recunoastere: plata dobanzii la suma datorata,
executarea partiala a obligatiei, etc.
- introducerea unei cereri de chemare in judecata
Cererea de chemare in judecata produce effect de intrerupere a cursului prescriptiei
numai daca a fost admisa printr-o hotarare definitive. Ea nu va intrerupe prescriptia daca a fost
respinsa, anulata, perimata ori daca cel care a facut-o renunta la ea.
- o alta cauza care duce la intreruperea prescriptiei consta in savarsirea unui act
incepator de executare;
Actele incepatoare de executare se pot prezenta sub forma de : cerere de executare silita
adresata instantei care urmeaza a dispune executarea; sechestru al bunurilor mobile ale
debitorului in cadrul executiei silite mobiliare; a comandamentului in procedura de executare
silita imobiliara; a popririi pe baza de titlu executor, etc.

Suspendarea cursului prescriptiei extinctive inseamna oprrea cursului acesteia pe

timpul cat dureaza anumite situatii stabilite limitative de lege, care il pun pe titularul dreptului in
imposibilitatea de a actiona.
Timpul cat exista cauza de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie, dar
timpul scurs anterior aparitiei cauzei se va aduna cu timpul ce va curge dupa incetarea acesteia.
Daca motivele care constituie cause de suspendare a prescriptiei se ivesc inainte ca
aceasta sa fi inceput a curge, efectul lor este amanarea datei inceperii cursului prescriptiei sin u
suspendarea acesteia, deoarece numai ce a inceput sa curgapoate fi suspendat.
Cauze de suspendare a cursului prescriptiei:
a. imprejurari obiective ce pun pe titularii de drepturi in imposibilitatea materiala ori
juridica de a-si exercita dreptul la actiune, si anume:
- forta majora – pune pe titularul dreptului la actiune in imposibilitatea materiala de a
face acte de intrerupere;
- cazurile in care creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar
acestea sunt puse pe picior de razboi. Simpla participare la fortele armate ale tarii (stagiu militar)
nu este cauza de suspendare a prescriptiei extinctive;
- introducerea unei reclamatii administrative cu privire la despagubiri sau restituiri, in
temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii.
Aceasta cauza produce suspendarea cursului prescriptiei pana in momentul rezolvarii
reclamatiei. Daca reclamatia ramane nerezolvata timp de 3 luni, suspendarea inceteaza, iar
titularul dreptului la actiune este in drept sa formuleze cerere de chemare in judecata.
b. alte cazuri (de ordin moral) se refera la raporturi juridice dintre anumite persoane si
sunt consecinta situatieie speciale in care se afla acele persoane unele fata de altele:
- cazuri in care dreptul la actiune exista intre pariti/tutore si cei care se afla sub
ocrotirea lor; intre curator si acei pe care ii reprezinta.

42
 - cazurile persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu si a celor cu capacitate de
exercitiu restransa. Ca masura de ocrotire a acestora, legea suspenda cursul prescriptiei pe timpul
cat nu a fost numit un reprezentant legal sau o persoana care sa incuviinteze actele celui cu
capacitate restransa.
- cazurile in care dreptul la actiune apartine unui sot impotriva celuilalt sot; in
raporturile dintre soti, cursul prescriptiei este suspendat pe tot timpul cat dureaza casnicia.

Repunerea in termenul de prescriptie – reprezinta o prelungire judiciara a termenului de

prescriptie.
Potrivit art.19 din Decretul 167/1958 ,,instanta judecatoreasca sau organul arbitral
poate in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de
prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa
incuviinteze executarea silita.”
Spre deosebire de intreruperea sau suspendarea prescriptiei, unde legiuitorul stabileste
in mod expres si limitativ cazurile in care acestea intervin, la repunerea in termen asemenea
situatii nu sunt prevazute de lege, fiind lasate la aprecierea organului de justitie (art.19 decretul
167/1958).
Repunerea in termen are ca efect principal stergerea consecintelor depasirii termenului
de prescriptie. Astfel, partea care a pierdut termenul este repusa in situatia anterioara depasirii si
considera ca nu a pierdut dreptul la actiune sau la executare.

B. Cât priveşte subiectele de drept civil, acestea sunt: persoanele fizice şi persoanele
juridice. Studiul acestei problematici presupune analiza detaliată a următoarelor elemente:
- capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice / juridice;
- ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept comun (respectiv ocrotirea
părintească, tutela, curatela, punerea sub interdicţie a persoanei fizice alienate sau bolnave
mintal, periculoasă etc.)
- identificarea persoanei fizice prin nume, domiciliu, starea civilă, actele de stare civilă.
- reguli generale de înfiinţare a persoanei juridice;
- reorganizarea persoanei juridice (prin divizare, comasare);
- încetarea persoanei juridice (prin dizolvare, transformare);
- identificarea persoanei juridice prin denumire, sediu, firmă, marcă, cont bancar etc.
- declararea judecătorească a dispariţiei ori morţii persoanei fizice.
Toate aceste chestiuni sunt analizate în „Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice
şi juridice”, în Decretul nr. 32/1954, în „Legea 119/1996 privind actele de stare civilă”, în Codul
familiei şi în alte acte normative.

C. Obligaţiile de drept civil

Acestea sunt raporturi juridice civile în cadrul cărora intră dreptul creditorului de a cere
debitorului să facă, să dea sau să nu facă ceva, în caz de neexecutare de bunăvoie, putând apela
la forţa de constrângere a statului.
În cadrul acestei subdiviziuni a dreptului civil, noţiunea de obligaţie (datorie) este
analizată în strânsă legătură cu noţiunea corelativă de creanţă (drept de creanţă). Disciplina
„obligaţiilor” analizează următoarele chestiuni:
► aspecte generale privind obligaţiile (definiţie, caracteristici, clasificări etc.);
► izvoarele obligaţiilor, care pot fi de patru feluri:
1) contractele civile (de exemplu: de închiriere, de donaţie, de arendă etc.);
2) actele juridice unilaterale (de exemplu: testamentul; promisiunea publică de
recompensă, de premiere; acceptarea succesiunii; renunţarea la drepturi; titlurile de credit etc.)
3) faptele licite

43
 Sunt fapte licite:
a) plata nedatorată – reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii la care
nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia (deci din eroare); din acest
fapt juridic se naşte obligaţia de restituire pentru cel ce a primit plata nedatorată;
b) îmbogăţirea fără just temei – este un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane
este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a
restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul (de pildă: proprietarul care a
ridicat o construcţie pe terenul său cu material străin este dator să plătească c/v materialelor
potrivit art. 494 C.civ.);
c) gestiunea de afaceri – reprezintă o operaţie ce constă în aceea că o persoană
intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în
interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (art. 987 C.civ.). De
pildă: în timp ce proprietarul unui imobil lipseşte pentru o perioadă, se iveşte o stricăciune
(inundaţie etc.) la imobilul său, reparată de un terţ. Această persoană a gerat interesele terţului,
făcând o activitate utilă, de administrare şi are dreptul la recuperarea cheltuielilor făcute în acest
scop.
4) faptele ilicite (denumite şi: delicte şi, respectiv, cvasidelicte)
Comiterea unei fapte ilicite atrage o răspundere civilă delictuală ce implică obligaţia de
reparare a prejudiciului cauzat de cel vinovat. Răspunderea civilă delictuală poate fi: a) pentru
fapta proprie (A răspunde pentru fapta ilicită de a fi deteriorat cultura lui B); b) pentru fapta
altuia (părinţii pentru fapta copilului minor; stăpânul pentru prejudiciul cauzat de animalul aflat
în paza sa etc.)
► executarea obligaţiilor (în general), care poate fi:
- de bună-voie (sau prin plată); Plata nu are semnificaţia din limbajul curent (respectiv
doar de remitere a unei sume de bani), ci ea presupune executarea voluntară a oricărei obligaţii
de către debitor, indiferent de obiectul ei (predarea bunului de către vânzător, efectuarea
transportului de către cărăuş etc.)
- silită (indirectă) - în natură (prin aceasta creditorul obţine exact obiectul obligaţiei)
- prin echivalent (despăgubire), ceea ce presupune plata unei sume
de bani
► garantarea obligaţiilor (este o măsură de asigurare a executării obligaţiilor).
Garanţiile pot fi:
- personale (constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal
şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va
face). Este cazul fidejusiunii denumite şi cauţiune, care apare ca un accesoriu al obligaţiei
principale.
- reale (constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei). Sunt
garanţii reale:
1) gajul sau amanetul care este un contract accesoriu prin care debitorul remite
creditorului său un bun mobil pentru garantarea obligaţiei;
2) ipoteca este o garanţie reală imobiliară (presupune garantarea executării obligaţiei cu
un bun imobil: teren, casă);
3) dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă; presupune că cel ce deţine un bun
al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze deci
restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu
conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
► transmiterea obligaţiilor care se poate face prin:
1) cesiunea de creanţeă– este un contract prin care creditorul transmite creanţa sa altei
persoane;

44
 2) cesiunea de datorie – constă în transmiterea obligaţiei ce revine debitorului către o
altă persoană, care să devină debitor în locul celui iniţial (trebuie făcută cu acordul creditorului);
3) subrogaţia în drepturile creditorului – presupune substituirea persoanei creditorului
unui raport obligaţional de către o altă persoană, care, plătind creditorului iniţial obligaţia
debitorului, devine creditor al acestuia, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte;
4) delegaţia – este un contract prin care o persoană însărcinează o altă persoană să
execute o prestaţie în favoarea unui terţ, cu acordul acestuia.
► stingerea obligaţiilor care se poate face prin:
1) compensaţie – care constă în stingerea a două obligaţii reciproce până la concurenţa
celei mai mici dintre ele;
2) confuziune – care constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de debitor,
cât şi a aceleia de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional (de exemplu: creditorul
moşteneşte pe debitor sau invers)
3) darea în plată – este acea operaţie juridică prin care debitorul execută către
creditorul său o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat iniţial, cu acordul acestuia;
4) pieirea lucrului datorat (este o imposibilitate fortuită de executare);
5) remiterea de datorie – presupune renunţarea gratuită a creditorului de a-şi valorifica
creanţa pe care o are împotriva debitorului său;
6) moartea uneia dintre părţi (în cazul obligaţiilor personale-asumate în considerarea
persoanei respective).
► diferitele tipuri de obligaţii complexe:
a) solidare – acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar
poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la
executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi, creditorului.
b) conjuncte (divizibile) – acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai mulţi creditori
sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin drept.

