ECTS Serv Utilit Publice SB PDF

SERVICII ŞI UTILITĂŢI
PUBLICE
CURS
Cuprins
1. Introducere. Vocabular specific serviciilor

şi utilităţilor publice. Clasificarea serviciilor ................................................................... 1
1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice ........................................... 2
1.1.1. Noţiunea de serviciu .......................................................................................................... 2
1.1.2. Noţiunea de bunuri. Diferenţa între bunuri şi servicii ....................................................... 3
1.1.3. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile ..................................... 5
1.1.4. Nevoia socială – factor principal de apariţie şi diversificare a serviciilor ......................... 7
1.2. Serviciile publice ........................................................................................................................ 9
1.2.1. Noţiunea de sistem de servicii publice .............................................................................. 9
1.2.2. Caracteristicile generale ale sistemului de servicii publice ..............................................10
1.2.3. Noţiunea de serviciu public ............................................................................................. 12
1.2.4. Tipologia serviciilor publice ............................................................................................ 14
1.2.5. Caracteristicile principale ale serviciilor publice ............................................................ 17
1.2.6. Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice ............................... 19
1.2.7. Noţiuni şi definiţii specifice serviciilor publice .............................................................. 21
1.3. Clasificarea serviciilor (CAEN) .............................................................................................. 24
1.3.1. Categoria E – energie electrică şi termică, gaze şi apă .................................................... 25
1.3.2. Categoria F – construcţii ................................................................................................. 25
1.3.3. Categoria G – comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparare autovehicule,
motociclete şi bunuri de uz personal şi gospodăresc ....................................................... 26
1.3.4. Categoria H – hoteluri şi restaurante .............................................................................. 30
1.3.5. Categoria I – transport, depozitare şi comunicaţii ........................................................... 30
1.3.6. Categoria J – intermedieri financiare ............................................................................. 31
1.3.7. Categoria K – tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi
de servicii prestate în principal întreprinderilor .............................................................. 32
1.3.8. Categoria L – administraţie publică, apărare, asigurări sociale ....................................... 34
1.3.9. Categoria M – învăţământ ............................................................................................... 35
1.3.10. Categoria N – sănătate şi asistenţă socială .................................................................... 35
1.3.11. Categoria O – alte activităţi mde servicii colective, sociale şi personale ...................... 36
1.3.12. Categoria P – activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare ................... 37
1.3.13. Categoria Q – activităţi ale organizaţiilor extrateritoriale ............................................. 37
Bibliografie ....................................................................................................................................... 38
2. Serviciile publice centrale de stat din România ........................................................................... 39

2.1. Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat ................................ 39
2.2. Preşedenţia României – Administraţia prezindenţială ........................................................ 41
2.3. Guvernul României – aparatul de lucru al Guvernului ....................................................... 45
2.4. Administraţia centrală de specialitate ................................................................................... 49
2.4.1. Ministerele ....................................................................................................................... 49
iii
ECTSMC – Servicii şi utilităţi publice
2.4.2. Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale ................................... 50

Bibliografie ....................................................................................................................................... 52
3. Serviciile publice locale din România ........................................................................................... 53

3.1. Consideraţii generale referitoare la serviciile publice din administraţia locală ................ 54
3.1.1. Autorităţile administraţiei publice locale ........................................................................ 54
3.1.2. Principii de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale .......................... 56
3.1.3. Clasificarea serviciilor publice locale ............................................................................. 58
3.2. Servicii publice cu caracter statal .......................................................................................... 59
3.2.1. Serviciul de pază ............................................................................................................. 59
3.2.2. Servicii publice de protecţie civilă .................................................................................. 59
3.2.3. Serviciul de autorizare a construcţiilor ............................................................................ 60
3.3. Servicii publice comunitare .................................................................................................... 61
3.3.1. Evidenţa populaţiei .......................................................................................................... 61
3.3.2. Evidenţa paşapoartelor .................................................................................................... 63
3.3.3. Servicii pentru situaţii de urgenţă .................................................................................... 64
3.3.4. Servicii comunitare pentru cadastru şi agricultură .......................................................... 66
3.4. Servicii comunitare de utilităţi publice .................................................................................. 67
3.4.1. Definiţie, particularităţi, principii şi cerinţe ale serviciilor de utilităţi publice ................ 67
3.4.2. Serviciul public de alimentare cu apă .............................................................................. 69
3.4.3. Serviciul public de canalizare .......................................................................................... 70
3.4.4. Serviciul public de salubrizare ........................................................................................ 71
3.4.5. Asigurarea cu energie electrică şi termică ....................................................................... 75
3.4.6. Distribuţia energiei termice ............................................................................................. 79
3.4.7. Transportul public local ................................................................................................... 80
3.4.8. Întreţinerea spaţiilor verzi ................................................................................................ 82
3.4.9. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice ................................................ 83
3.4.10. Poliţia ............................................................................................................................. 84
3.4.11. Obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice ................................................ 86
3.5. Alte servicii locale .................................................................................................................... 91
3.5.1. Administrarea domeniului public .................................................................................... 91
3.5.2. Servicii publice comerciale ............................................................................................. 93
3.5.3. Servicii publice pentru activităţi culturale ....................................................................... 97
Bibliografie ....................................................................................................................................... 98
4. Principalele relaţii dintre serviciile publice ................................................................................. 99

4.1. Consideraţii generale ................................................................................................................. 99
4.2. Relaţiile dintre autoritatea de vârf şi celelalte autorităţi .......................................................... 100
4.3. Relaţiile dintre ministere şi administraţia publică ................................................................... 101
4.4. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale ......................................................... 102
4.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă ............................................. 103
4.6. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească ...................................... 104
4.7. Relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale ......................................................................... 104
4.8. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii ......................................................... 104
Bibliografie ..................................................................................................................................... 107
iv
1
Introducere. Vocabular specific serviciilor şi utilităţilor publice.
Clasificarea serviciilor
1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice ............................................... 2

1.1.1. Noţiunea de serviciu .............................................................................................................. 2
1.1.2. Noţiunea de bunuri. Diferenţa între bunuri şi servicii ........................................................... 3
1.1.3. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile ......................................... 5
1.1.4. Nevoia socială – factor principal de apariţie şi diversificare a serviciilor ............................. 7
1.2. Serviciile publice ............................................................................................................................ 9
1.2.1. Noţiunea de sistem de servicii publice .................................................................................. 9
1.2.2. Caracteristicile generale ale sistemului de servicii publice ..................................................10
1.2.3. Noţiunea de serviciu public ................................................................................................. 12
1.2.4. Tipologia serviciilor publice ................................................................................................ 14
1.2.5. Caracteristicile principale ale serviciilor publice ................................................................ 17
1.2.6. Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice ................................... 19
1.2.7. Noţiuni şi definiţii specifice serviciilor publice .................................................................. 22
1.3. Clasificarea serviciilor (CAEN) ................................................................................................. 24
1.3.1. Categoria E – energie electrică şi termică, gaze şi apă ........................................................ 25
1.3.2. Categoria F – construcţii ..................................................................................................... 25
1.3.3. Categoria G – comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparare autovehicule,
motociclete şi bunuri de uz personal şi gospodăresc ........................................................... 26
1.3.4. Categoria H – hoteluri şi restaurante .................................................................................. 29
1.3.5. Categoria I – transport, depozitare şi comunicaţii ............................................................... 30
1.3.6. Categoria J – intermedieri financiare ................................................................................. 31
1.3.7. Categoria K – tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi
de servicii prestate în principal întreprinderilor .................................................................. 32
1.3.8. Categoria L – administraţie publică, apărare, asigurări sociale ........................................... 34
1.3.9. Categoria M – învăţământ ................................................................................................... 34
1.3.10. Categoria N – sănătate şi asistenţă socială ........................................................................ 35
1.3.11. Categoria O – alte activităţi mde servicii colective, sociale şi personale .......................... 35
1.3.12. Categoria P – activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare ....................... 37
1.3.13. Categoria Q – activităţi ale organizaţiilor extrateritoriale ................................................. 37
Bibliografie ........................................................................................................................................... 37
1
1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice
1.1.1. Noţiunea de serviciu
În ultimele decenii, serviciile au devenit principalul element dinamizator al competiţiei

economice în ţările dezvoltate, o bună parte dintre produse fiind cumpărate pentru serviciile
pe care le oferă. Astfel, serviciile reprezintă un procent important în activitatea economică:
70% în SUA, 65% în Franţa, 56% în Germania şi 57% în Japonia. În SUA, aproximativ 75%
din populaţia activă lucrează în servicii, respectiv serviciile reprezintă 40% din economia de
piaţă şi 20% din economia de monopol, iar în export serviciile au o pondere de circa 25%.
Cererea tot mai puternică de servicii corelată cu evoluţia societăţii, în general, şi cu ridicarea
nivelului de trai în special, ascensiunea şi importanţa tot mai mare a serviciilor în economie
au determinat intensificarea activităţilor pentru cunoaşterea acestui sector de activitate.
Preocupările specialiştilor de a depăşi relativa rămânere în urmă a teoriei faţă de practică s-au
concentrat întâi asupra definirii noţiunii de serviciu, acţiune extrem de dificilă datorită
eterogenităţii activităţilor de acest gen şi a numeroaselor sale înţelesuri în viaţa cotidiană
În conformitate cu Dicţionarul explicativ al limbii române, serviciul reprezintă:
– acţiunea, faptul de a servi, de a sluji, respectiv o formă de muncă prestată în folosul sau în
interesul cuiva;
– ocupaţie pe care o are cineva în calitate de angajat, slujbă; îndatorire care revine cuiva în
calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri;
– subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii, întreprinderi etc. cuprinzând mai
multe secţii (Coteanu et al., 1998).
Din punct de vedere economic, noţiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns,
delimitat de noţiunea de utilitate (valoare de întrebuinţare), putând fi definită ca activitate
utilă destinată satisfacerii unei nevoi sociale (Nusbaumer, 1984), dar şi aşa, sfera de
cuprindere rămâne destul de largă.
Serviciile pot fi rezultatul muncii materializate (automobil, radio, televizor etc.) sau al acţiunii
unor factori naturali (razele soarelui, izvoarele termale etc.). Ca efecte ale unor bunuri
materiale sau ale unor factori materiali, serviciile sunt indispensabile omului însă, de cele mai
multe ori este necesară intervenţia omului pantru ca ele să devină efective.
Ca atare abordarea serviciilor ca o categorie economică presupune restrângerea la acele
activităţi care presupun anumite relaţii sociale de producţie. Şi în acest cadru, oarecum mai
limitat, există o paletă largă de interpretări ale noţiunii, în funcţie de profunzimea cercetărilor
şi scopul în care au fost elaborate.
2
1. Introducere. Vocabular specific serviciilor şi utilităţilor publice. Clasificarea serviciilor
Indiferent de criteriile cu care se operează, definirea serviciilor trebuie căutată în sfera

activităţilor care le-au generat, ceea ce presupune găsirea acelor elemente de identificare a lor
şi respectiv de delimitare de celelalte activităţi economice.
Punctul de pornire în definirea categoriei economice de serviciu îl constituie delimitarea
(separarea) acestuia de bunurile materiale.
Majoritatea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate pun accent pe faptul că serviciile
sunt activităţi al căror rezultat este nematerial şi nestocabil, nu se concretizează în produse
cu existenţă de sine stătătoare:
Asociaţia Americană de Marketing defineşte serviciile ca activităţi, beneficii sau utilităţi care
sunt oferite pe piaţă sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material (* * *, Marketing
Definitions, a Glossary of Marketing Terms, 1960).
Blois defineşte serviciul ca o activitate care oferă beneficii (avantaje), fără să presupună în
mod obligatoriu un schimb de bunuri tangibile.
Christian Gronros defineşte serviciul ca fiind o activitate sau grup de activităţi, mai mult sau
mai puţin tangibile, care, de obicei, au loc în momentul interacţiunii dintre cumpărător şi
prestator.
Mărculescu şi Nichita definesc serviciile ca fiind activităţi din sfera producţiei materiale sau
nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit contribuind la
pregătirea lui, fie că sunt legate de produsele care au ieşit din sfera producţiei sociale, fie că
se concretizează în anumite efecte utile care se răsfrâng direct asupra omului, societăţii sau
naturii, trăsătura generală a majorităţii lor constituind-o faptul că prestarea lor coincide în
timp şi spaţiu cu întrebuinţarea, consumarea lor.
Definiţiile prezentate delimitează serviciile în ansamblul lor de celelalte activităţi prin luarea
în considerare a elementelor care le deosebesc de bunurile economice.
1.1.2. Noţiunea de bunuri. Diferenţa între bunuri şi servicii
Noţiunea de bun reprezintă ceea ce este util sau necesar societăţii sau individului pentru a-i
asigura existenţa, bunăstarea, respectiv un obiect sau o valoare care are importanţă în
circulaţia economică. Folosită la plural, noţiunea de bunuri se referă la tot ce posedă cineva;
avut, proprietate, avere; bogăţie, avuţie (Coteanu et al., 1998).
În ultimul timp, se vehiculează tot mai mult ideea că separarea între producţia de bunuri şi cea
de servicii este depăşită, deoarece serviciile pot aduce o valoare adăugată mare şi pot folosi
tehnică de înalt nivel (informatică). De altfel, în practică este foarte dificil să se facă distincţia
între bunuri şi servicii, întrucât achiziţionarea unui bun include şi un element de serviciu,
după cum achiziţionarea unui serviciu, presupune, de multe ori, prezenţa unor bunuri
3
tangibile. De exemplu, autoturismul este considerat un bun, deşi el este cumpărat pentru
serviciul pe care-l oferă (transport); totodată acesta este însoţit la cumpărare de servicii cum ar
fi garanţia sau facilităţile financiare.
De asemenea, în ultimul timp un număr tot mai mare de servicii îmbracă o formă palpabilă,
(serviciile editoriale, informatice, înmagazinate pe benzi magnetice, discuri, pelicule etc.)
punând sub semnul întrebării forma de exteriorizare a rezultatului activităţii în calitate de
criteriu de delimitare între bunuri şi servicii.
Pornind de la aceste elemente distinctive dintre bunuri şi servicii, majoritatea specialiştilor
privesc serviciile ca un sistem de utilităţi, în care beneficiarul cumpără sau foloseşte nu un
produs, ci o anumită utilitate, care-i oferă anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea
cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale.
În tabelul 1.1 sunt prezentate unele elemente care fac diferenţa între bunuri şi servicii.
Tabelul 1.1. Principalele deosebiri dintre bunuri şi servicii (Plumb et al., 2007)
Nr.
Bunuri Servicii
crt.
1 Caracter material Imateriale
2 Stocabile Nestocabile
3 Pot fi analizate înainte de a fi cumpărate Nu există înainte de cumpărare
4 Pot fi revândute Nu pot fi revândute
5 Transfer de proprietate Nu se transferă
6 Consumul este precedat de producţie Simultaneitate
7 Pot fi transportate Nu pot fi transportate
8 Producţia, vânzarea, consumul se Se desfăşoară în acelaşi loc
desfăşoară în locuri diferite
9 Doar fabricantul produce Clientul participă la producţie
10 Produsul poate fi exportat Serviciul nu se exportă, doar sistemul de
servicii
11 Cumpărătorul este puţin implicat Mult implicat
12 Controlabile prin standard Puţin controlabile
13 Complexitate tehnică Puţin complexe
14 Variabilitate relativ mică Variabilitate mare
4
1.1.3. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile
Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate printr-o mare eterogenitate şi

complexitate, şi-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor,
având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor. Promotorul
clasificării sectoriale a economiei este considerat a fi Jean Fourastie (1963). Conform acestei
teorii economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit:
Sectorul primar grupează în principal activităţile legate direct de transformarea mediului
natural: agricultura, pescuitul, activităţile forestiere şi industria extractivă. Acest sector este
definit ca un sector cu progres mediu.
Sectorul secundar cuprinde activităţile industriale prelucrătoare şi este considerat ca având un
progres tehnic rapid.
Sectorul terţiar include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi secundar: transporturile şi
telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele, învăţământul, administraţia de stat, cultura,
ocrotirea sănătăţii, gospodăria comunală, băncile, asigurările etc.
Terţiarul este considerat, pe nedrept, sectorul cu progres tehnic lent, în care trebuie să se
acţioneze cu multă precauţie, fiind foarte eterogen. Este format, în principal, din servicii,
administraţie, bănci, comerţ, asigurări etc.
Ţinând cont de cele prezentate, se consideră că serviciile reprezintă o activitate umană, cu un
conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale şi intangibile, destinate
satisfacerii unei nevoi sociale.
Clasificarea sectorială a ramurilor are deosebite semnificaţii teoretice şi practice, mai ales în
privinţa cuprinderii şi analizării ca un tot unitar a activităţilor sociale utile, a modului în care
se grupează activităţile din sfera producţiei materiale şi din afara acestora.
Această clasificare prezintă însă şi unele limite care nu pot fi trecute cu vederea precum:
¾ Sectorul terţiar se dovedeşte a fi prea restrâns pentru a cuprinde toate serviciile.
¾ În practică, există activităţi de natura serviciilor care servesc producţiei materiale şi sunt
integrate acesteia (au loc în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri).
¾ De cele mai multe ori serviciile nu pot fi disociate şi evidenţiate separat de producţia
propriu-zisă sau de produsul obţinut fiind incluse în sectoarele respective, primar sau
secundar. Deci, este evident faptul că sfera serviciilor este mai largă decât sfera sectorului
terţiar, cuprinzând şi acele activităţi generatoare de efecte utile care au loc în celelalte
sectoare de activitate (cercetare, consulting etc.).
¾ Altă limită a clasificării sectoriale se referă la receptivitatea şi ritmul de penetrare a
progresului tehnic în sectorul terţiar. Pe de o parte, dezvoltarea şi diversificarea accentuată
5
a serviciilor sunt consecinţa directă a progresului tehnic din acest sector, iar, pe de altă
parte, este de neconceput progresul tehnic în sectoarele primar şi secundar fără dezvoltări
corespunzătoare în cercetare, telecomunicaţii, învăţământ, informatică, sistem bancar etc.
tocmai ca efect al receptivităţii faţă de progresul tehnic.
Expansiunea, diversificarea şi ritmurile diferenţiate de evoluţie a serviciilor au făcut ca, în
ultima vreme, să se utilizeze tot mai frecvent noţiunea de cuaternar pentru a desemna zona
modernă a activităţilor economice din sectorul terţiar: cercetare, învăţământ, informatică,
sănătate, cultură, educaţie, ocuparea timpului liber etc.
Sectorul cuaternar este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii faţă de om,
fiind un simbol al erei post-industriale.
Thomas Peter consideră că, după ce atenţia managerilor a fost atrasă de productivitatea
muncii, costuri, calitate, deceniul acesta va fi al serviciilor. Analizând serviciile, el a elaborat
20 de cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile:
1. Serviciul este în aşteptarea clientului (cetăţeanului). Prestarea lui cere deseori soluţii
complexe, dar important este să nu se uite că mai presus de orice este simplitatea.
2. Neplăcerile produse de un serviciu trebuie remediate cu promptitudine.
3. Tehnologiile utilizate în unele servicii sunt, în general, de un nivel şi o complexitate
scăzute, bazându-se pe simţuri (auz, percepere, pipăit etc).
4. Clientul trebuie făcut fericit, delectat, nu doar satisfăcut.
5. Serviciul trebuie să răspundă aşteptărilor clientului.
6. Caracteristicile intangibile sunt, de regulă, mai importante decât cele tangibile.
7. Serviciul depinde de persoana care îl prestează.
8. Efectuarea serviciului şi calitatea acestuia depind mai mult de respectul pe care furnizorul
şi-l acordă decât de gradul lui de instruire.
9. Serviciul depinde de o multitudine de aspecte minore (aparente) care trebuie abordate într-
o manieră de îmbunătăţire continuă.
10. Serviciul este un fapt concret, măsurat prin suma plătită.
11. Serviciul are nevoie uneori de tehnologie înaltă, precum cea informatică.
12. Serviciul se prestează într-o competiţie cu timpul.
13. Astăzi, serviciile au nevoie de o reorganizare globală care să pună accentul pe rapiditate,
sensibilitate, flexibilitate, responsabilitate, inovare şi descentralizare.
14. Din adversari, clienţii trebuie să devină aliaţi.
15. Serviciul conduce la transformarea totală a produselor, în sensul că ele trebuie să satisfacă
clienţii.
16. Serviciul implică un risc şi multe firme (instituţii) plătesc despăgubiri importante în cazul
eşecului serviciului.
6
17. Serviciul este o bază de susţinere a competitivităţii, chiar pentru întreprinderile industriale.
18. Serviciul se învaţă.
19. Serviciul este uneori scump (bani pentru energie, instruire).
20. Serviciul se răsplăteşte. Agenţii economici care oferă servicii mai bune practică tarife cu
10-15% mai mari, şi totuşi ele sunt căutate.
1.1.4. Nevoia socială – factor principal de apariţie şi diversificare a serviciilor
Sfera serviciilor capătă dimensiuni tot mai mari în viaţa social-economică a unei ţări civilizate
ca urmare a acţiunii unor factori obiectivi. Stimulentul esenţial al apariţiei şi amplificării
serviciilor îl constituie nevoia socială (dorinţă, cerinţă).
Nevoia socială poate fi definită ca ansamblul dorinţelor a căror satisfacere este considerată
de membrii unei colectivităţi ca fiind indispensabilă pentru asigurarea unui nivel şi stil de
viaţă în conformitate cu nivelul de dezvoltare şi statutul grupului.
Nevoile sociale sunt o creaţie a istoriei şi a structurilor sociale. Ele variază în funcţie de
nivelul de dezvoltare a societăţii, de sfera şi structura trebuinţelor, de impulsul ştiinţei şi
tehnicii etc. De exemplu, atunci când distanţa de la şi până la locul de muncă este mare, când
se anulează garnituri de tren sau se suspendă linii ale mijloacelor de transport în comun, este
adesea necesar un vehicul individual; autoturismul este, în acest caz, o nevoie socială
obiectivă.
Nevoia socială nu trebuie confundată cu cererea de produse şi servicii. Aceasta din urmă,
fiind o categorie a pieţei, are o sferă mai restrânsă cuprinzând numai o parte a nevoii sociale
care este satisfăcută prin procesul de vânzare-cumpărare.
Pentru a înţelege modul în care nevoile sociale determină apariţia de servicii se impune o
clasificare a acestora. Astfel, din punct de vedere al ariei de cuprindere există:
a. nevoi individuale care se manifestă ca cerinţe directe ale fiecărui membru al colectivităţii;
b. nevoi generale care reprezintă un ansamblu de cerinţe individuale, manifestate nu direct de
fiecare membru al societăţii (colectivităţii) ci, indirect, ca cerinţe ale întregii societăţi
(colectivităţi).
Nevoile individuale, la rândul lor, se împart în trei categorii:
– nevoi primare (fiziologice) care sunt indispensabile vieţii, cum ar fi: hrana, îmbrăcămintea,
încălţămintea etc.;
– nevoi secundare (spirituale) care sunt necesare pentru instruirea şi educarea speciei umane,
dar nu indispensabile pentru a supravieţui (cultură, artă, învăţământ);
– nevoi sociale care sunt determinate de interesul fiecărui individ şi al societăţii de a
conserva sănătatea şi de a da longevităţii şi vieţii un sens pozitiv (odihnă, recreere,
ocrotirea sănătăţii etc.).
7
Termenul de nevoie este folosit cel mai adesea în legătură cu fiinţa umană, dar acelaşi termen
este utilizat şi pentru a caracteriza ansamblul mijloacelor necesare pentru atingerea unui
anumit obiectiv. Astfel, se vorbeşte despre nevoi ale aparatului de producţie întrucât nu se pot
produce bunuri şi nu pot fi prestate servicii decât punând în funcţiune maşini, prelucrând
resurse materiale şi angajând mână de lucru în proporţie şi calităţi definite prin considerente
tehnice.
Structura şi nivelul calitativ al bunurilor şi serviciilor trebuie să răspundă nevoilor sociale, în
caz contrar, ele rămân simple aspiraţii. Aflându-se permanent înaintea producţiei, a
posibilităţilor societăţii de a le satisface, nevoile sociale constituie un impuls al producţiei
materiale şi spirituale.
Odată apărută şi devenită conştientă, nevoia socială poate fi satisfăcută pe mai multe căi:
consum de produse din gospodărie proprie, cumpărare de mărfuri, cumpărare de servicii,
servicii oferite de societate.
Progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică antrenează apariţia, dezvoltarea şi diversificarea
nevoilor spirituale şi sociale care sunt satisfăcute pe seama serviciilor. Astfel, noile exigenţe
în raport cu forţa de muncă impun creşterea preocupărilor pentru educarea, instruirea,
formarea şi perfecţionarea acesteia, de unde rezultă atenţia deosebită ce trebuie acordată
învăţământului.
De asemenea, mutaţiile structurale ce intervin în economie, procesul de urbanizare şi alţi
factori care însoţesc revoluţia tehnico–ştiinţifică contemporană generează noi cerinţe sociale:
protejarea mediului înconjurător, ocrotirea sănătăţii oamenilor, întreţinerea şi revitalizarea
drumurilor etc., toate acestea realizându-se pe seama serviciilor: cultură, artă, turism, odihnă,
sport etc.
Structura unor nevoi sociale se modifică în timp. De exemplu, în condiţiile procesului de
urbanizare, nevoia de locuinţă capătă noi dimensiuni. Satisfacerea acestei nevoi presupune nu
numai existenţa locuinţei ca spaţiu de desfăşurare a activităţii casnice, ci şi existenţa unui
anumit confort: instalaţii şi dotări de încălzire, instalaţii de iluminat, spaţiu special pentru
odihnă activă şi recreere, situarea locuinţei la o anumită distanţă faţă de locul de muncă etc.
Realizarea acestui confort este posibilă numai în condiţiile existenţei unor servicii
corespunzătoare ca volum şi structură: servicii de administrare locativă, servicii de distribuire
a apei, energiei şi gazelor, servicii de telecomunicaţii, mijloace moderne de transport urban,
tehnică modernă de dirijare a circulaţiei etc.
Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice
(învăţământ, sănătate, protecţia mediului etc.) care sunt subvenţionate de la bugetul de stat sau
de la bugetele colectivităţilor locale precum şi prin intermediul unor servicii private a căror
contravaloare este achitată de beneficiarii acestora.
8
Nevoile generale ale aparatului de producţie generează, de asemenea, apariţia unor servicii de
cercetare, analize economice, de informatică, de leasing etc. menite să contribuie la creşterea
eficienţei activităţii diferiţilor agenţi economici şi, pe această bază, la satisfacerea nevoilor
individuale ale membrilor societăţii.
Aprecierea nivelului de trai al unei naţiuni nu este posibilă fără luarea în considerare a unor
indicatori care exprimă direct sau indirect consumul de servicii: asistenţa medicală, reţeaua
unităţilor de cultură, artă şi sport, stocul de învăţământ, volumul serviciilor pe locuitor,
potenţialul de cercetare, volumul şi ponderea cheltuielilor pentru cercetare şi învăţământ în
produsul intern brut (PIB), elevi şi studenţi/1000 locuitori etc.
1.2. Serviciile publice
1.2.1. Noţiunea de sistem / sistem de servicii publice
Sistemul este un ansamblu de elemente dependente între ele şi formând un întreg organizat
care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului
într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze scopului
urmărit (Coteanu et al., 1998).
Un sistem poate fi definit / caracterizat dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– este un ansamblu de elemente interdependente;
– este delimitat de un domeniu care-l diferenţiază de mediul exterior;
– este, în general, interdependent cu mediul prin intrări dinspre mediu şi ieşiri către mediu;
– funcţionează în conformitate cu obiective sau misiuni definite;
– satisface restricţii sau valori limită.
Noţiunea de sistem este foarte generală, incluzând atât forme neînsufleţite / tehnice (bunuri
materiale), cât şi forme vii (fiinţe). O fabrică, un imobil de locuinţe, o fiinţă, un aparat
electrocasnic etc. reprezintă exemple de sisteme, adică mulţimi de persoane, procese, obiecte
organizate după anumite principii.
Televizorul este un sistem tehnic întrucât: este format din componente mecanice, electrice,
electro-mecanice, electronice; este delimitat de o cutie; este interdependent cu mediul prin
semnalul video captat de o antenă, alimentare de la o reţea, acţiunea utilizatorului asupra
butoanelor (intrări); furnizează imagini şi sunet (Plumb et al., 2007).
Subsistemul este partea dintr-un sistem care, considerată ca atare, îndeplineşte condiţiile
definiţiei noţiunii de sistem. Noţiunea de subsistem este utilă pentru a descrie alcătuirea unui
sistem complex în mai multe trepte de detaliere. De exemplu, omul este un sistem complex
viu format din subsistemele digestiv, respirator, nervos, osos etc. care sunt interdependente.
9
Delimitarea de mediu este realizată prin dermă (piele), relaţiile cu mediul sunt intrări
materiale (alimente, aer, apă etc.) şi informaţionale, respectiv ieşiri (mişcări, vorbire etc.),
finalitatea este generală (conservarea speciei) şi individuală (funcţionare în condiţii cât mai
prielnice şi mai plăcute). De asemenea, există restricţii de funcţionare: temperatură externă,
presiune, grad de poluare a atmosferei etc.
Unele sisteme sunt formate atât din subsisteme tehnice cât şi din subsisteme vii: fabrici, uzine,
şcoli, spitale, universităţi etc., fiind cunoscute sub denumirea de sisteme quasi-vii. Întrucât
obiectivul sau misiunea acestor sisteme este de natură economică sau socială, ele sunt grupate
în două categorii: sisteme economice şi sisteme sociale.
Sistemul de servicii publice este un ansamblu de elemente specifice relaţiilor publice, corelata
între ele prin diferite forme de interacţiune şi interdependenţă.
1.2.2. Caracteristicile generale ale sistemului de servicii publice
Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă anumite caracteristici, însuşiri specifice predomi-
nante care le diferenţiază unele de altele. În cazul unui sistem complex, alcătuit din
subsisteme, există însuşiri comune tuturor elementelor sistemului ale căror valor diferă de la
un grup la altul sau de la o unitate la alta.
Sistemul de servicii publice prezintă următoarele caracteristici principale: structura,
eficacitatea, eficienţa, robusteţea, ultrafiabilitatea, adaptabilitatea, autoapărarea,
interdependenţa, interoperativitatea şi sinergia.
a. Structura sistemului de servicii publice – reflectă modul de organizare a sistemului,
respectiv descrierea subsistemelor şi a relaţiilor care se stabilesc între ele:
– structura unui sistem tehnic este definită odată cu proiectarea sistemului şi poate suferi
modificări ulterioare, odată cu dezvoltarea sau modernizarea acestuia;
– structura sistemelor vii este definită de informaţia genetică, ea putând fi modificată prin
accident sau prin inginerie genetică;
– structura ssitemelor quasi-vii este proiectată iniţial şi se modifică ulterior, ori de câte ori
realizarea obiectivelor finale sau satisfacerea restricţiilor impun acest lucru.
b. Eficacitatea sistemului arată gradul de satisfacere a finalităţii sistemului:
– eficacitatea unui sistem tehnic reprezintă precizia cu care se realizează reglarea
parametrilor tehnici, respectiv abaterea de la valoarea prestabilită;
– eficacitatea unui sistem quasi-viu, al cărui obiectiv este de natură economică sau
socială, este definită prin abaterea relativă sau absolută de la valoarea dorită a unui
indicator economic sau social.
c. Eficienţa sistemului este raportul matematic dintre rezultatele (realizările) sistemului şi
consumul de resurse ocazionat de funcţionarea sistemului. Dacă rezultatele (efecte) şi
10
resursele (cheltuielile) pot fi exprimate ca valori financiare, se vorbeşte de eficienţă

