Sunteți pe pagina 1din 21

ROLUL SUSTENABIL AL CAPITALULUI NATURAL

IN INDUSTRIE

- curs anul I D - master

PARTEA a I - a

INTRODUCERE

ARGUMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ A NECESITĂŢII ABORDĂRII TEMATICII ÎN


LEGĂTURĂ CU CAPITALUL NATURAL IMPLICAT ÎN INDUSTRIA DE
PRODUCERE A MATERIALELOR METALICE

Pentru început se consideră necesară rememorarea unor noţiuni predate în anii


anteriori, referitoare la capitalul natural.
Generic prin „capital natural” se înţelege totalitatea elementelor materiale pe
care natura (omul face parte integrantă din natură) le pune la dispoziţie, pentru
existenţa şi evoluţia vieţii pe pamânt.
Odată cu apariţia şi începutul evoluţiei vieţii pe pământ, a apărut şi necesitatea
existenţei celor necesare întreţinerii acesteia – resurse şi mijloace de valorificare a
resurselor. Intr-o primă etapă s-a dispus doar de resursele naturale – care pot fi
definite ca: ansamblul de resurse rezultate în mod natural, din sol, apă, aer.
Prin intervenţia factorului uman, în condiţii tehnologice, economice şi sociale
plauzibile, aceste resurse sunt scoase din cadrul natural şi utilizate, devenind bunuri
folositoare fiinţelor vii pentru a putea trăi.

Fondul de resursele naturale (rezervele), de care dispun oamenii, la un moment


dat, poate fi clasificat, într-o primă fază, în:
- resurse primare (materiale) – potenţialul de resurse naturale (minerale,
minereuri, cărbuni fosili, petrol, gaze naturale, ape geotermale - din interiorul scoarţei
terestre, sau fondul funciar şi forestier, ape – din exteriorul scoarţei) şi potenţialul
demografic, de resurse de muncă. Odată cu evoluţia omenirii, pe seama creşterii
ştinţifice şi tehnice, vântul şi soarele au devenit posibile potenţiale resurse primare de
natură energetică;
- resurse derivate – sunt resurse create de om prin prelucrarea resurselor
primare formând:

1
 resursele artificiale - produse reprelucrabile sau convertibile, echipamente
tehnice (maşini, utilaje, instalaţii etc.); cunoştinţe ştiinţifice, experienţa şi deprinderile de
muncă ale oamenilor;
 resursele secundare - provenite din prelucrarea resurselor primare sau
artificiale, ca reziduuri, sau produse adiacente, care mai apoi, din diverse motive
(economie de resurse primare, costuri mai reduse) sunt valorificate, în folosul vieţii.
Cu excepţia vântului şi a soarelui, toate celelalte componente ale capitalului
natural sunt epuizabile, în intervale mai scurte sau mai lungi de timp. In aceste condiţii,
reducerea consumurilor de materii primare, materii prime (derivate din cele primare),
precum şi de combustibili, reprezintă una din priorităţile oricărei industrii, inclusiv cea a
producerii materialelor metalice şi nemetalice.

