Insurecțiile federaliste

Ariciuc Andreea

Anul II

Secția: Istorie

Materia: Revoluțiile “atlantice”

 Insurecțiile federaliste reprezintă diferite forme de luptă organizată și armată dusă împotriva
unui regim sau a unei autorități care a avut drept consecințe gruparea mai multor state într-o
federație, respectiv grupări de state. De la primele sale începuturi și până astăzi, omenirea a evoluat
sub aspect politic, social, economic, cultural, unele schimbări fiind și rezultatul conflictelor
respectiv războaie, războaie civile, revoluții, care au dus la mari schimbări pe marile continente.
Schimbarea politică a Europei porrnită de la cele 2 mari civilizații greco-romane, au avut
drept consecință trecerea de la Marea Civilizație Greacă la Imperiul Roman, care a fost o mare
federație de state în Europa Antică prin provinciile pe care le includea inclusiv Dacia Romană până
la marile imperii medievale și moderne la nivelul Europei sau în lume.
La sfârșitul sec. XIII din punct de vedere teritorial, Europa era constituită prin fixarea
populațiilor și delimitată între lumea germană și lumea slavă în timp ce în sud-estul Europei din sec.
VIV, se constituie treptat Marea Federație de state a Evului Mediu, respectiv Imperiu Otoman.
Civilizația Europeană născută în Grecia orașelor cetăți a fost apoi cucerită de romani care au
constituit cel mai mare imperiu al antichității de la Atlantic și până în Orientul Mijlociu, iar acest
Mare Imperiu este fondul pe care Europa și-a construit destinul. În această civilizație federalistă
formată din provinciile romane, Europa își găsește originea concepțiile sale politice, gândirea
filozofică și fără îndoiala prima tentativă de a realiza un imperiu universal răspândit pe întreg
continentul bazat pe creștinism, care a constituit valoarea supremă pentru unificarea lumii romane.
Sub influența marilor migrații unitatea Imperiului Roman în 395 și apoi în 476 se rupe ca
urmare a formării în partea occidentală a unor regate barbare, în timp ce federația provinciilor
romane rămâne evidentă în Europa Răsăriteană sub forma Imperiului Roman de răsărit/bizantin,
unită pe baza religiei creștine și a civilizației bizantine, în felul acesta luând naștere 2 Europe ale
căror destine vor fi permanent diferite.
Dincolo de numeroasele diferențe ale continentului European în istoria sa, principiul unității,
a federației a rămas permanent în spiritul europenilor.
Născută din exemplul roman, ideea de Imperiu ca federație de state a existat și în Epoca
Medievală (XIV-XVI), formându-se imperii ca: Imperiul lui Carol cel Mare sau Sfântul Imperiu de
Naționalitate Germanică în Occidentul Europei, iar în partea de sud-est și centrală Imperiul Otoman
format prin mari cuceriri care a atins o perioadă de apogeu în sec. XVI în timpul lui Soliman
Magnificul, perioadă în care Europa cunoaște un șir de calamități: foametea, ciuma neagră,
războaiele nesfârșite și jafurile soldaților, Europa trăind într-o criză serioasă față de care în statele
europene s-au desfășurat revolte ca în Anglia, Franța, Cehia, pentru înlăturarea suzeranității
otomane și a conflictelor între cele 3 Imperii: otoman, habsburgic și țarist începând cu sfărșitul sec.
XVII până în primele decenii ale sec. XX.
Din punct de vedere politic, Europa la sfârșitul Evului Mediu (XVI-XVII), capătă forme noi
politice marcată de dispariția treptată a Marilor Imperii, trebuind să cedeze în Europa Centrală și
Orientală în fața formării unor state naționale suveranii/împărații germani nefiind capabili să-și
impună autoritatea în o serie de state.
Dispariția visului de unitate în Europa în sec. XIV-XV are consecințe pentru diferite părți
ale Europei deoarece statele feudale intră în conflict unele cu altele în războaie interminabile,
certuri între cetăți, încât în Europa Occidentală apar primele state naționale Spania, Franța,Anglia
delimitate de frontiere cu instituții proprii, consolidate în timp ce în sud-estul European dispare
treptat Imperiul Bizantin cucerit de turci în cadrul cruciadei târzii, până la declanșarea crizei
orientale.
Trecerea Europei de la absolutism, de la regimurile autoritare la afirmarea identității
naționale s-a realizat ca urmare a revoluțiilor burghezo-democratice din Epoca Modernă (exp.
Revoluția Franceză 1789), prin care regimul absolutist din Franța, ca urmare a revoltelor sociale și