D. Drepturile reale
Dreptul real este un raport între oameni, cu privire la lucruri. Totodată drepturile reale
sunt acele drepturi subiective patrimoniale pe temeiul cărora titularul lor poate să exercite
anumite puteri prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără
intervenţia altei persoane.
Sunt drepturi reale: - dreptul de proprietate - publică
- privată
- dezmembrămintele dreptului de proprietate: dreptul de uz, de
uzufruct, de abitaţie, de superficie, de servitute.
Dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: a) de a folosi bunul (de
stăpânire efectivă, direct, nemijlocit şi în interes propriu); b) de a-i culege fructele; c) de a
dispune de bun (adică de a hotărî cu privire la soarta bunului din punct de vedere material şi din
punct de vedere juridic – adică de a-l distruge ori de a-l înstrăina).
Lipsa unuia dintre cele trei atribute poate atrage incidenţa unui dezmembrământ al
dreptului de proprietate, respectiv a unui drept real de uzufruct, abitaţie etc.
Posesia nu se confundă cu dreptul de proprietate; prima este o stare de fapt, iar al
doilea o stare de drept. Uneori posesia constituie unul din atributele (elementele) dreptului de
proprietate, anume acela ce permite stăpânirea bunului.
Analiza dreptului de proprietate presupune studiul detaliat al:
- conţinutului său (respectiv a celor trei elemente);
- caracterelor sale;
- condiţiilor de exercitare a dreptului de proprietate;
- al limitărilor dreptului de proprietate;
- al condiţiilor de expropiere pentru cauză de utilitate publică;

45
 - regimului juridic al proprietăţii publice şi private;
- circulaţiei juridice, a construcţiilor şi terenurilor (adică a condiţiilor de înstrăinare);
- formelor (modalităţilor juridice) dreptului de proprietate, care sunt:
a) proprietatea comună pe cote-părţi (coproprietatea) obişnuită sau temporară –
presupune că acelaşi bun, nefracţionat în materialitatea sa, aparţine concomitent mai multor
titulari, fiecare dintre aceştia având numai o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de
proprietate asupra bunului respectiv;
b) proprietatea comună pe cote-părţi stabilă şi forţată sau perpetuă – are ca obiect
bunuri care prin natura lor sau destinaţia lor pot fi folosite de mai mulţi proprietari (de exemplu:
proprietarul unui apartament la bloc poate avea o cotă-parte ideală din spaţiile accesorii şi din
terenul de sub clădire în coproprietate comună cu ceilalţi proprietari);
c) proprietatea comună în devălmăşie vizează dreptul de proprietate al soţilor asupra
bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre ei; nici unul dintre cei doi coproprietari
nu are precizată o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unui bun; abia la momentul
partajului va fi precizată, stabilită cota-parte a fiecăruia.
- apărării dreptului de proprietate – prin introducerea acţiunilor în justiţie (cea mai
importantă fiind acţiunea în revendicare).
Tot în cadrul disciplinei drepturilor reale se analizează, detaliat:
- toate dezmembrămintele dreptului de proprietate (abitaţia, uzufructul şi celelalte);
- modurile de dobândire a drepturilor reale (respectiv: prin lege, prin hotărâre
judecătorească, prin uzucapiune, prin succesiune etc.);
- publicitatea (bazată prin înscrierea în cartea funciară) a drepturilor reale imobiliare.

E. Contractele
Această subdiviziune a dreptului civil analizează, mai întâi, condiţiile generale de
încheiere a contractelor, cât şi efectele acestora. Apoi, analizează, în detaliu, fiecare tip de
contract civil, respectiv:
a) contractele translative de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare
- contractul de schimb
- contractul de rentă viageră
- contractul de întreţinere
- contractul de donaţie
b) contractele prin care se asigură administrarea şi conservarea bunurilor
- contractul de locaţiune, în general;
- contractul de închiriere a suprafeţelor locative (formă a c. de locaţiune);
- contractul de arendă;
- contractul de împrumut - de folosinţă (comodatul);
- de consumaţie (propriu-zis);
- contractul de antrepriză;
- contractul de depozit - depozitul propriu-zis;
- sechestrul;
- contractul de mandat.
Alte contracte: - contractul de societate civilă
- contractul de asigurare (acesta, alături de cele de întreţinere, rentă
viageră şi joc sau prinsoare, face parte din categoria contractelor
aleatorii);
- contractul de tranzacţie.

F. Succesiunile (sau moştenirea)

Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate
către una sau mai multe persoane (persoane fizice, persoane juridice ori statul).

46
 Noţiunea de „moştenire” este utilizată concomitent cu cea de „succesiune”. Persoana
despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte în materia succesiunilor şi: „de
cujus”, „autor” sau „testator” (dacă e vorba de moştenire testamentară).
Persoana care dobândeşte patrimoniul defunctului se numeşte: „moştenitor” sau
„succesor” sau „erede” sau „legatar” (în cazul moştenirii testamentare).
Moştenirea este de două feluri:
- legală (în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii,
la anumite persoane stabilite prin lege, în ordinea şi cotele legale);
- testamentară (în cazul şi în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în
temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament).
Moştenirea legală şi cea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista (în
ipoteza în care defunctul nu şi-a lăsat prin testament întregul patrimoniu ori chiar dacă şi l-a
lăsat, când există moştenitori rezervatari care au dreptul, în virtutea legii, la o cotă parte
indiferent de voinţa autorului lor). Sunt moştenitori rezervatari: descendenţii, soţul supravieţuitor
şi ascendenţii privilegiaţi – respectiv părinţii.
În cadrul acestei subdiviziuni a dreptului civil se analizează detaliat:
- condiţiile generale ale dreptului la moştenire;
- condiţiile dreptului la moştenire legală
- generale;
- clasele de moştenitori;
- cine pe cine exclude de la moştenire;
- drepturile succesorale al soţului supravieţuitor;
- drepturile statului asupra moştenirii vacante.
- noţiunea de testament - condiţiile pentru validitatea acestuia
- felurile testamentului;
- limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii;
- noţiunea de rezervă succesorală şi cotitatea disponibilă;
- exercitarea dreptului de opţiune succesorală;
- formele acceptării succesiunii: - pură şi simplă;
- sub beneficiu de inventar (numai a activului
succesoral, iar pasivul cel mult până la concurenţa
activului);
- renunţarea la moştenire;
- transmiterea activului şi pasivului moştenirii;
- partajul succesoral (sau împărţirea moştenirii) - prin bună învoială;
- pe cale judecătorească;
- împărţeala de ascendent = actul juridic (donaţie sau testament) făcut de ascendent,
încă din timpul vieţii, prin care îşi împarte bunurile sale între descendenţi, preîntâmpinând
naşterea stării de indiviziune între ei total sau parţial, la decesul său, cât şi eventualele
neînţelegeri.
În Codul civil sunt reglementate patru clase de moştenitori legali:
a) Clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă a lui de cujus (copiii, nepoţii,
strănepoţii etc.);
b) Clasa a II-a – denumită clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi
(părinţii lui de cujus, fraţii şi surorile acestuia şi descendenţii acestora din urmă până la gradul al
IV-lea inclusiv);
c) Clasa a III-a – denumită clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii celui
decedat);
d) Clasa a IV-a – denumită clasa colateralilor ordinari, până la gradul al IV-lea
(ceilalţi colaterali alţii decât cei din clasa a II-a, adică unchii şi mătuşile, precum şi verii primari
ai lui de cujus).

47
 Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori, venind la moştenire în
concurs cu acestea.
Gradul de rudenie este distanţa dintre cele două rude măsurată pe linia legăturii de
rudenie, după numărul naşterilor intervenite. Venirea la moştenire se face în ordinea clasei de
moştenitori, o clasă excluzându-le pe celelalte subsecvente (clasa I le exclude pe celelalte; un
moştenitor din clasa a III-a poate beneficia de moştenire doar dacă nu există moştenitori din
clasele I şi II). O a doua regulă este că între moştenitorii din aceeaşi clasă, dar de grad de rudenie
diferit au prioritate cei cu gradul cel mai apropiat de de cujus (fiii fiind rude de gradul I, îi exclud
pe nepoţii celui decedat- rude de gradul II).
Între rudele de acelaşi grad, moştenirea se împarte în părţi egale.

48
 CAPITOLUL II
ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN JUSTIŢIE

1. Noţiune

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul

procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea
lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege.
Într-o altă opinie, acţiunea civilă reprezintă totalitatea mijloacelor procesuale organizate
de legea procesuală (respectiv: cererea de chemare în judecată, administrarea probelor,
mijloacele de apărare, asigurarea dovezilor, căile de atac, executarea silită etc.), pentru protecţia
dreptului subiectiv sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei.
Dreptul la acţiunea în justiţie este doar un element al dreptului subiectiv civil şi care
presupune dreptul de a recurge la forţa de constrângere a statului, atunci când dreptul este
încălcat. Prin urmare cele două noţiuni nu se confundă. Uneori noţiunea de „acţiune” (mai ales în
practica judiciară) este folosită ca fiind sinonimă cu cea de „cerere de chemare în judecată”, deşi
sunt noţiuni distincte, cu funcţii diferite, cea de-a doua fiind doar un element al primeia.

2. Elementele acţiunii civile

Principalele elemente ale acţiunii civile în justiţie sunt: a) părţile; b) obiectul; c) cauza.
2.1. Părţile
Acestea sunt: pe de o parte, cea care pretinde ceva, iar pe de altă parte, cea care se
opune, care contestă această pretenţie ori care a încălcat un drept.
În procesul civil părţile poartă următoarele denumiri: reclamant (cel care cere) şi pârât
(cel chemat în judecată), iar în căile de atac: apelant sau recurent şi intimat.
În faza executării silite, părţile au următoarele calităţi: de creditor şi debitor.
În procedura contestaţiei la executare sau a contestaţiei împotriva desfacerii
contractului de muncă, părţile se numesc: contestator şi intimat.
Trebuie subliniat că părţile sunt cele între care s-a legat raportul juridic litigios şi nu
reprezentanţii (legali sau convenţionali) ai acestora.
2.2. Obiectul acţiunii civile
Acesta îl constituie întotdeauna protecţia unui anume drept subiectiv sau a unor interese
pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie.
Obiectul acţiunii este totodată ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele
pretind ca instanţa să verifice, să aprecieze, să constate, să judece.

49
 Prin urmare, de regulă, în sens restrâns, obiectul acţiunii civile coincide cu obiectul
cererii de chemare în judecată şi este reprezentat de pretenţia concretă a reclamantului: restituirea
unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea căsătoriei etc.
2.3. Cauza acţiunii civile
Cauza acţiunii civile, de regulă, o reprezintă temeiul juridic al cererii, fundamentul
legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi (de exemplu: titlul
de proprietate, contractul etc.). Pe de o parte, prin cauza acţiunii civile trebuie înţeles scopul
către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau care se apără.
De cele mai multe ori, cauza acţiunii civile nu este identică cu cauza cererii de chemare
în judecată. De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la o persoană, cauza acţiunii o
constituie deţinerea abuzivă a bunului de acea persoană şi voinţa de a face ca această deţinere să
înceteze (prin urmare scopul urmărit), iar cauza cererii de chemare în judecată poate fi:
contractul, succesiunea, titlul de proprietate etc.