economică (exemplu: rentabilitatea).
d. Robusteţea este proprietatea sistemului de a funcţiona normal în condiţiile prezenţei unor
perturbaţii generate de mediul exterior, în limita unor restricţii.
e. Ultrafiabilitatea este capacitatea unui sistem de a-şi menţine eficacitatea în condiţiile în
care o parte din structura acestuia îşi pierde funcţionalitatea (se defectează). Ultrafiabi-
litatea se realizează de obicei prin creşterea complexităţii sistemului, respectiv prin
introducerea de elemente (subsisteme) şi relaţii suplimentare care să intre în funcţiune
atunci când celelalte se defectează. (exemplu: navetele spaţiale, reactoarele nucleare etc.).
f. Adaptabilitatea este proprietatea de a modifica automat funcţionalitatea şi/sau structura în
vederea menţinerii eficienţei în condiţiile unui mediu variabil. De regulă, sistemele vii şi
sistemele quasi-vii sunt sisteme adaptabile (exemplu: transportul aerian).
g. Autoadaptarea este proprietatea sistemului de a acumula experienţă şi de a o folosi pentru
creşterea eficienţei şi/sau eficacităţii cu care funcţionează. Sistemele vii sunt
autoinstruibile.
h. Interdependenţa presupune, în primul rând, anumite legături între sisteme şi se manifestă
atunci când cel puţin o ieşire a unui sistem poate fi utilizată ca intrare a altui sistem, cel
puţin la nivelul unor fluxuri de informaţii. Legătura dintre sistem şi mediu este cunoscută
sub denumirea de interfaţă. În cazul sistemelor vii interdependenţa presupune adoptarea
unor reguli generale prin instruire şi educare: reguli lingvistice, alfabet, convenţii de
notaţii, definiţii logice şi matematice etc. În al doilea rând, interdependenţa presupune
existenţa unor canale de comunicaţie între interfeţele sistemelor interconectate. Prin
definiţie, subsistemele unui sistem se bucură de proprietatea de conectivitate.
i. Interoperativitatea reprezintă proprietatea prin care mai multe sisteme interconectate
funcţionează ca un sistem unic. Prin definiţie, subsistemele unui sistem sunt interoperabile.
j. Sinergia este capacitatea elementelor şi/sau subsistemelor unui ansamblu interconectat şi
interoperabil de a produce mai mult împreună decât separat. Altfel spus, sinergia este acea
stare în care se poate afirma că sistemul este mai mare, mai eficace şi mai eficient decât
suma subsistemelor componente. Sinergia poate fi realizată în condiţiile în care există:
– compatibilitate între obiectivele sistemelor;
– posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.
11
1.2.3. Definirea noţiunii de serviciu public
În limbaj curent, noţiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o activitate de
interes general, prestată de un organism, adică de o persoană juridică, autorizată de o
autoritate a administraţiei publice.
Există două accepţiuni în legătură cu definirea noţiunii de serviciu public:
a. Definire în sens material sau, altfel spus, ca tip de activitate de interes general pe care
administraţia înţelege să şi-o asume.
b. Definire în sensul organic sau, altfel spus, organismul prin intermediul căruia se realizează
o activitate de interes general.
Noţiune complexă şi esenţială a dreptului administrativ, acest concept a suportat modificări
importante de-a lungul timpului, care l-au făcut să îşi piardă claritatea iniţială. În doctrina
occidentală s-au conturat până în prezent trei definiţii care coexistă şi care au fost preluate în
legislaţia comunitară.
Definiţia clasică, conturată la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea
activitate de interes general prestată numai de o persoană publică. În această accepţiune
subzistă definiţia lui Duguit, potrivit căruia serviciul public este activitatea pe care
guvernanţii sunt obligaţi să o presteze în interesul celor guvernaţi. Este evident că definirea
serviciului public se face după natura juridică a organului care îl prestează şi care trebuie
neapărat să fie persoană publică, adică statul, colectivitate locală sau altă instituţie publică.
Definiţia interbelică a apărut ca o necesitate impusă de dezvoltarea economică spectaculoasă
a societăţii care solicita servicii publice variate, flexibile şi operative. Până în anul 1939,
aceste servicii erau apanajul statului şi instituţiilor sale care nu mai puteau face faţă cerinţelor
sociale, astfel încât s-a văzut nevoit să încredinţeze unele servicii publice către alte persoane
private. Astfel a apărut ideea prestării unui serviciu public prin intermediul unei firme private.
Această definiţie rămânea deficitară pentru că nu preciza în ce condiţii activitatea unei
persoane private poate fi considerată serviciu public.
Această dilemă s-a lămurit în 1964 când Laubodere a formulat următoarea definiţie: Serviciul
public este activitatea de interes general, prestată de o persoană privată având prerogativele
puterii publice sub controlul administraţiei.
Identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a următoarelor condiţii:
a. Interesul general: serviciile publice au ca prim obiectiv interesul public şi nu obţinerea de
profit, condiţie generată de dificultatea de a delimita până unde merge interesul general şi
de unde începe interesul particular în analiza activităţii unei persoane private.
Orice activitate de interes general reprezintă şi un serviciu public.
12
b. Elementul voluntarist, adică intenţia puterilor publice. Mijloacele puterii publice sunt
privilegii acordate persoanei private care serveşte interesul general şi ca atare se bucură de
autoritate în raport cu terţii (şi nu de egalitate). Acest raport de autoritate permite fie
monopolul asupra unei activităţi, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar
stabilirea de taxe.
Nu există un serviciu public decât dacă puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) îşi
manifestă intenţia de a-şi asuma (direct sau indirect) o activitate de interes general. Prin
urmare, nu există servicii publice “prin natura lor”. Noţiunea de serviciu public apare, de
aceea, ca o noţiune subiectivă şi evolutivă. Evoluţia are loc în sensul lărgirii sferei de
cuprindere. Astfel, odată cu dezvoltarea nevoilor în domeniul petrecerii timpului liber,
activităţi cum ar fi exploatarea unui teatru, a unui teleski într-o staţiune montană sau
organizarea de competiţii de către federaţiile sportive au devenit servicii publice.
Există anumite dificultăţi în identificarea intenţiei exacte a guvernanţilor, mai ales atunci
când ei încredinţează anumite activităţi de interes general unor persoane private, în mod
expres ca fiind servicii publice. În acest caz este necesară prezenţa a trei indicii pentru a
putea identifica serviciul public:
– activitatea trebuie să răspundă unei misiuni de interes general;
– organizaţia privată trebuie să dispună de veritabile prerogative de putere publică;
– organizaţia privată trebuie să fie supusă unui control din partea puterilor publice.
În majoritatea cazurilor, voinţa puterilor publice este uşor de identificat: persoana publică
respectivă îşi asumă în mod direct activitatea de interes general în cauză. Dacă activitatea
de interes general este asigurată de către o persoană privată, trebuie să se ţină seama în
mod special de controlul administraţiei (de către puterea publică). Orice serviciu public
depinde, deci, în mod direct sau indirect, de voinţa unei persoane publice care decide
crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare.
c. Controlul administraţiei asupra activităţii de prestări servicii publice sau elementul oficial.
Această condiţie derivă din faptul că o persoană privată poate presta un serviciu public
numai printr-o delegare dată de o persoană publică. Delegarea se poate face fie printr-un
contract, fie printr-un act administrativ unilateral explicit sau implicit şi este necesară
pentru a stabili limitele în interiorul cărora poate acţiona cel împuternicit.
Existenţa unui regim juridic specific, regimul de drept administrativ, apare în mod clar
atunci când serviciul public este asigurat în mod direct de către o persoană publică.
Realizarea acestei misiuni este însoţită întotdeauna de prerogative sau de constrângeri
caracteristice (proprii) dreptului public.
Dacă serviciul este asigurat de către o persoană privată, referirea la regimul de drept
administrativ are doar o valoare de criteriu de identificare a serviciului public. Aşa cum s-a
13
arătat mai sus, pentru existenţa serviciului public, trebuie să existe un control din partea
puterilor publice şi o concesionare a prerogativelor puterii publice către persoana privată.
Definiţia actuală s-a conturat la sfârşitul anilor 1980 ca urmare a evoluţiei democraţiei,
recunoscându-se faptul că unele servicii publice desfăşurate de persoane private nu trebuie să
se bucure neapărat de prerogativele puterii publice. Precizarea este necesară întrucât o serie de
servicii publice de interes social cum ar fi cele de sănătate, cultură, învăţământ etc. se
realizează de către persoane private dar fără prerogativele puterii publice. Ideea
democratismului şi descentralizării a impus în practică sistemul preluării gestiunii serviciilor
publice din mâna statului şi predării lor către persoane private, în condiţiile mai sus amintite.
În jurisprudenţă s-a răspândit astfel sintagma servicii private de interes general care nu
corespunde însă pe deplin celor trei condiţii stabilite în practica administraţiei publice, nici
chiar în ţările dezvoltate. Cel puţin sub aspectul controlului, serviciile publice sunt
subordonate administraţiei mai mult ca oricând.
1.2.4. Tipologia serviciilor publice
În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.

A. În funcţie de natura lor, serviciile publice sunt:
– servicii publice administrative (SPA)
– servicii publice industriale şi comerciale (SPIC)
Statul a recunoscut, până în primii ani ai secolului XX, aşa-numitele servicii publice
administrative care aveau ca obiect o activitate de natură administrativă şi nu comercială.
Astfel, activităţile umane se împărţeau în două mari categorii:
– activităţi administrative, pe care le putea desfăşura numai statul / instituţiile sale
– activităţi industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private.
În realitate, încă din secolul al XIX-lea, autorităţile administraţiei publice au preluat activităţi
industriale şi comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuţia de
gaze şi electricitate etc.)
Între nivelul de dezvoltare economico-socială şi controlul administrativ al unor sectoare de
activitate s-a creat o contradicţie care, în cele din urmă, a dus la soluţia concesionării
serviciilor comerciale şi industriale de stat către persoane private.
Pe de altă parte, dispariţia totală a statului “jandarm” şi instaurarea statului “providenţei” a
permis din ce în ce mai mult intervenţia colectivităţilor locale în activităţile comerciale şi
industriale şi preluarea în gestiune proprie a acestor activităţi.
14
Din punct de vedere juridic, serviciilor administrative li se aplică regimul juridic

administrativ, iar serviciilor cu caracter industrial şi comercial li se aplică regimul juridic
civil. Distincţia dintre cele două grupe de servicii publice se face pe baza următoarelor criterii:
a. Obiectul activităţii: dacă activitatea unui serviciu este comparabilă cu aceea a întreprinderii
private acesta este un SPIC (de exemplu activitatea de transport), în caz contrar este un
SPA (de exemplu un serviciu de asistenţă socială).
b. Modul de finanţare a serviciului: dacă serviciul îşi acoperă cheltuielile din taxele plătite de
beneficiari este un SPIC, iar dacă sursele de finanţare vin de la buget central/local este un
SPA. Prin urmare, un serviciu public este SPA dacă are ca sursă de finanţare o taxă de
natură fiscală sau este un SPIC dacă încasează taxele de la utilizatori – beneficiari.
c. Modul de organizare şi funcţionare: dacă regulile de organizare şi funcţionare ale unui
serviciu sunt derogatorii de la dreptul civil, acesta este un SPA, în caz contrar este un
SPIC.
S-a pus problema dacă pot exista şi alte servicii publice în afară de SPA şi SPIC, de exemplu
serviciile oferite de instituţii cu caracter ştiinţific, cultural sau educativ organizate de societăţi
private care au ca obiect un interes general (ştiinţa, cultura, educaţia).
Se consideră că serviciile publice corporative şi/sau generate de organisme de intervenţie
economică sau ordine profesionale, constituie o a treia categorie de servicii publice.
Caracterul specific al acestui tip de servicii publice constă în faptul că personalul de
conducere este recrutat dintre aceia care desfăşoară acelaşi tip de activitate ca cel pe care-l
generează.
Regimul juridic aplicabil acestor servicii publice corporative este unul mixt: pe de o parte,
predomină regulile dreptului public (specifice numai SPA) pe de altă parte, funcţionarea lor
este liberă, supusă regulilor de drept civil (specifice numai SPIC). În practică însă, instanţele
consideră că acest tip de servicii publice este fie SPA, fie SPIC.
În literatura de specialitate se întâlneşte şi denumirea servicii publice sociale. Această
denumire a fost iniţial utilizată pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social
unic domeniul educaţiei: creşe, grădiniţe, tabere şcolare etc. Deşi este evident că obiectul unor
asemenea servicii are caracter social, totuşi trebuie luate în considerare şi celelalte două
criterii şi anume, modul de finanţare, respectiv modul de organizare şi funcţionare.
B. În funcţie de modul în care se realizează interesul general se deosebesc:
– servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a cetăţenilor;
– servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;
– servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.
C. În funcţie de raporturile cu serviciile private există:
– servicii monopolizate;
15
– servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;

– servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorităţi a
– administraţiei publice.
D. Din punct de vedere al delegării serviciile publice sunt:
– servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot
încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă, autorizarea
construcţiilor sau licenţierea transportului);
– servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritatea, iluminatul stradal,
deratizarea, ecarisajul).
E. Din punct de vedere al importanţei sociale, serviciile publice se împart în:
– servicii publice vitale: alimentarea cu apă, canalizarea, distribuţia de energie electrică,
termoficarea;
– servicii publice facultative: amenajarea de parcuri şi locuri de distracţii, centre de
informare etc.
F. În raport cu colectivităţile publice de care depind există:
– servicii publice interne şi extrateritoriale:
Toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în
exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în
exterior, serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor). Cu toate acestea,
distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor
de funcţionare a serviciilor;
– servicii civile şi militare, dintre care cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte
stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele
dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă
un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.
G. În funcţie de gradul de cuprindere există:
– servicii de importanţă naţională, organizate la scara întregului teritoriu;
– servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene, municipale,
orăşeneşti sau comunale.
H. În funcţie de natura lor, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare şi
finanţare, serviciile şi bunurile sunt clasificate internaţional în conformitate cu
Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).
În această clasificare, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni, subsecţiuni, diviziuni,
grupe şi clase (a se vedea subcapitolul 1.3. Clasificarea serviciilor, punctele L – Q).
România a adoptat Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN) încă din
anul 1990, fapt ce a permis identificarea tuturor activităţilor şi unificarea denumirilor,
16
sistematizarea şi codificarea lor, respectiv posibilitatea utilizării sistemelor informatice de

prelucrare şi analiză a datelor, conectarea la structurile internaţionale de tipul tabelelor
intrări–ieşiri (input–output) şi la Sistemul Conturilor Naţionale.
1.2.5. Caracteristicile principale ale serviciilor publice
Serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte

utile imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Ele sunt autonomizate
în procesul adâncirii diviziunii sociale a muncii şi sunt organizate distinct în cadrul sectorului
terţiar.
Serviciile prezintă o serie de trăsături caracteristice care permit, pe de o parte, identificarea
lor, iar, pe de altă parte, se pot constitui în criterii de delimitare faţă de celelalte domenii ale
activităţii economico-sociale. Întrucât sfera serviciilor este largă şi eterogenă, aceste trăsături
pot să nu se regăsească în totalitatea lor în fiecare tip de serviciu.
Serviciile publice industriale, comerciale şi administrative au următoarele caracteristici:
A. Forma nematerială a serviciilor. Cele mai multe dintre servicii nu se concretizează în
bunuri materiale, ci îmbracă forma unor activităţi sau faze ale unor procese economico-
sociale.
Această trăsătură, însă, nu trebuie absolutizată. Unele servicii au o expresie materială, dar de
o anumită formă specială (suport material) şi corespunzător, o existenţă de sine stătătoare
(benzi magnetice, discuri, soft-uri etc.), însă valoarea intrinsecă a formei materiale a
serviciilor de acest fel este net inferioară valorii informaţiilor pe care le vehiculează.
Imaterialitatea serviciilor face ca, în literatura de specialitate, acestea să fie cunoscute sub
denumirea de invizibile, iar comerţul cu servicii de acest gen este cunoscut sub denumirea de
comerţ invizibil. De aceea, în comerţul internaţional cu servicii cele mai multe dintre acestea
nu pot fi identificate la trecerea frontierelor şi, ca atare, de cele mai multe ori, ele ocolesc
barierele vamale tradiţionale.
B. Intangibilitatea serviciilor exprimă faptul că ele nu pot fi percepute sau evaluate cu
ajutorul simţurilor omeneşti (auz, miros, văz, gust etc.) înainte de a fi cumpărate sau chiar
consumate. De exemplu, spectatorul unui film artistic nu ştie în momentul în care cumpără
biletul în ce măsură prestaţia actorilor îl satisface, sau o persoană solicită şi achită reparaţia
unui televizor fără să poată aprecia eficienţa funcţionării acestuia după execuţia lucrării etc.
Ca urmare apare neîncrederea clientului şi, corespunzător, o anumită reţinere în luarea
deciziei de cumpărare. În aceste condiţii, vânzarea serviciilor necesită eforturi sporite de
cunoaştere a cererii şi de stimulare a ei prin evidenţierea părţilor vizibile ale lor exprimate
prin calitatea personalului, caracteristicile echipamentelor, nivelul preţurilor, mediul ambiant,
17
etc. În literatura de specialitate, s-au conturat o serie de modalităţi concrete de evidenţiere a

aspectelor unui serviciu:
Ambianţa în care este prestat un serviciu constituie un prim element care ne permite să ne
formăm o imagine cu privire la serviciul respectiv. De exemplu, în învăţământul universitar,
temperatura neadecvată în sălile de curs/seminarii, zgomotul, ventilaţia, designul mobilierului,
culorile încăperilor, etc. pot influenţa sensibil atitudinea şi comportamentul studenţilor. Nu
trebuie neglijată nici componenta umană a mediului, cadrul didactic având un rol extrem de
important în ridicarea nivelului calitativ al serviciului de instruire a studenţilor.
Comunicaţiile cu privire la serviciu, concretizate în publicitate, reclame, minifilme
publicitare, relaţii publice, pliante etc., au menirea să evidenţieze ceea ce este vizibil şi, în
special, cele mai recente îmbunătăţiri aduse acestuia.
Preţul este folosit de consumator ca un indicator de bază al calităţii serviciilor. În acest
context stabilirea unui preţ real este foarte importantă, mai ales în cazurile în care prestarea
unui serviciu diferă sensibil de la o firmă la alta, iar riscul de a cumpăra un serviciu de slabă
calitate este ridicat.
C. Inseparabilitatea în timp şi spaţiu a serviciilor, concretizată în faptul că producerea
(prestarea) lor are loc odată cu consumul. Serviciul nu poate exista separat de prestatorul său
şi, implicit, calitatea serviciului este inseparabilă de calitatea prestatorului. Această legătură
este mai puternică la unele servicii, cum sunt cele medicale, culturale, de învăţământ,
financiare, etc.
Simultaneitatea producţiei şi consumului de servicii presupune totodată participarea
consumatorului la prestarea serviciului. De pildă, studentul prin participare la cursuri,
seminarii, elaborare de referate, proiecte etc., sau pacientul prin informaţiile pe care le
comunică medicului pentru stabilirea diagnosticului său, sau clientul unei bănci prin simpla
completare a unui formular etc., participă efectiv la derularea serviciului.
Simultaneitatea în timp şi spaţiu este cea mai reprezentativă caracteristică a serviciilor, ea
regăsindu-se aproape în toate serviciile, indiferent că sunt prestate de om sau maşină, că
satisfac nevoi materiale sau spirituale, că sunt destinate persoanelor individuale sau
colectivităţilor. Ea este considerată trăsătura fundamentală a serviciilor şi principalul criteriu
de delimitare a acestora de celelalte activităţi din economie.
D. Variabilitatea serviciilor constă în imposibilitatea repetării acestora în mod identic de la o
prestaţie la alta deoarece ele depind de persoana care le face, de dispoziţia acesteia, de loc, de
moment, etc. De pildă studenţii se aşteaptă ca profesorul sau asistentul să aibă prestaţii
excelente în fiecare zi, consumatorul se aşteaptă ca mâncarea să aibă acelaşi gust ori de câte
ori frecventează un restaurant, etc. În realitate, astfel de situaţii, în forma lor cea mai pură,
sunt greu de realizat. Similar, efectuarea unei intervenţii chirurgicale de către un medic
18
variază din punct de vedere calitativ, în funcţie de starea lui de sănătate, de capacitatea de
concentrare la un moment dat, de modul în care pacientul colaborează cu el, etc.
Consumatorii percep această variabilitate şi încearcă să obţină cât mai multe informaţii în
legătură cu prestatorul înainte de a lua decizia finală. Din cele prezentate, rezultă că
variabilitatea influenţează sensibil asupra calităţii serviciilor şi îngreunează acţiunea de
standardizare a lor. În vederea atenuării acestui efect se apelează la noţiunea de “personalizare
a serviciilor” care presupune o tratare individualizată a clienţilor. Abordarea nediferenţiată a
acestora conduce la situaţii neplăcute atât pentru instituţia prestatoare cât şi pentru clienţi
(consumatori).
Aceste caracteristici constituie elemente de definire a sferei serviciilor şi implicit de
delimitare a acesteia de celelalte activităţi economice.
Totuşi, datorită procesului obiectiv de dezvoltare a serviciilor, de apariţie a unor noi activităţi
şi de creştere a complexităţii economiei, sfera serviciilor se îmbogăţeşte cu noi trăsături, iar
demarcaţia dintre bunuri şi servicii se realizează tot mai greu, multe bunuri necesitând
complementar servicii pentru a putea fi folosite şi invers.
Uneori, în literatura de specialitate se prezintă, în loc de caracteristici, dimensiunile
serviciilor:
a. Aspecte tangibile: structura fizică, utilajele folosite, personalul, instrumentele de
comunicare;
b. Fiabilitatea: capacitatea de a face serviciul promis;
c. Răspunsul: voinţa de a ajuta clientul şi de a face serviciul promis;
d. Competenţa: abilitatea şi cunoştinţele necesare prestării serviciului;
e. Curtoazia: gentileţe, respect, consideraţie, cordialitate;
f. Credibilitatea: încredere, atenţie, onestitate;
g. Siguranţa: pericole, riscuri, dubii;
h. Accesul: uşurinţa contactului;
i. Comunicarea: informarea clientului, folosirea unui limbaj accesibiI;
j. Inteligenţa clientului: perceperea dorinţelor lui.
1.2.6. Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice
Înfiinţarea serviciilor publice, indiferent de natura şi modul lor de gestiune, se face cu condiţia
respectări unor principii de organizare şi funcţionare fundamentale: principiul eficienţei,
principiul echităţii şi principiul descentralizării.
Principiul eficienţei serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se
suportă de la buget, adică din taxele şi impozitele plătite de contribuabili. În aceste condiţii,
19
administraţia este obligată să găsească cel mai bun raport între eforturile (costurile) făcute şi
efectele obţinute, respectiv cantitatea şi calitatea serviciilor prestate cetăţenilor. Acest
principiu trebuie avut în vedere în toate fazele şi etapele de elaborare a capitolelor de
cheltuieli bugetare necesare funcţionării serviciilor publice.
Pe de altă parte, eficienţa presupune satisfacerea tot mai completă a nevoilor cetăţeanului,
ceea ce face ca, de cele mai multe ori, cheltuielile prevăzute în buget să fie depăşite. Este însă
preferabil să fie satisfăcut interesul public, chiar dacă administraţia va face datorii, întrucât
scopul de a fi al acesteia este tocmai satisfacerea tuturor condiţiilor pentru desfăşurarea
normală a vieţii publice. Cu cât serviciul public este mai bine structurat, organizat şi condus,
cu atât banul public este mai bine folosit, cu alte cuvinte, funcţionează mai eficient.
Principiul echităţii (egalităţii) prestărilor de servicii, este un corolar al principiului egalităţii
tuturor cetăţenilor în faţa legii şi, ca atare, toţi cetăţenii trebuie să beneficieze în aceeaşi
măsură de serviciile publice. El se aplică deopotrivă agenţilor serviciilor publice şi
utilizatorilor serviciilor publice.
Agenţii serviciilor publice sunt supuşi aceloraşi reguli în ceea ce priveşte derularea carierei lor
sau accesul la posturi. Acest principiu explică, astfel, regula fundamentală a funcţiei publice,
aceea a accesului legal la posturile publice. Ea interzice orice discriminare bazată pe motive
de ordin religios, rasial, filozofic sau politic.
Utilizatorii serviciilor sunt, de asemenea, supuşi, în general, aceloraşi reguli. Este de
neconceput o administraţie publică prin care unele categorii de cetăţeni să primească mai
multă căldură sau apă, în detrimentul altora. Desigur că în practică apar asemenea discrepanţe,
dar acestea provin din reţelele tehnice şi organizatorice, nu din principiile administraţiei.
Jurisprudenţa admite, cu toate acestea, unele inegalităţi de tratament în anumite situaţii, atunci
când utilizatorii se găsesc în situaţii de fapt sau de drept care permit ca ei să fie grupaţi pe
categorii, pentru motive care ţin de interesul general, în temeiul legii. De exemplu, este logic
şi se practică tarife diferenţiate pentru transportul fluvial al localnicilor din Delta Dunării şi al
turiştilor.
Pentru aplicarea deplină a principiului echităţii, administraţia trebuie să recurgă sistematic la
concurenţă şi să asigure transparenţa pentru furnizorii de servicii publice.
Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât de Constituţia României cât
şi de Legea Administraţiei Publice Locale şi se concretizează prin deplasarea centrului de
greutate al serviciilor publice de la centru către comunităţile teritoriale.
După cum se ştie, scopul organizării serviciilor publice îl constituie satisfacerea unor interese
generale ale comunităţii. De aici rezultă că descentralizarea va trebui să ţină cont, în primul
rând, de acest scop şi, în ultimul rând, de organizarea (împărţirea) administrativ-teritorială.
Ideea contrară este falimentară, pentru că sacrifică interesele cetăţenilor de dragul autonomiei
locale.
20
Descentralizarea serviciilor publice trebuie să ţină cont de gradul de specializare al acestora şi

de necesitatea continuităţii lor. Astfel, oricât de mult s-ar dori descentralizarea unui serviciu
public, administraţia locală nu va putea realiza acest deziderat în lipsa specialiştilor necesari
acestui serviciu. Este de neconceput ca o comună să-şi înfiinţeze un post de radio fără
electronişti sau redactori, o şcoală fără profesori sau un spital fără medici.
Pentru ca serviciile publice să fie prestate în condiţii de eficienţă, este necesar ca administraţia
publică să aplice anumite reguli precum: regula continuităţii, regula adaptării sau flexibilităţii
şi regula cuantificării:
Regula continuităţii este impusă de faptul că, prin natura interesului public asigurat, multe
servicii publice nu pot fi întrerupte fără riscul dereglării sau periclitării vieţii publice. Aceste
servicii vitale pentru orice comunitate trebuie să fie asigurate în mod continuu şi uneori în
mod permanent. De exemplu, spitalele şi serviciile de pază contra incendiilor trebuie să
funcţioneze non stop, în timp ce serviciul stării civile este continuu, fără a fi însă permanent.
Continuitatea este esenţa serviciului public, ea determinând responsabilitatea administraţiei
faţă de modul în care este respectată. De aceea, administraţia are obligaţia de a prevedea
mijloacele şi modalităţile de intervenţie, de a face stocuri de materii prime şi combustibili, de
a pregăti forme alternative de satisfacere a nevoilor cetăţenilor în cazuri excepţionale etc.
Continuitatea serviciului generează şi alte consecinţe pentru administraţia publică, mai ales cu
privire la regimul contractelor administrative şi al concesionării.
Cei care preiau astfel de situaţii pe bază de contracte sau concesionare trebuie să asigure
funcţionarea regulată a serviciului încredinţat, sub ameninţarea unor sancţiuni în caz contrar
sau, nu de puţine ori, pot primi un ajutor financiar din partea persoanei publice care face
concesiunea, pentru a putea asigura continuitatea serviciului respectiv. De asemenea, acest
principiu a stat mult timp la baza interzicerii absolute a grevei pentru agenţii din cadrul
serviciilor publice. Ulterior, dreptul la grevă a fost recunoscut, dar în situaţii cu totul speciale
şi numai după ce au fost epuizate toate soluţiile de reconciliere.
Regula adaptării (flexibilităţii) la nevoia socială este determinată de faptul că nevoile sociale
sunt în continuă diversificare şi modificare cantitativă şi calitativă, iar serviciul trebuie să
răspundă prompt şi eficient la evoluţia nevoilor colective şi exigenţele interesului general.
Adaptarea serviciului public la nevoia socială se realizează prin Statutul de organizare şi
funcţionare a prestatorului de servicii: regie autonomă, societate comercială, instituţie publică
etc. Statutul oricărui serviciu public este definit de o autoritate a administraţiei publice şi că
dezvoltarea, restrângerea, transferul sau încetarea acestuia se hotărăşte de către administraţie.
Ca atare, serviciile publice create de administraţie rămân sub autoritatea acesteia, indiferent
de modul de organizare şi funcţionare a lor.
În cazul persoanelor juridice care au în obiectul lor de activitate prestări de servicii, dar nu se
află sub autoritatea administraţiei publice, indiferent de forma în care se prestează serviciul
21
public (locaţie, închiriere, concesiune), administraţia trebuie să prevadă condiţii contractuale

obligatorii pentru prestator şi posibilitatea adaptabilităţii serviciului la cererea socială. În
cazul acestor contracte administrative apare situaţia specială regulilor de drept public întrucât
administraţia răspunde la comanda socială, indiferent cui a delegat gestiunea serviciului
public. Clauzele obligatorii în sarcina prestatorilor de servicii nu încalcă principiul libertăţii
de voinţă a părţilor contractante, ci exprimă, în termenii dreptului public, atributul
administraţiei ca reprezentantă a cetăţenilor, calitatea de autoritate publică.
Regula cuantificării rezultatelor serviciului public este determinată de cel puţin două
motivaţii concrete:
– necesitatea aprecierii corecte a modului în care serviciul public satisface cerinţele sociale
ale cetăţenilor şi, implicit, evaluarea rapidă a activităţii serviciului;
– necesitatea asigurării transparenţei faţă de cetăţeni, aceştia putând, graţie cuantificării, să
controleze modul în care se desfăşoară activitatea serviciilor publice, asigurându-se în
acest fel principiul echităţii acestora.
1.2.7. Noţiuni şi definiţii specifice serviciilor publice
Serviciile comunitare de utilităţi publice, denumite pe scurt servicii de utilităţi publice, sunt
definite ca totalitatea acţiunilor şi activităţilor reglementate prin care se asigură satisfacerea
nevoilor de utilitate şi interes public general ale colectivităţilor locale cu privire la:
– alimentarea cu apă;
– canalizarea şi epurarea apelor uzate;
– colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;
– producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat;
– salubrizarea localităţilor;
– iluminatul public;
– administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi
altele asemenea;
– transportul public local.
În domeniul serviciilor publice se întâlnesc frecvent următoarele noţiuni:
Asociaţie de dezvoltare comunitară – asocierea intercomunitară, realizată în condiţiile legii,
între două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale limitrofe, reprezentate prin
autorităţile administraţiei publice locale, în scopul înfiinţării, dezvoltării, gestionării şi/sau
exploatării în comun a unor sisteme comunitare de utilităţi publice şi al furnizării/prestării de
servicii de utilităţi publice utilizatorilor pe raza teritorială a unităţilor administrativ-teritoriale
asociate;
22
Autorităţi de reglementare competente – Autoritatea Naţională de Reglementare pentru

Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC), Autoritatea Naţională de Reglementare
în Domeniul Energiei (ANRE), Autoritatea Rutieră Română (ARR), sau autorităţile
administraţiei publice locale, după caz;
Autorizaţie – act tehnic şi juridic emis de autoritatea de reglementare competentă, prin care se
acordă unei persoane juridice permisiunea de a monta, a pune în funcţiune, a modifica, a
repara şi a exploata sisteme de repartizare a costurilor;
Avizare preţuri şi tarife – activitatea de analiză şi verificare a preţurilor şi tarifelor,
desfăşurată de autorităţile de reglementare competente, cu respectarea procedurilor de
stabilire, ajustare sau modificare a preţurilor şi tarifelor, concretizată prin emiterea unui aviz
de specialitate;
Delegare de gestiune a unui serviciu – procedura prin care o unitate administrativ-teritorială
sau o asociaţie de dezvoltare comunitară atribuie ori încredinţează unuia sau mai multor
operatori titulari de licenţă, în condiţiile prezentei legi, gestiunea unui serviciu de utilităţi
publice a cărui răspundere o are, precum şi exploatarea sistemului de utilităţi publice aferent;
Licenţă – actul tehnic şi juridic emis de autoritatea de reglementare competentă, prin care se
recunosc calitatea de operator de servicii de utilităţi publice într-un domeniu reglementat,
precum şi capacitatea şi dreptul de a furniza/presta un serviciu de utilităţi publice;
Operator – persoană juridică română sau străină care are competenţa şi capacitatea
recunoscute prin licenţă de a furniza/presta, în condiţiile reglementărilor în vigoare, un
serviciu de utilităţi publice şi care asigură nemijlocit administrarea şi exploatarea sistemului
de utilităţi publice aferent acestuia. Operatori pot fi:
– autorităţile administraţiei publice locale sau o structură proprie a acestora cu personalitate
juridică;
– asociaţiile de dezvoltare comunitară;
– societăţile comerciale înfiinţate de autorităţile administraţiei publice locale sau de
asociaţiile de dezvoltare comunitară, cu capital social al unităţilor administrativ-teritoriale;
– societăţile comerciale cu capital social privat sau mixt;
Utilizatori – persoane fizice sau juridice care beneficiază, direct ori indirect, individual sau
colectiv, de serviciile de utilităţi publice, în condiţiile legii;
Sistem de utilităţi publice – ansamblul bunurilor mobile şi imobile, dobândite potrivit legii,
constând din terenuri, clădiri, construcţii şi instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări
functionale, specific unui serviciu de utilităţi publice, prin ale cărui exploatare şi funcţionare
se asigură furnizarea/prestarea serviciului;
Infrastructura tehnico-edilitară – ansamblul sistemelor de utilităţi publice destinate
furnizării/prestării serviciilor de utilităţi publice; infrastructura tehnico-edilitară aparţine
23
domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi este supusă regimului

juridic al proprietăţii publice sau private, potrivit legii;
Domeniu public - totalitatea bunurilor mobile şi imobile dobandite potrivit legii, aflate în
proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, care, potrivit legii ori prin natura lor,
sunt de folosinţă sau interes public local ori judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a
consiliilor locale sau a consiliilor judeţene şi care nu au fost declarate prin lege bunuri de uz
ori de interes public naţional;
Domeniu privat – totalitatea bunurilor mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la lit. k),
intrate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale prin modalităţile prevăzute de lege;
Monopol în domeniul serviciilor de utilităţi publice – situaţie de piaţă caracteristică unor
servicii de utilităţi publice care, pe o arie teritorială delimitată, pot fi furnizate/prestate numai
de un singur operator;
Stabilirea preţurilor şi tarifelor – procedura de analiză a calculaţiei preţurilor şi tarifelor,
elaborată şi aprobată de autorităţile de reglementare competente, prin care se stabilesc
structura şi nivelurile preţurilor şi tarifelor, după caz, pentru serviciile de utilităţi publice;
Ajustarea preţurilor şi tarifelor – procedura de analiză a nivelului preţurilor şi tarifelor
existente, elaborată şi aprobată de autorităţile de reglementare competente, prin care se
asigură corelarea nivelului preţurilor şi tarifelor stabilite anterior cu evoluţia generală a
preţurilor şi tarifelor din economie;
Modificarea preţurilor şi tarifelor – procedura de analiză a structurii şi nivelului preţurilor şi
tarifelor existente, elaborată şi aprobată de autorităţile de reglementare competente, aplicabilă
în situaţiile când intervin schimbări în structura costurilor care conduc la recalcularea
preţurilor şi tarifelor.
1.3. Clasificarea serviciilor (CAEN)
Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN) asigură identificarea tuturor

activităţilor şi codificarea lor într-un sistem unitar. Aceasta permite organizarea, raţionalizarea
şi informatizarea fluxurilor informaţionale economico-sociale, respectiv crearea facilităţilor
de prelucrare pentru integrarea în sistemele naţionale şi internaţionale de prezentare şi analiză
a informaţiilor.
În CAEN, activităţile economico-sociale sunt grupate pe următoarele trepte: secţiune,
diviziune, grupă şi clasă, care sunt constituite după principiul omogenităţii ca totalitate de
activităţi care au drept caracteristici comune:
– natura bunurilor şi serviciilor prestate (componenta lor fizică, stadiul de fabricaţie,
necesităţile pe care le pot satisface);
24
– modul de folosire al bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici (consum

intermediar, consum final şi formarea capitalului etc);
– materia prima, procesele tehnologice, organizarea şi finanţarea producţiei.
Importanţa acestor caracteristici variază în funcţie de gradul de detaliere a categoriilor din
CAEN.
În continuare este prezentată clasificarea serviciilor extrasă din CAEN.
1.3.1. Categoria E – Energie electrică şi termică, gaze şi apă
Categoria E se referă la energie electrică şi termică, gaze şi apă şi conţine două diviziuni: 40
referitoare la producţia şi furnizarea de energie electrică şi termincă, gase şi apă, respectiv 41
referitoare la captarea, tratarea şi dsitribuţia apei. Grupele şi clasele din categoria E sunt
următoarele:
40 Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă
401 Producţia şi distribuţia energiei electrice
4011 Producţia de energie electrică
4012 Transportul energiei electrice
4013 Distribuţia şi comercializarea energiei electrice
402 Producţia gazelor; distribuţia combustibililor gazoşi prin conducte
4021 Producţia gazelor
4022 Distribuţia şi comercializarea combustibililor gazoşi prin conducte
403 Producţia şi distribuţia energiei termice şi a apei calde
4030 Producţia şi distribuţia energiei termice şi a apei calde
41 Captarea, tratarea şi distribuţia apei
1.3.2. Categoria F – Construcţii
Categoria F se referă la construcţii şi conţine o singură diviziune (45) cu următoarele grupe şi

clase:
45 Construcţii
451 Organizarea de şantiere şi pregătirea terenului
4511 Demolarea construcţiilor, terasamente şi organizare de şantiere
4512 Lucrări de foraj şi sondaj pentru construcţii
452 Construcţii de clădiri sau părţi ale acestora; geniu civil
4521 Construcţii de clădiri şi lucrări de geniu
25
4522 Lucrări de învelitori, şarpante şi terase la construcţii

4523 Construcţii de autostrăzi, drumuri, aerodroame şi baze sportive
4524 Construcţii hidrotehnice
4525 Alte lucrări speciale de construcţii
453 Lucrări de instalaţii pentru clădiri
4531 Lucrări de instalaţii electrice
4532 Lucrări de izolaţii şi protecţie anticorozivă
4533 Lucrări de instalaţii tehnico-sanitare
4534 Alte lucrări de instalaţii
454 Lucrări de finisare
4541 Lucrări de ipsoserie
4542 Lucrări de tâmplărie şi dulgherie
4543 Lucrări de pardosire şi placare a pereţilor
4544 Lucrări de vopsitorie, zugrăveli şi montări de geamuri
4545 Alte lucrări de finisare
455 Închirierea utilajelor de construcţii şi demolare, cu personal de deservire aferent
4550 Închirierea utilajelor de construcţii şi demolare, cu personal de deservire aferent
1.3.3. Categoria G. Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparare

autovehicule, motociclete şi bunuri personale şi de uz gospodăresc
Categoria G se referă la comerţul cu ridicata şi amănuntul, întreţinerea şi repararea

autovehiculelor, motocicletelor şi bunurilor personale şi de uz gospodăresc. Conţine
următoarele grupe şi clase:
50 Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, întreţinerea şi repararea autovehiculelor şi a
motocicletelor; comerţ cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule
501 Comerţ cu autovehicule
5010 Comerţ cu autovehicule
502 Întreţinerea şi repararea autovehiculelor
5020 Întreţinerea şi repararea autovehiculelor
503 Comerţ cu piese şi accesorii pentru autovehicule
5030 Comerţ cu piese şi accesorii pentru autovehicule
504 Comerţ cu motociclete, piese şi accesorii aferente; întreţinerea şi repararea
motocicletelor
5040 Comerţ cu motociclete, piese şi accesorii aferente şi reparaţii
505 Comerţ cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule
5050 Comerţ cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule
51 Comerţ cu ridicata şi servicii de intermediere în comerţul cu ridicata (cu excepţia
autovehiculelor şi motocicletelor)
26
511 Activităţi de intermediere în comerţul cu ridicata

5111 Intermedieri în comerţul cu materii prime agricole, animale vii, materii prime
textile şi cu semiproduse
5112 Intermedieri în comerţul cu combustibili, minerale şi produse chimice pentru
industrie
5113 Intermedieri în comerţul cu material lemnos şi de construcţii
5114 Intermedieri în comerţul cu maşini, echipamente industriale, nave şi avioane
5115 Intermedieri în comerţul cu mobilă, articole de menaj şi de fierărie
5116 Intermedieri în comerţul cu textile, confecţii, încălţăminte şi articole
5117 Intermedieri în comerţul cu produse alimentare, băuturi şi tutun
5118 Intermedieri în comerţul specializat în vanzarea produselor cu caracter specific,
5119 Intermedieri în comerţul cu produse diverse
512 Comerţ cu ridicata al produselor agricole brute şi al animalelor vii
5121 Comerţ cu ridicata al cerealelor, seminţelor şi furajelor
5122 Comerţ cu ridicata al florilor şi al plantelor
5123 Comerţ cu ridicata al animalelor vii
5124 Comerţ cu ridicata al pieilor brute şi al pieilor prelucrate
5125 Comerţ cu ridicata al tutunului neprelucrat
513 Comerţ cu ridicata al produselor alimentare, al băuturilor şi al tutunului
5131 Comerţ cu ridicata al fructelor şi legumelor
5132 Comerţ cu ridicata al cărnii şi produselor din carne
5133 Comerţ cu ridicata al produselor lactate, ouălor, uleiurilor şi grăsimilor
comestibile
5134 Comerţ cu ridicata al băuturilor
5135 Comerţ cu ridicata al produselor din tutun
5136 Comerţ cu ridicata al zahărului, ciocolatei şi produselor zaharoase
5137 Comerţ cu ridicata cu cafea, ceai, cacao şi condimente
5138 Comerţ cu ridicata, specializat, al altor alimente, inclusiv peşte, crustacee
şi moluşte
5139 Comerţ cu ridicata, nespecializat, de produse alimentare, băuturi şi tutun
514 Comerţ cu ridicata al bunurilor de consum, altele decât cele alimentare
5141 Comerţ cu ridicata al produselor textile
5142 Comerţ cu ridicata al îmbrăcămintei şi încălţămintei
5143 Comerţ cu ridicata al aparatelor electrice şi de uz gospodăresc, al aparatelor de
radio şi televizoarelor
5144 Comerţ cu ridicata al produselor din ceramică, sticlărie, tapete şi produse de
întreţinere
5145 Comerţ cu ridicata al produselor cosmetice şi de parfumerie
5146 Comerţ cu ridicata al produselor farmaceutice
5147 Comerţ cu ridicata al altor bunuri de consum, nealimentare
27
515 Comerţ cu ridicata al produselor intermediare neagricole şi al deşeurilor

5151 Comerţ cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al produselor
derivate
5152 Comerţ cu ridicata al metalelor şi minereurilor metalice
5153 Comerţ cu ridicata al materialului lemnos şi de construcţii
5154 Comerţ cu ridicata al echipamentelor şi furniturilor de fierărie pentru instalaţii
sanitare şi de încălzire
5155 Comerţ cu ridicata al produselor chimice
5156 Comerţ cu ridicata al altor produse intermediare
5157 Comerţ cu ridicata al deşeurilor şi resturilor
518 Comerţ cu ridicata al maşinilor, echipamentelor şi furniturilor
5181 Comerţ cu ridicata al maşinilor-unelte
5182 Comerţ cu ridicata al maşinilor pentru industria minieră şi construcţii
5183 Comerţ cu ridicata al maşinilor pentru industria textilă şi al maşinilor de cusut
şi de tricotat
5184 Comerţ cu ridicata al calculatoarelor, echipamentelor periferice şi software-ului
5185 Comerţ cu ridicata al altor maşini şi echipamente de birou
5186 Comerţ cu ridicata al altor componente şi echipamente electronice
5187 Comerţ cu ridicata al altor aparaturi utilizate în industrie, comerţ şi transporturi
5188 Comerţ cu ridicata al maşinilor, accesoriilor şi uneltelor agricole, inclusiv al
tractoarelor
519 Comerţ cu ridicata al altor produse
5190 Comerţ cu ridicata al altor produse
52 Comerţ cu amănuntul (cu excepţia autovehiculelor şi motocicletelor); repararea bunurilor
personale şi gospodăreşti
521 Comerţul cu amănuntul în magazine nespecializate
5211 Comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă
de produse alimentare, băuturi şi tutun
5212 Comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă
de produse nalimentare
522 Comerţ cu amănuntul al produselor alimentare, băuturilor şi al produselor din tutun,

în magazine specializate
5221 Comerţ cu amănuntul al fructelor şi legumelor proaspete
5222 Comerţ cu amănuntul al cărnii şi al produselor din carne
5223 Comerţ cu amănuntul al peştelui, crustaceelor şi moluştelor
5224 Comerţ cu amănuntul al pâinii, produselor de patiserie şi produselor zaharoase
5225 Comerţ cu amănuntul al băuturilor
5226 Comerţ cu amănuntul al produselor din tutun
5227 Comerţ cu amănuntul, în magazine specializate, al produselor alimentare
28
523 Comerţ cu amănuntul, în magazine specializate, al produselor farmaceutice

şi medicale, al produselor de cosmetică şi de parfumerie
5231 Comerţ cu amănuntul al produselor farmaceutice
5232 Comerţ cu amănuntul al articolelor medicale şi ortopedice
5233 Comerţ cu amănuntul al produselor cosmetice şi de parfumerie
524 Comerţul cu amănuntul, în magazine specializate, al altor produse
5241 Comerţul cu amănuntul al textilelor
5242 Comerţ cu amănuntul al îmbrăcămintei
5243 Comerţ cu amănuntul al încălţămintei şi articolelor din piele
5244 Comerţ cu amănuntul al mobilei, al articolelor de iluminat şi al altor articole
de uz casnic
5245 Comerţ cu amănuntul al articolelor şi aparatelor electro-menajere, al aparatelor
de radio şi televizoarelor
5246 Comerţ cu amănuntul cu articole de fierarie, cu articole din sticlă şi cu cele
pentru vopsit
5247 Comerţ cu amănuntul al cărţilor, ziarelor şi articolelor de papetărie
5248 Comerţul cu amănuntul, în magazine specializate, al altor produse
525 Comerţ cu amănuntul al bunurilor de ocazie vândute prin magazine
5250 Comerţ cu amănuntul al bunurilor de ocazie vândute prin magazine
526 Comerţ cu amănuntul neefectuat prin magazine
5261 Comerţ cu amănuntul prin corespondenţă
5262 Comerţ cu amănuntul prin standuri şi pieţe
5263 Comerţ cu amănuntul care nu se efectuează prin magazine
527 Reparaţii de articole personale şi gospodaresti
5271 Reparaţii de încălţăminte şi ale altor articole din piele
5272 Reparaţii de articole electrice de uz gospodăresc
5273 Reparaţii de ceasuri şi bijuterii
5274 Alte reparaţii de articole personale
1.3.4. Categoria H – hoteluri şi restaurante
Categoria H se referă la hoteluri şi restaurante şi conţine o singură diviziune (55) cu

55 Hoteluri şi restaurante
551 Hoteluri
5510 Hoteluri
552 Campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată
5521 Tabere de tineret şi refugii montane
5522 Campinguri, inclusiv parcuri pentru rulote
29
5523 Alte mijloace de cazare

553 Restaurante
5530 Restaurante
554 Baruri
5540 Baruri
555 Cantine şi alte unitati de preparare a hranei
5551 Cantine
5552 Alte unitati de preparare a hranei
1.3.5. Categoria I – transport, depozitare şi comunicaţii
Categoria I se referă la transport, depozitare şi comunicaţii şi conţine mai multe diviziuni (60,
61, 62, 63 şi 64) cu următoarele grupe şi clase:
60 Transporturi terestre; transporturi prin conducte
601 Transportul pe calea ferată
6010 Transporturi pe calea ferată
602 Alte transporturi terestre
6021 Alte transporturi terestre de călători, pe bază de grafic
6022 Transporturi cu taxiuri
6023 Transporturi terestre de călători, ocazionale
6024 Transporturi rutiere de marfuri
603 Transporturi prin conducte
6030 Transporturi prin conducte
61 Transporturi pe apa
611 Transporturi maritime şi de coastă
6110 Transporturi maritime şi de coastă
612 Transporturi pe căi navigabile interioare
6120 Transporturi pe căi navigabile interioare
62 Transporturi aeriene
621 Transporturi aeriene, după grafic
6210 Transporturi aeriene dupa grafic
622 Transporturi aeriene, ocazionale
6220 Transporturi aeriene ocazionale
623 Transport spaţial
6230 Transporturi spaţiale
63 Activităţi anexe şi auxiliare de transport, activităţi ale agenţiilor de turism
631 Manipulări şi depozitări
6311 Manipulări
30
6312 Depozitări
632 Alte activităţi anexe transporturilor
6321 Alte activităţi anexe transporturilor terestre
6322 Alte activităţi anexe transporturilor pe apă
6323 Alte activităţi anexe transporturilor aeriene
633 Activităţi ale agenţiilor de voiaj şi a tur-operatorilor; activităţi de asistenţă turistică
6330 Activităţti ale agenţiilor de voiaj şi a tur-operatorilor; activităţi de asistenţă
turistică
634 Activităţi ale altor agenţii de transport
6340 Activităţi ale altor agenţii de transport
64 Poştă şi telecomunicaţii
641 Activităţi de poştă şi de curier
6411 Activităţile poştei naţionale
6412 Alte activităţi de curier (altele decât cele de poşta naţională)
642 Telecomunicaţii
6420 Telecomunicaţii
1.3.6. Categoria J – intermedieri financiare
Categoria J se referă la intermedieri financiare şi conţine mai multe diviziuni (65, 66 şi 67) cu
65 Intermedieri financiare (cu excepţia activităţilor de asigurări şi ale caselor de pensii)
651 Intermediere monetară
6511 Activităţi ale băncii centrale (naţionale)
6512 Alte activităţi de intermedieri monetare
652 Alte intermedieri financiare
6521 Activităţi de creditare pe baza de contract (Leasing financiar)
6522 Alte activităţi de creditare
6523 Alte tipuri de intermedieri financiare
66 Activităţi de asigurări şi ale caselor de pensii (cu excepţia celor din sistemul public de
asigurări sociale)
660 Activităţi de asigurari şi ale caselor de pensii (cu excepţia celor din sistemul public de
asigurări sociale)
6601 Activităţi de asigurări de viaţă
6602 Activităţi ale caselor de pensii (cu excepţia celor din sistemul public de asigurări
sociale)
6603 Alte activităţi de asigurări (exceptând asigurările de viaţă)
67 Activităţi auxiliare intermedierilor financiare
31
671 Activităţi auxiliare intermedierilor financiare (cu excepţia caselor de asigurări

şi de pensii)
6711 Administrarea pieţelor financiare
6712 Activităţi de intermediere a tranzacţiilor financiare şi administrare a fondurilor
(agenţi financiari)
6713 Activităţi auxiliare intermedierilor financiare (cu excepţia caselor de asigurări
şi de pensii)
672 Activităţi auxiliare ale caselor de asigurări şi de pensii
6720 Activităţi auxiliare ale caselor de asigurări şi de pensii
1.3.7. Categoria K – tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii

prestate în principal întreprinderilor
Categoria K se referă la tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în

principal întreprinderilor şi conţine mai multe diviziuni (70, 71, 72, 73 şi 74) cu următoarele
grupe şi clase:
70 Tranzacţii imobiliare
701 Activităţi imobiliare cu bunuri proprii
7011 Dezvoltare (promovare) imobiliară
7012 Cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare proprii
702 Închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare, proprii sau închiriate
7020 Închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate
703 Activităţi imobiliare pe bază de tarife sau contract
7031 Agenţii imobiliare
7032 Administrarea imobilelor pe bază de tarife sau contract
71 Închirierea maşinilor şi echipamentelor, fără operator şi a bunurilor personale
şi gospodăreşti
711 Închirierea autoturismelor şi utilitarelor de capacitate mică
7110 Închirierea autoturismelor şi utilitarelor de capacitate mică
712 Închirierea altor mijloace de transport
7121 Închirierea altor mijloace de transport terestru
7122 Închirierea mijloacelor de transport pe apă
7123 Închirierea mijloacelor de transport aerian
713 Închirierea maşinilor şi echipamentelor
7131 Închirierea maşinilor şi echipamentelor agricole
7132 Închirierea maşinilor şi echipamentelor pentru construcţii, fără personal de
deservire aferent
7133 Închirierea maşinilor şi echipamentelor de birou, inclusiv a calculatoarelor
7134 Închirierea altor maşini şi echipamente
32
714 Închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti

7140 Închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti
72 Informatică şi activităţi conexe
721 Consultanta în domeniul echipamentelor de calcul (hardware), exclusiv consultanţă
şi furnizare de programe
7210 Consultanţă în domeniul echipamentelor de calcul (hardware)
722 Consultanţă şi furnizare de programe informatice (software)
7221 Editare de programe
7222 Consultanţă şi furnizare de alte produse software
723 Prelucrarea informatică a datelor
7230 Prelucrarea informatică a datelor
724 Activităţi legate de băncile de date
7240 Activităţi legate de bazele de date
725 Intreţinerea şi repararea maşinilor de birou, de contabilizat şi a calculatoarelor
7250 Intretinerea şi repararea maşinilor de birou, de contabilizat şi a calculatoarelor
726 Alte activităţi legate de informatică
7260 Alte activităţi legate de informatica
73 Cercetare-dezvoltare
731 Cercetare-dezvoltare în stiinte fizice şi naturale
7310 Cercetare-dezvoltare în ştiinte fizice şi naturale
732 Cercetare-dezvoltare în ştiinţe sociale şi umaniste
7320 Cercetare-dezvoltare în ştiinţe sociale şi umaniste
74 Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor
741 Activităţi juridice, de contabilitate şi revizie contabilă, consultanţă în domeniul fiscal;
activităţi de studii de piaţă şi de sondaj; consultanţă pentru afaceri şi management
7411 Activităţi juridice
7412 Activităţi de contabilitate, revizie contabilă, consultanţă în domeniul fiscal
7413 Activităţi de studiere a pieţei şi de sondaj
7414 Activităţi de consultanţă pentru afaceri şi management
7415 Activităţile de management ale holdingurilor
742 Activităţi de arhitectură, inginerie şi servicii de consultanţă tehnică legate de acestea
7420 Activităţi de arhitecturaă inginerie şi servicii de consultanţă tehnica legate
de acestea
743 Activităţi de testări şi analize tehnice
7430 Activităţi de testări şi analize tehnice
744 Publicitate
7440 Publicitate
745 Selecţia şi plasarea forţei de muncă
7450 Selecţia şi plasarea forţei de muncă
33
746 Activităţi de investigaţie şi protecţie a bunurilor şi persoanelor

7460 Activităţi de investigatie şi protecţie a bunurilor şi persoanelor
747 Activităţi de întreţinere şi curăţare a clădirilor
7470 Activităţi de întreţinere şi curăţare a clădirilor
7481 Activităţi fotografice
7482 Activităţi de ambalare
7485 Activităţi de secretariat şi traducere
7486 Activităţi ale centrelor de intermediere telefonică
1.3.8. Categoria L – administraţie publică, apărare, asigurări sociale
Categoria L se referă la administraţie publică, apărare şi asigurări sociale din sistemul public.
Conţine o singură diviziune (75) cu următoarele grupe şi clase:
75 Administraţie publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public
751 Administraţie generală, economică şi socială
7511 Servicii de administraţie generală
7512 Reglementarea activităţilor organismelor care prestează servicii în domeniul
îngrijirii sănătăţii, învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, excluzând
protecţia socială
7513 Controlul activităţilor economice
7514 Servicii de susţinere a administraţiilor publice
752 Activităţi de servicii pentru societate
7521 Activităţi de afaceri externe
7522 Activităţi de apărare naţională
7523 Activităţi de justiţie
7524 Activităţi de ordine publică
7525 Activităţi de protecţie civilă
753 Activităţi de protecţie socială obligatorie
7530 Activităţi de protecţie socială obligatorie
1.3.9. Categoria M – învăţământ
Categoria M se referă la învăţământ şi conţine o singură diviziune (80) cu următoarele grupe

şi clase:
80 Învăţământ
801 Învăţământ primar
34
8010 Învăţământ primar

802 Învăţământ secundar
8021 Învăţământ secundar general
8022 Învăţământ secundar teoretic, tehnic sau profesional
803 Învăţământ superior
8030 Învăţământul superior
804 Alte forme de învăţământ
8041 Scoli de conducere (pilotaj)
8042 Alte forme de învăţământ
1.3.10. Categoria N – sănătate şi asistenţă socială
Categoria N se referă la sănătate şi asistenţă socială şi conţine o singură diviziune (85) cu

85 Sănătate şi asistenţă socială
851 Activităţi referitoare la sănătatea umana
8511 Activităţi de asistenţă spitalicească şi sanatorială
8512 Activităţi de asistenţă medicală ambulatorie
8513 Activităţi de asistenţă stomatologică
8514 Alte activităţi referitoare la sănătatea umană
852 Activităţi veterinare
8520 Activităţi veterinare
853 Asistenţă socială
8531 Activităţi de asistenţă socială, cu cazare
8532 Activităţi de asistenţă socială, fără cazare
1.3.11. Categoria O – alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale
Categoria N se referă la alte activităţi de servicii colective, sociale şi patronale. Conţine mai
multe diviziuni (90, 91, 92 şi 93) cu următoarele grupe şi clase:
90 Eliminarea deşeurilor şi a apelor uzate; salubritate şi activităţi similare
900 Eliminarea deşeurilor şi a apelor uzate; salubritate şi activităţi similare
9001 Colectarea şi tratarea apelor uzate
9002 Colectarea şi tratarea altor reziduuri
9003 Salubritate, depoluare şi activităţi similare
91 Activităţi asociative diverse
911 Activităţi ale organizaţiilor economice, patronale şi profesionale
9111 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale
35
9112 Activităţi ale organizaţiilor profesionale

912 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
9120 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
913 Alte activităţi asociative
9131 Activităţi ale organizaţiilor religioase
9132 Activităţi ale organizaţiilor politice
9133 Alte activităţi asociative
92 Activităţi recreative, culturale şi sportive
921 Activităţi cinematografice şi video
9211 Producţia de filme cinematografice şi video
9212 Distribuţia de filme cinematografice şi video
9213 Proiecţia de filme cinematografice
922 Activităţi de radio şi televiziune
9220 Activităţi de radio şi televiziune
923 Alte activităţi de spectacole
9231 Creaţie şi interpretare artistică şi literară
9232 Activităţi de gestionare a sălilor de spectacol
9233 Bâlciuri şi parcuri de distracţii
9234 Alte activităţi de spectacole
924 Activităţi ale agenţiilor de presă
9240 Activităţi ale agenţiilor de presă
925 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi
9251 Activităţi ale bibliotecilor şi arhivelor
9252 Activităţi ale muzeelor, conservarea monumentelor şi clădirilor
9253 Activităţi ale grădinilor botanice şi zoologice şi ale rezervaţiilor
926 Activităţi sportive
9261 Activităţi ale bazelor sportive
9262 Alte activităţi sportive
927 Alte activităţi recreative
9271 Jocuri de noroc şi pariuri
9272 Alte activităţi recreative
93 Alte activităţi de servicii personale
930 Alte activităţi de servicii
9301 Spălarea, curăţarea şi vopsirea textilelor şi blănurilor
9302 Coafură şi alte activităţi de înfrumuseţare
9303 Activităţi de pompe funebre şi similare
9304 Activităţi de întreţinere corporală
9305 Alte activităţi de servicii personale
36
1.3.9. Categoria P – activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare
Categoria P se referă la activităţi ale personalului angajat în gospodării personale şi conţine

mai multe diviziuni (95, 96 şi 97) cu următoarele grupe şi clase:
95 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale
950 Activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare
9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare
96 Activităţi desfăşurate în gospodării private, de producere a bunurilor destinate consumului
propriu
960 Activităţi desfăşurate în gospodării private, de producere a bunurilor destinate

consumului propriu
9600 Activităţi desfăşurate în gospodării private, de producere a bunurilor destinate
consumului propriu
97 Activităţi ale gospodăriilor private, de servicii pentru scopuri proprii
1.3.9. Categoria Q – activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
Categoria Q se referă la activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale şi conţine o

mai multe diviziuni (95, 96 şi 97) cu următoarele grupe şi clase:
99 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
Bibliografie
Coteanu, I., Seche, L. Seche, M. (coord.), Burnei, A., Ciobanu, E., Contraş, E., Creţa, Z., Hristea, V.,
Mareş, L., Stîngaciu, E., Ştefănescu-Goangă, Z., Ţugulea, T. şi Vulpescu, I. (redactori). 1998. DEX
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
ISBN 973-9243-29-0, 1192 p.
Fourastie, J. 1963. Le grand espoir du XX-ième siècle, Editura Gallimard, Paris.

