Se rugau de cruţare, erau înebuniţi de durere.
Valentina Romanova a fost moartă trei
«Aici sunt toţi ucigaşii şi vrăjitorii. Cei
care pe pământ n-au înţeles preţul veşniciei
lor». Multe cuvinte erau de neînţeles pentru
mine, căci nu citisem biblia, nu mergeam la
biserică – în garnizoană nu era biserică.
După etaloanele lumeşti eram bună: nu mă
feream de sărăcie, de nici o osteneală.
Cum nu voiam să fierb acolo împreună
cu toţi ceilalţi, mă rugam încetişor:
«Doamne, cred... Numai nu aici!»
În cele din urmă am început să ne
înălţăm – şi doar atunci am priceput ce este
Întunericul şi ce este Lumina. Respiram
văzduhul proaspăt, mângâiam cu privirea
iarba, arborii, florile. O cântare lină,
neobişnuită, răsuna din toate părţile. Parcă
un cor de păsări, de glasuri de copii scotea
acea melodie. Simţeam că mă înalţ cu duhul,
având anumite simţăminte care mă umpleau
cu prisosinţă. Exultam ca niciodată înainte,
deşi eram îndeobşte un om lumesc, nicidecum
duhovnicesc. Cu colţul ochiului am reuşit să
văd verdeaţă şi culoarea albastră a uriaşei
cupole cereşti. Razele unui luminător
necunoscut îmi mângâiau fiinţa şi mă
umpleau de o iubire la care înainte nici nu aş
fi putut să mă gândesc. Şi dintr-o dată , o
greutate. Un brânci puternic. Mi-am deschis
pleoapele îngreunate. Zăceam în pat:
înaintea mea stătea în genunchi bărbatul
care intrase cu maşina în mine. Mi-a zis cu
voce plângătoare:«Vă rog, nu muriţi, vă fac
la loc maşina ».
Întâmplări adevărate
ore şi jumătate. După aceea s-a întâmplat o
minune: sub ochii personalului medical uluit,
viaţa a început să se întoarcă în ea. Au
început să se simtă pulsul şi respiraţia.
Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat
de succes. Acum Valentina Romanova are 52
de ani şi se simte minunat.
♦♦♦
Cuviosul Macarie cel Mare scrie:
‚‚Când iese din trup sufletul omenesc, atunci
se săvârşeşte o mare taină. Dacă el va fi
vinovat de păcat, se apropie de el cetele
dracilor, îngerilor potrivnici, şi puterile
întunericului, şi răpesc sufletul în stăpânirea
lor – şi nu trebuie să ne mirăm de asta ca de
ceva neobişnuit. Dacă omul li s-a supus şi s-a
făcut robul lor în viaţa de acum, cu atât mai
mult ajunge robul lor după ce iese din
această lume. Aşijderea, dar dimpotrivă,
‚‚Am văzut
trebuie înţelese lucrurile în privinţa stării lumea de dincolo...’’
celei bune: robilor sfinţi ai lui Dumnezeu şi
acum le stau alături îngeri, şi duhurile sfinte În anul 1982, Valentina Romanova s-a
îi păzesc – iar când vor ieşi din trupurile lor, mutat împreună cu soţul într-una din
cetele îngereşti, primindu-le sufletul, îl vor garnizoanele regiunii Crimeea. Au început să
aduce pe tărâmul lor, în lumea sfinţeniei, şi îl se aranjeze în noul loc: au primit un
vor duce la Domnul’’. apartament într-o casă a corpului ofiţeresc,
(Minuni ale vremii noastre – Editura Sofia 2002)
au cumpărat mobilă, televizor în culori. În
jur, livezi, vii – ce-şi poate dori omul mai
ASOCIAŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ
”PRO-VITA” mult?
...N-ar fi vrut să le ducă cu maşina pe
Filiala Craiova
acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi
Tel: 0251481302; 0721377094
E-mail: provitacraiova@yahoo.com conducea Moskviciul în silă, când...
Web: www.provita-craiova.com
 Traumele s-au dovedit mortale.
Romanova a fost transportată la spital,
unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi
recăpătat cunoştiinţa.
Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar
nu a putut fi scăpată. Inima nu mai bate».