3. Condiţiile exercitării acţiunii civile în justiţie

Pentru exerciţiul acţiunii civile se cere a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii: a)

afirmarea unui drept; b) existenţa unui interes; c) capacitatea procesuală; d) calitatea procesuală.
3.1. Afirmarea unui drept
O primă condiţie a exercitării acţiunii civile este aceea de a avea (de a afirma existenţa)
un drept subiectiv civil care se cere protejat sau a unui interes legitim care nu se poate realiza
altfel decât pe calea justiţiei.
Dreptul subiectiv civil afirmat pentru a putea fi exercitat trebuie:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege (să nu fie ilegal, ori să contravină ordinii publice
sau bunelor moravuri);
- să fie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale;
- să fie actual.
Dacă reclamantul nu justifică (nu are) un drept subiectiv, cererea sa va fi respinsă.
3.2. Interesul
Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a
procedurii judiciare. Interesul poate fi material (când se urmăreşte obţinerea unui folos de ordin
patrimonial – o sumă de bani, predarea unui bun) sau moral.
Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea;
- să fie personal, adică folosul practic să vizeze pe cel care recurge la forma
procedurală, iar nu pe adversarul său;
- să fie născut şi actual.
În cazul în care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes, o va respinge.
Trebuie considerate ca lipsite de interes, de exemplu, următoarele forme procedurale de
manifestare a acţiunii civile: cererea de apel exercitată de partea care a avut câştig de cauză;
excepţia prin care se invocă o nulitate care nu vatămă partea ce o invocă etc.
3.3. Capacitatea procesuală este aplicaţiunea pe plan procesual a capacităţii civile,
care poate fi:
- de folosinţă;
- de exerciţiu.
Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale care constă
în aptitudinea unei persoane (fizice sau juridice) de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual,
iar capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei de a valorifica singură în
justiţie dreptul care-l are, prin exercitarea personală a drepturilor procesuale şi îndeplinirea, la
fel, a obligaţiilor procesuale.

50
 Conform art. 42 C.pr.civilă, persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor (ci doar
folosinţa), nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în
modalitatea arătată de legile în vigoare.
Reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu şi
anume: minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie.
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, adică a
minorilor între 14 şi 18 ani.
Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă constă în nulitatea absolută a
actelor de procedură efectuate.

3.4. Calitatea procesuală

Calitatea procesuală presupune verificarea îndreptăţirii de a figura în acel proces ca
reclamant sau pârât.
Are calitate procesuală de reclamant persoana care este şi titular al drepturilor din
cadrul raportului juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă).
Are calitate procesuală de pârât (pasivă) persoana care figurează în cadrul raportului
juridic dedus judecăţii ca titular al obligaţiilor.
Cu alte cuvinte, pentru a putea exercita acţiunea civilă în justiţie, reclamantul trebuie să
aibă şi calitatea de titular al dreptului pretins.
De pildă, A.B. nu poate formula o cerere de divorţ a lui C.D. de soţia sa. Doar C.D. o
poate face, el având calitate procesuală activă.

4. Cererea de chemare în judecată

4.1. Consideraţii prealabile

Cererea este mijlocul prin care o persoană solicită concursul instanţelor judecătoreşti în
vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legale.
Cererile în procesul civil pot fi:
a) cereri introductive de instanţă (principale) cele prin care se declanşează procesul
civil (sau „cererile de chemare în judecată”).
b) cereri incidente – cele care se fac în cursul unui proces deja deschis şi care pot
proveni fie de la reclamant (cereri adiţionale sau modificatoare), fie de la pârât (întâmpinare,
cerere neconvenţională), fie de la alţi participanţi sau terţe persoane.
4.2. Conţinutul cererii de chemare în judecată
Conţinutul cererii de chemare în judecată este prevăzut în dispoziţiile art. 112
C.proc.civilă.
Astfel, aceasta trebuie să cuprindă:
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea
şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul
locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul;
2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării
prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea
este cu putinţă.
Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în
lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară,
numărul de carte funciară şi numărul topografic;

51
 4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt,
mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant
că sunt la fel cu originalul;
Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca
instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.
Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri
sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale,
prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia.
Când se va cere dovada cu martori, se va arăta şi locuinţa martorilor.
6. semnătura.
Potrivit art. 113 al. 1 C.pr.civ., la cererea de chemare în judecată se vor depune atâtea
copii după cerere câţi pârâţi sunt.
Cererea de chemare în judecată are următoarele caractere: a) este un act de procedură;
b) reprezintă o manifestare de voinţă; c) pune în mişcare acţiunea civilă (declanşează procesul
civil).
Prin cererea de chemare în judecată, pârâtul poate avea mai multe pretenţii (solicitări,
cereri). Fiecare cerere poartă denumirea de capăt de cerere, una dintre ele fiind întotdeauna
principală, iar celelalte secundare. De exemplu, într-un proces de divorţ reclamantul poate
solicita prin cererea de chemare în judecată: a) desfacerea căsătoriei; b) încredinţarea copilului
minor; c) revenirea la numele purtat înainte căsătoriei; d) partajul bunurilor comune; e) obligarea
pârâtului la plata unei pensii faţă de copilul ce-i va fi încredinţat; f) cheltuieli de judecată.
Fiecare dintre aceste solicitări constituie un „capăt de cerere” distinct, „desfacerea căsătoriei”
fiind cererea principală.
4.3. Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de
chemare în judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile reclamantului. Potrivit art. 115
C.pr.civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă: a) excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la
cererea reclamantului; b) răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii reclamantului;
c) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere; d) semnătura.
De regulă, întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod
expres altfel.
Întâmpinarea trebuie depusă în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt plus unul pentru
instanţă.
4.4. Cererea reconvenţională
În procesul civil, pârâtul nu adoptă întotdeauna o poziţie procesuală de apărare,
defensivă, ci poate avea şi o atitudine agresivă, ridicând pretenţii proprii împotriva
reclamantului.
Cererea reconvenţională este deci cererea prin care pârâtul are pretenţii în legătură cu
cererea reclamantului. Cererea reconvenţională trebuie să întrunească aceleaşi condiţii prevăzute
de lege pentru cererea de chemare în judecată. Această cerere trebuie depusă de pârât odată cu
întâmpinarea.

5. Scurte consideraţii privitoare la procesul civil

Procesul civil parcurge, ca regulă, două mari faze: a) judecata; b) executarea silită.
Prima fază (de judecată) cunoaşte de obicei mai multe momente:
- judecată în fond în faţa primei instanţe;
- judecată în apel;

52
 - judecată în recurs.
De regulă, împotriva unei hotărâri judecătoreşti civile se pot exercita două căi de atac
ordinare: apelul şi recursul, care se judecă de instanţe de judecată superioare celei ce a pronunţat
hotărârea criticată. Pentru anumite tipuri de cauze legea a prevăzut doar o singură cale de atac
ordinară şi anume recursul (de pildă: hotărârea prin care instanţa a soluţionat o cerere de
majorare a unei pensii de întreţinere se atacă doar în recurs).
Apelul sau recursul trebuie declarate de partea interesată în termen de 15 zile de la
comunicarea hotărârii. Declaraţia de apel/recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Regulile procesual civile se aplică atât în materia soluţionării cauzelor civile, cât şi a
celor de dreptul familiei, dreptul muncii ori drept comercial, cu unele mici derogări prevăzute
expres de lege. De pildă, pentru soluţionarea cauzelor în materie comercială, pe lângă regulile
procesual civile obişnuite, Codul de procedură civilă prevede reguli speciale în art. 720 1 – art.
72010, dintre acestea cea mai importantă fiind aceea care impune, anterior sesizării instanţei, ca
părţile litigante dintr-un raport comercial patrimonial să recurgă la o procedură prealabilă în
cadrul căreia să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă; numai în ipoteza eşuării
concilierii, reclamantul s-ar putea adresa instanţei.

6. Probaţiunea în dreptul civil

Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie legale şi temeinice, iar

pentru realizarea acestui lucru instanţa de judecată trebuie să stabilească exact situaţia de fapt pe
baza administrării unor probe sau dovezi.
Proba reprezintă atât un mijloc prin intermediul căruia se află adevărul, cât şi un
instrument prin care partea îşi dovedeşte susţinerile. Cele mai importante mijloace de probă sunt:
înscrisurile, martorii, prezumţiile, interogatoriul şi expertiza.
Înscrisurile se definesc ca fiind orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin
scriere cu mâna sau dactilografiere, cu orice litere sau sistem de scriere. Pot fi autentice sau
notariale, cum ar fi: donaţia, ipoteca, vânzarea-cumpărarea de terenuri. Nerespectarea formei
autentice atrage nulitatea absolută a actului dintre părţile contractante. Mai pot fi înscisuri sub
semnătură privată (orice înscis întocmit şi semnat de părţi fără intervenţia unui organ de stat),
care pentru a fi valabile trebuie să cuprindă în mod imperativ semnătura părţilor, să fie întocmite
în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt, să se menţioneze pe fiecare
dintre ele în câte exemplare s-au întocmit cu menţiunea bun şi aprobat şi data întocmirii.
Martorii nu sunt ei înşişi mijloc de probe ci declaraţia sau mărturia lor, care reprezintă
relatarea făcută de o persoană oral, în faţa organeloir de judecată despre un fapt trecut, precis şi
pertinent pe care îl cunoaşte.
În majoritatea litigiilor este admisă proba cu martori.
Prezumţiile sunt definite ca acele consecinţe pe care legea sau magistratul le trage dintr-
un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Cu titlu de exemplu menţionăm: prezumţia bunei
credinţe, prezumţia comunităţii de bunuri dobândite de soţi în timpul căsătoriei, prezumţia de
paternitate că soţul mamei este tatăl copiilor, prezumţia de nevinovăţie etc.
Expertiza este un mijloc de probă folosit pentru stabilirea adevărului în ceea ce priveşte
lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare se cer cunoştinţe de specialitate pe
care judecătorul nu le posedă. Expertiza se poate efectua în cele mai variate domenii de
activitate, cele mai frecvent întâlnite fiind cea medico-legală, în construcţii, contabilă,
topometrică etc.