Nusbaumer, J. 1984. Les Services, nouvelle donnée de l’economie, Editura Economica, Paris.
Plumb, I., Androniceanu, A. şi Abăluţă, O. 2007. Managementul serviciilor publice, Ediţia a doua,
Editura ASE, Bucureşti.
37
* * * Constituţia României
* * * Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată.
* * * Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51 din 8 aug 2006, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 254 din 21.03.2006.
* * * Marketing Definitions, a Glossary of Marketing Terms, Committee of definitions of the

American Marketing Association, 1960.
* * * Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor comunitare de utilităţi
publice nr. 51/2006 şi a Legii serviciului de alimentare cu apă si de canalizare nr. 241/2006, OUG
nr. 13/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 26.02.2008.
38
2
Serviciile publice centrale de stat din România
2.1. Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat .................................... 39

2.2. Preşedenţia României – Administraţia prezindenţială ............................................................ 41
2.3. Guvernul României – aparatul de lucru al Guvernului ........................................................... 45
2.4. Administraţia centrală de specialitate ....................................................................................... 49
2.4.1. Ministerele ........................................................................................................................... 49
2.4.2. Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale ....................................... 50
Bibliografie ........................................................................................................................................... 52
2.1. Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat
Administraţia publică reprezintă sistemul în care se desfăşoară activitatea de organizare a

executării şi de execuţie concretă a legii. Această activitate se realizează de către autorităţile
administrative centrale sau locale, putând avea caracter:
¾ de dispoziţie – reglementări elaborate şi emise pe bază de lege şi în interesul execuţiei
legii;
¾ de prestaţie – servicii publice de interes general sau local.
Având în vedere faptul că nevoile şi cerinţele societăţii în general sau ale fiecărui cetăţean în
parte suferă modificări frecvente în timp şi spaţiu, administraţia publică trebuie să aibă un
caracter dinamic, să se adapteze la aceste realităţi, fapt pentru care îşi creează şi organizează
structuri care să răspundă acestor cerinţe şi nevoi reclamate de societate. Aceste cerinţe şi
nevoi pot fi:
generale – la nivelul întregii comunităţi organizate de către stat (apărare, ordine publică,
educaţie, sănătate);
specifice – la nivelul colectivităţilor din judeţe, oraşe sau comune (alimentare cu apă, gaze,
lumină, energie termică, salubrizare).
39
2. Serviciile publice centrale de stat din România
Autorităţile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii prin

executarea ei sau prin organizarea executării acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse
(financiare, materiale, umane) şi de competenţe atribuite corespunzător sarcinilor ce revin
fiecăreia.
Varietatea şi complexitatea acestor sarcini, precum şi nevoia sporită de eficientizare a
activităţilor administrative au impus structurarea sistemului administraţiei publice pe mai
multe paliere cărora li s-au atribuit nivele de competenţă şi, implicit, de decizie adecvate.
Datorită mobilităţii în timp şi spaţiu a cerinţelor şi nevoilor societăţii, colectivităţilor şi
cetăţenilor, evoluţia autorităţilor administrative este continuă, atât în organizare, cât şi în
activitate. Pe măsura modificării cerinţelor şi nevoilor, dorinţelor şi aspiraţiilor, apar noi
servicii, altele dispar, iar altele îşi modifică parametrii de funcţionare.
În prezent, administraţia publică din România este structurată pe două mari nivele:
¾ administraţia publică de stat, care poate presta servicii publice centrale sau teritoriale;
¾ administraţia publică locală.
Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi furnizate de administraţia centrală şi ele
au existat în ţările române încă înainte de organizarea guvernului ca organ de stat.
Regulamentele Organice din 1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova, conţin atribuţiile unor
înalţi demnitari, de a transforma unele ranguri boiereşti în funcţii de miniştri, astfel:
• Marele vornic din lăuntru avea atribuţii în domeniul problemelor interne, agriculturii,
lucrărilor publice, învăţământului, sănătăţii şi asistenţei sociale;
• Marele vistiernic se ocupa de problemele finanţelor, industriei şi comerţului;
• Secretarul statului era şeful cancelariei, ţinea legătura cu celelalte departamente şi
autorităţi interne şi cu agenţi externi şi contrasemna toate decretele domnului;
• Marele logofăt al dreptului răspundea de organizarea şi buna funcţionare a justiţiei;
• Marele logofăt al credinţei se ocupa de problemele cultelor;
• Marele spătar răspundea de problemele oştirii.
Unirea din 1859 sub Alexandru Ioan Cuza a dus la o nouă transformare în organizarea
administraţiei prin organizarea a opt ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte, Instrucţiune
Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control.
La acestea s-a adăugat în perioada cuprinsă între 1859 şi Marea Unire din 1918 apariţia Curţii
de Conturi în locul Ministerului Controlului în 1984 şi înfiinţarea Ministerului Domeniilor în
1883.
Constituţia din 1938 a instaurat dictatura regală, puterea executivă a regelui executându-se
prin miniştri (nu prin Guvern al cărui rol a fost redus la zero), care răspundeau politic numai
în faţa regelui.
39
Anii 1940 – 1944 au reprezentat o nouă perioadă de schimbări semnificative în structura

administraţiei publice prin suspendarea Constituţiei şi realizarea conducerii statului de către
preşedintele Consiliului de Miniştri care avea puteri depline pentru a conduce statul, el fiind şi
cel care-i numea pe miniştri.Aceştia erau răspunzători de actele lor şi puteau fi trimişi în
judecată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
După 1944 până în 1989 a avut loc instaurarea treptată a dictaturii totalitare materializată în
statul comunist condus de partidul unic.
Perioada imediat următoare anului 1989 s-a caracterizat printr-un proces rapid de reorganizare
şi înfiinţare pe baze noi a organismelor indispensabile noului stat democratic. Era necesară
înfiinţarea unor ministere al căror obiect de activitate trebuia urgent racordat la obiectivele
cuprinse în Proclamaţia de la 22 decembrie 1989. Astfel:
– în data de 26 decembrie a fost numit primul-ministru;
– în 27 decembrie a fost numit ministrul apărării naţionale şi s-a reorganizat Ministerul
Apărării Naţionale, prin trecerea în competenţa sa a Departamentului Securităţii Statului şi
a unor structuri organizatorice ale Ministerului de Interne;
– în 28 decembrie au fost numiţi doi vice-prim miniştrii şi s-a înfiinţat Ministerul Economiei
Naţionale, Ministerul Agriculturii şi Mediului Înconjurător, Ministerul Culturii;
– până la sfârşitul anului au mai fost înfiinţate şi numiţi miniştri pentru următoarele ministere
şi organisme: Ministerul Industriei, Economiei, Electronicii şi Informaţiei, Ministerul
Învăţământului, Ministerul Sportului, Comisia Naţională pentru Statistică, Comisia
Naţională pentru Standarde şi Calitate.
Instituţiile publice prestatoare de servicii publice centrale din România sunt:
Preşedenţia României prin administraţia prezidenţială;
Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului;
Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor, autorităţilor
subordonate ministerelor şi autorităţilor autonome.
2.2. Preşedenţia României – Administraţia Prezidenţială
Preşedenţia României este o instituţie publică care funcţionează în baza Constituţiei, a

Decretului Lege nr. 92/1990 şi a Legii nr. 114 din 6 iulie 1994 şi are ca scop asigurarea
exercitării de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin
Constituţie şi prin legi.
Prin instituţia Preşedenţia României în sensul legii, se înţeleg serviciile publice aflate la
dispoziţia Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Aceste servicii publice
au rolul de a stabili relaţii de colaborare cu autorităţile publice şi de a primi sprijinul acestora
40
în vederea înfăptuirii prerogativelor şi exercitării competenţelor care îi revin Preşedintelui

României. Aceste competenţe se referă, în conformitate cu actele urgente şi/sau de importanţă
deosebită, la participarea la şedinţele guvernului, încheierea de tratate internaţionale ce au fost
în prealabil negociate de către Guvern. Altfel spus, Preşedintele României, ca şef al
executivului, alături de primul-ministru, datorită regimului politic semiprezidenţial şi a
sistemului constituţional care consacră un executiv bicefal, este atât şef al puterii executive,
cât şi autoritate centrală a administraţiei publice.
Preşedintele României îndeplineşte următoarele roluri (art. 80, alin. 1 şi 2 din Constituţia
României):
– reprezintă statul român;
– garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării;
– veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice;
– are funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin
Constituţia României şi alte legi, s-a organizat şi funcţionează Administraţia prezidenţială,
care este o instituţie publică cu personalitate juridică.
Prin Administraţie prezidenţială se înţeleg serviciile publice aflate la dispoziţia
Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
Compartimentele şi funcţiile din structura Administraţiei prezidenţiale, organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare
a Administraţiei prezidenţiale, care se aprobă de către Preşedintele României.
Numărul maxim de posturi al Administraţiei prezidenţiale este de 180.
Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit din:
– persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi alte autorităţi
publice;
– persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească.
Personalul poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi cu
condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şi
funcţionare. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi încetarea
detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz.
Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt următoarele:
– consilier prezidenţial cu rang de ministru*;
– consilier de stat cu rang de secretar de stat.
*
De exemplu: consilierul prezidenţial pentru apărare şi siguranţă naţională este membru în Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării.
41
Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali se face de către Preşedintele
României.
Structura organizatorică a Administraţiei prezidenţiale este următoarea:
A. Departamentul Politic este structura Administraţiei prezidenţiale menită să susţină şi să
promoveze acţiuni şi iniţiative de aplicare a Programului Preşedintelui în domeniul politicii
interne, în relaţiile constituţionale ale Preşedintelui României cu Parlamentul, Guvernul,
societatea civilă, organizaţiile profesionale şi non-guvernamentale, instituţiile culturale şi de
cult religios, organizaţiile de tineret şi studenţi.
Departamentul Politic are atribuţii în următoarele sectoare de activitate:
¾ Relaţia cu Parlamentul, Guvernul şi Administraţia publică locală;
¾ Analiză politică internă, relaţii cu partidele politice parlamentare şi neparlamentare;
¾ Tineret, sport şi organizaţii neguvernamentale pentru tineret.
B. Departamentul Relaţii Internaţionale este compartimentul de specialitate din cadrul
Administraţiei Prezidenţiale care susţine acţiunile Preşedintelui României în calitatea sa de
reprezentant al statului român în raporturile internaţionale, printr-o activitate de
fundamentare, analiză şi sinteză în materie de politică externă.
DRI coordonează pregătirea şi realizarea vizitelor oficiale ale Preşedintelui României în
străinătate, precum şi a primirilor acordate de Preşedintele României invitaţilor străini.
C. Departamentul Strategii Economice şi Sociale asigură servicii de specialitate
Administraţiei Prezidenţiale în domeniile economic şi social.
Departamentul strategii economice şi sociale este format din cinci compartimente, şi anume:
– Strategii economice;
– Strategii în domeniul social;
– Dezvoltare regională şi cooperare economică internaţională;
– Investiţii de capital străin;
– Societatea informaţională, ştiinţă şi cercetare ştiinţifică.
D. Departamentul Comunicare Publică este format din patru compartimente:
– Mesaje speciale şi analiză politică a conţinutului presei;
– Biroul de Presă;
– Administrare pagină internet şi poştă electronică;
– Compartimentul Buletin Informativ, Documentare-Bibliotecă.
E. Departamentul Financiar şi de Logistică are următoarele atribuţii:
– asigură resursele financiare şi materiale pentru funcţionarea Administraţiei Prezidenţiale;
42
– urmăreşte execuţia bugetului de cheltuieli aprobat anual pentru Administraţia

Prezidenţială, prin legea bugetului de stat şi întocmeşte proiectul bugetului de cheltuieli
pentru anul următor celui în execuţie;
– gestionează, administrează şi utilizează creditele bugetare puse la dispoziţia Administraţiei
Prezidenţiale prin bugetul de stat, precum şi a valorilor materiale existente în patrimoniul
acesteia cu exercitarea permanentă a controlului financiar preventiv propriu, precum şi cel
al Ministerului Finanţelor Publice asupra tuturor operaţiunilor financiare şi de gestiune.
– coordonează, la nivelul Administraţiei Prezidenţiale, întreaga activitate financiar-contabilă
şi de gestiune având obligaţia să stabilească normele de conduită în domeniu: baremuri de
cheltuieli, normele de consum referitoare la achiziţie, carburanţi, energie termică şi
electrică etc.
F. Departamentul Securităţii Naţionale îşi desfăşoară activitatea în cadrul a şase
compartimente:
– Informare şi analiză;
– Legislaţie militară;
– Situaţii de criză care impun măsuri deosebite;
– Integrarea euro-atlantică;
– Politica militară;
– Apărare, siguranţă naţională şi ordine publică.
G. Departamentul Constituţional Legislativ are atribuţii în urmatoarele domenii de
activitate:
– promulgarea legilor;
– revizuirea Constituţiei din iniţiativa Preşedintelui României;
– informarea Preşedintelui României asupra desfăşurării procedurii legislative parlamentare;
– cererile de graţiere;
– numirea şi revocarea sau eliberarea din funcţii publice;
– dizolvarea Parlamentului;
– măsuri în domeniul apărării sau cu caracter excepţional;
– încheierea tratatelor internaţionale şi trimiterea lor spre ratificare;
– întocmirea altor acte prezidenţiale;
– referendum.
H. Cancelaria Ordinelor are ca atribuţii principale:
– evidenţa documentelor;
– analiza documentelor;
– transmiterea documentelor;
– arhivarea documentelor.
43
I. Compartimentul Protocol. Atribuţiile Compartimentului Protocol cuprind toate aspectele

privind organizarea acţiunilor care se desfăşoară cu participarea directă sau în numele
Preşedintelui României.
Respectarea normelor interne şi internaţionale unanim acceptate în domeniu, pentru
transpunerea în practică a programului Preşedintelui României, impune următoarele direcţii
de acţiune:
– primiri la Preşedintele României, organizarea vizitelor şefilor de state în ţara noastră;
– organizarea deplasărilor în ţară şi în străinătate;
– organizarea acţiunilor cu ceremonial;
– activitate de secretariat.
J. Compartimentul Personal – Organizare are ca principale atribuţii:
a) Organizarea
– Coordonarea acţiunii de elaborare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Administraţiei Prezidenţiale, a Regulamentului de ordine interioară şi a normelor
interne de personal;
– Întocmirea statului de funcţii, în conformitate cu organigrama aprobată de Preşedintele
României.
b) Evidenţa de personal
Administraţia prezidenţială stabileşte relaţii de colaborare cu autorităţile publice şi primeşte
sprijinul acestora în vederea înfăptuirii prerogativelor şi exercitării competenţelor ce revin
Preşedintelui României.
2.3. Guvernul României – aparatul de lucru al Guvernului
Guvernul României este autoritatea publicã a puterii executive care funcţionează în baza
votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe
a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional
economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile
promovării intereselor naţionale.
El este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri ce funcţionează în baza Constituţiei,
art. 101 – 104, a Legii nr. 37/1990, HG nr. 515/193, HG/ noiembrie 1996, HG/ noiembrie
1998. Tot în legea fundamentală sunt prevăzute modalităţi de investire, de constituire,
răspunderile şi atribuţiile care revin acestuia.
44
Guvernul exercită atât funcţii cu caracter administrativ, cât şi funcţii cu caracter politic, dar nu
se poate stabili o distincţie clară între acestea. Deosebit de important este, însă, faptul că,
potrivit articolului 101, alineatul 1 din Constituţia României, Guvernul exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
Pentru realizarea rolului şi atribuţiilor ce revin din această funcţie este organizat un aparat
tehnic, de specialitate, subordonat direct primului-ministru, precum şi organe de specialitate,
altele decât ministerele, subordonat nemijlocit Guvernului şi ai căror conducători nu sunt
membrii ai Guvernului.
În conformitate cu Constituţia României, art. 101, alineatul 3, Guvernul României, se
compune din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Structura
organizatorică a Guvernului este formată din:
– aparatul de lucru al primului-ministru,
– Secretariatul General al Guvernului,
– departamente şi alte asemenea structuri cu atribuţii specifice.
De asemenea, în directa coordonare a primului-ministru se află Administraţia Naţională a
Rezervelor de Stat.
Aparatul de lucru al primului-ministru este o structură organizatorică fără personalitate
juridică, alcătuită din:
– corpul de consilieri ai primului-ministru;
– corpul de control al primului-ministru;
– aparatul tehnic al corpului de consilieri;
– cabinetul primului-ministru;
– cancelaria primului-ministru;
– compartimentul cu probleme speciale;
– compartimentul documente secrete;
– compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.
Activitatea corpului de consilieri şi a aparatului tehnic al acestuia este coordonată de unul
dintre consilieri, desemnat prin decizie a primului-ministru.
Secretariatul General al Guvernului are următoarele atribuţii principale:
a) asigură armonizarea proiectelor de acte normative înaintate de ministere;
b) urmăreşte modul de realizare a Programului de guvernare;
c) asigură, în domeniul său de activitate, buna derulare a relaţiilor cu Parlamentul şi cu
ministerele;
d) organizează şi pregăteşte şedinţele Guvernului;
45
e) asigură respectarea procedurilor privind pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea

proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului, precum şi a procedurilor de
supunere spre adoptare a acestora, potrivit reglementărilor în vigoare;
f) asigură reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti, împreună cu ministerele
care au obligaţia de a pune în executare hotărârile Guvernului împotriva cărora s-au
formulat acţiuni în justiţie;
g) urmăreşte îndeplinirea de către organele de specialitate ale administraţiei publice centrale a
măsurilor şi a sarcinilor stabilite în cadrul şedinţelor Guvernului;
h) elaborează proiectul bugetului anual pentru aparatul de lucru al Guvernului;
i) elaborează şi urmăreşte realizarea planului de investiţii, în domeniul său de activitate;
j) execută operaţiuni financiare privind fondurile aprobate în bugetul acestuia, destinate
realizării acţiunilor iniţiate de structurile din aparatul de lucru al Guvernului;
k) organizează şi desfăşoară acţiuni de relaţii externe şi de protocol la nivelul Guvernului, în
colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe;
l) coordonează activităţile unităţilor care funcţionează sub autoritatea sa;
m) elaborează sau avizează, după caz, proiectele de acte normative în domeniul său de
activitate.
În exercitarea atribuţiilor sale, Secretariatul General al Guvernului colaborează cu ministerele
şi cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu autorităţile
administraţiei publice locale, cu alte instituţii şi autorităţi publice, precum şi cu persoanele
fizice şi juridice.
Secretariatul General al Guvernului este condus de secretarul general al Guvernului care are
rang de ministru ajutat de unul sau de mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang
de secretari de stat numiţi prin decizia primului-ministru. Acesta reprezintă Secretariatul
General al Guvernului în relaţiile cu ministerele şi cu celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale, cu alte instituţii şi
autorităţi publice, precum şi cu persoanele fizice şi juridice. El are calitatea de ordonator
principal de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului şi în exercitarea atribuţiilor care îi
revin poate emite ordine şi instrucţiuni.
În structura Secretariatului General al Guvernului funcţionează direcţii generale, direcţii,
servicii, sectoare şi birouri.
Secretariatul General al Guvernului coordonează în mod direct activitatea unor:
– organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
– regii autonome. Faţă de aceste regii, Secretariatul îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege
pentru ministrul de resort.
46
Departamentul este o structură organizatorică în aparatul de lucru al Guvernului, subordonat

primului-ministru, fără personalitate juridică şi unităţi în subordine, care are rol de coordonare
şi sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.
Departamentul este condus de un demnitar care nu are calitatea de ordonator de credite. În
exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta poate emite ordine cu caracter individual.
Cele trei departamente ale aparatului de lucru al Guvernului sunt:
Departamentul pentru Relaţia cu Investitorii Străini se află în subordinea directă a
primului-ministru, ca structură specializată de elaborare, coordonare şi realizare unitară a
politicii de atragere a investiţiilor străine cu o valoare de minimum 10 milioane dolari
S.U.A. fiecare.
Departamentul pentru Analiză Instituţională şi Socială.
Departamentul de Control şi Anticorupţie al Guvernului are competenţa să constate orice
încălcare a prevederilor actelor normative în vigoare, în cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, în ministere, la alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
din subordinea Guvernului, a ministerelor sau în coordonarea ori sub autoritatea acestora,
precum şi la autorităţi administrative autonome.
Numărul maxim de posturi în aparatul de lucru al Guvernului este de 187, exclusiv demnitarii
şi posturile aferente cabinetului primului ministru şi cabinetului ministrului pentru
coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi se stabileşte prin decizie a primului
ministru.
Structura actualului Guvern, se prezintă după cum urmează:
¾ Ministerul Afacerilor Externe
¾ Ministerul Integrării Europene
¾ Ministerul Finanţelor Publice
¾ Ministerul Justiţiei
¾ Ministerul Apărării Naţionale
¾ Ministerul Administraţiei şi Internelor
¾ Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
¾ Ministerul Economiei şi Comerţului
¾ Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului
¾ Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului
¾ Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
¾ Ministerul Culturii şi Cultelor
¾ Ministerul Sănătăţii
¾ Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei
47
2.4. Administraţia centrală de specialitate
2.4.1. Ministerele
Ministerele reprezintă o altă componentă a administraţiei publice centrale, fiind instituţii de

specialitate ale acesteia, care sunt înfiinţate, organizate şi conduse potrivit legii şi care se
subordonează Guvernului.
Miniştrii răspund pentru întreaga activitate a ministerului pe care îl conduc în faţa
Guvernului, iar ca membrii ai Guvernului în faţa Parlamentului. Altfel spus, fiecare funcţie de
ministru implică o dublă responsabilitate: răspunderea în faţa puterii legislative, datorită
investirii în funcţie de către Parlament şi răspundere în faţa Guvernului, datorită rolului pe
care-l are Guvernul în exercitarea administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării, în toate
domeniile şi sectoarele de activitate.
Ministerele conduc din punct de vedere administrativ, serviciile publice cuprinse în sfera de
competenţă, asigurând:
– legătura dintre politic şi administrativ;
– organizarea şi funcţionarea serviciilor publice ale ministerului;
– gestiunea financiară a fondurilor publice prin buget.
Miniştrii iau, deci, decizii operative în problemele din ramura de activitate pe care o
reprezintă, propun adoptarea de măsuri ce intră în atribuţia Guvernului, reprezintă ministerele
în raporturile cu Guvernul, cu celelalte ministere şi autorităţi de stat din ţara noastră sau din
alte ţări, dispun de fonduri băneşti şi mijloace materiale încredinţate ministerului în condiţiile
legii.
Miniştrii sunt ajutaţi în munca lor de secretari şi subsecretari de stat şi au ca organ consultativ
colegiul ministerului, organ în care miniştrii ocupă funcţia de preşedinte.
Datorită faptului că fiecare minister are atribuţii specifice date de propriul domeniu de
activitate şi structura organizatorică este diferită de la un minister la altul. Această structură
este prevăzută în actele de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Există elemente comune ce se
regăsesc în structura organizatorică a fiecărui minister şi anume:
– departamente;
– direcţii generale;
– direcţii;
– servicii;
– birouri.
48
Aceste subdiviziuni pot fi împărţite la rândul lor în două categorii: subdiviziuni de specialitate
şi subdiviziuni funcţionale. În fapt, diferenţele de structură dintre un minister şi altul constau
în numărul de elemente componente şi în caracteristicile subdiviziunilor de specialitate.
Subdiviziunile funcţionale se întâlnesc în cadrul fiecărui minister, activitatea lor fiind în
legătură cu toate sectoarele ministerului respectiv, în această categorie intrând subdiviziuni
ca: secretariat, personal, financiar, contabilitate.
Personalul ministerelor se compune din următoarele categorii:
– personal de conducere;
– personal de conducere de specialitate;
– personal de execuţie administrativă;
– personal de deservire.
Ministerele au atribuţii comune ce derivă din locul şi rolul pe care acestea îl au în sistemul
autorităţilor administraţiei publice centrale, ca autorităţi subordonate nemijlocit Guvernului,
care asigură realizarea programului său de guvernare. Aceste atribuţii comune pot fi grupate
în mai multe categorii:
– atribuţii care privesc organizarea executării legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;
– atribuţii care privesc activitatea economică şi socială;
– atribuţii privind realizarea politicii externe;
– atribuţii privind propria lor organizare şi funcţionare.
Aşa cum s-a precizat, ministerele, în calitatea lor, de organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, participă în domenii distincte la realizarea programului propus de Guvern.
Această participare pe domenii distincte, poate determina realizarea unei clasificări a
ministerelor în trei mari categorii, în funcţie de specificul activităţii lor:
– ministere cu activitate economică;
– ministere cu activitate socio-culturală şi ştiinţifică;
– ministere cu activitate politico-adinistrativă.
2.4.2. Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei centrale
Celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice se împart în două categorii: autorităţi
subordonate Guvernului şi autorităţi autonome.
Autorităţile subordonate Guvernului includ:
¾ Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie
¾ Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor
¾ Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
¾ Direcţia Generală pentru Paşapoarte
49
¾ Institutul Naţional de Administraţie

¾ Academia Diplomatică
¾ Oficiul Concurenţei
¾ Direcţia Generală a Vămilor
¾ Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlul Financiar de Stat
¾ Garda Financiară
¾ Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale
¾ Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
¾ S.N. a Petrolului PETROM SA
¾ Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare
¾ Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
¾ Regia Naţională a Pădurilor
¾ Oficiul de Cadastru Agricol
¾ Centrul Naţional al Cinematografiei
¾ Autoritatea Rutieră Română
¾ Autoritatea Feroviară Română
¾ Societatea Naţională a Căilor Ferate Române – SNCFR – SA
¾ SC de transport cu Metroul Bucureşti «Metrorex» SA
¾ RA «Administraţia Naţională a Drumurilor din România»
¾ Agenţia Naţională pentru Locuinţe – ANL
¾ Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială
¾ Oficiul Muncii
¾ Inspecţia Muncii
¾ Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Informatică
¾ Institutul Naţional de Studii şi Cercetări pentru Comunicaţii
¾ Compania Naţională „Poşta Română” SA
¾ Societatea Naţională de Radiocomunicaţii
¾ SN de Telecomunicaţii ROMTELECOM
Autorităţile administrative autonome nu se subordonează Guvernului, ministerelor sau altor
organe centrale. Ele se grupează în două categorii:
Nominalizate în dispoziţiile constituţionale, cum sunt:
– Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
– Serviciul Român de Informaţii
– Curtea de Conturi
– Avocatul Poporului
50
– Consiliul Legislativ
– Curtea Constituţională
– Serviciile Publice de Radio şi Televiziune
Nenominalizate prin Constituţie, care se înfiinţează prin lege organică, cum sunt: Consiliul
Naţional al Cinematografiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţională. Prin
natura lor juridică şi a activităţilor specifice pe care le realizează, sunt autorităţi
administrative şi se află în raporturi juridice cu puterea legislativă – Parlamentul – şi cu cea
executivă – Guvernul.
Bibliografie
OUG nr. 1/4 ianuarie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Preşedenţiei României, publicată în MO nr. 12/10 ianuarie 2001
Ordonanţa Guvernului nr. 84/30 august 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare de evidenţă a persoanelor, publicată în MO nr. 544/2001
Ordonanţa Guvernului nr. 83/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor, publicată în M.O. nr.
543/01.09.2001
Ordonanţa Guvernului nr. 88/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, publicată în M.O. 544/01.09.2001
Ordonanţa Guvernului nr. 13/26 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
comunitare pentru cadastru şi agricultura, publicată în M.O. nr. 461/13.08.2001
Ordonanţa Guvernului nr. 86/2001, publicată în M.O. nr. 544/01.09.2001

Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 Publicată în MO nr. 448 din 24 noiembrie 1998
51
3
Serviciile publice locale din România
3.1. Consideraţii generale referitoare la serviciile publice din administraţia locală .................... 54
3.1.1. Autorităţile administraţiei publice locale ............................................................................ 54
3.1.2. Principii de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale .............................. 56
3.1.3. Clasificarea serviciilor publice locale ................................................................................. 58
3.2. Servicii publice cu caracter statal .............................................................................................. 59
3.2.1. Serviciul de pază ................................................................................................................. 59
3.2.2. Servicii publice de protecţie civilă ...................................................................................... 60
3.2.3. Serviciul de autorizare a construcţiilor ................................................................................ 60
3.3. Servicii publice comunitare ........................................................................................................ 61
3.3.1. Evidenţa populaţiei .............................................................................................................. 61
3.3.1.1. Servicii publice comunitare locale de evidenţă a populaţiei .................................. 62
3.3.1.2. Servicii publice comunitare judeţene de evidenţă a populaţiei .............................. 63
3.3.2. Evidenţa paşapoartelor ........................................................................................................ 63
3.3.3. Servicii pentru situaţii de urgenţă ........................................................................................ 65
3.3.4. Servicii comunitare pentru cadastru şi agricultură .............................................................. 66
3.4. Servicii comunitare de utilităţi publice ...................................................................................... 67
3.4.1. Definiţie, particularităţi, principii şi cerinţe ale serviciilor de utilităţi publice ................... 67
3.4.2. Serviciul public de alimentare cu apă .................................................................................. 69
3.4.3. Serviciul public de canalizare .............................................................................................. 70
3.4.4. Serviciul public de salubrizare ............................................................................................ 71
3.4.5. Asigurarea cu energie electrică şi termică ........................................................................... 75
3.4.5.1. Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice ......................... 76
3.4.5.2. Furnizarea şi utilizarea energiei .............................................................................. 78
3.4.5.3. Energia termică pentru încălzirea şi prepararea apei calde menajere ..................... 79
3.4.6. Distribuţia energiei termice ................................................................................................. 79
3.4.7. Transportul public local ....................................................................................................... 80
3.4.8. Întreţinerea spaţiilor verzi ................................................................................................... 82
3.4.9. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice .................................................... 83
3.4.10. Poliţia ................................................................................................................................ 84
3.4.11. Obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice .................................................... 86
53
3.5. Alte servicii locale ........................................................................................................................ 91

3.5.1. Administrarea domeniului public ........................................................................................ 91
3.5.2. Servicii publice comerciale ................................................................................................. 93
3.5.2.1. Organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare .............................................. 94
3.5.2.2. Exploatarea parcajelor publice ............................................................................... 94
3.5.2.3. Licenţierea transportului privat de călători ............................................................. 95
3.5.2.4. Expunerea firmelor şi a reclamelor publicitare ...................................................... 95
3.5.2.5. organizarea şi funcţionarea cimitirelor ................................................................... 96
3.5.2.6. Serviciul public de ecarisaj ..................................................................................... 96
3.5.3. Servicii publice pentru activităţi culturale ........................................................................... 97
Bibliografie ........................................................................................................................................... 98
3.1. Consideraţii generale referitoare la serviciile publice

din administraţia locală
Administraţia publică locală din România este reglementată, în principal, de Constituţie şi de