Cineva a adăugat: «Şi avea două fetiţe
mici...» Atunci am simţit ca un brânci în
corp, şi deodată m-am trezit deasupra
tuturor. Îl vedeam pe doctor, care nota ceva
liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia
chemată dimineaţa din Simferopol pentru a
mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie din
salon îşi înhaţă perna: «Şi ce, eu să rămân
aici cu moarta? Nu am de gând!» Le-am zis
încetişor:«Dar n-am murit, sunt vie.» Glasul
însă nu avea nici un răsunet. Am spus mai
tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un
sunet! «Ce se întâmplă cu gâtul meu?!»
Până să iasă toţi din salon, i-am atins cu
încet pe ceafă. Nu simţeau! Nici măcar firele
de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am
văzut pe masă un stilou: «Acum am să îl
sparg, ca să atrag atenţia.» Dau să îl iau cu
mâna, dar nu se lasă apucat! Îmi simt
mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă
apucat! «Ce se întâmplă cu mine?!» M-a
cuprins o asemenea frică, încât mi se părea
că o se mi se rupă inima. După aceea am
început să aud o zarvă ce creştea mereu. În
spatele meu apare o gaură neagră, şi sunt
aspirată într-un fel de tunel. Zbor prin el.
Iată că în faţa mea văd o figură. Mă
apropii... Ochi înfricoşători, neomeneşti, ca
la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul
meu gând a fost: «Să fug!» Am dat să mă
întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă
ascund de el?» Am ţipat: «Doamne,
mântuieşte!» - şi dintr-o dată, uşurare:
lângă mine s-a ivit cineva. Aproape că nu îl
vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit
între noi şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a
uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta?
De ce gonea după mine?»
Şi iată că sunt luată de subsuori din
dreapta şi din stânga. Nu văd pe nimeni, dar
sunt purtată ca o arestată. După moarte,
omul e lipsit nu numai de trup. În acea lume
nu vrei să mergi, vrei să fugi, să te ascunzi,
însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi
eşti liber să-ţi câştigi iadul sau raiul – însă
numai aici, dincolo este prea târziu...
Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-
ar fi deschis sub mine scoarţa pământului.
Mă trezesc la capătul de sus al unui hău.
«Priveşte!», mi s-a spus. Am privit – şi m-am
tras înapoi de groază. Milioane de oameni!
Ca sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri,
gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni de
toate culorile. Ei... se uşurează unii pe ochii
celorlalţi. Ce putoare nesuferită!
Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot
fi izbăviţi?»
Răspunsul: «Aici sunt patimile
omeneşti.»
« Cum adică, patimile?»
«Perverşii, curvarii, adulterii,
pedofilii, homosexualii...» Eu nici toate
cuvintele acelea nu le ştiam atunci. Mi s-a
spus: «Au primit ceea ce au meritat.»
După aceea m-am trezit într-un alt
loc. Nişte construcţii cenuşii ca nişte barăci,
asemenea unor cocini. O uşă era deschisă.
Înăuntru – o mulţime uriaşă de oameni.
Înghesuiţi unii în alţii. Feţe lipsite de
zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.
Şi atunci a răsunat un Glas. Tunător
şi neobişnuit de solemn. Parcă venea din
ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela,
ci doar o boltă din piatră. De acel glas toţi
se cutremurau. Oamenii au încremenit cu
capetele ridicate. Glasul a rostit un nume...
Totul în mine a fremătat, în inimă am simţit
durere. Am priceput că îi dau drumul celei
pentru care s-au rugat. Înseamnă că dacă în
neam este un rugător, încă nu este totul
pierdut...
Am căzut în genunchi. Mi-au dat
lacrimile. Oamenii aceia plângeau de
asemenea – plângeau şi aşteptau să fie
sloboziţi. Ei aşteaptă de la o generaţie la
alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost
iertat. Pe cutare l-au scos prin rugăciuni.
Este mântuire şi aici....
După aceea m-au dus din nou jos.
Înaintea noastră parcă s-ar fi desfăcut o
perdea din stâncă, şi am simţit o arşiţă
înfricoşătoare. Acolo, în penumbra
cenuşie, într-un cazan de piatră, fierbea
ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulţime
de nedescris. Capetele ieşeau pentru o
clipită deasupra pentru a lua o gură de
aer, să ţipe, şi îndată dispăreau în văpaia
chinurilor. Voiam să fug, să cer ajutor, însă
cei osândiţi strigau ei către mine.