53
 CAPITOLUL III. - PERSOANA FIZICA – Subiect de drept civil

I CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

1.1 Noţiune şi caractere juridice

Constituind parte componentă a capacităţii civile, capacitatea de folosinţă reprezintă

aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Ea este egală şi recunoscută tuturor
persoanelor, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, religie, origine sau grad de cultură.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este constituit din totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor civile în condiţiile legii, în cadrul unor raporturi juridice civile.
Decretul nr. 31/1954 prevede că drepturile civile ale persoanei fizice sunt recunoscute în
scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul general,
potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Aceste drepturi sunt ocrotite de lege şi pot fi
exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.
Pe lângă caracterul ei de legalitate, egalitate şi generalitate, capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice este inalienabilă şi intangibilă.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este determinată de însuşirea acestei
capacităţi de a fi reglementată numai prin lege, sub toate aspectele sale (instituire, început,
conţinut şi încetare), nefiind de domeniul voinţei persoanei.
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă din faptul că aceasta nu
poate forma obiectul unor acte juridice de renunţare din partea persoanei fizice. În susţinerea
celor afirmate menţionăm prevederile art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora
nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice reiese din faptul că nimeni nu
poate fi îngrădit in capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor şi în condiţiile prevăzute de
lege. Subliniem faptul că aceste îngrădiri ale capacităţii de folosinţă nu echivalează cu lipsirea
unei persoane fizice de capacitate de folosinţă.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă sunt încadrate în două categorii:
1. Îngrădiri cu caracter de sancţiune
Acestea sunt, de regulă, de natură penală. Există, însă, şi cazuri în care sancţiunile penale
pot avea şi caracter de sancţiune civilă şi de dreptul familiei.1Ca şi exemple din această categorie,
reţinem prevederile art. 64 C. penal, referitoare la pedeapsa penală accesorie a interzicerii unor
drepturi precum: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de stat, dreptul de a ocupa o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie
de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, drepturile părinteşti,
dreptul de a fi tutore sau curator.
2. Îngrădiri care au ca scop ocrotirea intereselor unor persoane sau/şi a unor interese generale

54
 Aceste îngrădiri a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se referă la incapacităţi
speciale de a încheia anumite acte juridice sau de a dobândi anumite drepturi. Ca şi exemple,
reţinem următoarele: minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai mult de jumătate
din bunurile de care ar putea să dispună dacă ar fi major; minorul de 16 ani nu poate dispune prin
testament în favoarea tutorelui său; medicii şi farmacistii nu pot primi donaţii sau legate de la
persoana pe care au tratat-o în boala în care aceasta a decedat; judecătorii, procurorii şi avocatii
nu pot cumpăra drepturi litigioase, a căror solutionare este de competenţa tribunalului judetean în
a cărui circumscripţie teritorială îşi exercită funcţia sau profesiunea; vânzarea nu se poate face
între soţi; minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze
obligaţia altuia.
Pe lângă aceste îngrădiri menţionate mai sus şi prevăzute de lege (îngrădiri legale),
întalnim şi îngrădiri convenţionale de a contracta, adică limitări convenite de părţi, dar care nu
constituie incapacităţi, ci numai obligaţii de a nu face (de exemplu, obligaţia de a nu încheia un
anumit contract).

1.2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Potrivit prevederilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 ,,capacitatea de folosinţă
începe de la naşterea persoanei”, ceea ce inseamna, că pentru a avea drepturi şi obligaţii, omul
trebuie să existe şi, ca să existe, trebuie să se nască viu. Un copil născut mort nu a fost niciodată
persoană fizica şi, ca atare, acesta nu a putut dobandi drepturi şi nu a putut avea obligaţii.
Art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 prevede că drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţiune, însa numai dacă el se naşte viu (testament, donaţii). Ne aflăm, astfel, în faţa unei
capacităţi de folosinţă anterioară naşterii (anticipate), care presupune îndeplinirea simultană a
condiţiilor următoare: sa fie vorba de dobândirea de drepturi de către copilul conceput, şi nu de
asumarea de obligaţii; copilul să se nască viu, şi nu viabil.

1.3. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

- Moartea. Declararea judecătorească a morţii

Potrivit legii, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea

acesteia. Decesul unei persoane fizice se stabileşte prin certificat medical constatator, care este
întocmit şi semnat de către un medic. În acest certificat constatator se va înscrie data la care a
avut loc decesul, care echivalează cu momentul în care a avut loc încetarea calităţii de subiect de
drept a persoanei fizice. Data consemnată în certificatul constatator va fi trecută în actul de deces
întocmit de ofiţerul de stare civilă, care va elibera, ulterior, certificatul de deces.
Există, însă, şi anumite situatii în care nu se poate stabili, prin constatare directă
(examinarea cadavrului), decesul unei persoane. Este cazul persoanei dispărute de la domiciliul
său, despre care nu se cunoaşte cu exactitate dacă se mai află în viaţă sau nu. Declararea
judecatorească a morţii persoanei dispărute va înlătura această incertitudine, care are drept
consecinţă încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei, întemeiată pe o prezumţie foarte
puternică de moarte a acesteia.

- Declararea judecătorească a dispariţiei

Declararea judecătorească a dispariţiei reprezintă o măsură de precauţie a legiuitorului,

înainte de a se proceda la declararea judecătorească a morţii. Precizăm, în acest sens, dispoziţiile
art. 16 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd că declararea morţii este precedată, de cele mai
multe ori, de hotărârea judecătorească, prin care cel care lipseşte de la domiciliul său este
declarat mai întâi dispărut. În împrejurări precum fapte de război, accidente de cale ferată,

55
naufragii sau alte împrejurări asemănătoare, măsura prealabilă a declarării dispariţiei devine
inutilă.
Instanţa de judecată poate pronunţa declararea dispariţiei unei persoane numai dacă sunt
îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) persoana lipseşte de la domiciliul său
b) a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că aceasta era în viaţă.
Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (soţul, copii, rude, creditori),
precum şi de procuror, instanţa competentă fiind cea pe raza căreia a avut domiciliul persoana
dispărută.

- Declararea judecatorească a morţii precedată de declararea dispariţiei

Pentru declararea judecatorească a morţii, pe lângă condiţia existenţei unei hotărâri

definitive de declarare a dispariţiei, mai trebuie îndeplinite cumulativ şi următoarele doua
condiţii: să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care reiese că persoana
disparută era în viaţă; să fi trecut şase luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care
s-a declarat dispariţia.

- Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei

Decretul nr. 31/1954 stabileşte că persoana disparută în cursul unor fapte de război, într-
un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare (accident
aviatic, inundaţii, cutremur), care îndreptaţeşte a se presupune decesul, poate fi declarată
decedată fără a se mai declara, în prealabil, dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia.

II. ATRIBUTELE PERSOANEI FIZICE

1. Numele

Numele reprezintă cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care se desemnează şi se

identifică o persoană fizică în familie şi societate.2
Decretul nr. 31/1954 prevede că orice persoană trebuie să poarte un nume. Persoana
fizică nu poate renunţa la nume şi nici nu îl poate înstrăina, excepţie făcând transmisiunea
numelui ca efect al filiaţiei şi „cedarea” lui la încheierea căsătoriei şi a adopţiei, precum şi
schimbarea lui pe cale administrativă.3
Numele are următoarele caractere juridice: absolut (opozabil erga omnes), inalienabil,
imprescriptibil, personal, universal şi unitar.

2. Domiciliul

Domiciliul, alături de nume, reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice,

servind la individualizarea acesteia în spaţiu.
Decretul nr. 31/1954 prevede că domiciliul unei persoane fizice este acolo unde aceasta
îşi are locuinţa statornică sau principală. În cazul în care o persoană fizică are mai multe locuinţe
aceasta îşi poate stabili domiciliul în oricare dintre ele.
Domiciliul are următoarele caractere specifice:
a) obligativitatea (orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu)
2
3

56
b) unicitatea (fiecare persoană fizică are un singur domiciliu)
c) stabilitatea (folosirea constantă a locuinţei o perioadă de timp îndelungat)
Domiciliul poate fi:
a) domiciliul de drept comun – reprezintă domiciliul ales de o persoană fizică după propria sa
voinţă şi care reprezintă locuinţa statornică
b) domiciliul legal – legea îl stabileşte anumitor persoane (de exemplu: domiciliul legal pentru
minori, interzisul judecătoresc, cel dispărut)
c) domiciliul ales (convenţional) – nu reprezintă un domiciliu propriu-zis, ci o convenţie în baza
căreia părţile pot deroga de la efectele normale ale domiciliului
d) reşedinţa – reprezintă locuinţa cu caracter temporar şi care nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru a putea fi considerată drept domiciliul al unei persoane

3. Starea civilă

Alături de nume şi domiciliu, starea civilă constituie un atribut de individualizare şi de

identificare a persoanei fizice, cuprinzând toate elementele care contribuie la determinarea
calităţii de subiect de drept a omului, permiţând individualizarea persoanei fizice în familie şi
societate. Elemente ale stării civile sunt: locul naşterii, vârsta, sexul, căsătoria, filiaţia. 4 (detalii
seminar)

III. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE

1. Noţiune, caractere juridice

Capacitatea de exercitiu este definită ca fiind aptitudinea unei persoane fizice de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile săvârşind acte juridice civile.
Această capacitate prezintă următoarele caractere juridice:
a. legalitatea – legea stabileşte începutul, conţinutul şi sfârşitul capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice
b. generalitatea – aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturile
civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte
juridice civile, cu excepţia celor interzise de lege
c. inalienabilitatea – nici o persoană fizică nu poate renunţa, nici total şi nici parţial,
la capacitatea de exerciţiu
d. intangibilitatea – nici o persoană fizică nu poate fi lipsită total sau parţial de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege
e. egalitatea – sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au
nici o înrâurire asupra capacităţii de exerciţiu.

2. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice reprezintă aptitudinea acesteia de a

dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea
personal şi singură a oricarui act juridic civil admis de lege.5
Potrivit prevederilor decretului nr. 31/1954, capacitatea deplină de exerciţiu începe de la
data cand persoana devine majoră, adică la implinirea vârstei de 18 ani.
4
5

57
 Excepţie: minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de
exerciţiu. Potrivit codului familiei, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu este unul foarte vast, constând în aptitudinea de a
încheia orice fel de act juridic civil: de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Capacitatea de exerciţiu deplină poate înceta, în mod definitiv sau temporar, în
următorele cazuri:
a. la data decesului sau a declarării judecatoreşti a morţii
b. prin punere sub interdicţie judecătorească
c. în cazul anulării căsătoriei intervenite înainte ca minorul să fi implinit 18 ani.

3. Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu

Următorele persoane fizice nu au capacitate de exerciţiu:

a. minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani (lipsa capacităţii de exerciţiu este
datorată vârstei)
b. persoana pusa sub interdicţie judecătorească (lipsa capacităţii de exerciţiu este
datorată alienaţiei sau debilităţii mintale)
Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice sunt îndeplinite de
reprezentanţii lor legali (părinţii sau tutorele, pentru minorii pânâ la 14 ani, şi tutorele pentru
interzişii judecătoreşti). Părinţii sau tutorele au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data cand el împlineşte vârsta de
14 ani.
Lipsa capacităţii de exerciţiu încetează în urmatorele situaţii:
a. la împlinirea vârstei de 14 ani de către minor
b. la data ridicării interdicţiei judecătoreşti
c. în ambele cazuri, prin moarte sau declarare judecătorească a morţii

4. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice reprezintă aptitudinea minorului în

vârstă de 14 până la 18 ani de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţiile civile prin încheierea actelor de drept civil cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau
tutorelui.
Reţinem că în această situaţie minorul participă personal la încheierea tuturor actelor
juridice, dar întrucât nu are încă vârsta majoratului se impune, o anumită asistenţă juridică din
partea părintelui sau a tutorelui. Încuviinţarea prealabilă se cere pentru fiecare act juridic în
parte.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice încetează:
a. la împlinirea vârstei de 18 ani
b. prin căsătoria minorului care a împlinit 16 ani
c. când minorul cu vârsta între 14-18 ani este pus sub interdicţie judecătorească
d. în cazul decesului sau al declarării judecătoreşti a morţii.
Actele juridice civile pe care le poate încheia personal şi singur minorul între 14-18 ani,
sunt:
a. actele de conservare şi actele mărunte (cumpărarea de rechizite, bilete de transport
în comun, cumpărături în magazine)
b. testamentul, care se întocmeşte şi se revocă de către minor personal şi singur, daca
a împlinit vârsta de 16 ani, fără ca acesta să poată dispune prin testament de mai
mult de jumătate din bunurile de care poate dispune majorul prin testament şi în
nici un caz în favoarea tutorelui său
c. actele de administrare a patrimoniului, dacă acestea nu sunt lezionare pentru minor

58
 Actele juridice pe care le poate încheia personal minorul între 14-18 ani, dar cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sunt actele de administrare, referitoare la un bun
determinat, dar şi cele care privesc patrimoniul în sens larg.
Actele juridice civile pe care le poate încheia minorul cu vârsta între 14-18 ani numai cu
prealabila încuviinţare a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare sunt actele juridice de
dispoziţie, respectiv de înstrâinare, gajare, renunţare etc. Dacă actul pe care minorul urmează a-l
încheia face parte din actele pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, atunci va fi necesară şi prealabila încuviinţare a acesteia. Autoritatea tutelară va acorda
încuviinţarea pentru fiecare act în parte şi numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un
folos neîndoielnic pentru minor.
Potrivit prevederilor codului familiei, tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la
drepturile patrimoniale ale acesteia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de
a adminstra.
Actele juridice interzise minorului de 14-18 ani sunt prevăzute de art.128 şi art.133 din
codul familiei. Astfel este interzis să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie
dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, de cealaltă parte. De asemenea,
minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia.
Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice este nulitatea relativă (anulabilitatea).