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, la care se adaugă alte legi, orgonanţe şi
hotărâri ale guvernului, ordine ale ministerelor ce vizează direct sau indirect activitatea
autorităţilor administrative locale.
În plus, pentru aplicarea prevederilor legilor, ordonanţelor şi hotărârilor de Guvern,
autorităţile locale elaborează şi emit propriile acte administrative care pot fi hotărâri ale
primarului sau dispoziţii ale preşedintelui consiliului judeţean.
3.1.1. Autorităţile administraţiei publice locale
Autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliul local, primarul, consiliul judeţean,
comisia judeţeană consultativă şi comitetul operativ consultativ.
Consiliul local este o autoritate deliberativă autonomă (adoptă hotărâri) care funcţionează în
comună, oraş sau municipiu şi are rolul de a soluţiona problemele de interes local, dispunând
de autonomie în ceea ce priveşte rezolvarea treburilor publice ale comunităţii;
Primarul este autoritatea executivă autonomă la nivelul comunei, oraşului sau municipiului,
care are rolul de a acţiona în vederea satisfacerii cerinţelor şi nevoilor membrilor
comunităţii de către care a fost ales şi, în plus, acţionează ca reprezentant al statului în
unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, municipiile reşedinţă de
judeţ şi sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiul
Bucureşti are un primar şi doi viceprimari.
Primarul participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului local.
54
3. Serviciile publice locale din România
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice judeţene, are rolul de a coordona
activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti şi este condus de un preşedinte.
Comisia judeţeană consultativă se organizează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti şi
este formată din:
– prefect şi preşedintele consiliului judeţean;
– subprefect şi vicepreşedinţii consiliului judeţean;
– secretarul general al prefecturii şi secretarul general al judeţului;
– primarul municipiului reşedinţă de judeţ, respectiv primarul general, viceprimarii şi
secretarul general al municipiului Bucureşti;
– primarii oraşelor şi comunelor din judeţ, respectiv primarii sectoarelor municipiului
Bucureşti;
– şefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale
organizate la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti;
– şefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean, respectiv
al Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
– conducătorii regiilor autonome de interes judeţean, ai sucursalelor regiilor autonome de
interes naţional şi ai societăţilor naţionale din judeţul respectiv sau din municipiul
Bucureşti, precum şi conducătorii altor structuri organizate în judeţ sau în municipiul
Bucureşti.
Comisia judeţeană consultativă face legătura între administraţia locală numită de către puterea
centrală şi cea autonomă aleasă de către colectivităţile locale.
Comisia consultativă dezbate şi îşi însuşeşte prin consens programul anual orientativ de
dezvoltare economică şi socială al judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, pe baza
Programului de guvernare acceptat de Parlament. Acest program se comunică serviciilor
publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, filialelor din judeţ ale
regiilor autonome sau ale societăţilor naţionale, regiilor autonome de interes local şi
societăţilor comerciale şi serviciilor publice de interes local interesate, precum şi autorităţilor
administraţiei publice locale şi judeţene.
În cadrul reuniunilor comisiei consultative pot fi convenite şi alte acţiuni ce urmează să fie
întreprinse de prefect şi de serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor
autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate organizate în judeţ, pe de o parte,
şi de consiliul judeţean şi serviciile publice de sub autoritatea acestuia, pe de altă parte, în
scopul armonizării măsurilor prevăzute în Programul de guvernare cu activităţile desfăşurate
de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, în conformitate cu atribuţiile şi cu
responsabilităţile ce le revin.
55
Comitetul operativ consultativ se constituie în fiecare judeţ pentru dezbaterea şi elaborarea

unor soluţii operative, precum şi pentru informarea reciprocă cu privire la principalele acţiuni
ce urmează să se desfăşoare pe teritoriul judeţului. El este alcătuit din:
– prefect şi preşedintele consiliului judeţean;
– subprefect şi vicepreşedinţii consiliului judeţean;
– secretarul general al prefecturii;
– secretarul general al judeţului;
– primarul municipiului reşedinţă de judeţ.
În municipiul Bucureşti comitetul operativ-consultativ este format din:
– prefect şi primarul general al Capitalei;
– subprefecţii şi viceprimarii municipiului Bucureşti;
– secretarul general al prefecturii şi secretarul general al municipiului Bucureşti;
– primarii sectoarelor municipiului Bucureşti.
În cadrul comitetului operativ-consultativ se poate stabili iniţierea, de comun acord, a unor
proiecte de hotărâre a Guvernului sau, potrivit competenţelor decizionale specifice fiecărei
instituţii şi autorităţi, emiterea de ordine ale prefectului, dispoziţii ale preşedintelui consiliului
judeţean ori iniţierea de hotărâri ale consiliului judeţean, care să concretizeze măsurile
stabilite de comun acord.
3.1.2. Principii de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale
Principiile pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ - teritoriale

din România (Legea 215/2001) sunt:
Principiul autonomiei locale
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale
pe care le reprezintă, treburile publice*. Acest drept se exercită de către consiliile locale şi
primari, precum şi de către consiliile judeţene ca autorităţi ale administraţiei publice locale.
Autonomia locală este administrativă şi financiară şi se exercită pe baza şi în limitele
prevăzute de lege. Ea priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile, precum şi
gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului.
Autonomia locală este determinată de o serie de factori cum sunt: tradiţia istorică, cadrul
geografic, resursele economice, gradul de pregătire civică sau politică, nivelul atins de
reglementările naţionale şi internaţionale.
* Legea 215/2001, art 3, alin 1.
56
În prezent, problemelor autonomiei locale li se acordă o importanţă sporită în scopul

menţinerii păcii şi stabilităţii politice, asociindu-li-se, în acelaşi timp, şi rezolvarea
problemelor etnice, culturale sau lingvistice.
Principiul descentralizării serviciilor publice
Este un principiu esenţial al autonomiei locale şi constă în organizarea, funcţionarea,
controlul şi desfiinţarea serviciilor publice de către autorităţile administraţiei locale.
Principiul descentralizării prezintă două forme:
a) descentralizare teritorială;
b) descentralizare tehnică.
Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi locale alese care deţin
competenţă materială generală şi a unor interese comune ale locuitorilor dintr-o zonă
geografică, interese care determină probleme locale din diferite domenii de activitate.
Concentrarea cetăţenilor în jurul unor interese este superficială într-o aglomerare urbană sau
la nivel de regiune şi mai puternică într-o localitate rurală.
Descentralizarea teritorială răspunde unor aspiraţii politice, este o repartizare de afaceri
administrativă impusă de diversitatea politică şi socială a ţărilor asupra teritoriului.
Descentralizarea tehnică presupune prestarea unor servicii publice din masa serviciilor
centralizate de către persoane morale de drept public numite stabilimente publice locale.
Descentralizarea tehnică corespunde unei repartizări echilibrate a funcţiilor între diferite
ramuri industriale.
Descentralizarea este apreciată ca fiind o problemă de natură administrativă, spre deosebire de
federalism care este de natură politică.
Descentralizarea nu poate fi realizată fără control din partea statului, denumit control de
putere, exercitat în unele ţări (Marea Britanie) de către judecători, iar în altele de funcţionari
sau autorităţi ale administraţiei de stat.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
Consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti
se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Viceprimarii, preşedintele şi
vicepreşedinţii consiliului judeţean se aleg prin vot indirect.
Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza
scrutinului de listă, iar primarii comunelor şi oraşelor se aleg pe circumscripţii electorale prin
vot exprimat pe baza scrutinului universal.
Totodată, pentru a fi ales consilier sau primar, candidatul trebuie să respecte anumite condiţii
de eligibilitate:
57
– calitatea de alegător – cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani (inclusiv cei care
împlinesc această vârstă în ziua alegerilor);
– dreptul de a fi ales – cetăţenii români cu drept de vot, care au împlinit vârsta de cel puţin
23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice;
– domiciliul în ţară, pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale pentru care candidează.
Principiul legalităţii
Potrivit principiului legalităţii, toate subiectele de drept – persoane fizice, juridice, autorităţi
ale administraţiei publice locale – trebuie să se supună legalităţii şi să se conformeze acesteia.
Acest principiu are în vedere toate aspectele organizatorice şi funcţionale prin care se
înfăptuieşte administraţia publică în unităţile administrativ - teritoriale şi anume: alegerea,
constituirea, componenţa, organizarea, funcţionarea şi activităţile acestor autorităţi.
Principiul legalităţii presupune ca toate aceste elemente să fie în conformitate, în primul rând
cu prevederile constituţionale, cu legile, dar şi cu celelalte acte normative bazate pe lege.
Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit
Problemele care sunt discutate întotdeauna în şedinţă publică şi în legătură cu care primarul
poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum sunt:
– bugetul local;
– administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului;
– participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare
transfrontalieră;
– organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului;
– asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane
juridice române sau străine.
3.1.3. Clasificarea serviciilor publice locale
Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa servicii publice în condiţiile Legii nr.
215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcţionarea normală a oricărei comunităţi,
sunt necesare o serie de activităţi specifice de interes general cum sunt: alimentarea cu apă,
transportul de energie termică, distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc. Aceste
activităţi care satisfac interese generale trebuie asigurate de către autorităţile publice locale în
virtutea faptului că ele răspund faţă de cetăţenii care le-au desemnat pentru a le reprezenta
interesele.
Ca atare, serviciul public este mijlocul prin care administraţia prestează cetăţenilor servicii de
interes general, în regim de putere politică.
58
Înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor deliberative, respectiv al

consiliilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie atributul autorităţilor executive,
adică al prefecţilor şi primarilor.
Din categoria serviciilor publice locale fac parte:
¾ servicii publice cu caracter statal;
¾ servicii comunitare, înfiinţate la nivel local sau judeţean;
¾ servicii publice de utilităţi publice;
¾ alte servicii publice locale care nu fac parte din categoria serviciilor de utilităţi publice;
¾ servicii publice comerciale;
¾ serviciul public pentru activităţi culturale.
3.2. Servicii publice cu caracter statal
Serviciile publice cu caracter statal sunt:

– serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor publici;
– serviciul public de protecţie civilă;
– serviciul de autorizare a construcţiilor.
3.2.1. Serviciul de pază
Serviciul public de pază este asigurat de corpul gardienilor publici.

Corpul gardienilor publici funcţionează în baza Legii nr. 26/1993 şi are ca sarcină creşterea
eficienţei pazei bunurilor şi a activităţilor de apărare a ordinii şi liniştii publice, a vieţii şi
integrităţii persoanelor.
Înfiinţarea, organizarea şi controlul corpurilor de gardieni publici revine autorităţii
administraţiei publice locale.
Corpul gardienilor publici îşi desfăşoară activitatea ca un serviciu public comercial, pe bază
de contracte încheiate cu administraţia locală, cu agenţii economici publici sau privaţi, cu
instituţiile publice, precum şi cu alte persoane fizice sau juridice.
Atribuţiile serviciului public de pază prin intermediul gardienilor sunt:
– încheierea contractelor cu beneficiarii serviciilor de pază oferite de gardienii publici;
– încadrarea cu personalul necesar, instruirea lui şi echiparea corespunzătoare;
– participarea la apărarea ordinii şi liniştii publice;
– prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi a altor fapte ilicite etc.
59
În calitatea lor de şefi ai administraţiei publice locale, primarii colaborează cu poliţia în

domeniul stabilirii posturilor de pază şi a patrulelor pe raza administrativ-teritorială a
localităţii în care funcţionează. Totodată, primarii şi delegaţiile permanente ale consiliilor
judeţene, cu asistenţă de specialitate din partea poliţiei, pot desfăşura activităţi de control,
îndrumare şi sprijin pentru corpurile gardienilor publici.
3.2.2. Serviciul public de protecţie civilă
Serviciul public de protecţie civilă funcţionează în baza Legii nr. 106/1996, este parte
componentă a apărării naţionale şi cuprinde ansamblul măsurilor adoptate şi activităţilor
desfăşurate în scopul asigurării protecţiei populaţiei, bunurilor materiale, a valorilor culturale
şi a factorilor de mediu în caz de război sau dezastre.
Principalele atribuţii ale serviciului public de protecţie civilă sunt:
– prevenirea populaţiei asupra atacurilor inamice din aer sau asupra dezastrelor şi protejarea
ei împotriva efectelor acestora;
– asigurarea protecţiei bunurilor materiale şi a valorilor culturale;
– participarea cu forţe şi mijloace specifice la pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului
pentru apărare.
Formaţiunile de protecţie civilă sunt forţe specializate de intervenţie care participă la limitarea
şi înlăturarea urmărilor atacurilor teroriste, inamice sau a dezastrelor. Aceste formaţiuni de
protecţie civilă se organizează la nivelul tuturor autorităţilor administrativ-teritoriale care
aprobă structura organizatorică a acestui serviciu, repartizează fondurile băneşti necesare prin
bugetul local, aprobă metodologia de înştiinţare şi alarmare în localitate, precum şi măsurile
propuse de şeful protecţiei civile pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor sau ale atacurilor din
aer.
3.2.3. Serviciul de autorizare a construcţiilor
Executarea construcţiilor, indiferent de destinaţia lor, se poate face numai pe baza actului
administrativ de autoritate emis în concordanţă cu normele legale referitoare la proiectarea,
amplasarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor.
Autorizaţia de construire este actul de autoritate al administraţiei publice locale prin care se
asigură respectarea normelor legale în domeniul construcţiilor.
Această autorizaţie se eliberează de către administraţia publică pe baza:
– certificatului de urbanism;
– titlului de proprietate;
60
– proiectului prezentat şi dă dreptul persoanelor fizice sau juridice să execute construcţii în

termenul stipulat.
Terenurile ce aparţin domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
destinate executării construcţiilor pot fi concesionate prin licitaţie publică în condiţiile
încadrării în planurile de urbanism.
Contravenţiile în domeniul construcţiilor se constată de către personalul de control al
prefecturilor şi primăriilor pentru faptele săvârşite în raza lor administrativ-teritorială. O dată
cu aplicarea sancţiunilor contravenţionale se dispune încetarea executării construcţiei sau
desfiinţarea ei.
3.3. Servicii publice comunitare
Serviciile comunitare care pot fi constituite la nivel local şi judeţean, potrivit reglementărilor
înscrise în O.G. nr.84/3 august 2001, sunt:
– serviciile privind evidenţa populaţiei;
– serviciile privind evidenţa paşapoartelor;
– serviciile pentru situaţii de urgenţă;
– serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură.
3.3.1. Evidenţa populaţiei
Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor sunt organizate la nivelul consiliilor

locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, precum şi la nivelul consiliilor judeţene,
respectiv al municipiului Bucureşti.
Aceste servicii asigură întocmirea, păstrarea, evidenţa şi eliberarea, în sistem de ghişeu
unic, a: actelor de stare civilă, cărţilor de identitate, cărţilor de alegător, listelor electorale
permanente, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor
precum şi eliberarea paşapoartelor simple.
Coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor publice comunitare se asigură în mod
unitar de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor*.
* Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor este un organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică care se află în subordinea Ministerului Administraţiei Publice. Inspectoratul
asigură punerea în aplicare, într-o concepţie unitară, a legislaţiei în vigoare în domeniul evidenţei persoanei şi a
programelor de reformă privind modernizarea relaţiilor dintre administraţia publică centrală şi locală şi cetăţean,
precum şi integrarea informaţională a sistemelor de stocare şi prelucrare a datelor referitoare la persoane
61
3.3.1.1. Servicii publice comunitare locale de evidenţă a populaţiei
Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a populaţiei se înfiinţează în subordinea

consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, prin reorganizarea compartimentelor
de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale şi a formaţiunilor locale de evidenţă a
populaţiei din structura Ministerului de Interne.
Servicii publice comunitare locale se înfiinţează şi în sectoarele municipiului Bucureşti prin
reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi a activităţii de evidenţă a populaţiei din
structura Serviciului de evidenţă informatizată a persoanei al municipiului Bucureşti din
structura Ministerului de Interne.
Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor au următoarele atribuţii
principale:
a) eliberează, în sistem de ghişeu unic, certificatele de stare civilă, cărţile de identitate, cărţile
de alegător, paşapoartele simple, permisele de conducere şi certificatele de înmatriculare a
autovehiculelor;
b) înregistrează actele şi faptele de stare civilă, precum şi menţiunile şi modificările
intervenite în statutul civil, în domiciliul şi reşedinţa persoanei, în condiţiile legii;
c) întocmesc şi păstrează registrele de stare civilă, în condiţiile legii;
d) întocmesc, completează, rectifică, anulează sau reconstituie actele de stare civilă, precum
şi orice menţiuni făcute pe actele de stare civilă şi pe actele de identitate, în condiţiile legii;
e) constituie, actualizează şi administrează Registrul local de evidenţă a persoanei, care
conţine datele de identificare şi de adresă ale cetăţenilor având domiciliul în raza de
competenţă teritorială a serviciului public comunitar local respectiv;
f) furnizează, în condiţiile legii, datele de identificare şi de adresă ale persoanei către
autorităţile şi instituţiile publice centrale, judeţene şi locale, agenţii economici şi către
cetăţeni;
g) întocmesc listele electorale permanente;
h) constată contravenţiile şi aplică sancţiuni, în condiţiile legii;
i) primesc cererile şi documentele necesare în vederea eliberării paşapoartelor simple,
permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor şi le înaintează,
după caz, serviciilor publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor,
respectiv serviciilor abilitate cu evidenţa şi producerea permiselor de conducere şi a
certificatelor de înmatriculare;
j) primesc paşapoartele simple, permisele de conducere şi certificatele de înmatriculare a
autovehiculelor, întocmite de serviciile publice comunitare judeţene, respectiv al
municipiului Bucureşti, pe care le eliberează solicitanţilor;
k) ţin registrele de evidenţă pentru fiecare categorie de documente eliberate.
62
3.3.1.2. Servicii publice comunitare judeţene de evidenţă a populaţiei
Serviciile publice comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor se înfiinţează în subordinea

consiliilor judeţene, prin reorganizarea serviciilor de stare civilă din aparatul propriu al
consiliilor judeţene, precum şi a birourilor de evidenţă a populaţiei şi regim permise de
conducere şi certificate de înmatriculare din cadrul serviciilor judeţene de evidenţă
informatizată a persoanei din structura Ministerului de Interne.
În subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti se poate înfiinţa serviciul public
comunitar de evidenţă a persoanelor al municipiului Bucureşti prin reorganizarea serviciului
de stare civilă din aparatul propriu al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi
a serviciilor de evidenţă a populaţiei, permise de conducere şi certificate de înmatriculare a
autovehiculelor din cadrul Serviciului de evidenţă informatizată a persoanei al municipiului
Bucureşti din structura Ministerului de Interne.
Serviciile publice comunitare judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, îndeplinesc
următoarele atribuţii principale:
a) constituie, actualizează şi valorifică Registrul judeţean de evidenţă a persoanei şi Registrul
judeţean de evidenţă a permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a
autovehiculelor;
b) coordonează şi controlează metodologic activitatea serviciilor publice comunitare locale;
c) controlează modul de gestionare şi de întocmire a registrelor de stare civilă şi a listelor
electorale permanente de alegător;
d) asigură producerea şi emiterea certificatelor de stare civilă, a cărţilor de identitate, a
permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum şi a
cărţilor de alegător;
e) monitorizează şi controlează modul de respectare a prevederilor legale în domeniul
asigurării protecţiei datelor referitoare la persoană;
f) gestionează resursele materiale şi de dotare necesare activităţii proprii;
g) ţin evidenţa şi păstrează registrele de stare civilă şi efectuează menţiuni pe acestea,
conform comunicărilor primite.
3.3.2. Evidenţa paşapoartelor
Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor din cadrul

prefecturilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti asigură întocmirea, păstrarea,
evidenţa şi eliberarea paşapoartelor simple.
63
Coordonarea şi controlul metodologic al acestor servicii se asigură de către Direcţia generală

pentru paşapoarte* din cadrul Ministerului Administraţiei Publice.
Ministerul Administraţiei Publice, prin Direcţia generală pentru paşapoarte, asigură punerea
în aplicare, într-o concepţie unitară, a legislaţiei în vigoare în domeniul paşapoartelor simple,
precum şi a programelor de reformă privind apropierea administraţiei publice de cetăţean.
Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor au următoarele
atribuţii principale:
a) soluţionează cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a valabilităţii
acestora, în conformitate cu prevederile legii, ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale la
care România este parte;
b) asigură eliberarea, în sistem de ghişeu unic, a paşapoartelor simple, în colaborare cu
serviciile publice comunitare locale de evidenţă compa persoanelor din subordinea
consiliilor municipale, orăşeneşti şi comunale, precum şi ale sectoarelor municipiului
Bucureşti;
c) administrează, gestionează şi valorifică registrele judeţene, respectiv al municipiului
Bucureşti, de evidenţă a paşapoartelor;
d) asigură înscrierea de menţiuni în paşapoarte, în condiţiile legii;
e) organizează, la nivelul judeţului şi al municipiului Bucureşti, gestionarea şi controlul
eliberării paşapoartelor.
Eliberarea paşapoartelor în sistem de ghişeu unic
Cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a valabilităţii acestora se
depun de către solicitanţi la serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor în a
căror rază îşi au domiciliul.
Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor preiau cererile pentru
eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a valabilităţii acestora şi le transmit, în mod
operativ, spre soluţionare serviciilor publice comunitare de la nivelul judeţelor, respectiv al
municipiului Bucureşti.
Serviciile publice comunitare analizează cererile şi emit paşapoartele simple solicitate de
cetăţeni sau, după caz, înscriu menţiunile necesare în acestea şi le transmit operativ serviciilor
publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor, care le eliberează solicitanţilor.
* Direcţia generală pentru paşapoarte are următoarele atribuţii principale:

a) organizează, îndrumă şi controlează activitatea de întocmire, eliberare şi evidenţă a paşapoartelor simple, în
condiţiile legii, de către serviciile publice comunitare din subordinea prefecturilor;
b) elaborează propuneri privind perfecţionarea prevederilor legale în domeniu, în vederea armonizării acestora
cu reglementările comunitare şi internaţionale;
c) constituie şi gestionează Registrul naţional de evidenţă a paşapoartelor simple;
d) gestionează Sistemul naţional informatic de evidenţă a paşapoartelor simple;
e) efectuează verificări în evidenţa paşapoartelor, la solicitarea autorităţilor publice abilitate.
64
3.3.3. Servicii pentru situaţii de urgenţă
Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţă se organizează în subordinea

consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului
Bucureşti (OG 88/2001).
Aceste servicii au ca scopuri principale: apărarea vieţii, bunurilor şi mediului împotriva
incendiilor şi dezastrelor, precum şi realizarea măsurilor de protecţie civilă.
Ele fac parte din forţele de protecţie ale sistemului de securitate naţională şi sunt de două
feluri: profesioniste şi voluntare.
A. Serviciile publice comunitare profesioniste se înfiinţează în subordinea consiliilor
judeţene prin preluarea de la Ministerul de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor
de protecţie civilă, a grupurilor şi brigăzilor de pompieri militari.
Serviciile publice comunitare profesioniste se înfiinţează în subordinea Consiliului General al
Municipiului Bucureşti şi a consiliilor locale ale sectoarelor acestuia, prin preluarea de la
Ministerul de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor de protecţie civilă şi Brigăzii
de Pompieri a Municipiului Bucureşti şi sectoarelor acestuia.
Serviciile publice comunitare profesioniste funcţionează ca instituţii publice cu personalitate
juridică.
B. Serviciile publice comunitare voluntare se organizează în subordinea consiliilor locale
prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi a formaţiunilor de protecţie civilă din
subordinea acestora.
Activitatea serviciului public comunitar pentru situaţii de urgenţă este coordonată de către
preşedintele consiliului judeţean şi de către primarul general al municipiului Bucureşti,
respectiv de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi ai sectoarelor capitalei.
Pentru buna funcţionare a acestor servicii a fost înfiinţat Inspectoratul General pentru Situaţii
de Urgenţă care este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, demilitarizat,
cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Inspectoratul s-a înfiinţat prin preluarea de la Ministerul Administraţiei şi Internelor a
structurii unificate, realizată prin reorganizarea Comandamentului Protecţiei Civile şi a
Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari.
Inspectoratul asigură, la nivel naţional, punerea în aplicare, într-o concepţie unitară, a
legislaţiei în vigoare în domeniile date în competenţă prin lege, precum şi coordonarea şi
controlul metodologic al serviciilor publice comunitare.
Personalul serviciilor publice comunitare profesioniste, al Inspectoratului, al unităţilor şi
instituţiilor subordonate acestuia se compune din:
65
a) ofiţeri, maiştri şi subofiţeri de protecţie civilă, pompieri şi specialişti;

b) funcţionari publici calificaţi pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice;
c) personal contractual operativ de execuţie, atestat în meseriile de protecţie civilă, pompieri
şi alte specializări;
d) personal contractual auxiliar.
3.3.4. Servicii publice comunitare pentru cadastru şi agricultură
La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale – comune, oraşe şi municipii – s-au înfiinţat

servicii comunitare pentru cadastru şi agricultură.
Serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură se constituie, după caz, în compartimente
distincte, organizate în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau ca servicii publice cu
personalitate juridică, în subordinea consiliilor locale, finanţate din venituri extrabugetare şi
din subvenţii acordate de la bugetul local.
Îndrumarea tehnico-metodologică a serviciilor comunitare pentru cadastru şi agricultură se
asigură de către oficiile judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi de către direcţiile
generale judeţene pentru agricultură şi industrie alimentară.
Serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură au următoarele atribuţii principale:
a) participă la acţiunea de delimitare a teritoriului administrativ al comunei, oraşului sau
municipiului şi asigură conservarea punctelor de hotar materializate prin borne;
b) efectuează măsurători topografice pentru punerea în posesie pe amplasamentele stabilite de
comisiile locale de aplicare a legii fondului funciar;
c) întocmesc fişele de punere în posesie;
d) constituie şi actualizează evidenţa proprietăţilor imobiliare şi a modificărilor acestora;
e) constituie şi actualizează evidenţa terenurilor care fac parte din domeniul public sau privat;
f) delimitează exploataţiile agricole din teritoriul administrativ al localităţilor;
g) fac propuneri şi avizează proiectele de organizare şi funcţionare a exploataţiilor agricole şi
aplică în teren elementele necesare pentru funcţionarea acestora – proiectarea şi
amenajarea reţelei de drumuri şi de alimentare cu apă, de irigaţii;
h) urmăresc modul în care deţinătorii de terenuri asigură cultivarea acestora;
i) furnizează date pentru completarea şi ţinerea la zi a registrului agricol;
j) acordă consultanţă agricolă, urmăresc aplicarea tehnologiilor adecvate şi iau măsuri de
protecţie fitosanitară;
k) acordă consultanţă în domeniul zootehniei şi asigură operaţiunile de însămânţare
artificială;
66
l) iau măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirii animalelor şi asigură efectuarea tratamentelor în

cazul îmbolnăvirilor;
m) întocmesc documentaţiile necesare pentru acordarea de sprijin producătorilor agricoli, în
condiţiile prevăzute de lege şi urmăresc realizarea acestor acţiuni.
3.4. Servicii comunitare de utilităţi publice
3.4.1. Definiţie, particularităţi, principii şi cerinţe

ale serviciilor de utilităţi publice
Serviciile comunitare de utilităţi publice, denumite pe scurt servicii de utilităţi publice

(Legea 51/2006, OUG 13/2008), reprezintă totalitatea acţiunilor şi activităţilor reglementate
prin care se asigură satisfacerea nevoilor de utilitate şi interes public general ale
colectivităţilor locale cu privire la:
– alimentarea cu apă;
– canalizarea şi epurarea apelor uzate;
– colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;
– producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat;
– salubrizarea localităţilor;
– iluminatul public;
– administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi
altele asemenea;
– transportul public local.
Serviciile de utilităţi publice fac parte din sfera serviciilor publice de interes general şi au
următoarele particularităţi*:
– au caracter economico-social;
– răspund unor cerinţe şi necesităţi de interes şi utilitate publică;
– au caracter tehnico-edilitar;
– au caracter permanent şi regim de funcţionare continuu;
– regimul de funcţionare poate avea caracteristici de monopol;
– presupun existenţa unei infrastructuri tehnico-edilitare adecvate;
– aria de acoperire are dimensiuni locale: comunale, orăşeneşti, municipale sau judeţene;
– sunt înfiinţate, organizate şi coordonate de autorităţile administraţiei publice locale;
– sunt organizate pe principii economice şi de eficienţă;
* Legea 51/2006, art. 1, alin. 3.
67
– pot fi furnizate/prestate de către operatori care sunt organizaţi şi funcţionează fie în baza
reglementărilor de drept public, fie în baza reglementărilor de drept privat;
– sunt furnizate/prestate pe baza principiului beneficiarul plăteşte;
– recuperarea costurilor de exploatare ori de investiţii se face prin preţuri, tarife sau taxe
speciale.
Serviciile de utilităţi publice se organizează şi se administrează cu respectarea prevederilor
legale în vigoare privind administraţia publică locală, descentralizarea administrativă şi
financiară, dezvoltarea regională, finanţele publice locale şi cu respectarea principiilor*:
– autonomiei locale;
– descentralizării serviciilor publice;
– subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
– responsabilităţii şi legalităţii;
– asocierii intercomunitare;
– dezvoltării durabile şi corelării cerinţelor cu resursele;
– protecţiei şi conservării mediului natural şi construit;
– asigurării igienei şi sănătăţii populaţiei;
– administrării eficiente a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităţilor admi-
nistrativ-teritoriale;
– participării şi consultării cetăţenilor;
– liberului acces la informaţiile privind serviciile publice.
Serviciile de utilităţi publice trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe esenţiale:
– universalitate;
– continuitate din punct de vedere calităţiv şi cantitativ, în condiţii contractuale;
– adaptabilitate la cerinţele utilizatorilor şi gestiune pe termen lung;
– accesibilitate egală şi nediscriminatorie la serviciul public, în condiţii contractuale;
– transparenţa şi protecţia utilizatorilor.
Organizarea, exploatarea şi gestionarea serviciilor de utilităţi publice trebuie să asigure**:
– satisfacerea cerinţelor cantitative şi calităţive ale utilizatorilor, corespunzător prevederilor
contractuale;
– sănătatea populaţiei şi calitatea vieţii;
– protecţia economică, juridică şi socială a utilizatorilor;
– funcţionarea optimă, în condiţii de siguranţă a persoanelor şi a serviciului, de rentabilitate
şi eficienţă economica a construcţiilor, instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor,
corespunzător parametrilor tehnologici proiectaţi şi în conformitate cu caietele de sarcini,
cu instrucţiunile de exploatare şi cu regulamentele serviciilor;
* Legea 51/2006, art. 6

** idem, art. 7.
68
– introducerea unor metode moderne de management;

– introducerea unor metode moderne de elaborare şi implementare a strategiilor, politicilor,
programelor şi/sau proiectelor din sfera serviciilor de utilităţi publice;
– protejarea domeniului public şi privat şi a mediului, în conformitate cu reglementările
specifice în vigoare;
– informarea şi consultarea comunităţilor locale beneficiare ale acestor servicii;
– respectarea principiilor economiei de piaţă, asigurarea unui mediu concurenţial,
restrângerea şi reglementarea ariilor de monopol.
3.4.2. Serviciul public de alimentare cu apă
Serviciul public de alimentare cu apă are următoarele sarcini:

– utilizarea cu prioritate a resurselor locale de apă;
– executarea activităţilor de captare, tratare, pompare, transport, stocare şi distribuţie;
– preluarea apei din subteran, din râuri şi lacuri pentru a renunţa la aducţiuni de mare
distanţă;
– supravegherea zonelor de captare, a instalaţiilor de tratare, a apeductelor şi a celorlalte
instalaţii cu scopul de a proteja calitatea apei;
– dezvoltarea reţelei de alimentare cu apă conform dezvoltării urbane.
Normele specifice de distribuţie a apei potabile de către serviciul public se stabilesc prin
hotărârea consiliului local prin Regulament şi Caiet de sarcini, acte care fixează drepturile şi
obligaţiile prestatorului de servicii şi ale utilizatorului.
Prestatorul de servicii este agentul economic care administrează şi exploatează sistemul de
alimentare cu apă potabilă, iar utilizatorul este orice persoană fizică sau juridică beneficiară a
serviciului de alimentare cu apă în baza unui contract.
Sistemul de canalizare asigură colectarea şi evacuarea apelor uzate menajere şi meteorice
conform normelor de calitate. Prestatorul care asigură acest serviciu este, de regulă, acelaşi cu
furnizorul apei potabile, deoarece este specializat în acest domeniu.
Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Alimentarea cu apă a localităţilor
În prezent, în România dispun de sisteme centralizate de distribuţie a apei potabile 2 910 de
localităţi, din care:
– toate cele 263 de municipii şi oraşe;
– 2 647 de localităţi rurale, reprezentând circa 17% din numărul total al acestora.
Reţelele de distribuţie a apei potabile au o lungime totală de 38 238 km, asigurând o echipare
în mediul urban de numai 70% din lungimea totală a străzilor.
69
Capacitatea actuală a sistemelor centralizate de alimentare cu apă pentru centrele populate

este de 120 mc/s, din care 48 mc/s îl furnizează sursele subterane, iar 72 mc/s sursele de
suprafaţă, inclusiv Dunărea.
Cantitatea anuală de apă potabilă distribuită consumatorilor însumează cca. 1 700 milioane
mc, din care pentru uz casnic cca. 1 106 milioane mc.
În ultimii 10 ani se constată o scădere a cantităţii totale de apă distribuită în reţea datorată, în
principal, reducerii activităţilor industriale şi a contorizării şi o creştere a cantităţii de apă
distribuită populaţiei.
Repartizarea neuniformă a resurselor de apă pe teritoriul ţării, gradul insuficient de
regularizare a debitelor pe cursurile de apă, poluarea semnificativă a unor râuri interioare, face
ca zone importante ale ţării să nu dispună de surse suficiente de alimentare cu apă în tot cursul
anului, mai ales în perioadele de secetă sau în iernile cu temperaturi scăzute, când zile întregi
alimentarea cu apă este întreruptă sau debitele se reduc drastic.
Accesibilitatea serviciilor – Alimentarea cu apă potabilă
Din totalul de cca. 22,4 mil. locuitori, în România beneficiază de apă potabilă din reţeaua
publică 14,7 mil. persoane (65%), din care 11,3 mil. în mediul urban (92%), şi 3,4 mil. în
mediul rural (33%).
Din comparaţia acestor date cu nivelele existente în anul 1976, rezultă o dinamică a numărului
de locuitori care beneficiază de apă potabilă din reţeaua publică. Într-un interval de 25 de ani
s-a realizat o creştere a numărului de utilizatori racordaţi la reţele de apă curentă de la 29%
din populaţia ţării la 65%, deci cu 36% în condiţiile în care în acelaşi interval de timp s-au
produs mutaţii majore şi în raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală.
Nivelul de echipare cu sisteme centralizate de alimentare cu apă potabilă a populaţiei este net
defavorabil mediului rural.
3.4.3. Serviciul public de canalizare
Serviciul public de canalizare are următoarele sarcini:

– colectarea, transportul şi tratarea apelor reziduale menajere şi industriale;
– colectarea, transportul şi evacuarea apelor pluviale;
– supravegherea zonelor de colectare, a instalaţiilor de tratare şi a celorlalte instalaţii cu
scopul de a proteja mediul înconjurător;
– dezvoltarea reţelei de canalizare în conformitate cu dezvoltarea urbană.
În prezent, în România dispun de reţele de canalizare publică un număr de 637 localităţi, din
care:
– 263 de municipii şi oraşe;
70
– 374 de localităţi rurale.