Pentru a justifica oportunitatea dezvoltării subiectului – rolul sustenabil al


capitalului natural – indiferent de domeniul în care acesta este implicat, se reiterează
definiţia: rolul sustenabil al capitalului natural = capacitatea factorului uman de a
asigura dezvoltarea actuală şi viitoare a societăţii - creşterea calităţii vieţii, în
ultimă instanţă - în condiţiile minimizării dinamicii de epuizare a resurselor
naturale sau derivate.
In acest sens, încă de la început, se poate afirma că, orice acţiune întreprinsă
de generaţia actuală, în vederea obţinerii unui nivel social cât mai înalt (economic,
cultural, politic), trebuie să aibă în vedere şi dreptul generaţiile viitoare, de avea
aceleaşi aspiraţii (în ultimă instanţă, acesta este conceptul dezvoltării durabile).
La baza tuturor lucrurilor necesare traiului stă relaţia directă dintre factorul uman
şi resurse, ambele elemente fiind parte integrantă a capitalului natural. În consecinţă,
capitalul natural capătă calitatea de suport (susţinător) al evoluţiei societăţii actuale,
dar şi viitoare (evoluţie tradusă prin nivel de viaţă superior, atât calitativ cât şi cantitativ).
Aceast argument trebuie coroborat cu faptul că:
- dimensiunile consumurilor la care s-a ajuns în zilele noastre au determinat
ritmuri îngrijorătoare de epuizare a resurselor naturale neregenerabile;
- au apărut mai evidente fenomenele de deteriorare a echilibrului ecologic,
prin diminuarea fondului genetic vegetal şi animal al planetei, procese
negative, unele ireversibile, cu urmări imprevizibile într-o perspectivă mai
îndepărtată.

2
În asigurarea sustenabilităţii capitalului natural, indiferent de domeniul în care
acesta este valorificat, trebuie urmărite câteva deziderate esenţiale, şi anume:
 elaborarea de programe de predicţionare corectă a necesităţilor actuale şi
viitoare, privind un produs (sau pechete de produse) destinate
consumului;
 alegerea optimă a materiilor primare şi prime (derivate), inclusiv
energetice, pentru obţinerea unui produs, care să asigure simultan,
consumuri specifice, costuri de producţie minime şi calitate superioară
(durabilitate şi fiabilitate sporite);
 prestabilirea cât mai exactă a duratei de viaţă a fiecărui produs care
înglobează capital natural (inclusiv factorul uman), pentru a se putea
evalua ciclurile de apelare a capitalului natural.

CAP. 1

DEFINIREA NOŢIUNII DE SUSTENABILITATE ŞI IDENTIFICAREA


PRINCIPIILOR DE REALIZARE A ACESTEIA

In ultima perioadă se vorbeşte din ce in ce mai mult despre sustenabilitate,


despre metode şi căi “ecologice” de intervenţie, indiferent de domeniul abordat. In
acelaşi timp se observă multe ambiguităţi privind semnificaţia acestei noţiuni (concept).

Este necesară o înţelegere corectă a semnificaţiei conceptului de


sustenabilitate şi pentru că reprezintă un capitol distinct în cadrul unor proiecte privind
gospodărirea, valorificarea eficientiă şi conservarea capitalului natural.

Sustenabilitate - ,,calitate a unei activităţi antropice de a se desfăşura fără a


epuiza resursele disponibile şi fără a distruge mediul, fără a compromite posibilităţile de
satisfacere a nevoilor generaţiilor următoare,,. (echilibru între dezvoltare şi protecţia
mediului, inclusiv a resurselor).
Pentru a adânci, prin analiză, sensul acestui cuvânt, dar şi al noţiunii în sine, este
interesant să ne întoarcem privirea spre ,,natură,, pentru a încerca o înţelegere a
acestui aspect folosind principiile şi modalităţile naturale de a se realiza o durabiltate
(sustenabilitatea) internă a naturii şi un echilibru între consumuri, rezultat pe baza unor
performanţe ale acesteia, pe care ştiinţa omenească le va admira încă multă vreme.
In continuare sunt dezvoltate aceste principii.