IV. OCROTIREA MINORULUI

1. Ocrotirea părintească

Ocrotirea părintească6 este reglementată în titlul III, capitolul 1, secţiunea 1 din codul
familiei, precum şi în O.G. nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.
Următoarele principii guvernează ocrotirea părintească:
a. drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor
b. principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părintesti – în exerciţiul
drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale
c. principiul separaţiei patrimoniului copilului de acela al părinţilor săi – părintele nu
are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor
părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi întreţinere
d. copilul minor din afara căsătoriei are aceeaşi situaţie ca şi copilul din căsătorie –
copilul din afara căsătoriei, a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească, are faţă de părintele şi rudele acestuia aceeaşi situaţie ca
şi situaţia legală a unui copil din căsătorie
e. exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub controlul statului – autoritatea
tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în
care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.

2. Ocrotirea minorului prin tutelă

Tutela minorului, ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale care

reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi, o persoană căreia i
s-a atribuit funcţia de tutore, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii
tutelare.7
6
7

59
 Tutela prezintă următoarele caractere juridice:
a. legalitatea – legea stabileşte cazurile de deschidere a tutelei, procedura de numire a
tutorelui, obligaţiile tutorelui, încetarea tutelei.
b. obligativitatea – cel numit tutore nu poate refuza această sarcina, decât cu anumite
excepţii: cel care are vârsta de 60 ani împliniţi; femeia însărcinată sau mama unui
copil mai mic de 8 ani; cel care creşte sau educă 2 sau mai mulţi copii; cel care
exercită o altă tutelă sau o curatelă; cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului
îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau
din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
c. gratuitatea – tutela este o sarcină gratuită
d. caracterul personal – obligativitatea îndeplinirii sarcinii de tutore de către cel
desemnat.
Următoarele principii guvernează instituţia tutelei:
a. principiul generalităţii – tutela se instituie de fiecare dată când un minor este lipsit
de ocrotirea părintească
b. principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al minorului – are ca scop
creşterea, educarea şi pregătirea profesională a acestuia
c. principiul independenţei patrimoniale dintre minor şi tutore
d. principiul controlului permanent exercitat de către stat, prin organele de autoritate
tutelară, asupra modului cum se realizează ocrotirea minorului prin tutelă
Încetarea funcţiei tutorelui şi încetarea tutelei are loc în următorele cazuri:
a. moartea tutorelui
b. îndepărtarea de la tutelă
c. înlocuirea tutorelui
d. în locul tutorelui unui minor a fost numit un nou tutore ca urmare a punerii sub
interdicţie acelui minor
e. dobândirea capacităţii de exerciţiu depline, prin implinirea vârstei de 18 ani sau în
cazul minorului sub 18 ani, prin căsătorie
f. stabilirea filiaţiei minorului faţă de cel puţin unul din părinţi
g. ridicarea decăderii din drepturile părinteşti pentru cel puţin un părinte
h. ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin un părinte
i. reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii dispăruţi sau declaraţi morţi
j. moartea minorului

V. OCROTIREA BOLNAVILOR PSIHICI

1. Interdicţia judecătorească

Interdicţia judecătorească reprezintă o instituţie de ocrotirea a persoanelor fizice care,

datorită stării de alienaţie sau debilitate mintala, sunt lipsite de discernământul cerut în mod
normal pentru ca cineva să se bucure de o capacitate de exerciţiu deplină8.
Interdicţia este reglementată de codul familiei (art. 142-151) şi de decretul nr. 32/1954
(art. 30-35).
Pentru a putea fi pronunţată punerea sub interdicţie de către instanţa de judecată, trebuie
îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a. persoana care urmează să fie pusă sub interdicţie trebuie să fie lipsită de
discernământ
b. lipsa de discernământ să o pună în imposibilitate de a se îngriji singură de
interesele sale
8

60
 c. lipsa discernământului să se datoreze alienaţiei sau debilităţii mintale.
Precizăm că din momentul punerii sub interdicţie, persoana respectivă este prezumată ca
fiind total şi definitiv lipsită de capacitate de exerciţiu fără să conteze faptul că are sau nu
momente de luciditate. Astfel, interzisul nu poate încheia valabil acte juridice decât numai prin
tutorele său.
În caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelară
va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a
fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor. 9 În momentul în care hotărârea de punere
sub interdicţie a rămas definitivă, aceasta va fi comunicată de instanţa judecătorească autorităţii
tutelare pentru a fi desemnat un tutore şi pentru a se dispune ridicarea curatelei, dacă aceasta a
fost instituită.
Încetarea interdicţiei judecătoreşti are loc în următoarele cazuri:
a. moartea interzisului
b. declararea judecătorească a morţii celui pus sub interdicţie
c. ridicarea ei pe cale de hotărâre judecătorească.

VI. CURATELA

Curatela reprezintă instituţia juridică de drept civil prin care se realizează ocrotirea unor
persoane fizice care, aflându-se în anumite situaţii speciale, prevăzute de lege nu pot să işi
exercite drepturile şi să işi apere interesele.10
Curatela este de două feluri:
a. curatela propriu-zisă
b. curatela specială
Curatela persoanelor cu capacitate de exerciţiu deplină (curatela propriu-zisă) se
instituie pentru ocrotirea unei persoane care are capacitate deplină de exerciţiu, dar se află în
imposibilitate (de durată sau accidentală) de a-şi apăra singură interesele şi de a-şi administra
patrimoniul.
Cazurile de curatelă a persoanelor capabile sunt următoarele:
a. curatela persoanelor aflate în neputinţă fizică - se instituie atunci când o persoană,
din cauza unor deficienţe fizice (bătrâneţe, boală, infirmitate fizică), deşi capabilă,
nu poate personal să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii
normale şi, din motive obiective, nu-şi poate numi un reprezentant.
b. curatela pentru cazuri urgente – se instituie atunci când, datorită bolii sau altor
motive, o persoană capabilă, nu poate nici personal şi nici prin reprezentant să ia
măsurile necesare în cazurile a căror rezolvare nu suferă amânare.
c. curatela persoanei care lipseşte de la domiciliu – se instituie în cazul în care o
persoană capabilă, fiind determinată sa lipsească o perioadă îndelungată de timp
de la domiciliul său, nu a desemnat un mandatar general
d. curatela dispărutului – se instituie în cazul în care o persoană capabilă a dispărut
fără a se mai avea ştiri despre ea şi nu a desemnat un mandatar general
e. curatela instituită în cazul procedurii succesorale notariale – această curatela
prezintă următoarele caracteristici: are loc numai atunci când nu există un
custode; când conservarea şi administrarea bunurilor succesorale necesită
îndeplinirea anumitor operaţiuni şi cheltuieli; numirea curatorului o face notarul
public şi nu autoritatea tutelară; curatela este specială11

10
11

61
 f. curatela succesiunii acceptate sub beneficiul de inventar – pentru instituirea acestui
caz de curatelă, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
moştenirea să fie deferită unui singur moştenitor; confuziunea dintre patrimoniul
acestuia şi mostenire să nu fie posibilă, întrucât moştenirea a fost acceptată sub
beneficiu de inventar; moştenitorul beneficiar să exercite o acţiune împotriva
moştenirii12
g. curatela surdo-mutului - surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o
donaţie decât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară dupa
regulile stabilite pentru minori.
Curatela persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (curatela specială) poate fi instituită în urmatoarele cazuri prevăzute de lege:
a. curatela provizorie instituită până la numirea tutorelui – până la numirea tutorelui,
autoritatea tutelară este obligată sa ia măsurile provizorii cerute de interesele
minorului, respectiv desemnarea unui curator
b. curatela instituită în cazul în care părinţii sau tutorele nu-şi pot îndeplini temporar
atribuţiile - autoritatea tutelară va putea institui curatela dacă din anumite motive
obiective, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în
numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte se încuviinţează
c. curatela în caz de contrarietate de interese între tutore şi cel aflat sub ocrotirea sa
– în cazul în care între tutore şi minor se ivesc interese contrare, dar care nu sunt
dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, autoritatea tutelară va numi
un curator
d. curatela provizorie în cursul procesului privitor la punerea sub interdicţie – în caz
de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea
tutelară va desemna un curator, atât pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea
celui a cărui interdicţie a fost cerută, cât şi pentru administrarea bunurilor.
Curatela poate înceta în următoarele cazuri:
a. la cererea curatorului
b. la cererea celui reprezentat, prin retragerea consimţământului (revocarea
mandatului), ducând la înlocuirea curatorului desemnat iniţial
c. moartea curatorului
d. intervenirea unei hotărâri judecătoreşti de punere sub interdicţie

CAPITOLUL IV. PERSOANA JURIDICA – Subiect de drept civil

12

62
 I.Noţiune,elemente constitutive,enunţare şi clasificare

1.Noţiunea de persoană juridică

În lipsa unei definiţii legale a persoanei juridice,în literatura de specialitate au fost

formulate mai multe definiţii pentru acest subiect de drept.
În doctrina noastră actuală,este dominantă concepţia potrivit căreia,pentru dreptul
civil,”persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care,
întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile”.
Sediul principal al materiei referitoare la persoana juridică în dreptul nostru îl constituie
Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice (art.2 şi art. 25-53).