Reţeaua de canalizare are o lungime totală de 16 348 km, aproape în totalitate în mediul
urban, adică 15 092 km. Lungimea străzilor echipate cu reţele de canalizare este de circa
12 540 km, asigurând, în mediul urban, o dotare de numai 49% din lungimea totală a străzilor.
În comparaţie cu străzile echipate cu conducte de alimentare cu apă, numai 71% din acestea
sunt echipate şi cu reţele de canalizare.
În cele 206 staţii de epurare a apelor uzate municipale existente în România se tratează numai
77% din debitul total evacuat prin reţelele publice de canalizare; 47 de localităţi urbane
(printre care: Bucureşti, Craiova, Drobeta-Turnu-Severin, Brăila, Galaţi, Tulcea), deversează
apele uzate în emisari fără o epurare prealabilă.
Ca şi în cazul alimentării cu apă potabilă, populaţia care beneficiază de serviciul de canalizare
publică este mult mai mare în mediul urban: 10,3 mil. (86%), decât în cel rural 1,15 mil.
(11,2%).
3.4.4. Serviciul public de salubrizare
Salubrizarea localităţilor este un serviciu public local de utilităţi publice organizat, coordonat,
reglementat, condus, monitorizat şi controlat de autorităţile administraţiei publice locale.
Serviciul public de salubrizare este organizat şi funcţionează pe baza următoarelor principii:
– protecţia sănătăţii publice;
– autonomia locală şi descentralizarea;
– responsabilitatea faţă de cetăţeni;
– conservarea şi protecţia mediului înconjurător;
– calitatea şi continuitatea serviciului;
– tarife echitabile şi accesibile tuturor consumatorilor;
– nediscriminarea şi egalitatea tuturor consumatorilor;
– transparenţa, consultarea şi antrenarea în decizii a cetăţenilor;
– administrarea corectă şi eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi a banilor publici;
– securitatea serviciului;
– dezvoltarea durabilă.
Serviciul public de salubrizare cuprinde următoarele activităţi:
– precolectarea, colectarea, transportul şi depozitarea reziduurilor solide, cu excepţia
deşeurilor toxice, periculoase şi a celor cu regim special;
– înfiinţarea şi administrarea depozitelor ecologice de reziduuri;
– incinerarea şi producerea de energie termică;
71
– măturatul, spălatul căilor publice, întreţinerea spaţiilor verzi şi a parcurilor;

– curăţarea şi transportul zăpezii de pe căile publice şi menţinerea în funcţiune a acestora pe
timp de polei sau de îngheţ;
– preselectarea şi organizarea reciclării deşeurilor;
– dezinsecţia, dezinfecţia şi deratizarea.
Pentru asigurarea dezvoltării durabile în domeniul salubrităţii, consiliile locale stabilesc
strategia de dezvoltare şi funcţionare pe termen mediu şi lung a serviciilor de salubrizare,
ţinându-se seama de planurile de urbanism şi de programele de dezvoltare economico-socială
a unităţii administrativ-teritoriale.
Prin modul de organizare şi desfăşurare a activităţii serviciilor publice de salubrizare
autorităţile publice locale sunt obligate să asigure realizarea următoarelor obiective:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea calităţii şi eficienţei
acestor servicii;
b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării economice a localităţilor, în
principal prin stimularea mecanismelor economiei de piaţă şi prin realizarea unei
infrastructuri edilitare moderne, ca bază a dezvoltării economice şi în scopul atragerii
investiţiilor profitabile pentru comunităţile locale;
c) dezvoltarea durabilă a serviciilor;
d) protecţia mediului înconjurător.
În vederea îmbunătăţirii serviciului public de salubrizare, administraţia publică locală trebuie
să aplice anumite măsuri, cum ar fi:
– elaborarea caietelor de sarcini prin care se fixează drepturile şi obligaţiile prestatorilor;
– asigurarea prin contract a tuturor activităţilor de colectare, transport, depozitare şi
neutralizare a gunoiului menajer;
– instituirea şi aplicarea unui sistem sancţionar pentru persoanele fizice sau juridice care nu
respectă normele de salubritate;
– informarea cetăţenilor cu privire la funcţionarea serviciului public de salubritate;
– realizarea gropilor de gunoi ecologice etc.
Deşeurile pot constitui un factor de poluare a apei, solului, aerului şi un potenţial pericol în
afectarea stării de sănătate a populaţiei.
În ultimii ani, se constată o creştere a cantităţii de deşeuri menajere, industriale, stradale, care
trebuie colectate, transportate şi tratate. În acest scop sunt organizate servicii de recuperare,
transport şi tratare a deşeurilor menajere, industriale şi stradale. Pentru colectarea şi
eficientizarea acestei activităţi trebuie acţionat în următoarele direcţii:
– înlocuirea treptată a containerelor actuale de 3-4 mc, cu containere de 1,1 mc şi pubele de
plastic de 80-240 l pe platformele gospodăreşti din cartierele de locuinţe;
72
– renunţarea la camerele de gunoi din blocurile de locuinţe;

– regândirea platformelor gospodăreşti pentru a deservi un număr cât mai mic de beneficiari
pentru conştientizarea acestora în buna gestionare a deşeurilor menajere;
– asigurarea capacităţii necesare de colectare la fiecare platformă gospodărească;
– evacuarea ritmică a deşeurilor;
– implementarea, la început, pe grupuri pilot, a acţiunii de preselecţie a deşeurilor la
colectare şi, după corecţiile necesare, generalizarea acestei acţiuni pentru întreaga
localitate.
Deşeurile industriale sunt acelea care rezultă în urma proceselor tehnologice şi sunt întâlnite
cu precădere pe platformele şi zonele industriale ale oraşelor.
În cazul acestor deşeuri se impune preselecţia la colectare, acţiune care începe în cartierele
centrale şi pieţele agroalimentare, iar, după aplicarea corecţiilor, acţiunea se poate generaliza
la nivelul întregii localităţi.
Deşeurile stradale rezultă în urma activităţii economico-sociale din localităţi şi în special din
pieţe, oboare, magazine, ateliere etc.
Deşeurile menajere sunt acelea care rezultă din gospodăriile populaţiei. Aceste deşeuri sunt
colectate manual sau mecanizat.
Salubrizarea mecanizată are avantaje, dar necesită condiţii obligatorii:
– refacerea infrastructurii drumurilor din localităţi;
– interzicerea parcării autovehiculelor pe drumurile publice în perioada de timp în care se
realizează salubrizarea.
Salubrizarea manuală determină reducerea gradului de murdărie a străzilor şi trotuarelor,
precum şi asigurarea de locuri de muncă pentru persoanele cu pregătire profesională mai
redusă.
Persistenţa deşeurilor în zonele locuite afectează starea de sănătate a populaţiei, prin mai
multe căi:
– expunerea la germenii patogeni din deşeuri în stare de fermentaţie;
– expunerea la substanţe toxice sau periculoase din deşeuri;
– expunerea la riscul de accidente.
Ele prezintă un grad ridicat de risc, în special pentru copii, persoane cu venituri reduse,
salariaţii agenţilor economici care gestionează deşeurile, datorită stării de disconfort urban,
care poate fi dată de: mirosurile neplăcute, disconfort estetic, insectele generatoare de
disconfort cotidian etc.
Colectarea, transportul şi tratarea deşeurilor sunt cunoscute sub denumirea de gestiunea
deşeurilor.
73
Colectarea deşeurilor se poate face prin mai multe procedee:

– colectarea în containere de 3-4 mc;
– colectarea în camere de gunoi în blocuri de locuinţe cu mai mult de patru nivele;
– colectarea în pubele standard sau nestandardizate pentru locuinţe individuale sau unii
agenţi economici.
Deficienţele acestor procedee de colectare sunt:
– nu asigură preselecţia la colectare;
– poate crea stare de disconfort;
– nu asigură evacuarea ritmică, deoarece nu există un număr suficient de utilaje de transport;
– insuficienţa recipienţilor pentru colectare;
– camerele de deşeuri de la blocurile înalte sunt un permanent focar de risc.
Transportul deşeurilor este asigurat cu mijloace de transport specializate precum:
– autogunoiere cu container;
– autogunoiere compactoare;
– tractoare cu remorcă;
– automăturătoare pentru deşeuri stradale;
– autovehicule de capacitate mică pentru deşeuri stradale.
Între deficienţele acestor procedee de transport amintim:
– numărul insuficient al acestora;
– starea de uzură fizică şi morală;
– nu asigură ritmul necesar de evacuare a deşeurilor;
– costuri ridicate de menţinere în funcţiune a acestor utilaje;
– riscul îmbolnăvirii populaţiei, poluării aerului şi creării disconfortului urban în cazul
transportului cu autogunoiere cu container şi cu tractoare cu remorcă.
Tratarea deşeurilor se poate face prin întindere controlată, măcinare, compostare sau
incinerare fără recuperare de energie.
Restructurarea activităţii de tratare a deşeurilor are implicaţii majore asupra stării de sănătate
a populaţiei, a poluării şi a confortului urban.
Consiliile locale din fiecare localitate vor opta pentru una din variantele prezentate în funcţie
de situaţiile concrete din fiecare localitate.
În România, gestiunea deşeurilor se realizează de către servicii publice ale Consiliilor locale,
de către agenţi economici cu capital de stat şi privat sau societăţi comerciale mixte cu aport de
capital străin.
Consiliile locale trebuie să stabilească o politică pe termen mediu şi lung referitoare la
gestiunea deşeurilor prin care să realizeze:
74
– retehnologizarea sistemelor de precolectare, colectare şi transport a deşeurilor;

– alegerea unor tehnologii de tratare a deşeurilor care să elimine deficienţele actuale;
– stabilirea unor regulamente şi norme obligatorii pentru: prestatorii de servicii în domeniu,
populaţie şi alţi beneficiari care să asigure gestionarea eficientă a deşeurilor;
– conceperea unor strategii de educare a populaţiei în abordarea gestiunii deşeurilor;
– identificarea mijloacelor financiare necesare restructurării gestionării deşeurilor etc.
Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Salubrizarea localităţilor
Din cele aproximativ 13 000 de localităţi existente în România, numai circa 2 500 dispun de
sisteme organizate de colectare, transport şi depozitare a deşeurilor urbane.
Cantitatea totală de deşeuri urbane rezultate din localităţile care dispun de servicii de
salubritate este de circa 7,7 mil. tone anual, din care 6,3 mil. tone deşeuri menajere de la
populaţie şi 1,4 mil. tone deşeuri stradale. Din această cantitate:
– 75% deşeuri menajere propriu-zise (de la populaţie şi agenţi economici);
– 12% nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;
– 4% alte tipuri de deşeuri, inclusiv deşeuri provenite de la spitale şi din construcţii.
În România există, inventariate, 1 976 depozite de deşeuri urbane, din care doar 15% posedă
autorizaţii sanitare şi de mediu. În prezent, au fost amenajate 5 depozite ecologice în
municipiile Bucureşti (comunele Vidra şi Giuleşti-Sârbi), Sighişoara, Constanţa (Năvodari),
Piatra Neamţ şi Ploieşti. Suprafaţa ocupată de aceste depozite se ridică la peste 1.800 ha de
teren. Majoritatea sunt amplasate necorespunzător: în apropierea zonelor locuite, pe malurile
cursurilor de apă, pe terenuri unde apa freatică este la mică adâncime, pe soluri nisipoase cu
stabilitate redusă şi neimpermeabilizate natural, în văi în care se colectează ape meteorice.
Lipsa exigenţelor ecologice în organizarea depozitelor, precum şi slaba dotare cu utilaje şi
echipamente de transport, recuperare, reciclare şi valorificare specifice acestor servicii, face
ca nivelul serviciului de salubrizare în majoritatea localităţilor ţării să fie necorespunzătoare.
3.4.5. Asigurarea cu energie electrică şi termică
Asigurarea cu energie electrică şi termică este un serviciu comunitar de utilităţi publice care
trebuie să fie organizat de administraţia locală, autorităţile publice alese fiind responsabile în
faţa cetăţenilor de modul în care gestionează energia.
Integrarea în Comunitatea Europeană presupune respectarea Cartei Europene a Energiei în
vederea constituirii unei pieţe unice de energie posibilă numai prin reformarea instituţiilor
(demonopolizarea producerii energiei, accesul liber la piaţa producătorilor, introducerea
concurenţei etc.).
75
OUG nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică, modificată de OUG nr. 67/2000
reglementează producerea, transportul şi distribuţia energiei; livrarea şi folosirea energiei;
autorităţile implicate; utilizarea eficientă a energiei etc.
Activităţile de producere, transport, distribuţie, furnizare şi de utilizare a energiei electrice şi
termice, precum şi cele de construire a instalaţiilor energetice specifice acestui domeniu sunt
permise în vederea realizării următoarelor obiective de bază:
a) asigurarea competiţiei în producerea şi furnizarea energiei electrice şi termice, precum şi a
accesului producătorilor şi consumatorilor la reţelele de transport şi de distribuţie;
b) creşterea eficienţei energetice pe tot lanţul, de la producere, transformare, transport,
distribuţie şi până la utilizarea energiei electrice şi termice;
c) transparenţa tarifelor şi a taxelor la energia electrică şi termică;
d) constituirea stocurilor de siguranţă la combustibili;
e) respectarea regimului de conducere prin operatori de sistem (dispeceri), inclusiv pentru
realizarea accesului terţilor la reţeaua electrică;
f) asigurarea funcţionării interconectate a sistemului electro-energetic naţional la Uniunea
pentru Coordonarea Producţiei şi Transportului Energiei Electrice şi la sistemele
electroenergetice ale ţărilor vecine;
g) promovarea utilizării surselor noi şi regenerabile de energie;
h) diversificarea bazei de resurse energetice primare, modificarea structurii producţiei şi a
consumului de energie în funcţie de aceasta;
i) stimularea participării sectorului privat, a investitorilor autohtoni şi străini la producerea,
transportul, distribuţia, comercializarea şi utilizarea energiei electrice şi termice;
j) realizarea obiectivelor locale şi globale privind protecţia mediului înconjurător,
intensificarea eforturilor de reducere a bioxidului de carbon, oxizilor de azot, oxizilor de
sulf sau/şi a emisiilor de particule.
3.4.5.1. Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice
Producerea de energie electrică şi termică se realizează de către societăţi comerciale, de alte

persoane juridice române, de producători independenţi sau autoproducători cu capital
autohton ori străin.
Producătorii se pot asocia sau pot coopera în mod liber, inclusiv cu orice alte persoane fizice
ori juridice, cu respectarea dispoziţiilor legale privind concurenţa.
Producătorii au următoarele obligaţii principale:
– să asigure livrările de energie electrică şi termică, cu respectarea autorizaţiilor;
– să alimenteze, în limita capacităţii instalaţiilor, orice persoană fizică sau juridică solicitantă
care îndeplineşte condiţiile pentru a fi distribuitor sau consumator;
76
– să intervină operativ la obiectivele pe care le deţin, în cazul apariţiei unui potenţial pericol
de producere a unor avarii, explozii şi altele asemenea, putând ocupa, în mod temporar,
zona de acces şi de lucru pentru personal şi cea tehnică de lucru, anunţând despre aceasta
organele administrative şi instituţiile abilitate, precum şi pe deţinătorii terenurilor în cauză;
– să reabiliteze treptat şi să retehnologizeze instalaţiile de producere existente, în vederea
creşterii eficienţei şi încadrării în normele naţionale privind emisiile poluante, a participării
centralelor electrice la reglajul de putere/frecvenţă în sistemul electroenergetic naţional, a
asigurării calităţii energiei electrice şi termice.
Producătorii de energie au, în principal, următoarele drepturi:
– să aibă acces la reţelele electrice şi termice de transport şi distribuţie;
– să obţină culoar de trecere pentru liniile electrice de legătură a capacităţii sale de producţie
cu sistemul naţional de transport şi pentru conductele de transport a energiei termice între
capacitatea de producţie şi distribuitori sau consumatori;
– să înfiinţeze şi să menţină un sistem propriu de telecomunicaţii pentru legătura cu
capacităţile sale de producţie, cu consumatorii sau cu dispeceratele.
Transportul energiei electrice şi termice reprezintă activitatea prin care acestea ajung de la o
instalaţie de producere la distribuitorii sau consumatorii finali de energie.
Transportatorii de energie au obligaţia de a elabora, pentru zona lor de acţionare, un plan de
perspectivă privind transportul, în concordanţă cu stadiul actual şi cu evoluţia viitoare a
consumului de energie, cuprinzând modalităţile de finanţare şi de realizare a acestor planuri,
cu luarea în considerare şi a planurilor de amenajare şi de sistematizare a teritoriului străbătut
de instalaţiile lor de transport.
Planurile transportatorilor sunt supuse spre avizare autorităţii competente – Autoritatea
Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei – şi spre aprobare ministerului de resort.
Distribuţia energiei electrice şi termice cuprinde totalitatea activităţilor referitoare la
instalaţiile prin care se preia energia de la un producător sau transportator şi se livrează
clienţilor.
Distribuţia energiei se face conform planurilor de urbanism, respectându-se dreptul de
proprietate, protecţia mediului, sănătatea şi viaţa persoanelor şi economisirea energiei
conform normelor tehnice şi de siguranţă cuprinse în prescripţiile tehnice în vigoare.
Distribuitorii de energie sunt agenţi economici autorizaţi în acest scop pentru o zonă
determinată. Ei au, în principal, următoarele obligaţii:
– să racordeze la reţelele lor orice solicitant din zonă, persoană fizică sau juridică;
– să respecte în proiectare, execuţie şi în exploatare normativele şi prescripţiile tehnice,
asigurând protejarea populaţiei şi a mediului înconjurător, protecţia pentru funcţionarea
normală a liniilor de telecomunicaţii şi a staţiilor de emisie-recepţie radio şi televiziune;
77
– să asigure urmărirea permanentă şi sistematică a comportării construcţiilor şi a

echipamentelor energetice;
– să facă operativ reviziile şi reparaţiile necesare.
În scopul îndeplinirii acestor obligaţii, distribuitorii de energie pot:
– să folosească, cu acordul consiliilor locale sau judeţene, după caz, terenurile domeniului
public pentru lucrările de exploatare şi întreţinere;
– să întrerupă funcţionarea instalaţiilor pentru timpul strict necesar executării lucrărilor de
întreţinere şi reparaţii, cu anunţarea prealabilă a dispecerului şi, după caz, a
consumatorilor.
3.4.5.2. Furnizarea şi utilizarea energiei
Furnizarea energiei electrice şi termice este activitatea prin care un agent economic
comercializează energie clienţilor interesaţi. Contractul încheiat în acest scop, denumit
contract de furnizare, se încheie între furnizor şi client şi trebuie să cuprindă cel puţin clauzele
minimale stabilite de autoritatea competentă prin contracte-model elaborate pentru categorii
de clienţi.
Autorităţile judeţene şi locale şi competenţe lor Consiliile judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti coordonează activitatea de furnizare a energiei şi a combustibililor pe
întreg teritoriul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, în vederea realizării acesteia.
Consiliile locale au următoarele atribuţii în domeniul energetic:
a) planifică, organizează şi finanţează, împreună cu celelalte organisme abilitate, furnizarea
energiei termice, electrice şi a combustibililor pe teritoriul localităţilor, în condiţii de
continuitate şi de siguranţă a alimentării şi ţinând seama de necesităţile de consum; în acest
scop, pot prelua în gestiune centralele termice şi centralele electrice de termoficare din
zonă, care au, în principal, ca destinaţie producerea căldurii, reţelele de transport şi de
distribuţie locală a energiei termice sau le pot concesiona, cu respectarea reglementărilor
emise de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei;
b) planifică, organizează şi finanţează iluminatul public;
c) avizează realizarea noilor capacităţi de investiţii de interes local în domeniul energetic;
d) iniţiază programul de utilizare eficientă a energiei şi de promovare a surselor regenerabile
de energie;
e) iniţiază acţiuni de cooperare cu alte consilii locale pentru soluţionarea unor probleme
energetice de interes comun.
78
Dezvoltarea şi realizarea instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei termice se fac sub

directa îndrumare şi control ale autorităţilor administraţiei locale care răspund de asigurarea
alimentării cu energie termică a zonelor respective.
Pentru îmbunătăţirea alimentării cu energie termică a localităţilor consiliul local poate iniţia
proiecte proprii de modernizare şi extindere a instalaţiilor termice existente în cadrul
localităţii sau de construire a unor instalaţii noi, cu respectarea prevederilor prezentei
ordonanţe de urgenţă.
Agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în domeniul energetic au obligaţia să pună la
dispoziţie consiliilor locale şi judeţene, în mod gratuit, toate datele, informaţiile şi
documentele necesare acestora, în vederea elaborării şi fundamentării planurilor şi
programelor energetice şi a îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de prezentul articol.
Distribuţia energiei electrice
Accesul la energia electrică este, fără îndoială, facilitatea cea mai generalizată pentru aşezările
umane din România. Astfel, 98% dintre localităţi sunt racordate la sistemele de transport şi
distribuţie a energiei electrice, consumul casnic reprezentând 21% din total.
Alimentarea cu energie electrică
Distribuţia de energie electrică este asigurată pentru aproape toată populaţia ţării, fiind lipsiţi
de acesta un număr de cca. 455 mii locuitori situaţi, în general, în mediul rural (410 mii).
3.4.5.3. Energia termică pentru încălzirea şi prepararea apei calde menajere
În România, sunt realizate sisteme publice de încălzire şi preparare a apei calde menajere în
283 de localităţi, din care în funcţiune 259.
Instalaţiile şi echipamentele care compun aceste sisteme sunt, în marea majoritate a
localităţilor, uzate din punct de vedere fizic şi moral, cu randamente scăzute şi pierderi de
până la 30 - 35%, fapt care diminuează substanţial avantajele producerii şi distribuţiei
centralizate a energiei termice, determină costuri ridicate şi consumuri de resurse naturale care
se achiziţionează parţial din import.
În prezent, se constată o tendinţă de debranşare a consumatorilor captivi din blocuri de la
reţeaua de încălzire şi de montare a unor microcentrale de apartament ce funcţionează pe gaze
naturale.
Fenomenul s-a dezvoltat pe fondul unui vid de legislaţie în acest domeniu şi datorită preţului
foarte scăzut al gazelor naturale oferite consumatorilor individuali printr-un mecanism de
subvenţie încrucişată.
79
Sistemele de încălzire folosite de către populaţia României sunt preponderent centralizate în

mediul urban (71%), la sistemele de termoficare fiind racordaţi 6,9 mil. locuitori, iar 1,7 mil.
la centralele termice de bloc sau cvartal.
Sistemele individuale, în special sobele cu combustibil solid, sunt omniprezente în mediul
rural, asigurând încălzirea pentru 10,1 mil. locuitori (98%).
3.4.6. Distribuţia energiei termice
Serviciul public asigurat de administraţia locală în vederea furnizării şi utilizării energiei

termice de către consumatorii casnici este cunoscut sub numele de termoficare.
Pentru a-şi realiza strategia în domeniul serviciului public de termoficare, administraţia locală
are ca obiective:
– asigurarea capacităţilor de producere / preluare a energiei termice de la furnizor;
– menţinerea siguranţei de funcţionare a sistemului de termoficare;
– asigurarea distribuţiei optime de căldură şi apă caldă menajeră la consumatori;
– creşterea calităţii prestaţiei paralel cu reducerea costului.
Se ştie că, în România, încălzirea locuinţelor şi a instituţiilor publice se face în două moduri:
a) local – prin utilizarea combustibililor lichizi sau solizi în sobe sau cazane de mici
dimensiuni în imobilele cu mai mulţi locatari;
b) centralizat – prin alimentarea blocurilor de locuinţe sau birouri de la reţeaua centralelor
electrice de termoficare.
În ceea ce priveşte direcţiile de dezvoltare a serviciului public de termoficare amintim:
– realizarea de noi surse pentru sistem;
– perfecţionarea funcţionării punctelor termice;
– reducerea pierderilor de căldură pe reţeaua de transport;
– creşterea siguranţei în funcţionare a sistemului de termoficare;
– modernizarea instalaţiilor interioare la consumatori.
3.4.7. Transportul public local
În România, transportul urban de călători se efectuează de către administraţia publică locală,

prin regii proprii şi societăţi comerciale cu capital privat precum şi prin persoane fizice
autorizate (OG 86, 2001).
Serviciul de transport public local de persoane are la bază următoarele principii:
a) respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale călătorilor;
b) asigurarea deplasării în condiţii de siguranţă şi de confort;
80
c) protecţia mediului;
d) tratament egal şi nediscriminatoriu pentru toţi utilizatorii;
e) servicii de calitate în condiţiile unor tarife accesibile;
f) administrarea eficientă a bunurilor şi a fondurilor băneşti;
g) dezvoltarea durabilă.
Din categoria transportului public local de călători face parte transportul de persoane care
îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
– este efectuat pe teritoriul unei localităţi urbane sau rurale, precum şi între localitatea
respectivă şi localităţile limitrofe;
– se execută pe rute şi cu frecvenţe prestabilite, iar călătorii sunt îmbarcaţi sau debarcaţi în
puncte de oprire fixe;
– se percepe un tarif de transport, încasat de operatorul de transport.
Prin mijloace de transport în comun se înţeleg vehiculele destinate în mod special
transportului public urban şi suburban de persoane. Acestea pot fi:
– autobuze urbane, autovehicule destinate şi echipate pentru transportul de persoane şi al
bagajelor acestora; autobuzele din această categorie vor fi amenajate pentru transportul de
pasageri, aşezaţi pe scaune sau în picioare, având cel puţin 17 locuri pe scaune, inclusiv cel
al conducătorului auto, care asigură posibilitatea unui schimb rapid de pasageri în staţii;
– tramvaie;
– troleibuze;
– minibuze sau microbuze, autovehicule destinate prin construcţie transportului a 10-17
persoane pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto, dar nu mai mult de 22 de persoane
pe scaune şi în picioare.
Serviciile de transport public local de călători se organizează pentru a satisface cu prioritate
nevoile populaţiei, precum şi ale instituţiilor publice şi ale agenţilor economici.
Sunt abilitate să organizeze, să reglementeze, să conducă, să monitorizeze şi să controleze
servicii de transport public local de călători consiliile locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, precum şi consiliile judeţene.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a întreprinde măsurile necesare
pentru extinderea, dezvoltarea şi modernizarea transportului public urban şi suburban de
persoane.
Autorităţile administraţiei publice locale, prin serviciile de specialitate, vor gestiona şi vor
controla activitatea operatorilor de transport public local de călători.
Principalele obiective urmărite de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale în
domeniul serviciilor de transport public local de călători sunt:
81
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea calităţii şi eficienţei