3
1.1. Principii generale de caracterizare ai sustenabilităţii

1.1.1. Principiul suficienţei:


Sustenabiltatea (durabilitatea) în natură pleacă de la ideea de atingere a unor
niveluri de suficienţă în dezvoltarea oricărui sistem. Ca urmare, în natură nu există
sisteme complexe, chiar dacă nouă ni se pare că natura are nivele de complexitate mai
mari faţă de cele pe care omul le poate realiza sau determina.
Imitarea complexităţii naturii de către om (în tehnică, dar nu numai ) nu este
bazată pe acest principiu al suficienţei. Diferenţa dintre sistemele din natură şi cele
tehnice este că, în natură sistemele nu cunosc criteriul de complexitate ci doar criteriul
de suficienţă sau altfel spus, cel de completitudine. In tehnică, invocarea complexităţii
naturii este doar o barieră imaginară, impusă de om, care îl mobilizează să dezvolte noi
şi noi tehnologii (şi mijloace de realizare a acestora), şi pe care o duce din ce în ce mai
departe, pentru ca evoluţia să fie continuă.
În natură un sistem este complet doar în raport cu un scop al său, iar
complexitatea, privită doar de om din acest punct de vedere, (medie, mare sau foarte
mare) este doar o chestiune de consecinţă constructivă sau funcţionlă care nu conteză.
Până la urmă este o eroare de percepţie între noţiuni (concepte) adoptate de
către om, fără să ţină cont de diferenţa dintre noţiunile,,complex,, şi “complet”.
Natura oferă sisteme ,,simplu sustenabile, prin adoptarea unui ritm al
dezvoltării în raport cu necesităţi măsurate prin suficienţă. Nici un sistem al naturii nu se
dezvoltă în surplus sau în exces.
Acest ciclu, resursă - produs natural-resursă, bazat pe suficienţă şi
completitudine, face ca natura să se menţină la aceleşi performaţe de durabilitate un
timp oricât de lung. O consecinţă a suficienţei în natură este faptul că resursele
devin inepuizabile.

1.1. 2. Principiul simplităţii sustenabile


Din căutarea şi atingerea suficienţei derivă şi ,,simplitatea,, metodelor pe care le
utilizează natura. O întrebare pertinentă ar fi: pâna la ce nivel ajunge un sistem în
natură; sau până la ce nivel se dezvoltă ? Răspunsul corect ar fi: până când nivelul
său de complexitate găseşte o cale de a se ajunge la starea de completitudine. Acesta
este nivelul simplităţii.

4
Una din consecinţele pricipiului simplităţii constă în faptul că natura utilizează
numai trei trepte de relaţionare interioară între componentele sistemelor sale, trepte
care, numai ele, determină dezvoltarea oricărui sistem natural, şi anume:
2.1. - Nivelul zero 0 (zero) - Relaţia posibilă.
Este relaţia cea mai importantă din natură. Relaţia posibilă se stabileşte în raport
cu relaţia imposibilă. La nivelul de simplitate al semnificaţiei lui zero această logică este:
,, se poate ,,,sau ,, nu se poate,,.
Cea mai grea problemă a oricărui sistem este aceea de a cunoaşte dacă o
acţiune (iniţiativă) care pleacă din ,, zero,, adică din necunoscut pentru om, este
posibilă sau imposibilă. De aici derivă şi importanţă nivelului zero ,, 0’’,
(necunoscut ştiinţei actuale).
Un exemplu despre posibil şi imposibil în conceptele naturii este cel al
imposibilităţii formării sau existenţei libere a unor substanţe (chimice), sau a existenţei
altora într-o limită foarte mică şi imposibil de depăşit. În această categorie intră
descoperirile din chimie sau din fizica atomică, ce încalcă acest principiu al simplităţii
sustenabile prin depăşirea nivelului zero şi care se constituie în substanţe sau materiale
care nu au girul naturii (ex. plasticul, substanţele toxice sau periculoase, produsele
combustibile concentrate, produsele nucleare, etc.).
Anumite limite ale unor parametrii naturali, cum ar fi:
- temperatura mediului.
- concentraţii de elemente, substanţe etc.;
sunt de asemena guvernate prin nivelul de posibil sau imposibil al naturii, menţinute
prin sisteme automate la scară mare (globale).

2.2.- Nivelul I (unu) - Relaţia cu sine sau relaţia reflexă


Relaţia cu sine nu se produce, (este nefaptică), ci doar reuşeşte pregătirea
relaţiei exterioare. Dar şi importanţa relaţiei cu sine este crucială pentru că este acea
relaţie creativă, ce dă sens vieţii şi întregii naturi. Din acest nivel descind toate lucrurile
din natură, precum ideea din mintea omului - o relaţie cu sine dar şi creatoare (ideea stă
la baza oricărui produs consumabil).