2.Elementele constitutive ale persoanei juridice

Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele

cerinţe, cumulativ:
-a) să aibă o organizare proprie (de sine stătătoare);
-b) să aibă un patrimoniu propriu;
-c) să aibă un scop propriu.

a) Organizarea proprie(de sine stătătoare)

Prin organizare proprie se înţelege acel element constitutiv al persoanei juridice care
constă în structura internă, modul de alcătuire al organelor de conducere, atribuţiile lor, fapt ce
permite entităţii să se înfăţişeze, în raporturile cu alte subiecte de drept , ca un ansamblu unitar.
Organizarea de sine stătătoare este stabilită fie prin actul de dispoziţie al organului de stat
competent în temeiul căruia persoana juridică ia fiinţă, fie prin actul de constituire şi statutul
acesteia.

b) Patrimoniul propriu

Patrimoniul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care constă in
totalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor patrimoniale ce au ca titular pe chiar persoana
juridică.
Ca orice patrimoniu,şi patrimoniul persoanei juridice este format din două laturi: latura
activă(toate drepturile patrimoniale ale persoanei juridice) şi latura pasivă(toate obligaţiile
evaluabile în bani ale persoanei juridice, indiferent de natura contractuală sau extracontractuală a
acestora).
Patrimoniul propriu permite persoanei juridice să participe la circuitul civil, cu precădere
în raporturile juridice patrimoniale, în nume propriu, şi, totodată să aibă o răspundere
patrimonială proprie.Aşadar, spre exemplu, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr.15/1990, uzinele,
fabricile, serviciile şi sucursalele care se înfiinţează în cadrul regiilor autonome,nu au calitatea de
persoane juridice, deşi au o anumită organizare şi un obiect de activitate, tocmai pentru ca nu au
un patrimoniu propriu distinct.

În sistemul nostru juridic, patrimoniul persoanelor juridice se întemeiază, după caz, pe

dreptul de proprietate sau alte drepturi reale (dreptul de folosinţă) şi diferite drepturi de creanţă.

63
 c) Scopul propriu

Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice prin care se desemnează
obiectul de activitate al acesteia.El reprezintă însăşi raţiunea existenţei unei persoane juridice.
Actele normative în vigoare nu utilizează noţiunea de „scop”, ci noţiunea de „obiect de
activitate”.De exemplu, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 prevede că „Prin actul de înfiinţare al
regiei autonome se va stabili obiectul său de activitate”.
Pentru a fi în acord cu normele juridice în vigoare,scopul unei persoane juridice trebuie
să îndeplinească două condiţii: să fie determinat şi în conformitate cu interesul general (licit şi
moral).
În funcţie de natura conţinutului său , scopul poate fi: patrimonial (economic) sau
nepatrimonial (neeconomic, social cultural).
Dupa modul său de determinare, scopul persoanei juridice poate fi: generic, stabilit pe
cale normativă pentru anumite clase (categorii) de persoane juridice şi individual (concret),
stabilit pentru fiecare persoană juridică în parte, prin actul de înfiinţare sau statut.
Scopul propriu al persoanei juridice are o importanţă deosebită, deoarce el stabileşte
limitele capacitaţii de folosinţă ale acesteia.

3.Enumerarea şi clasificarea persoanelor juridice

În art. 26 din Decretul nr.31/1954 sunt enumerate principalele persoane juridice :

a) Statul

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954,”Statul este persoană juridică în raporturile
juridice în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii”.Astfel,
statul este titularul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de
interes naţional,cât şi titularul dreptului de proprietate privată asupra altor bunuri;încheie diverse
acte juridice cu alte persoane juridice sau cu persoane fizice (de exemplu, închirierea sau
concesionarea unui bun proprietatea statului);răspunde patrimonial pentru erorile judiciare
săvârşite în procesele penale, constând în condamnarea sau luare unei măsuri preventive pe
nedrept (art. 504 şi urm.C.pr.p.); dobândeşte moştenirile vacante (art.680 C.civ.), în sensul că
patrimoniul succesoral , în tot sau,după caz, în parte, trece în prorietatea statului atunci când nu
există moştenitori.
Conform aceluiaşi art.25 din Decretul nr. 31/1954, statul „ participă în astfel de
raporturi prin Ministerul Finanţelor,afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe
în acest scop.”

b) Organele puterii legislative

În această categorie este inclus Parlamentul,”organul reprezentativ suprem al poporului

român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”(art.61 alin.1din Constituţie).Parlamentul este
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, ambele înzestrate cu personalitate juridică; De
asemenea, are personalitate juridică şi Consiliul Legislativ, care este organul consultativ de
specialitate al Parlamentului.

c) Organele puterii executive

64
 Din această categorie fac parte: Preşedintele României, Guvernul României care este
organul central al puterii executive care exercită administraţia publică pe întreg teritoriul ţării.
Tot în această categorie sunt incluse ministerele si alte organe centrale ale administraţiei de stat
din subordinea Guvernului, autorităţile administrative autonome, nesubordonate Guvernului,
pecum Banca Naţională a României, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informaţii,etc.

d) Organele puterii judecătoreşti - sunt incluse: Ministerul Public, Curtea Supremă de Justiţie,
Curţile de Apel (în număr de 15 în toată ţara), Parchetul General al României şi parchetele de pe
lângă Curţile de Apel, precum şi Tribunalele judeţene şi Parchetele de pe lângă acestea.

e) Unităţile administrativ-teritoriale

Personalitatea juridică a unităţilor administrativ-teritorială rezultă din prevederile art.4 alin.1

din Legea nr.69/1991, conform căruia „comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice”,
precizându-se în continuare, în alin.2, în ce constă patrimoniul acestora.

f) Alte persoane juridice de stat - sunt incluse regiile autonome şi societăţile comerciale cu
capital de stat, înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, precum şi
instituţiile bugetare de stat din domeniile învătământ, sănătate, ştiinţa, cultură, etc.

g) Cooperativele şi uniunile de cooperative

Acestea sunt persoane juridice în conformitate cu reglementările date de Decretul-Lege

nr.66/1990,modificat prin Legea nr.34/1993 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti şi Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi
de credit.

h) Partidele politice,sindicatele şi alte organizaţii

i)Societăţile comerciale şi agricole - îşi au reglementarea în Legea societăţilor comerciale

nr.31/1990, iar societăţile agricole în legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de
asociere în agricultură.

j) Asociaţiile şi fundaţiile - reglementate de O.G nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

k) Cultele religioase -constituie o categorie aparte de persoane juridice cu trăsături specifice.

Persoanele juridice se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:

1. după forma dreptului de proprietate:

a) persoane juridice de stat : statul, organele de stat ale celor trei puteri, unităţile
administrativ-teritoriale ,instituţiile de stat, regiile autonome şi societăţile comerciale cu
capital de stat.
b) persoane juridice particulare(private) : societăţiile comerciale agricole, cultele
religioase, organizaţiile cooperatiste, partidele politice, organizaţiile profesionale(uniuni,
sindicate, asociaţii, ligi).
c) persoane juridice cu participare străină, adică cele înfiinţate prin participarea de asociaţi
români şi străini sau numai străini.

2. în funcţie de regimul juridic aplicabil,distingem:

65
a) persoane juridice de drept public care se creaza prin lege(unităţile administrativ-
teritoriale, organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti etc), sau prin actul
organului de stat competent (regiile autonome, societăţiile comerciale cu capital de stat,
instituţiile de stat etc)
b) persoane juridice de drept privat care se creaza şi organizează, potrivit legii, prin acte de
asociere a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice (asociaţii, fundaţii, societăţi
comerciale, societăţi agricole, etc.)

3. în raport de natura scopului lor ,persoanele juridice pot fi clasificate în:

a) persoane juridice cu scop patrimonial (economic), cum sunt: regiile autonome,
societăţile comerciale, societăţile agricole etc.
b) persoane juridice cu scop nepatrimonial (neeconomic,social,cultural), cum sunt:
instituţiile de stat (învăţământ,cultură), partidele politice, sindicatele, fundaţiile etc.

4. după corelaţia dintre ele,persoanele juridice se clasifică în:

a) persoane juridice principale;
b) persoane juridice anexă (regimul juridic al persoanelor juridice anexă este, de regulă,
acelasi ca al persoanei juridice principale)..

5. după naţionalitate lor , persoanele juridice se împart în:

a) persoane juridice române;
b) persoane juridice străine.

Această ultimă clasificare prezintă importanţă din punct de vedere a capacităţii juridice
civile a persoanelor juridice, pentru că, spre exemplu, conform art.3 alin.1 din Legea
nr.54/1998, „..persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte
juridice între vii sau pentru cauză de moarte”.

II Atributele de identificare a persoanei juridice

1. Consideraţii generale
Prin identificarea persoanei juridice se înţelege individualizarea acesteia în raporturile
juridice la care participă ca subiect de drept distinct.
Atributele (mijloacele) de identificare a persoanelor juridice sunt: denumirea şi sediul
(aşa cum în cazul persoanelor fizice sunt numele şi domiciliul).Aceste mijloace de
identificare trebuie completate şi de alte elemente de identificare specifice, cum sunt:
naţionalitatea, contul la bancă, firma şi marca, telefonul, telexul şi faxul.

2. Denumirea

Denumirea ar putea fi definită ca fiind cuvântul sau cuvintele prin care se

individualizează o persoană juridică.Aceasta corespunde numelui pentru persoana fizică.
Denumirea persoanei juridice poate îmbrăca diferite forme: poate exprima domeniul în
care persoana în cauză îşi desfaşoară activitatea (Societatea Comercială „Avicola”), poate lua
numele unei persoane fizice (Universitatea „Petre Andrei”), a unui eveniment
(1Decembrie),etc.
Potrivit art. 38 din Decretul nr.31/1954.”persoana juridică va purta denumirea stabilită
prin actul care a înfiinţat-o prin statut .O dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei
juridice, se va trece în registru şi denumirea ei.”

66
 Pentru societatea cu răspundere limitată va trebui arătat şi capitalul social, iar pentru
societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se va arăta şi capitalul social, din care cel
efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanţ aprobat.

3. Sediul

Persoana juridică are un sediu, la fel cum persoana fizică are un domiciliu.Acesta este cel
de-al doilea atribut de identificare a persoanei juridice, care serveşte la individualizarea în spaţiu
a subiectului colectiv de drept civil. El se precizează prin indicarea localităţii, a străzii, a
numărului, etc.
În literatura de specialitate este statuat că sediul persoanei juridice este locul unde se
găseşte organul care-i conduce activitatea.
Sediul, fiind un drept personal nepatrimonial, prezintă aceleaşi caractere juridice ca şi
domiciliul persoanei fizice, şi anume: obligativitatea, stabilitatea, unicitatea şi opozabilitatea.
Există două moduri distincte de stabilire a sediului:
a) prin actul de înfiinţare, adică prin actul de dispoziţie al organului
competent (cazul persoanelor juridice de drept public);
b) prin statut, în cazul persoanelor juridice a căror constituire implică
manifestarea de voinţă (cazul persoanelor juridice private).
Persoana juridică, uneori, poate avea, pe lângă sediul principal, şi un sediu secundar,
atunci când aceasta îşi desfăşoară activitatea în mai multe locuri, însă, sediul principal e cel care
primează.
Ca şi domiciliul persoanei fizice, şi la persoana juridică vorbim de sediu de drept comun
(legal), care este obligatoriu şi de sediu convenţional (ales), care este facultativ. Primul este
stabilit prin actul de înfiinţare sau statut, iar celălalt este sediul convenit de părţi pentru un act
sau anumite acte juridice.
În ceea ce priveşte shimbarea sediului, în lipsa unei reglementări speciale, aceasta se va
face după regulile menţionate la stabilirea lui, iar publicitatea stabilirii acestuia va fi aplicabilă şi
schimbării, respectiv prin înregistrarea ori înscrierea în registru (după caz).