serviciului de transport public local de călători;
b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării economice a localităţilor şi
prin realizarea unei infrastructuri edilitare moderne;
c) acordarea de facilităţi unor categorii de persoane;
d) asigurarea capacităţii suficiente de transport pe rute aglomerate.
Administraţia publică locală trebuie să organizeze serviciul public de transport în funcţie de
cerinţele specifice fiecărei localităţi, astfel încât să se asigure:
– legăturile dintre zonele rezidenţiale şi cele industriale şi comerciale;
– facilitarea legăturilor din interiorul cartierelor pentru transportul optim către pieţe, şcoli,
spitale;
– realizarea de legături între transportul pe şine şi cel pe carosabil;
– reducerea permanentă a numărului de transbordări dintr-un mijloc de transport în altul.
Principala problemă a transportului public de călători este generată de lipsa resurselor
financiare pentru realizarea de investiţii noi şi pentru întreţinerea reţelelor şi parcurilor de
vehicule existente.
O strategie modernă de dezvoltare pentru serviciile publice de transport are ca scop acoperirea
cererii actuale şi de perspectivă în condiţii de calitate superioară şi buget de exploatare
optimizat. În acest sens, serviciile publice trebuie să asigure:
– reorganizarea transportului în sistem integrat;
– organizarea staţiilor multimodale;
– integrarea tarifară, adică utilizarea unui singur tip de cartelă pentru orice mijloc de
transport public;
– realizarea sistemelor flexibile pentru autobuze şi a reţelelor de completare cu troleibuze,
aceste două mijloace fiind cele mai eficiente.
3.4.8. Întreţinerea spaţiilor verzi
Spaţiile verzi sunt reprezentate de parcuri şi grădini publice, zone de agrement aferente
localităţii, scuaruri între ansamblurile de clădiri, precum şi spaţii aferente altor categorii
(imobile aparţinând instituţiilor şi agenţilor economici).
Administraţia publică locală este obligată să asigure serviciul de întreţinere a spaţiilor verzi
datorită funcţiilor acestora:
funcţia ecologică – prin care se realizează climatul normal, combaterea poluării fonice şi a
aerului, ameliorarea compoziţiei chimice a apei, solului şi aerului;
funcţia de relaxare – prin care se asigură activităţile sportive, odihnă, agrement;
82
funcţia complementară – prin care se asigură funcţionarea normală a comerţului,

alimentaţiei publice, educaţiei şi învăţământului.
Cantitatea şi calitatea spaţiilor verzi constituie criterii pentru aprecierea gradului de urbanitate
al fiecărei localităţi, a gradului de confort şi civilizaţie.
Prin proiectele şi studiile urbanistice, autorităţile administraţiei publice locale stabilesc
necesarul de spaţii verzi şi destinaţia acestora.
Realizarea şi exploatarea spaţiilor verzi cuprinde mai multe faze:
– faza de proiectare – cu două componente: urbanismul şi investiţiile;
– faza de realizare a spaţiilor verzi în regie proprie sau prin intermediul unităţilor
specializate, încredinţarea lucrărilor realizându-se prin licitaţie; investitorul poate fi
consiliul local sau concesionarii care contribuie cu fonduri proprii;
– faza de exploatare a spaţiilor verzi se realizează prin intermediul direcţiilor/serviciilor de
specialitate din aparatul consiliilor locale şi cuprinde:
• lucrări de întreţinere conform caietelor de sarcini;
• lucrări de reparaţii şi amenajări;
• paza spaţiilor verzi.
– faza de producţie se realizează prin baze independente de producere a materialului
dendrologic şi floricol, care cuprind:
• sectoare de pregătire;
• sectoare de producţie;
• spaţii de iernare;
• spaţii de depozitare;
• ateliere.
3.4.9. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice
Autorităţile administraţiei publice sunt obligate să asigure funcţionalitatea drumurilor astfel:

cele centrale pentru drumurile naţionale, cele judeţene pentru drumurile judeţene, cele locale
pentru drumurile orăşeneşti şi comunale.
În scopul modernizării drumurilor publice, sunt necesare anumite măsuri dintre care amintim:
– reabilitarea arterelor principale şi a celor de acces în localităţi;
– modernizarea intersecţiilor, podurilor, pasajelor, precum şi realizarea traversărilor
subterane şi supraterane;
– sistematizarea reţelei de drumuri pe principiul inelar-radial;
– creşterea gradului de siguranţă a circulaţie etc.
83
3.4.10. Poliţia
Poliţia Română face parte din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi este instituţia
specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice.
Activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează atât în
interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza
şi în executarea legii.
În municipiul Bucureşti funcţionează ca unitate cu personalitate juridică Direcţia generală de
poliţie a municipiului Bucureşti.
În judeţe funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie.
În cadrul Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti funcţionează unităţi de poliţie
ale sectoarelor, corespunzător organizării administrativ-teritoriale a acestuia.
În fiecare sector funcţionează secţii de poliţie. Numărul acestora se stabileşte prin ordin al
ministrului de interne, în funcţie de întinderea teritoriului, numărul populaţiei, numărul şi
importanţa obiectivelor economice, sociale şi politice.
În municipii şi oraşe funcţionează poliţii municipale şi orăşeneşti, iar în comune, posturi de
poliţie.
În municipii pot fi înfiinţate secţii de poliţie, iar în comunele cu sate şi cătune dispersate pot fi
înfiinţate birouri de poliţie.
La nivelul municipiului Bucureşti şi al fiecărui judeţ funcţionează autoritatea teritorială de
ordine publică, organism cu rol consultativ, a cărui activitate se desfăşoară în interesul
comunităţii.
Autoritatea teritorială de ordine publică este constituită din:
– şeful Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti sau al inspectoratului de poliţie
judeţean,
– un reprezentant al Corpului Naţional al Poliţiştilor,
– un subprefect,
– şase consilieri desemnaţi de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv de
consiliul judeţean,
– şeful Corpului gardienilor publici al municipiului Bucureşti sau al judeţului,
– trei reprezentanţi ai comunităţii, desemnaţi de către primarul general al municipiului
Bucureşti, respectiv de preşedintele consiliului judeţean.
84
Autoritatea teritorială de ordine publică este condusă de un preşedinte ales cu votul majoritar
din rândul consilierilor din Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau al consiliilor
judeţene pe o perioadă de patru ani.
Autoritatea teritorială de ordine publică are următoarele atribuţii:
a) contribuie la elaborarea planului de activităţi şi la fixarea obiectivelor şi indicatorilor de
performanţă minimali, având ca scop protejarea intereselor comunităţii şi asigurarea
climatului de siguranţă publică;
b) sesizează şi propune măsuri de înlăturare a deficienţelor din activitatea de poliţie;
c) face propuneri pentru soluţionarea de către organele de poliţie a sesizărilor care îi sunt
adresate, referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
d) organizează consultări cu membrii comunităţilor locale şi cu organizaţiile
neguvernamentale cu privire la priorităţile siguranţei persoanei şi a ordinii publice;
e) prezintă trimestrial informări în şedinţele Consiliului General al Municipiului Bucureşti
sau ale consiliului judeţean, după caz, asupra nivelului de asigurare a securităţii şi
siguranţei civice a comunităţii;
f) elaborează anual un raport asupra eficienţei activităţii unităţilor de poliţie, care se dă
publicităţii.
Autoritatea teritorială de ordine publică se întruneşte în şedinţe ordinare sau extraordinare,
trimestrial sau ori de câte ori este nevoie.
În plan teritorial, unităţile de poliţie cooperează cu prefecţii, autorităţile administraţiei publice
locale, autorităţile judecătoreşti, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale, precum şi cu reprezentanţi ai comunităţii.
În vederea înfiinţării unor noi unităţi, secţii, birouri sau posturi de poliţie trebuie consultate
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi consiliile locale ale
municipiilor, oraşelor ori comunelor, după caz, care vor pune la dispoziţie spaţiile necesare
funcţionării acestora.
Şeful Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti, şefii inspectoratelor de poliţie
judeţene, ai poliţiilor municipale şi orăşeneşti şi ai posturilor de poliţie comunale prezintă
informări anuale în faţa autorităţii teritoriale de ordine publică, Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, consiliilor judeţene, consiliilor municipale, orăşeneşti sau comunale,
după caz, referitoare la măsurile întreprinse în îndeplinirea atribuţiilor specifice.
Şefii unităţilor de poliţie informează, trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, prefecţii,
primarul general al municipiului Bucureşti, preşedinţii consiliilor judeţene, primarii
sectoarelor municipiului Bucureşti, ai municipiilor, oraşelor şi comunelor, după caz, despre
evoluţia fenomenelor antisociale şi modul în care au fost îndeplinite sarcinile pe plan local.
85
Unităţile teritoriale de poliţie cooperează cu consiliile locale şi, după caz, cu primarii pentru
îndeplinirea hotărârilor sau dispoziţiilor scrise ale acestora, emise, în limita competenţelor lor,
în domeniul ordinii publice.
În cazuri justificate de evenimente deosebite, între autorităţile administraţiei publice locale şi
unităţile de poliţie, de comun acord, se pot încheia protocoale în vederea îndeplinirii eficiente
a atribuţiilor poliţiei.
Dacă poliţia nu îşi îndeplineşte responsabilităţile în baza protocolului încheiat, administraţia
publică se poate adresa organului superior de poliţie.
3.4.11. Obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice
Principalele obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice din România pentru a
atinge cele două deziderate fundamentale ale serviciilor publice de interes economic general
respectiv:
– calitate la standarde europene;
– accesibilitate din partea tuturor consumatorilor fără discriminări de nicio natură, inclusiv
prin preţ este necesar să se aibă în vedere o serie de obiective;
– descentralizarea serviciilor publice şi creşterea responsabilităţii autorităţilor locale cu
privire la calitatea serviciilor asigurate populaţiei.
Responsabilitatea organizării şi funcţionării operatorilor de servicii de utilităţi publice revine
autorităţilor locale. Guvernul trebuie, însă, să sprijine măsurile de îmbunătăţire a
performanţelor operaţionale şi financiare a agenţilor prestatori, în vederea creşterii siguranţei
şi calităţii serviciilor asigurate populaţiei, prin:
– elaborarea legislaţiei secundare necesare implementării Legii 51/2006 a serviciilor de
utilităţi publice;
– înfiinţarea comisiilor de licenţiere a operatorilor pentru fiecare categorie de servicii în
parte;
– înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul serviciilor de utilităţi
publice;
– stimularea măsurilor de reorganizare şi regrupare a agenţilor prestatori, după criterii de
eficienţă economică şi capacitatea tehnică de soluţionare a problemelor financiare şi
operaţionale cu care se confruntă astăzi o mare parte a localităţilor.
Extinderea sistemelor centralizate pentru serviciile cu impact major asupra stării de
sănătate şi a nivelului de trai a populaţiei (alimentare cu apă, canalizare, salubrizare) şi
creşterea gradului de acces a populaţiei la aceste servicii
Gradul redus de echipare tehnico-edilitară îngreunează accesul populaţiei la serviciile
asigurate prin sisteme centralizate, supuse controlului şi monitorizării autorităţilor. De aceea,
86
Guvernul trebuie să asigure extinderea sistemelor centralizate pentru serviciile de bază şi

creşterea gradului de acces a populaţiei la aceste servicii prin:
– promovarea şi susţinerea unor programe de investiţii pentru reabilitarea, extinderea şi
modernizarea sistemelor de alimentare cu apă, canalizarea apelor uzate, colectarea,
transportul şi depozitarea deşeurilor menajere din mediul urban;
– implementarea unor programe de dezvoltare a infrastructurii rurale (ex. Programul de
Dezvoltare Rurală);
– modernizarea sistemelor de producere, transport şi distribuţie a energiei termice prin
sisteme de cogenerare în vederea creşterii eficienţei energetice, îmbunătăţirii raportului
preţ/calitate şi menţinerii unui nivel de suportabilitate acceptabil pentru bugetul de familie.
Restructurarea mecanismelor de protecţie socială a segmentelor defavorizate ale populaţiei
Mecanismele actuale de protecţie socială, în condiţiile constrângerilor bugetare existente,
îngrădesc accesul unor categorii sociale defavorizate la un nivel acceptabil de servicii publice
de primă necesitate. De aceea, trebuie să se restructureze mecanismele de protecţie socială a
segmentelor defavorizate ale populaţiei prin:
– extinderea protecţiei sociale pentru segmente defavorizate ale populaţiei la toate serviciile
de interes vital;
– implementarea unui sistem unitar şi coerent de protecţie socială pentru serviciile energetice
(energie electrică, termică şi gaze naturale) şi eliminarea subvenţionărilor încrucişate.
Promovarea principiilor economiei de piaţă şi reducerea gradului de monopol
Cele mai multe dintre serviciile publice de utilităţi publice au caracter de monopol natural,
determinat de situaţia de clienţi captivi a beneficiarilor racordaţi la sistemele centralizate de
alimentare cu apă, canalizare, energie termică şi electrică, gaze naturale etc. De acea, trebuie
iniţiate măsuri de punere în competiţie a operatorilor de servicii, a capitalurilor de finanţare şi
a managementului prin:
– scoaterea obligatorie la licitaţie a serviciilor publice, în cazurile în care operatorul
înregistrează pierderi financiare sau nu poate asigura o calitate corespunzătoare a
serviciilor pe care le prestează;
– neacordarea licenţelor de operare agenţilor prestatori care nu îndeplinesc criteriile de
performanţă stabilite prin reglementări specifice.
Atragerea capitalului privat în finanţarea investiţiilor din domeniul infrastructurii locale
Nevoile urgente de investiţii pentru reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii serviciilor de
utilităţi publice sunt estimate la un miliard de dolari SUA anual, într-un program de 15 ani şi
apoi următorii ani până în 2022 de 402 mil. USD şi până în 2030 de 193 mil. USD.
Datorită constrângerilor bugetare care caracterizează perioadele de tranziţie, finanţarea
acestor investiţii nu poate fi realizată, decât în mică măsură, din fonduri publice, atragerea
87
capitalului privat fiind o necesitate stringentă. De aceea, trebuie promovate măsuri de atragere
a capitalului privat în sfera serviciilor publice, iar autorităţile publice locale trebuie sprijinite
în realizarea unor parteneriate public-private pentru finanţarea nevoilor urgente de investiţii,
prin:
– pregătirea şi implementarea proiectelor de investiţii de tip BOT (Construieşte-Operează-
Transferă) pentru extinderi şi dezvoltări importante la staţiile de tratare şi epurare a apei, la
centralele termice sau cele cu cogenerare, la depozitele ecologice pentru deşeurile urbane;
– fixarea unor limite minimale a investiţiilor prevăzute pentru reabilitarea sistemelor în
cadrul contractelor de concesiune ce vor fi pregătite şi lansate în următorii ani;
– gruparea teritorială a operatorilor de servicii, pentru a-i face mai atractivi pentru
investitorii strategici;
– stabilizarea cadrului legislativ referitor la serviciile de utilităţi publice, o dată cu
definitivarea legislaţiei secundare şi înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Reglementare.
Instituţionalizarea creditului local şi extinderea utilizării acestuia în finanţarea investiţiilor
din infrastructură
Alături de capitalul privat, creditul este o altă sursă tradiţională de finanţare a investiţiilor din
infrastructură în ţările Uniunii Europene. Creditul permite degrevarea parţială a bugetelor
locale de eforturile pentru finanţarea proiectelor complexe de investiţii şi repartizarea mai
echitabilă a sarcinilor de plată între beneficiari. De aceea, trebuie întreprinse măsurile
necesare instituţionalizării creditului local şi înfiinţării unei bănci specializate în finanţarea
investiţiilor promovate de autorităţile locale, prin:
– elaborarea unui proiect de lege privind înfiinţarea Băncii de Investiţii a Autorităţilor Locale
şi acordarea de facilităţi pentru sprijinirea creditului local;
– solicitarea unei asistenţe tehnice finanţate de către UE – PHARE pentru întărirea
capacităţii instituţionale a BIAL nou înfiinţate.
Promovarea măsurilor de dezvoltare durabilă
Serviciile de utilităţi publice au un impact deosebit asupra mediului. Pe de o parte, reprezintă
un important factor poluator, iar pe de altă parte, participă în mod esenţial la limitarea
gradului de poluare (epurarea apelor uzate, colectarea şi depozitarea deşeurilor).
Respectarea exigenţelor de mediu pe parcursul întregului ciclu de viată a infrastructurii
serviciilor de utilităţi publice (construire – exploatare – întreţinere – demolare) dobândeşte o
importanţă deosebită în cadrul conceptului de dezvoltare durabilă. De aceea, trebuie iniţiate
măsuri concrete privind alinierea reglementărilor şi standardelor româneşti din domeniul
serviciilor de utilităţi publice la exigenţele Uniunii Europene, prin:
– armonizarea reglementărilor din domeniul serviciilor de utilităţi publice cu prevederile
directivelor UE referitoare la apă, deşeuri, energie, transport;
88
– sprijin financiar pentru co-finanţarea programelor care cuprind măsuri de dezvoltare a

infrastructurii (ISPA, SAPARD, PDR, MUDP 3, TECP 2 etc);
– promovarea unor programe speciale pentru oraşele mici în vederea reabilitării şi
modernizării infrastructurii locale.
Promovarea parteneriatului social
Serviciile de utilităţi publice au un rol esenţial în solidarizarea socială a cetăţenilor, în
asigurarea unui trai decent, în păstrarea păcii sociale.
Plecând de la acest principiu, în următorii ani trebuie făcute eforturi pentru:
– amplificarea implicării structurilor din societatea civilă, în principal a sindicatelor şi
patronatelor, în elaborarea de strategii, politici şi programe sectoriale;
– realizarea unor proiecte de parteneriat în scopul consolidării legăturilor cu asociaţiile de
reprezentare a intereselor beneficiarilor serviciilor de utilităţi publice;
– asigurarea condiţiilor de pregătire profesională continuă a tuturor lucrătorilor din sfera
serviciilor de utilităţi publice.
Obiectivele strategice pe termen lung vor fi:
– îndeplinirea exigenţelor impuse prin directivele U.E. la toate categoriile de servicii publice
de utilităţi publice;
– asigurarea accesului generalizat al populaţiei la serviciile de interes vital (apă, canalizare,
salubritate, încălzire);
– deschiderea deplină a pieţei serviciilor de utilităţi publice şi stimularea mediului
concurenţial în acest domeniu;
– dezvoltarea durabilă;
– protecţia mediului;
– gospodărirea cu grijă a resurselor naturale;
– menţinerea unui echilibru corect între veniturile populaţiei şi tariful serviciilor.
Concluzii
Serviciile de utilităţi publice se încadrează în sfera mai largă a serviciilor publice de interes
economic general pentru a cărui reglementare Uniunea Europeană a elaborat un nou concept
care urmează să fie materializat într-o „Cartă albă a serviciilor publice de interes economic
general”.
Strategia şi politicile în domeniul serviciilor de utilităţi publice trebuie să fie elaborate şi
conduse de către stat, iar răspunderea pentru administrarea, conducerea şi monitorizarea
serviciilor trebuie să revină autorităţilor publice locale.
Modernizarea şi dezvoltarea serviciilor publice locale este o cerinţă a procesului de integrare a
României în U.E., iar problematicile legate de calitatea apei potabile şi a apelor uzate, de
89
gestiunea deşeurilor urbane, de depozitarea şi prelucrarea deşeurilor şi de protecţia aerului

sunt abordate într-o serie de directive ale U.E.
Trebuie să se facă o distincţie clară între funcţia de proprietar al patrimoniului cu care se
operează pentru efectuarea serviciilor publice de utilităţi publice şi care revine autorităţilor
publice locale şi funcţia de operator al serviciului care poate fi realizată de orice persoană
juridică de drept român cu condiţia să fie atestat şi să aibă un contract câştigat pe bază de
licitaţie.
Restructurarea domeniilor serviciilor publice de utilităţi publice presupune şi restrângerea
numărului de operatori la o cifră rezonabilă cuprinsă între 150 – 200, într-o primă etapă şi
apoi la cca. 100, în cea de-a doua etapă.
Sistemele cu care se operează în prezent în domeniul serviciilor de utilităţi publice au o
pronunţată uzură fizică şi morală, care conduce la randamente scăzute, consumuri mari şi la o
calitate necorespunzătoare a acestora.
Cadrul legislativ este favorabil relansării ramurii şi, ca atare, trebuie valorificat corespunzător
şi dezvoltat cu pachetele de ordonanţe, hotărâri de guvern şi norme departamentale. În final,
întregul pachet de reglementări specifice sectorului va fi grupat într-un „Cod al serviciilor
publice de utilităţi publice”.
Problema pregătirii profesionale trebuie să fie inclusă în sarcinile contractuale pentru toţi
operatorii de servicii publice de utilităţi publice şi trebuie să fie monitorizată ca şi ceilalţi
indicatori de performanţă.
Societatea civilă reprezentată prin patronat, sindicate, asociaţii profesionale şi ale
consumatorilor trebuie să fie o prezenţă activă în procesul de modernizare a serviciilor publice
de utilităţi publice. Cuvântul de ordine între aceste structuri şi reprezentanţi ai autorităţilor
publice centrale şi locale trebuie să fie dialogul.
Modernizarea şi dezvoltarea sectorului serviciilor publice de utilităţi publice şi aducerea sa la
nivelul standardelor europene şi a prevederilor din directivele U.E. nu este posibilă fără un
program susţinut de finanţare, care va trebui să aibă ca surse principale:
– bugetul statului;
– bugetele locale;
– capitalul privat şi/sau utilizarea procedurii BOT;
– fonduri nerambursabile şi multilaterale;
– credite de la bănci româneşti sau internaţionale;
– fonduri municipale.
Cota de participare a fiecăreia din aceste surse în cadrul sumei totale prognozate se va
modifica în timp şi este de dorit ca participarea directă a bugetului de stat să scadă la fel şi,
efortul bugetelor locale, în schimb, să crească participarea capitalului privat şi a creditelor.
90
Mecanismul creditării pe termen mediu şi lung împarte efortul investiţional pe mai multe
generaţii proporţional cu durata de utilizare a fondului fix realizat.
Pentru a dezvolta mecanismul creditării este necesar ca:
– statul să-şi asume în mai mare măsură responsabilitatea garantării creditelor pentru
investiţii şi nu pentru consum;
– autorităţile locale să devină mai curajoase şi mai independente în acordarea unor garanţii
având în vedere pârghiile pe care legislaţia actuală le-a creat;
– băncile care acordă astfel de credite să fie stimulate prin măsuri legislative;
– modul de calcul al tarifelor pentru serviciile prestate să cuprindă în mod obligatoriu şi taxa
de dezvoltare.
Efortul investiţional prognozat de cca. 940 mil USD/an în primii 15 ani nu trebuie să fie
considerat ca un consum de resurse financiare pur şi simplu, ci trebuie judecat ca un proces
complex în cadrul căruia se produc bunuri materiale cu o perioadă lungă de utilizare, se
realizează condiţii de viaţă la standardele europene pentru întreaga populaţie a ţării şi se
îndeplinesc politicile de mediu şi de dezvoltare durabilă pentru care România s-a angajat în
perspectiva integrării în U.E.
Acest efort investiţional conduce la atingerea obiectivelor de dezvoltare a serviciilor de
utilităţi publice şi va avea şi următoarele consecinţe în plan economic şi social:
– se menţine în activitate forţa de muncă care lucrează în acest sector de cca 150.000
persoane cu tendinţă de creştere în următorii ani datorită dezvoltării unor noi capacităţi;
– se dă de lucru la încă aproximativ 260.000 persoane care vor fi angrenate în programele de
investiţii (cca. 500 mil. USD reprezintă manopera);
– se stimulează industria românească producătoare de utilaje, maşini şi materiale specifice
care, în acest mod, ar crea cca. 40.000 - 50.000 de locuri de muncă;
– din cele 940 mil. USD cheltuite anual în ţară se pot consuma cu materiale, manoperă şi
utilaje cca. 75% ~ 80%, ceea ce înseamnă şi aport proporţional la buget sub formă de taxe,
impozite şi TVA;
– se aduc devize în ţară rezultate din credite şi sume nerambursabile de cca. 800 mil.
USD/an;
– se pot dezvolta oportunităţi pentru mari companii străine producătoare de echipamente,
utilaje specifice care să realizeze capacităţi de producţie în România, având în vedere că
prin asemenea programe de investiţii pe termen lung, se asigură şi piaţa de desfacere
necesară;
– se dă un mesaj de relansare economică a unor sectoare importante ale economiei naţionale
(construcţia de maşini, producţia de materiale de construcţii şi instalaţii, servicii etc.);
– se dă un mesaj pozitiv investitorilor şi operatorilor străini care doresc să se implice în acest
sector;
91
– conduce la economii importante de resurse naturale şi combustibili, în special gaze

naturale şi petrol care, în prezent, datorită randamentelor scăzute şi pierderilor din
sistemele de încălzire urbană, se irosesc în proporţie de cca 30%;
– se reduce în următorii ani efortul bugetului de stat şi a bugetelor locale pentru plata
subvenţiilor la energia termică, datorită reducerii costurilor de producere şi distribuţie;
– se întăreşte autonomia locală şi capacitatea de decizie şi de administrare a administraţiei
publice locale în probleme vitale pentru o aşezare umană.
3.5. Alte servicii locale
Alături de serviciile publice prezentate, din sistemul serviciilor publice din ţara noastră, mai
fac parte:
– administrarea domeniului public;
– servicii publice comerciale;
– serviciul public pentru activităţi culturale.
3.5.1. Administrarea domeniului public
Pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile ce le revin în executarea normelor legale, autorităţile
administraţiei publice au nevoie de bunuri mobile şi imobile.
Întrucât aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, aceste bunuri formează
domeniul administrativ, care se subdivide în două categorii, şi anume:
– domeniul public,
– domeniul privat.
În conformitate cu art. 135 din Constituţia României şi cu art. 1 din Legea nr. 213 din 17
noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, domeniul public
este format din bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Legea 213/1998 face distincţie între:
– domeniul public al statului,
– domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale care se împarte în:
– domeniul public judeţean,
– domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi municipiilor).
Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele
bunuri:
drumurile comunale, vecinale şi străzile;
92
pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de

agrement;
lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean;
reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a
apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente;
terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi
instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele,
policlinicile şi altele asemenea;
locuinţele sociale;
statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional;
bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de
interes public naţional;
terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă
nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
cimitirele orăşeneşti şi comunale;
din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a
consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public
naţional ori judeţean.
Bunurile din domeniul public local sunt:
a) inalienabile – nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau
închiriate, în condiţiile legii;
b) insesizabile – nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii
reale;
c) imprescriptibile – nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin
efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
3.5.2. Servicii publice comerciale
Din categoria serviciilor publice comerciale fac parte următoarele servicii:

¾ organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare;
¾ serviciul de exploatare a parcajelor publice;
¾ licenţierea transportului privat de călători;
¾ expunerea firmelor şi reclamelor publicitare;
¾ organizarea şi funcţionarea cimitirelor;
¾ serviciul public de ecarisaj.
93
3.5.2.1. Organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare
Organizarea şi funcţionarea pieţelor, a târgurilor şi a oboarelor este circumscrisă de