Se naşte o altă întrebare: este creaţia o relaţie reflexivă? Unde este factorul care
generează ideea în această relaţie ? Răspunsul este că: factorul generator de idee va
rămâne la nivelul “zero” adică cel al posibilului. Existenţa acestui factor face naşterea
ideii posibilă sau imposibilă. Omul emite ideea în mod reflexiv, adică în relaţia cu sine.

5
Relaţia reflexă este regăsită concret în natură prin principiul simplu al validării,
din partea unei terţe părţi, a sistemului pentru orice etapă de dezvoltare semnificativă a
acestuia. Nici un exemplar dintr-o specie (animală, vegetală etc.) nu se poate reproduce
(dezvolta) fără validarea (condiţionată de criterii prestabilite şi în favoarea sistemului) a
unui exemplar terţ.
Acest principiu al autocontrolului natural impus dezvoltării este neglijat în relaţiile
inventate de către om între producţie, piaţă, mediu înconjurător, dar chiar şi în ceea ce
priveşte dezvoltarea speciilor, inclusiv a sa.

2.3. - Nivelul II. Relaţia exterioară unică.


Este ultimul nivel, cel care se stabileşte întotdeauna doar între două entităti (ex.
mamă– fiu; răsad-plantă; materie primă-produs de consum, cerere-ofertă, etc.).
Printr-o analogie simplă şi uşor perceptibilă, tabloul relaţiilor din natură este sintetizat
astfel: nivel “0” – tatăl; nivel I – mamă; nivel II – fiul.

Simplitatea ca bază a sustenabilităţii foloseşte doar aceste nivele de


relaţionare. Cu alte cuvinte natura este o matrice nemărginită de părţi (evitând termenul
de infinit) în care nici o parte nu relaţionează cu mai multe părţi în acelaşi timp. Conform
nivelului II, ca şi rezultat al nivelelor 0 şi I, relaţiile se petrec în natură prin vecinătăţi
interminabile, din aproape în aproape, la orice nivel al unei structuri.
Spre exemplu: o structură metalică formată din stâlpi, grizi, console, plăci etc.
este considerată de către proiectant şi executant, de o potrivă, un sistem în care toate
părţile sale relaţionează mecanic cu ele însele.
In realitate, natura, care ia în înstăpânire structura, după ce aceasta este
finalizată, are o altă judecată, mult mai simplă. In conformitate cu nivelului II de
relaţionare, fiecare parte este relaţionată strict cu părţile vecine prin contact.
Comportamentul structurii de-a lungul exploatării este ghidat de acest principiu.
Nivelul zero spune: aici va fi posibilă sau nu va fi posibilă amplasarea unui stâlp,
natura fiind cea care stabileşte acest lucru.
Nivelul I spune: aici există un stâlp, iar dacă stâplul este partea despre care se
vorbeşte, acesta relaţioneză cu sine reflexiv, adică, se poate flamba, îndoi sau vibra,
datorită greutăţii sau frecvenţelor sale proprii intrate în rezonanţă, sau poate să rămână
vertical şi drept, ceea ce este tot o consecinţă a relaţiei cu sine însuşi.
Nivelul II ar fi aplicat astfel: dacă în jurul stâlpului se vor aglomera elemente de
asamblare, relaţia acestuia este singulară cu fiecare dintre aceste elemete.

6
Un alt exemplu: într-un zid nu există decât relaţia naturală: - fiecare cărămidă cu
fiecare cărămidă vecină. Din punctul de vedere al pricipiului simplitătii din natură nu
există case sau alte structuri vecine, ci doar vecinătăţi multiple de câte două cărămizi
sau elemente relaţionate.