3. Alte elemente de identificare a persoanei juridice

Pe lângă denumire şi sediu care sunt elemente generale şi obligatorii pentru identificarea
unei persoane juridice, există şi alte elemente care pot servi la identificarea acesteia, printre care
şi naţionalitatea, adică apartenenţa unei persoane juridice la un anumit stat şi,prin aceasta, la un
sistem de drept naţional.
Naţionalitatea are incidenţă directă asupra capacităţii juridice (inclusiv a celei civile) a
persoanei juridice, deoarece, din punct de vedere al aplicării lor, legile unui stat se aplică diferit
anumitor categorii de persoane juridice.
Prin prisma raporturilor patrimoniale la care participă, persoana juridică se identifică, şi
prin indicarea contului la bancă. Pe baza contractului de cont bancar persoana juridică se
individualizează prin indicarea unui simbol cifric şi al sucursalei băncii.
Individualizarea persoanelor juridice care desfăsoară o activitate economică asemănătoare
se poate obţine şi cu ajutorul unor semne exterioare uşor perceptibile,denumite mărci.
Alături de marcă şi firmă, în literatura noastră juridică se mai adaugă, ca mijloace moderne
care servesc la identificarea pesoanei juridice simbolurile cifrice (telefonul, telexul, faxul).

67
 III. Înfiinţarea persoanei juridice

1. Consideraţii generale

Prin înfiinţarea persoanei juridice, se înţelege crearea, în condiţiile legii a unui subiect
colectiv de drept civil.
Sunt situaţii în care înfiinţarea unei persoane juridice presupune un singur act juridic, însă, in
alte situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice presupune o serie de operaţiuni juridice, care,
numai luate împreună, conduc la crearea persoanei juridice respective.
De reţinut că nu se poate neglija rolul statului în ceea ce priveşte înfiinţarea persoanelor
juridice. Participarea statului la aceste procese poate îmbrăca fie forma emiterii unui act de
înfiinţare, concretizat în actul de dispoziţie al organului competent, fie forma unui control al
legalităţii, constând într-o verificare a existenţei condiţiilor prevăzute de lege, fie forma unui
control atât al legalităţii, cât şi al oportunităţii înfiinţării persoanei juridice (utilitatii persoanei
juridice).

2. Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice

Dispoziţiile generale referitoare la înfiinţarea persoanelor juridice sunt cuprinse în Decretul

nr.31/1954 (există însă numeroase norme speciale referitoare la înfiinţarea anumitor categorii de
persoane juridice), din care rezultă patru moduri de înfiinţare a persoanelor juridice si anume:
a) prin actul de dispoziţie al organului de stat competent ;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent a
verifica legalitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare recunoscut);
c) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului
competent a aprecia oportunitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare autorizat);
d) printr-un alt mod reglementat de lege.

A. Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de dispoziţie al organului de stat competent

Prin actul de dispoziţie al organului de stat competent trebuie să se înţeleagă legea, hotărârea
Guvernului, hotărârea consiliului judeţean (Consiliului General al Municipiului Bucureşti), ori
local. Acest mod este specific pentru înfiinţarea persoanelor juridice de stat.

B. Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de înfiinţare recunoscut - presupune, pe de o

parte atât actul de constituire adoptat de adunarea generală sau, după caz, conferinţă ori congres,
cât şi statutul organizaţiei (aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte, generic, actul de
înfiinţare), iar, pe de altă parte,actul prin care organul competent recunoaşte actul de înfiinţare,
cu precizarea că organul competent verifică doar legalitatea actului de înfiinţare, nu şi
oportunitatea acestuia.
Pentru înfiinţarea completă a persoanei juridice supuse acestui mod de înfiinţare mai sunt
necesare înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (la organul fiscal) şi înmatricularea la
registrul comerţului.
C .Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de înfiinţare autorizat

Acest mod de înfiinţare a persoanei juridice presupune, pe de o parte, actul de înfiinţare

(actul constitutiv), care este format din din actul de constituire (de regulă contract de societate
sau contract de asociere) şi din statut, iar, pe de altă parte, autorizarea, care este actul ce provine
de la o instanţă judecătorească ori, după caz, de la un organ al puterii executive.

68
 Dintre persoanele juridice supuse înfiinţării prin actul de înfiinţare autorizat, menţionăm:
- partidele politice, care dobândesc personalitate juridică de la data definitivării hotărârii
instanţei de admitere a cererii de înregistrare, această cerere fiind de competenţa, în primă
instanţă, a Tribunalului Bucureşti.
- sindicatele, care dobândesc personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special
ţinut de instanţa judecătorească a hotărârii definitive de admitere a cererii de înscriere,
cerere care se soluţionează, în primă instanţă de judecătoria în a cărei circumscripţie va fi
sediul sindicatului.
- societaţile comerciale, care devin persoane juridice de la data înregistrării în registrul
comerţului.
- societăţile agricole, care dobândesc personalitate juridică de la data înscrierii în registrul
anume rezervat acestora, înscriere care se dispune, prin încheiere, de judecătoria în raza
căreia îşi va avea sediul societatea.
- camerele de comerţ bilaterale din România, care dobândesc personalitate juridică la data
înregistrării lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

C. Înfiinţarea persoanei juridice prin alt mod reglementat de lege - au fost create, ca
persoane juridice:
- statul român, care este declarat direct de lege ca având personalitate juridică;
- misiunile diplomatice şi oficiile consulare, care potrivit legii( L.37/1991) se înfiinţează
prin decret prezidenţial, la propunerea Guvernului;
- asociaţiile de locatari, care s-au înfiinţat de drept.

IV Capacitatea persoanei juridice

1. Capacitatea de folosinţă

Atât persoanele fizice, cât şi cele juridice au capacitate de folosinţă şi capacitate exerciţiu
care împreună, alcătuiesc capacitatea civilă, parte a capacităţii juridice a subiectului de drept.
Prin capacitate de folosinţă a persoanei juridice, se înţelege acea parte a capacităţii civile
care constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice prezintă următoarele caractere juridice:
- legalitate - este acel caracter ce constă în faptul că numai prin acte normative se
reglementează toate aspectele referitoare la instituirea , începutul, conţinutul şi încetarea
acestei capacităţi;
- inalienabilitate - constă în aceea că persoana juridică nu poate s-o înstrăineze, s-o cedeze,
după cum nu poate renunţa la ea în tot sau în parte;
- intangibilitate - este caracteristica acesteia de a nu i se putea aduce limitări (îngrădiri)
decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege;
- generalitate - constă în aceea că prin această capacitate se exprimă aptitudinea abstractă a
persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii civile în general.

Trebuie să facem distincţie între : începutul capacităţii de folosinţă deplină şi începutul

capacităţii de folosinţă limitată (restrânsă, anticipată de lege), astfel:

Începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice

În ceea ce priveşte începutul capacităţi de folosinţă deplina, prevederile Decretului
nr.31/1954 face distincţie între persoanele juridice supuse înregistrării şi celelalte persoane
juridice (care nu sunt supuse înregistrării).

69
 Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de
folosinţă(deplină) de la data înregistrării lor.
Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de
modul de înfiinţare aplicabil, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau, după caz, de
la data recunoaşterii actului de înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării, de la data îndeplinirii
altei cerinţe pe care legea o prevede.
Capacitatea deplină de folosinţă a persoanei juridice înceteză odată cu încetarea persoanei
juridice.

Începutul capacităţii de folosinţă limitată

Capacitatea de folosinţă limitată este reglementată prin Decretul nr.31/1954 si se mai
numeşte şi capacitate de folosinţă restrânsă sau anticipată.
Capacitatea de folosinţă limitată se dobandeşte de la data actului de dispoziţie al
organului de stat competent (de exemplu în cazul unei regii autonome), a actului de înfiinţare ce
urmează a fi recunoscut (spre exemplu în cazul organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti), sau,
după caz, a actuluide înfiinţare ce urmează a fi autorizat (de exemplu, în cazul unei fundaţii)
Capacitatea restrânsă de folosinţă a persoanei juridice încetează o data cu dobandirea
deplina a capacitatii de folosinţă.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se exprimă in aptitudinea acestui
subiect de drept de a avea toate drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale, indiferent de izvorul
acestor drepturi( legea, actul juridic şi faptul juridic în sens restrâns).

2. Capacitatea de exerciţiu

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice constă în încheierea de acte juridice

generatoare de drepturi şi obligaţii, îndeplinite de organele de conducere ale acesteia. Ea se
dobandeste o data cu desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice.
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de acte juridice
civile, acte a caror esenţă o reprezintă manifestarea de voinţă.
Legiuitorul a adoptat solutia considerării voinţei unei persoane sau a unor persoane fizice din
cadrul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa persoanei juridice respective.
Regulile generale referitoare la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice sunt inscrise in
art. 35 din Decretul nr.31/1954 :
- persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale de conducere;
- actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au
fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi;
- faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică,
dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor;
- faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de
terţi cât şi faţă de persoana juridică.

Începutul capacităţii de exerciţiu

Deoarece nu există dispoziţii legale exprese care să stabilească momentul de la care începe
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, în literatura de specialitate sunt formulate doua
opinii:
- într-o primă opinie, se consideră că momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu
momentul dobândirii capacităţii de folosinţă de către persoana juridică.
- potrivit celeilalte opinii, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice s-ar dobândi de la data
desemnării organelor sale de conducere.

70
 A fost acceptata concepţia potrivit căreia începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice este dat de momentul înfiinţării acesteia, însă, realizarea efectivă a capacităţii de
exerciţiu astfel dobândită este condiţionată de desemnarea persoanelor fizice învestite cu atribuţii
de organe de conducere13.
Din perspectiva capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, atunci cand ne referim la
organele de conducere, nu avem în vedere un subiect de drept distinct, ci o parte componentă a
persoanei juridice a cărei capacitate se pune în valoare prin organele sale de conducere.
Aşadar, titular al capacităţii este chiar persoana juridică, iar nu organul (sau organele) sale de
conducere.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de:
- capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ;
- pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât capacitatea de
folosinţă, atât în privinţa capacităţii de folosinţă anticipate, cât şi a capacităţii depline de
folosinţă.

Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice- momentul la care încetează

capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu momentul la care încetează
capacitatea sa de folosinţă; deci, încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice are loc
odată cu încetarea persoanei juridice însăşi.

V Reorganizarea persoanei juridice

1. Noţiunea şi importanţa reorganizării

Reorganizarea poate fi definită ca un proces de contopire sau de divizare, în care sunt

antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.În cadrul acestui
proces se produc unele modificări care afectează persoanele juridice participante.
Aşa cum reiese şi din definiţie, nu poate fi vorba de o reorganizare, în sensul juridic, atunci
când se produc unele modificări în interiorul unei singure persoane juridice (se înfiinţează sau se
desfiinţează o secţie), caz în care vorbim de o reorganizare internă.
Reorganizarea persoanelor juridice, în general, este impusă de nevoile socio-economice, în
continuă mişcare si transformare.