Regulamentul-cadru aprobat prin HG nr. 19/1996:
Pieţele sunt ansambluri comerciale special amenajate pentru aprovizionarea populaţiei cu
legume, fructe, carne şi produse din carne, lactate, cereale etc.;
Târgurile sunt zone publice destinate vânzării – cumpărării de produse agricole,
agroalimentare, agroindustriale şi industriale;
Oboarele sunt pieţe destinate vânzării – cumpărării animalelor;
Bâlciurile sunt combinaţii între una dintre formele de piaţă de mai sus cu prestările de
servicii pentru distracţie (jocuri mecanice etc.).
Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa de a organiza pieţele potrivit unui
regulament propriu.
Gestionarea serviciilor necesare funcţionării pieţelor agroalimentare se realizează în trei
moduri:
– prin serviciul public al consiliului local – piaţa este o direcţie care-şi desfăşoară
activitatea în regie proprie cu fonduri din bugetul local şi cu funcţionari din administraţia
publică locală;
– prin instituţii de interes public – administraţia asigură serviciul public prin contractul
administrativ încheiat cu prestatorul numit instituţie publică;
– prin persoane juridice cu capital de stat, privat sau mixt – pe baza contractului de asociere.
3.5.2.2. Serviciul de exploatare a parcajelor publice
Pentru organizarea, utilizarea şi exploatarea spaţiilor aflate pe domeniul public sau privat al
localităţilor, consiliile locale adoptă norme specifice de funcţionare.
Parcarea este acel spaţiu special destinat staţionării vehiculelor, semnalizat prin indicatoare
şi/sau marcaje, care se delimitează de partea carosabilă a drumului public. În funcţie de
destinaţie întâlnim:
¾ parcaje de reşedinţă – care se situează la mai puţin de 30 m de frontul imobilelor utilizate
de către locatari şi care sunt amenajate şi întreţinute de serviciile de administrare a
domeniului public;
¾ parcaje publice – în care staţionarea este temporară şi pentru care se percepe o taxă;
¾ parcaje private – care aparţin agenţilor economici sau instituţiilor publice.
Parcajele publice sau private cu plată sunt amenajate de persoanele juridice care le au în
exploatare, iar cele fără plată sunt întreţinute de serviciul de administrare a străzilor.
94
3.5.2.3. Licenţierea transportului privat de călători
Administraţia publică locală poate autoriza şi transportul de călători cu mijloace de transport

particulare. Pentru a obţine licenţa de transport, operatorii trebuie să îndeplinească anumite
condiţii, cum sunt:
¾ onorabilitate – adică lipsa oricărei condamnări penale în legătură cu activitatea pe care o
desfăşoară;
¾ bonitate – adică existenţa dovezilor din partea unei instituţii bancare referitoare la
capacitatea financiară a transportatorului;
¾ specialitate – care trebuie dovedită cu documente eliberate de instituţiile de profil;
¾ tehnicitate – prin care transportatorul dovedeşte că deţine mijloace de transport care
întrunesc condiţiile pentru a circula pe drumurile publice.
Licenţa poate fi suspendată dacă transportatorul nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a
desfăşura activitatea de transport sau poate fi anulată dacă au fost falsificate documentele de
transport.
Normele pe care trebuie să le îndeplinească un transportator privat de călători se stabilesc prin
caietul de sarcini în care, pe lângă reglementările legale, sunt înscrise şi obligaţiile specifice
pentru categoriile şi tipurile de transport pentru care se acordă licenţă: condiţii pentru
autovehicule, pentru şoferi, pentru deplasarea călătorilor, precum şi condiţii comerciale.
3.5.2.4. Expunerea firmelor şi reclamelor publicitare
Publicitatea a devenit în prezent o componentă esenţială a politicii comerciale prin care

agenţii economici îşi fac cunoscute produsele pe piaţă.
Autorităţile administraţiei publice locale reglementează, prin norme specifice, construirea şi
amplasarea reclamelor publicitare pentru a proteja colectivitatea de propagarea violenţei, a
viciului sau a altor acţiuni interzise de lege şi pentru a-şi valorifica domeniul public şi privat
prin încasarea unor taxe.
• Firma reprezintă o construcţie pe care se inscripţionează numele, denumirea comercială,
obiectul de activitate sub care persoana fizică sau juridică îşi exercită activitatea şi care se
amplasează pe imobilele unde se desfăşoară activitatea în cauză.
• Reclama reprezintă o inscripţie prin care se expun informaţii elogioase la adresa unei
persoane fizice sau juridice, sau a unui produs sau serviciu, cu scopul de a-i face
popularitate.
95
• În afara firmelor şi a reclamelor publicitare, în interiorul localităţilor se utilizează şi eşarfe

amplasate pe domeniul public, care conţin anunţuri referitoare la evenimente culturale,
ştiinţifice, sportive, de interes local sau naţional.
O altă formă de publicitate este cea ambulantă efectuată cu ajutorul autovehiculelor.
3.5.2.5. Organizarea şi funcţionarea cimitirelor
Sub aspectul obiectului de activitate, înhumările, respectiv, incinerările nu sunt servicii, dar
sub aspectul interesului public al sănătăţii aceste activităţi trebuie organizate de către
administraţia publică locală. Aceste activităţi sunt asigurate în sistem privat de către unităţile
parohiale, iar în sistem public prin cimitirele de stat / locale.
Organizarea şi funcţionarea cimitirelor şi crematoriilor umane de către administraţia publică
locală se realizează prin:
– elaborarea unui regulament de funcţionare aprobat prin hotărârea consiliului local;
– atribuirea locurilor de înhumare prin concesiune;
– posibilitatea de a realiza construcţiile funerare numai pe baza autorizării consiliului local;
– plata unor taxe şi tarife către bugetul local.
Administraţia locală are obligaţia de a realiza infrastructura după care poate presta serviciul în
regie proprie sau pe baza gestiunii delegate.
Datorită gradului mare de pericol social pe care îl reprezintă cadavrele, autorităţile
administraţiei publice au obligaţia de a institui norme specifice cu privire la transport,
depozitare, deshumare etc.
Protecţia serviciului public este asigurată prin regimul contravenţional aplicabil în cazul
nerespectării regulamentelor.
3.5.2.6. Serviciul public de ecarisaj
Administraţia publică locală are obligaţia de a institui norme cu privire la creşterea,

transportul, îngrijirea şi exterminarea animalelor fără stăpân care prezintă un grad ridicat de
pericol social.
Serviciul public de ecarisaj asigură atât protecţia câinilor, cât şi a cetăţenilor din unitatea
administrativ-teritorială în care funcţionează, având următoarele atribuţii:
♦ strângerea câinilor fără stăpân;
♦ îngrijirea câinilor;
♦ asigurarea adăposturilor temporare pentru câini etc.
96
Pentru protecţia câinilor se instituie interdicţii cu privire la omorârea acestora în afara

instituţiilor specializate, maltratarea lor, organizarea luptelor cu câini.
Posesorii de câini trebuie să asigure starea de sănătate a acestora, vaccinarea anuală şi să
respecte anumite norme referitoare la deplasarea acestora (botniţă etc).
Autorităţile administraţiei publice locale cooperează cu reprezentanţii administraţiei publice
centrale, care utilizează câini (Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne), precum şi
cu organizaţii profesionale (Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi), atunci când stabilesc
norme general obligatorii în raza lor teritorială.
3.5.3. Serviciul public pentru activităţi culturale
Realizarea unor activităţi specifice de învăţământ, artă, cultură, sănătate, la nivel local se
asigură de către direcţiile de specialitate descentralizate în teritoriu, însă nu este exclusă
posibilitatea organizării de către administraţia locală a unor instituţii publice, cu personalitate
juridică, prin care să se acopere necesităţile spirituale ale colectivităţilor locale.
Un serviciu public cu caracter cultural are ca obiect de activitate iniţierea, derularea şi
asigurarea cu mijloace materiale şi financiare a programelor cu caracter artistic, ştiinţific,
documentar în regie proprie sau în colaborare cu alte instituţii guvernamentale sau
nonguvernamentale.
Serviciul public de proiecte culturale (centrul de proiecte culturale) îşi asigură finanţarea din
venituri realizate din activităţi proprii, donaţii, sponsorizări şi subvenţii din bugetul consiliului
local.
Organizarea şi funcţionarea serviciului public pentru cultură se realizează printr-un Comitet
de coordonare şi un Consiliu de administraţie.
Comitetul de coordonare cuprinde reprezentanţi ai consiliului local şi ai serviciilor publice
descentralizate în teritoriu, având ca atribuţii aprobarea şi modificarea statutului, stabilirea
proiectelor şi a programelor culturale, verificarea şi aprobarea raportului anual de activitate.
Consiliul de administraţie este structura executivă care asigură activitatea curentă prin
elaborarea programului de activitate, a regulamentului de funcţionare internă, încheierea
contractelor de cooperare şi colaborare, propuneri de buget de venituri şi cheltuieli.
Acest serviciu public realizează un raport de activitate pe care îl supune aprobării consiliului
local, care are posibilitatea coordonării permanente a serviciului prin intermediul comisiei de
cultură.
97
Bibliografie
* * * Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51 din 8 aug 2006, Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 254 din 21.03.2006.
* * * Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor comunitare de
utilităţi publice nr. 51/2006 şi a Legii serviciului de alimentare cu apă si de canalizare nr.
241/2006, OUG nr. 13/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din
26.02.2008.
OUG nr. 1/4 ianuarie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1994 privind
organizarea şi funcţionarea Preşedenţiei României, publicată în MO nr. 12/10 ianuarie
2001
Ordonanţa Guvernului nr. 84/30 august 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, publicată în MO nr. 544/2001
Ordonanţa Guvernului nr. 83/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor, publicată în
M.O. nr. 543/01.09.2001
Ordonanţa Guvernului nr. 88/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, publicată în M.O. 544/01.09.2001
Ordonanţa Guvernului nr. 13/26 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
serviciilor comunitare pentru cadastru şi agricultura, publicată în M.O. nr. 461/13.08.2001
Ordonanţa Guvernului nr. 86/2001, publicată în M.O. nr. 544/01.09.2001
Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 Publicată în MO nr. 448 din 24 noiembrie 1998
98
4
Principalele relaţii dintre serviciile publice
4.1. Consideraţii generale ..................................................................................................................... 99

4.2. Relaţiile dintre autoritatea de vârf şi celelalte autorităţi .............................................................. 100
4.3. Relaţiile dintre ministere şi administraţia publică ....................................................................... 101
4.4. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale ............................................................. 102
4.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă ................................................. 103
4.6. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească .......................................... 104
4.7. Relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale ............................................................................. 104
4.8. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii ............................................................. 104
Bibliografie ......................................................................................................................................... 107
4.1. Consideraţii generale
În paralel cu dezvoltarea şi diversificarea serviciilor publice, se constată o multiplicare şi o

creştere a complexităţii legăturilor de interdependenţă dintre acestea.
Potrivit criteriilor de constituire în sistem a sarcinilor publice, şi ţinând seama de tipurile de
servicii cunoscute, putem identifica următoarele tipuri de relaţii între diferitele componente
ale acestui sistem:
a) relaţii de autoritate, care pot fi: relaţii ierarhice, determinate de structura ierarhică şi
relaţii funcţionale, determinate de structura după competenţa specifică şi care, de regulă, se
realizează în sprijinul celor dintâi;
b) relaţii de cooperare, care pot fi formalizate (obligatorii prin acte normative) sau
neformalizate (facultative);
99
4. Principalele relaţii dintre servicilie publice
c) relaţii de reprezentare, care iau naştere în special în raport cu elementele exterioare

sistemului autorităţilor administraţiei publice;
d) relaţii de control, determinate de delegare (deci nu relaţii de control consecinţă a
subordonării ierarhice sau funcţionale);
e) relaţii de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu cetăţenii).
Referindu-ne la responsabilităţile determinate de aceste tipuri de relaţii, remarcăm şi
diferenţierea tipurilor de responsabilităţi. De exemplu, relaţiile ierarhice care au la bază o
autoritate directă, determină o responsabilitate generală, totală; relaţiile funcţionale care au la
bază o autoritate indirectă, potrivit competenţei specifice, determină o responsabilitate
specifică, specializată.
Înainte de a proceda la analiza detaliată a tipurilor de relaţii în care sunt implicate serviciile
administraţiei publice în procesul realizării funcţiilor ce le au, reamintim un aspect important
al relaţiilor dintre administraţie şi mediul politic, şi anume, acela că, deşi administraţia,
constituind substanţa puterii executive, este chemată să execute decizia politică, partidele şi
formaţiunile politice ca elemente ale sistemului politic nu se supraordonează administraţiei
publice decât într-un regim totalitar.
Voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice decât prin filtrul
prevederilor Constituţiei şi a celorlalte legi care precizează cu exactitate mecanismul
transformării opţiunilor politice în decizii politice, iar apoi în norme juridice, care sunt
singurele obligatorii pentru administraţia publică. Acest mecanism al transformării opţiunilor
politice în norme juridice presupune existenţa unor relaţii variate şi complexe între diferitele
componente ale sistemului administrativ.
4.2. Relaţiile dintre autoritatea de vârf şi celelalte autorităţi
Aceste relaţii sunt extrem de variate şi complexe. Din multitudinea de posibilităţi de grupare
identificăm:
a) Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi ministere sau alte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale, determinate de raportul de subordonare
dintre guvern, ca autoritate de vârf, şi ministere sau alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, potrivit căruia guvernul, conform programului său de
guvernare, acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar ministerele şi organele de
specialitate ale administraţiei publice centrale, fiecare în ramura sau domeniul de activitate
specific, traduc practic aceste măsuri. Această subordonare orizontală (având în vedere că
atât guvernul, cât şi ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale acţionează pe acelaşi teritoriu) determină totuşi relaţii de autoritate ierarhice care
100
se exprimă prin competenţa guvernului de a controla activitatea ministerelor şi a celorlalte

organe de specialitate ale administraţiei publice şi de a emite acte juridice obligatorii
pentru acestea.
b) Relaţiile dintre organul de vârf al administraţiei publice şi autorităţile locale ale
administraţiei publice cu competenţă generală – consilii locale şi primari – sunt tot relaţii
de autoritate ierarhice, generate de competenţa generală pe care o are guvernul de a
conduce întreaga administraţie publică la nivel naţional. Expresia acestui tip de relaţii este
dreptul de control al legalităţii pe care îl are Prefectul, ca reprezentant al guvernului în
teritoriu, precum şi dreptul guvernului de a emite acte juridice obligatorii pentru aceste
autorităţi locale. Este de remarcat, însă, că autoritatea guvernului asupra consiliilor locale
trebuie exercitată strict în limitele legii şi cu respectarea autonomiei funcţionale a acestora,
principiul autonomiei administrative şi al descentralizării serviciilor publice fiind înscrise
în Constituţie.
c) Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi autorităţile locale de
specialitate ale administraţiei publice sunt relaţii de autoritate ierarhice, determinate de
structura unitară a subsistemului autorităţilor administraţiei publice de stat. Acest tip de
relaţii rezultă din dreptul de control general pe care îl are guvernul. În practica
administrativă, relaţiile de autoritate ierarhice, de tip general, nu se realizează întotdeauna
direct, având în vedere că între guvern şi serviciile publice descentralizate ale ministerelor
şi ale celorlalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice există o treaptă
intermediară – prefectul sau ministrul de resort. Relaţiile de autoritate ierarhice se stabilesc
doar atunci când autoritatea de vârf a administraţiei publice – guvernul – adoptă măsuri
generale pentru funcţionarea acestora (acte normative). Guvernul, în virtutea poziţiei şi
rolului său, este chemat să arbitreze şi să soluţioneze abaterile ce de produc în sistemul de
relaţii între autorităţile administraţiei publice cu competenţă generală (consiliile judeţene),
şi ministere şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, în ideea
respectării stricte a constituţiei şi a celorlalte acte normative, în special pentru evitarea
centralismului excesiv şi a asigurării autonomiei funcţionale a autorităţilor administraţiei
publice locale.
4.3. Relaţiile dintre ministere şi administraţia publică
În această categorie sunt incluse:

a) Relaţiile între ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice şi
autorităţile locale ale administraţiei publice cu competenţă generală (consiliile locale).
Ele sunt determinate de poziţia acestor autorităţi în sistemul general al administraţiei
publice. Ele sunt situate în subsisteme diferite, determinate de criteriul fundamental al
101
competenţelor. Pornind de la această observaţie, putem deduce că autorităţile administraţiei

publice locale, cu competenţă generală (consiliile locale) nu sunt subordonate ministerelor
şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. Deci, nu suntem în
prezenţa unor relaţii de autoritate, ci, după părerea noastră, în prezenţa unor relaţii de
cooperare, în cea mai mare parte formalizate prin diverse acte normative. De asemenea,
între unele ministere sau organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
autorităţile administraţiei publice locale cu competenţă generală se stabilesc relaţii de
control, determinate de delegarea de competenţe pe care o au anumite ministere şi organe
ale administraţiei publice centrale de a controla o anumită activitate, şi nu de subordonare
ierarhică sau funcţională. De exemplu, în toate ţările, Ministerul Finanţelor, prin agenţii săi
de control, are competenţa de a controla în domeniul respectiv toate autorităţile
administraţiei publice indiferent de subordonare, intrând cu acestea în relaţii de control.
Se remarcă, de asemenea, că ministerele şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, realizând conducerea de ramură sau domeniu, emit acte
juridice normative, care sunt obligatorii pentru autorităţile locale ale administraţiei publice
cu competenţă generală. Această situaţie nu determină însă stabilirea unor relaţii de
autoritate între acestea.
b) Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale şi serviciile publice descentralizate ale acestora. Ele sunt relaţii de autoritate de
natură funcţională, determinate de structura pe specific de activitate (funcţională). Aceste
relaţii se realizează în sprijinul relaţiilor de autoritate ierarhice care există între prefect ca
reprezentant al guvernului, abilitat să conducă nemijlocit serviciile publice descentralizate
din teritoriu, şi aceste autorităţi. Deci, serviciile publice descentralizate, ca autorităţi ale
administraţiei publice de specialitate, sunt subordonate vertical organelor centrale de resort
care au competenţă să le suspende dispoziţiile ilegale şi să le dea indicaţii obligatorii, dar
funcţionează sub directa conducere a prefectului. Un alt tip de relaţii ce se stabilesc între
ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi serviciile
publice descentralizate, ca autorităţi ale administraţiei publice din teritoriu, sunt relaţii de
control determinate de delegarea de competenţe şi nu de structura pe specific de activitate.
4.4. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale
Relaţiile dintre consiliul local şi primari pot fi apreciate pornind de la observaţia că primarii
sunt autorităţi executive şi nu deliberative, ceea ce înseamnă că dintr-un anumit punct de
vedere ar exista o relaţie de autoritate între consiliu şi primar (a se vedea şi procedura validării
primarului, jurământ etc.).
102
În acelaşi timp, din punct de vedere al modului de formare, ambele autorităţi sunt constituite
prin votul direct al cetăţenilor, ceea ce conferă, în egală măsură, legitimitate, deosebirea dintre
ele nefiind de natură juridică (ambele autorităţi aparţin administraţiei publice).
Se poate vorbi deci, de existenţa, în primul rând, a unor relaţii de cooperare şi de control prin
delegare, atât consiliul local având competenţe de control asupra primarului, cât şi acesta, la
rândul său, asupra consiliului local prin competenţe pe care le are în virtutea dublului său rol
de autoritate locală şi, în acelaşi timp, agent al statului (controlul de legalitate şi dreptul de a
sesiza prefectul).
4.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă
Analiza tipurilor de relaţii la care participă autorităţile administraţiei publice implică

precizarea unor aspecte în legătură cu raporturile dintre autorităţile administraţiei publice şi
cele care exercită puterea legislativă (Senat şi Camera Deputaţilor).
a) Guvernul, ca autoritate publică de vârf a puterii executive şi responsabilă pentru
conducerea generală a administraţiei publice, chemată să asigure realizarea politicii interne
şi externe a ţării, cooperează în îndeplinirea atribuţiilor sale cu organismele interesate (art.
101 (2) din Constituţie). Potrivit principiului separaţiunii puterilor statului, reflectat în
Constituţie prin mecanismul de formare şi funcţionare a guvernului, nu se poate afirma că
între autorităţile publice care exercită puterea legislativă (senat şi camera deputaţilor) şi
guvern ar exista relaţii de subordonare, de autoritate ierarhică. Aceste relaţii sunt, în primul
rând, de cooperare, aşa cum am arătat mai sus, dar şi de control determinat de delegare
expresă prin Constituţie, care atribuie parlamentului competenţa de a realiza controlul
parlamentar (art. 110 din Constituţie) şi chiar, de a retrage încrederea acordată guvernului
prin adoptarea unei moţiuni de cenzură în condiţiile stabilite de Constituţie, ceea ce poate
duce la demiterea guvernului.
b) Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale stabilesc
cu autorităţile publice care exercită puterea legislativă (Senat şi Camera Deputaţilor) relaţii
de cooperare sau de control prin delegare, nu numai indirect prin guvern, ci şi în mod
direct (art. 110 (1) din Constituţie).
c) Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi ale administraţiei publice locale prin care –
potrivit prevederilor Constituţiei – se realizează autonomia locală la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale, iar, în această calitate, relaţiile dintre ele şi autorităţile publice
care exercită puterea legislativă sunt similare cu cele ale celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice. Caracterul de autorităţi deliberative ale consiliilor locale nu schimbă
natura juridică a acestora, iar autonomia este pur administrativă, adică ea priveşte
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale şi gestionarea sub propria
răspundere a intereselor pe care le reprezintă (art. 1, Legea nr. 215/2001).
103
4.6. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească
Între instituţiile publice care exercită puterea judecătorească se pot stabili relaţii de cooperare,
reprezentare sau de control. Astfel, pentru realizarea activităţii de asigurare a legalităţii,
autorităţile administraţiei publice intră în relaţii de cooperare cu autorităţile judecătoreşti şi cu
ministerul public.
Relaţiile de control prin delegare se creează atunci când o autoritate a administraţiei publice,
de regulă un minister sau alt organ central de specialitate al administraţiei publice, controlează
o autoritate judecătorească.
De exemplu, Controlul Financiar al Ministerului de Justiţie controlează modul de execuţie al
bugetului unui tribunal Principalele relaţii care se stabilesc între serviciile publice judeţean. În
acest caz, relaţiile de control sunt consecinţa delegării, nu subordonării ierarhice sau
funcţionale.
4.7. Relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale
Acestea sunt relaţii de cooperare (de cele mai multe ori formalizate, adică obligatorii, potrivit
unor dispoziţii legale) sau relaţii de reprezentare. Astfel, autorităţile administraţiei publice
sunt obligate să intre în relaţii de cooperare cu fundaţii pentru realizarea unor obiective legate
de protecţia muncii, şomaj, integrare socială etc. În alte situaţii, autorităţile administraţiei
publice au reprezentant în diferite organizaţii nonguvernamentale, sau acestea au reprezentanţi
pe lângă autorităţile administraţiei publice. Acest sistem asigură o legătură permanentă între
cele două categorii de organizaţii.
4.8. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii
Toţi cetăţenii intră, sub forme variate, în relaţii cu autorităţile administraţiei publice, deoarece
calitatea de cetăţean scoate în evidenţă competenţa autorităţilor administraţiei publice în
satisfacerea intereselor acestora. Relaţiile ce se stabilesc între autorităţile administraţiei
publice şi cetăţeni pot fi: relaţii de cooperare (colaborare), relaţii de utilizare a serviciilor
publice (deci, de prestaţii din partea administraţiei către cetăţeni) şi relaţii de autoritate (sau de
subordonare a cetăţenilor faţă de organele administraţiei publice). Analizând aceste categorii
de relaţii, vom evidenţia necesitatea democratizării permanente a administraţiei publice în
ideea stabilirii unei legături sistematice între cetăţeni şi administraţie.
Trecând la analiza acestor categorii de relaţii trebuie precizate următoarele:
a) Relaţiile de cooperare directă (de colaborare) între autorităţile administraţiei publice şi
cetăţeni vor trebui să ocupe rolul cel mai important, atât din punct de vedere al ponderii,
104
cât şi al valorii conţinutului lor. Aceste relaţii subliniază, în primul rând, sprijinul pe care
cetăţenii sunt chemaţi să îl dea administraţiei publice în vederea realizării misiunii acesteia
şi, pe de altă parte, ele trebuie să reflecte existenţa unei legături absolut necesare între
administraţia publică şi cetăţeni. Relaţiile de cooperare administraţie publică – cetăţean
sunt o expresie a accesului participativ al populaţiei la soluţionarea problemelor de interes
general, în ultimă instanţă, o dovadă a existenţei sau inexistenţei unei societăţi
democratice. Ele pot fi grupate în două categorii şi anume:
– Relaţii de cooperare directă, în care cetăţenii, în mod individual sau grupaţi, participă la
realizarea unui interes general, la finalizarea unei acţiuni, la fel ca aparatul, ca
structurile administraţiei publice. De exemplu, sarcinile privind gospodărirea
localităţilor se realizează atât prin structuri proprii autorităţilor administraţiei publice
(sectorul de gospodărie comunală, arhitectură sau de investiţii), cât şi prin cetăţeni, luaţi
individual sau grupaţi în diverse forme de organizare.
– Relaţiile de cooperare indirectă apar în cazul în care cetăţenii sprijină acţiunea
autorităţilor administraţiei publice fără să participe la respectiva activitate în mod direct.
De exemplu, oferta pe care o fac cetăţenii de a sprijini acţiunea administraţiei prin
modalităţile de care dispun (contractele de furnizare de produse cerealiere sau
animaliere, ajutorul în caz de incendiu sau inundaţii).
b) Relaţii determinate de prestarea de servicii ale administraţiei publice către cetăţeni
constituie al doilea tip de relaţii între administraţia publică şi cetăţeni. Este evident că
administraţia publică nu se limitează prin autorităţile administraţiei publice la organizarea
realizării în concret a legii, ci ea are drept mobil organizarea unor servicii publice într-o
gamă variată şi complexă de probleme, servicii publice care să presteze activităţi
cetăţenilor. Acest aspect al atribuţiilor de servire a populaţiei este mai evident la
autorităţile administraţiei publice locale, în special la municipii, oraşe şi comune, dar şi la
serviciile descentralizate ale autorităţilor administraţiei publice centrale. Importanţa unei
bune serviri a populaţiei credem că nu mai este necesar să o subliniem, fiind de la sine
înţeles că realizarea unei serviri necorespunzătoare a cetăţeanului determină grave
consecinţe sociale şi politice, cu posibile repercusiuni atât asupra persoanei, cât şi a
statului. De exemplu, emiterea unei autorizaţii de construcţii într-o zonă interzisă creează
numeroase dificultăţi (mai întâi cetăţeanului, a cărui construcţie poate fi demolată, apoi
aspectului general urbanistic); eroarea în stabilirea impozitului pe venit sau eroarea în
actele de stare civilă pot avea consecinţe neplăcute.
Aşadar, serviciile aduse cetăţenilor de administraţia publică, prin natura lor, au un grad diferit
de specializare, ceea ce determină o pregătire corespunzătoare a personalului din acest
domeniu. Slaba calitate a prestaţiilor efectuate de autorităţile administraţiei publice către
cetăţeni lezează nu numai interesele celor direct implicaţi, ci şi ale altor cetăţeni, în ultimă
instanţă ale statului.
105
Referindu-ne pe scurt la conţinutul acestor prestaţii, amintim că administraţia publică trebuie

să răspundă, în limita legilor, la toate interesele şi nevoile cetăţenilor, cum ar fi eliberarea de
acte (certificate, dovezi, adeverinţe), să apere drepturile şi interesele cetăţenilor prin măsuri de
ocrotire socială (instituiri de tutele, curatele, ocrotirea familiei, ajutoare sociale diferite etc.).
Din punct de vedere juridic, relaţiile dintre administraţia publică şi cetăţeni pentru prestarea
de servicii pot fi de două tipuri:
– relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept administrativ (regim juridic
administrativ);
– relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept civil (regim juridic civil).
Relaţiile de tip administrativ se bazează pe norma juridică, pe actul normativ ce stabileşte
competenţele autorităţilor administraţiei publice. În această situaţie, cetăţeanul are dreptul să
se adreseze administraţiei publice în temeiul respectivului act normativ. Spre exemplu,
utilizarea serviciului public al învăţământului de toate gradele sau al ocrotirii sănătăţii rezultă
din actele normative în materie. Există, deci, un drept legitim al cetăţeanului de a se adresa
administraţiei publice pentru satisfacerea unui interes personal. În legătură cu această
problemă, se pot ivi mai multe posibilităţi, şi anume: administraţia publică este obligată să
satisfacă cererea cetăţeanului în urma întrunirii unor condiţii din partea celui care solicită (de
exemplu acordarea unui paşaport, sau a unui permis auto); cetăţeanul intră în mod obligatoriu
în relaţii de prestaţii de servicii cu autorităţile administraţiei publice (apare, deci, o
subordonare a cetăţeanului), de exemplu, obligaţia de vaccinare.
Relaţiile de tip civil se statornicesc, aşa după cum arătam, în baza normelor de drept civil.
Această situaţie se creează între administraţie şi cetăţean atunci când sunt folosite servicii
publice ca: poştă, telegraf, telefon, radioteleviziune, transport rutier sau aero-naval etc., în
baza unor contracte între aceste servicii şi beneficiarii lor.
c) Relaţii de autoritate (de subordonare a cetăţenilor faţă de autorităţile administraţiei
publice).
Aceste relaţii sunt determinate în mod evident de voinţa unilaterală a autorităţilor
administraţiei publice. Ele sunt impuse cetăţenilor nefiind necesar acceptul celor care sunt
chemaţi să participe în aceste relaţii.
Astfel, de exemplu, obligaţiile cetăţenilor pot fi: de a face verificarea periodică a instalaţiilor
de încălzire, de a nu face zgomot în locuinţă între anumite ore, de a plăti unele taxe etc.
Din punct de vedere al reglementării juridice, aceste relaţii pot fi stabilite atât prin legi, cât şi
prin decizii administrative (exemplu: impozitele şi taxele locale).
Sintetizând caracteristicile determinate de legăturile dintre autorităţile administraţiei publice şi
cetăţeni putem spune că, nu există egalitate între participanţi; voinţa este, de regulă,
unilaterală (aparţine autorităţilor administraţiei publice), dar nu se exclude posibilitatea
106
cetăţeanului de a-şi spune punctul de vedere asupra modului cum urmează să se stabilească
sau să se desfăşoare relaţia respectivă, sau, ulterior, prin drepturile legale de a ataca la
autorităţile competente acţiunea administraţiei publice. Din stabilirea relaţiei în mod unilateral
pot decurge şi alte consecinţe. De exemplu, obligaţia pentru cetăţean de a satisface cererea
legitimă a agentului administraţiei publice (prezentarea actelor la controlul circulaţiei), iar, în
caz de refuz, administraţia publică poate aplica sancţiuni.
Corecta determinare şi derulare a relaţiilor între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni
fiind o condiţie şi, în acelaşi timp, o expresie a democratismului statului de drept, este
garantată printr-un complex de acte normative şi instituţii juridice special create în scopul
asigurării accesului efectiv, din ce în ce mai amplu, al cetăţenilor la procesul administrativ.
Bibliografie
Coteanu, I., Seche, L. Seche, M. (coord.), Burnei, A., Ciobanu, E., Contraş, E., Creţa, Z., Hristea, V.,
Mareş, L., Stîngaciu, E., Ştefănescu-Goangă, Z., Ţugulea, T. şi Vulpescu, I. (redactori). 1998. DEX
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
ISBN 973-9243-29-0, 1192 p.
Plumb, I., Androniceanu, A. şi Abăluţă, O. 2007. Managementul serviciilor publice, Ediţia a doua,
Editura ASE, Bucureşti.
* * * Constituţia României
* * * Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată.
107

ECTS Serv Utilit Publice SB PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECTS Serv Utilit Publice SB PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SERVICII ŞI UTILITĂŢI

1. Introducere. Vocabular specific serviciilor

2. Serviciile publice centrale de stat din România ........................................................................... 39

2.4.2. Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale ................................... 50

3. Serviciile publice locale din România ........................................................................................... 53

4. Principalele relaţii dintre serviciile publice ................................................................................. 99

1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice ............................................... 2

1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice

1.1.1. Noţiunea de serviciu

În ultimele decenii, serviciile au devenit principalul element dinamizator al competiţiei

Indiferent de criteriile cu care se operează, definirea serviciilor trebuie căutată în sfera

1.1.2. Noţiunea de bunuri. Diferenţa între bunuri şi servicii

1.1.3. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile

Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate printr-o mare eterogenitate şi

1.1.4. Nevoia socială – factor principal de apariţie şi diversificare a serviciilor

1.2. Serviciile publice

1.2.1. Noţiunea de sistem / sistem de servicii publice

1.2.2. Caracteristicile generale ale sistemului de servicii publice

resursele (cheltuielile) pot fi exprimate ca valori financiare, se vorbeşte de eficienţă

1.2.3. Definirea noţiunii de serviciu public

1.2.4. Tipologia serviciilor publice

În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.

Din punct de vedere juridic, serviciilor administrative li se aplică regimul juridic

– servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;

sistematizarea şi codificarea lor, respectiv posibilitatea utilizării sistemelor informatice de

1.2.5. Caracteristicile principale ale serviciilor publice

Serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte

etc. În literatura de specialitate, s-au conturat o serie de modalităţi concrete de evidenţiere a

1.2.6. Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice

Descentralizarea serviciilor publice trebuie să ţină cont de gradul de specializare al acestora şi

public (locaţie, închiriere, concesiune), administraţia trebuie să prevadă condiţii contractuale

1.2.7. Noţiuni şi definiţii specifice serviciilor publice

Autorităţi de reglementare competente – Autoritatea Naţională de Reglementare pentru

domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi este supusă regimului

1.3. Clasificarea serviciilor (CAEN)

Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN) asigură identificarea tuturor

– modul de folosire al bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici (consum

1.3.1. Categoria E – Energie electrică şi termică, gaze şi apă

1.3.2. Categoria F – Construcţii

Categoria F se referă la construcţii şi conţine o singură diviziune (45) cu următoarele grupe şi

4522 Lucrări de învelitori, şarpante şi terase la construcţii

1.3.3. Categoria G. Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparare

Categoria G se referă la comerţul cu ridicata şi amănuntul, întreţinerea şi repararea

511 Activităţi de intermediere în comerţul cu ridicata

515 Comerţ cu ridicata al produselor intermediare neagricole şi al deşeurilor

522 Comerţ cu amănuntul al produselor alimentare, băuturilor şi al produselor din tutun,

523 Comerţ cu amănuntul, în magazine specializate, al produselor farmaceutice

1.3.4. Categoria H – hoteluri şi restaurante

Categoria H se referă la hoteluri şi restaurante şi conţine o singură diviziune (55) cu

5523 Alte mijloace de cazare

1.3.5. Categoria I – transport, depozitare şi comunicaţii

1.3.6. Categoria J – intermedieri financiare

671 Activităţi auxiliare intermedierilor financiare (cu excepţia caselor de asigurări

1.3.7. Categoria K – tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii

Categoria K se referă la tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în

714 Închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti

746 Activităţi de investigaţie şi protecţie a bunurilor şi persoanelor

1.3.8. Categoria L – administraţie publică, apărare, asigurări sociale

1.3.9. Categoria M – învăţământ

Categoria M se referă la învăţământ şi conţine o singură diviziune (80) cu următoarele grupe

8010 Învăţământ primar

1.3.10. Categoria N – sănătate şi asistenţă socială

Categoria N se referă la sănătate şi asistenţă socială şi conţine o singură diviziune (85) cu