politice din perioada 1789-1799 au afectat profund istoria modernă a Franței marcând declinul
puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.
Insurecțiile armate care au avut loc în timpul revoluției și formarea Comitetului Salvării
Publice precum și instaurarea terorii, au dus la desființarea unor privilegii feudale, aristocratice și
religioase, răsturnate prin formula sacră „liberte-egalite-fraternite!” precum și acrodarea primei
declarații a drepturilor și libertăților cetățeanului. Efectele în plan extern ale Revoluției franceze au
fost neobișnuite deoarece ideile sale au cuprins numeroase state europene care încercau să se
desprindă de sub autoritatea Marilor Imperii: habsburgic, țarist, otoman și afirmarea conștiinței
naționale prin formarea de state naționale proprii. Revoluția franceză a avut efecte din 1791 până la
1824 și în afara spațiului European până în Egipt și America Latină ca urmare a luptei coloniilor
pentru indepență de sub marile imperii coloniale: francez, spaniol, portughez.
Congresul de la Viena din 1814-1815, organizat după înfrângerea lui Napoleon de către
„coaliția națiunilor” fixau o nouă ordine europeană care va dăinui până la Primul Război Mondial,
perioadă în care se desfășura în plan european lupta între vechiul regim susținut de Marile Imperii
Federaliste, iar pe de altă parte de statele naționale și de națiunile care doreau să se desprindă de sub
autoritatea acestora și de a dobândi o structură statală proprie.
Niciuna dintre problemele naționale din Europa de la Revoluția Franceză și până la Primul
Război Mondial, nu s-a dovedit a fi aducătoare de pace, ele conducând la revolte, revoluții și
războaie, marcate de principalele evenimente europene din această perioada: Revoluția Franceza și
Imperiul Napolonean 1789-1815; Congresul de la Viena 1815; Revoluțiile Pașoptiste 1848;
Industrializarea și Primul Război Mondial 1914-1918, în urma căruia dispar din Europa cele patru
Mari Imperii: german, austro-ungar, otoman și țarist și formarea statelor naționale în urma unor
insurecții armate în contextul internațional al Relațiilor Europene de după Primul Război Mondial.
În perioada interbelică, în Europa, prin forță sau pașnic s-au instaurat regimuri totalitare, iar
pe de altă parte majoritatea statelor europene au devenit state democratice ca urmare a consecințelor
Primului Război Mondial prin destrămarea marilor imperii în contextul afirmării principiului
autodeterminării naționale.
Una dintre insurecțiile armate care a contribuit la instaurarea unui regim totalitar, a fost în
cadrul Revoluției Comuniste din Rusia din 1917 condusă de Lenin, înlocuind puterea absolută a
țarului cu un regim totalitar bazat pe soviete, formate din muncitori, țărani și armată, conducând
astfel înlocuirea unui regim politic absolutist la un regim totalitar în frunte cu partidul comunist, iar
statul a fost organizat apoi ca o federație sub numele de U.R.S.S creat de Lenin în 1922 și care a
funcționat sub forma federației de tip comunist până în 1991.
Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 este un eveniment atât de important care a zguduit
lumea contemporană deoarece a pus capăt revoluției din 1917, Uniunea Sovietică trebuind să se
confrunte în perioada de după al Doilea Război Mondial cu un proces de modernizare prin care să
poată face față Războiului Ideologic Internațional numit ,,Războiul Rece” 1947-1991.
Trecerea de la o perioadă a istoriei la alta s-a realizat prin insurecții armate, războaie,
revoluții care au dus la schimbarea arhitecturii europene în istorie. De la marile imperii: roman,
bizantin, otoman, habsburgic, german, țarist, sovietic și până la statele naționale, prosperitate
europeană a fost posibilă ca urmare a folosirii înțelepte a libertății aplicată practic zi de zi în statele
proprii unde lupta pentru putere hegemonie și dominație a continuat să existe în Europa în timp ce
popoarele europene doreau o identitate naționale din punct de vedere politic și social pe baza
principiului democratic al națiunii unice și indivizibile.
 Bibliografie

1. Dicționarul Explicativ al limbii române, București 1998, pag.372;496.

2. Istoria Europei, Vol. 3, State și identități europene( sec.XIV-1815), Institutul
European 1998, pag.11;56;361-383.
3. Istoria Lumii.Din preistorie până în anul 2000, Immanuel Geiss, 1995,
pag.405;509;518.
4. Magazin istoric, iulie 1972, pag.72-76