2. Formele de reorganizare a persoanei juridice

În sistemul românesc de drept există două forme de reorganizare a persoanelor juridice:
comasarea şi divizarea.

A. Comasarea
Conform art.41 din Decretul nr.31/1954, comasarea se face prin :
a) absorbtia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică;
b) fuziunea mai multor persoane juridice, pentru a alcătui o persoană juridică nouă.

a) Absorbţia ca formă a comasării, constă în încorporarea unei persoane juridice,

care îşi încetează existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi sporeşte astfel activitatea.
Aşadar, în cazul absorbţiei nu dispar toate persoanele juridice implicate în această formă
de reorganizare, ci numai persoana juridică absorbită; în schimb, persoana juridică
absorbantă îşi continuă existenţa ca subiect de drept.

13

71
 b) Fuziunea este acea formă de comasare care constă în unirea(contopirea) a două
sau mai multe persoane juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă
persoană juridică. Astfel că, în această formă de reorganizare dispar, ca subiecte de drept,
toate persoanele juridice implicate, iar în locul lor apare o nouă persoană juridică - deci un
subiect de drept distinct de cele existente anterior.

B. Divizarea

Divizarea, potrivit prevederilor din Decretul nr.31/1954, înseamnă împărţirea patrimoniul

unei persoane juridice şi transmiterea fracţiunilor patrimoniale astfel obţinute către una sau mai
multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.
Divzarea poate fi: totală sau parţială.
Divizarea totală este acea formă de divizare care constă în împrăţirea întregului
patrimoniu al unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, între două sau mai multe
persoane juridice existente sau care iau astfel naştere.
Prin urmare, persoana juridică supusă divizării totale dispare ca subiect de drept, însă,
apariţia unui nou subiect de drept nu este de esenţa divizării totale, deoarece patrimoniul poate fi
transmis către două (sau mai multe ) subiecte de drept deja existente şi care nu vor suferi decât
modificări cantitative.

Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi din
patrimoniu unei persoane juridice, care îşi menţine fiinţa, şi transimiterea acestei părţi către una
sau mai multe persoane juridice existente sau care se înfiinţează în acest fel. Aşadar, persoana
juridică supusă divizării parţiale nu dispare ca subiect de drept, ci îşi continuă existenţa, însă cu
un patrimoniu diminuat.

VI Încetarea persoanei juridice

Prin încetarea persoanei juridice se înţelege sfârşitul calităţii de subiect colectiv (sau
individual) de drept civil.
Comasarea şi divizarea nu sunt moduri de încetare, ci de reorganizare a persoanei
juridice.
Modurile de încetare a persoanei juridice sunt: dizolvarea şi transformarea.
Organul competent să decidă încetarea persoanei juridice, este, de regulă, acelaşi organ
care a hotărât înfiinţarea ei.

1. Dizolvarea personei juridice

Noţiune şi cauze
Dizolvarea este un mod tipic de încetare a pesoanei juridice, punând capăt definitiv fiinţei
acestei persoane.
Din punct de vedere al naturii lor şi al modului cum operează, cauzele de dizolvare, pot fi
clasificate în: cauze de dizolvare voluntară (de drept) şi cauze de dizolvare silită (prin act al
organului competent).
Între dizolvarea şi reorganizarea persoanelor juridice, există următoarele deosebiri
importante:

72
 - legea stabileşte în mod expres cazurile în care intervine dizolvarea, ceea ce nu se
întâmplă în cazul reorganizării;
- dizolvarea presupune, obligatoriu, lichidarea persoanei juridice, situatie ce nu
intervine în procesul de încetare a persoanei juridice prin reorganizare;
- domeniul reorganizării este mai larg decât cel al dizolvării, în sensul că
reorganizarea este aplicabilă, în principiu, tuturor categoriilor de persoane juridice, pe
când dizolvarea se aplică în special persoanelor juridice de tip asociativ;
- dizolvarea presupune o transmisiune cu titlu particular, în vreme ce, în cazul
reorganizării , operează o transmisiune universală sau cu titlu universal.

a) Dizolvarea voluntară

Dizolvarea voluntară constituie o consacrare legală a principiului constituţional care

asigură cetăţenilor dreptul de asociere.
Dreptul de asociere implică nu numai dreptul de a înfiinţa asociaţia ( organizaţia)
respectivă, ci deopotrivă, şi dreptul de a se retrage sau chiar de a hotărî prin voinţa membrilor
desfiinţarea ei.În temeiul acestui drept, declaraţia de voinţă a membrilor poate determină
încetarea asociaţiei (organizaţiei), la fel ca în cazul înfiinţării, dacă pe lângă declaraţia de voinţă
sunt îndeplinite şi celelalte condiţii cerute de lege.
Cauze de dizolvare voluntară sunt:
- împlinirea termenului pentru care persoana juridică a fost constituită ;
- realizarea scopului ori imposibilitatea indeplinirii lui;
- numărul membrilor a scăzut sub limita prevăzută de lege, act de înfiinţare sau
statut
- hotărârea expresă de dizolvare a organului organizaţiei chemat a decide, cu
recunoaşterea din partea organului competent, potrivit prevederilor legii.

Ceea ce este caracteristic pentru toate aceste cazuri este faptul că dizolvarea este consimţită de
către membrii persoanei juridice dizolvate.

b) Dizolvarea silită

Dizolvarea silită a persoanelor juridice are loc împotriva voinţei membrilor lor, fiind deci
o sancţiune civilă aplicată în caz de încălcare a prevederilor legii ori a regulilor de convieţuire
socială.
Cauze de dizolvare silită sunt:
- scopul pe care îl urmăreste persona juridică a devenit ilicit sau contrar regulilor de
convieţuire socială;
- mijloacele întrebuinţate pentru realizarea scopului au devenit ilicite sau contrare
regulilor de convieţuire socială;
- scopul urmărit este altul de cât cel declarat (fictiv).

Dizolvarea silită, întrucât implică o apreciere a ativităţii persoanei juridice, nu poate opera
deplin drept, ci se face „ prin actul organului competent”.

În actele normative de specialitate sunt prevăzute expres o serie de cauze de dizolvare a

persoanelor juridice, astfel:
- conform capitolului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000:
„Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă: a) de drept,; b) prin hotărârea judecătoriei sau a
tribunalului, după caz; c) prin hotărârea adunării generale.”

73
 „Fundaţiile se dizolvă: a) de drept; b) prin hotărârea judecătoriei”.
„Asociaţia se dizolv de drept prin: a) împlinirea duratei pentru care a fost constituită;b)
realizarea sau, dupa caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită; c)
imposibilitatea constituirii adunării generale sau a constituirii consiliului director in
conformitate cu statutul asociaţiei”.
„Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie
se află sediul asociaţiei,la cererea oricărei persoane interesate.”
„Asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătoreasca, la cererea oricărei persoane
interesate”: a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii
publice; b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii
publice.

Efectul senţial al dizolvării este lichidarea persoanei juridice, iar numai la încetarea
lichidării se poate spune ca persoana juridică respectivă a încetat.
Prin lichidare, înţelegem acel efect direct şi obligatoriu al dizolvării care constă în
operaţiunile juridice de realizare a activului şi de plată a pasivului persoanei juridice
respective.
Realizarea activului înseamnă încasarea drepturilor ce se cuvin persoanei juridice în
lichidare de la alte subiecte de drept.
Dacă, după încheierea operaţiunilor de lichidare, mai ramân elemente de activ ale
persoanei juridice dizolvate, soarta acestora este următoarea:
- bunurile sunt repartizate în funcţie de prevederile actului de înfiinţare sau
statutului acelei persoane juridice, deci au soarta prestabilită;
- în lipsă de prevedere în actul de înfiinţare sau statut repartizarea bunurilor rămase
va fi stabilită de adunarea generală care a decis dizolvarea;
- în lipsa criteriilor de mai sus, ori când legea specială prevede expres, bunurile vor
fi atribuite unei persoane juridice cu scop asemănător celei dizolvate;
- când cauza de dizolvare constă în caracterul ilicit sau imoral al scopului, bunurile
trec la stat cu titlu de pedeapsa civilă.

2. Transformarea persoanei juridice

Pe langa modurile generale de incetare a persoanei juridice, trebuie adaugat si un mod

special de incetare, denumit in literatura de specialitate ,,transformare”.
Transformarea persoanei juridice este acea operaţiune, ce intervine în cazurile şi în
condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa,
concomitent cu înfiinţarea, în locul ei a altei persoane juridice.
Acest mod de încetare a persoanei juridice prezintă următoarele trăsături definitorii:
- are un domeniu restrâns de aplicare;
- produce, obligatoriu, un dublu efect juridic : încetarea şi crearea persoanei
juridice.
În cazul transformării persoanei juridice, transmisiunea este universală, deci, noua
persoană juridică este succesoarea universală a persoanei juridice care a încetat prin
transformare.

74
 Bibliografie

1. Narcis Violin Stoica - Drept economic (Note de curs) - 2006

2. Mircea Djuvara – „Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv” –
Ed. All, 1995.
1. Nicolae Popa – „Teoria generală a dreptului” – Ed. All Beck, 2002.
2. Ion Craiovean – „Tratat elementar de teoria generală a dreptului” – Ed. All Beck, Bucureşti,
2001.
3. Ion Ceterchi, Ion Craiovean – „Introducere în teoria generală a dreptului” – Bucureşti, 1992.
4. Sofia Popescu – „Introducere în studiul dreptului” – Bucureşti, 1992.
5. Gheorghe Lupu, Gh. Avornic – „Teoria generală a dreptului” – Ed. Lumina, Chişinău, ed.
1997 şi urm.
6. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu – „Teoria generală a dreptului” – Ed. Ştefan Procopiu, Iaşi,
ed. 1995 şi urm.
7. Stefan Rauschi, Gh. Popa, Stefania Rauschi – Drept civil, Teoria Generala. Persoane fizice.
Persoane juridice – Ed. Junimea Iasi 2000;
8. Ion Filipescu – Tratat de dreptul familiei – Bucuresti 1993.
9. A.Ionascu, M.Muresan, M.Costin, V.Ursa – Filiatia si ocrotirea minorilor – Editura Dacia,
Cluj-Napoca 1980.
10. Gh. Beleiu – „Introducere în dreptul civil”, ed. a VI-a – Ed. Şansa, Bucureşti, 1999.
11. Gh. Beleiu - ,,Drept civil roman” – Bucuresti 1992.
12. Şt. Răuschi, Tamara Ungureanu – „Drept civil. Partea generală” – Ed. Chemarea, Iaşi, 1995.
13. C. Stătescu, C. Bârsan – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor” – Ed. All, Bucureşti,
1994.
14. Viorel Mihai Ciobanu – „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă” – Ed. Naţional,
Bucureşti, 1997.
15. Gabriel Boroi - ,,Drept civil. Persoanele” –Ed.All Beck Bucuresti 2001.

75