1.1.3. Principiul lipsei spaţiului de post-resursă – (în natură) .


Spaţiul ocupat, de către produsele umane, după ce acestea au fost realizate
(după folosirea resursei) se poate defini ca ,,spaţiu de post-resursă,,.
Este acel spaţiu pe care natura nu îl recunoaşte ca existând, conform principiului
simplităţii. Aceste spaţii sunt create (stabilite, identificate) doar de catre om. O maşină,
o casă, un cuptor, sau o oricare altă structură construită de către om, este, în realitate o
aglomerare de materiale diferite şi învecinate.
Diferenţa dintre “complet,, şi “complex” face ca natura să ofere sisteme simplu
sustenabile, în raport cu cele umane (prin prisma completitudinii), în timp ce produsele
realizate de către factorul uman sunt cu mult peste nivelul de suficienţă (prin prisma
complexităţii) şi dăunează, nu doar resurselor, ci şi staţiului ce urmează să fie ocupat de
rezultatul folosirii resursei.

Acest spaţiu, care a fost denumit ,,spaţiu al post-resursei, nu există în natură, deoarece
un produs al naturii se crează spaţiul propriu, ocupat şi înaite de acest produs, prin
vecinătăţile constituenţilor săi. Natura dezvoltă doar sisteme care nu crează spaţii de
post-resursă.
După constituire, unui produs al naturii îşi începe existenţa constituind, la rândul
său, natura în sine, iar prin încetarea existenţei sale se asimileaza sursei fară a deveni
reziduu sau spaţiu de post-resursă. Produsele naturii sunt astfel dezvoltate încât au în
ele inclus atributul de a deveni direct resurse, la un moment dat.
Acest principiu începe să fie imitat de către om, prin ceea ce întreprinde în
acţiunea de reciclare. Reuşita acestor acţiuni este asigurată de capacitatea omului de a
schimba tehnologiile existente, care uneori nici nu pot fi imaginate. Orientarea spre
produse bio-degradabile ar putea fi considerată o întoarcere spre “simplitatea” cu care
operează natura.
Pentru ca principiul lipsei spaţiului de post-resursă să devină viabil, în contextul
acţiunii de procesare a resursei, în scopul creerii de bunuri de consum (necesare
traiului şi evoluţiei), trebuie ca nivelul de dezvoltare viitoare a umanităţii să îl
depăşească cu mult pe cel actual.

7
Momentan, omul poate aborda, ca prim deziderat, un principiu al spaţiului minim
de post-resursă, ca fiind o aplicaţie posibilă. Orice produs se poate constitui, încă din
faza de concepţie, sub cerinţa spaţiului minim de post-resursă şi de asimilare
sistematică a acestui produs în resursă.

IMPORTANT DE REŢINUT
Cele trei principii descrise până acum: cel al suficienţei, cel al simplităţii si cel al
lipsei spaţiului de postresursă, nu se referă la durabilitatea în sine a sistemelor din
natură ci doar la premisele pe baza cărora sistemele se constitue şi se edifică în
procese naturale cu o durabilitate sistematică şi predictibilă.

Alte definiţii ale noţiunii de “sustenabilitate”

- “Umanitatea are puterea de a face dezvoltarea sustenabilă (durabilă) - pentru a


se asigura că satisface nevoile prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
(Raportul Comisiei Brundtland, 1987 - cea mai des citată definiţie a dezvoltării durabile )

- Sustenabilitatea este capacitatea sistemelor ecologice (naturale, controlate de


om sau create de om) de a crea, testa şi mentine potenţialul de adaptare şi evoluţie,
pentru a-şi asigura viabilitatea, la toate nivelurile ierarhiei organizaţionale.
(Profesor A. Vădineanu, Şeful Dep. de Ecol. sistemică şi Sustenab. – Univ. Bucureşti )

- Dezvoltarea sustenabilă (durabilă) oferă o viziune alternativă, în care sistemele


naturale sunt legate în mod intim de sistemele create de om, pentru a permite vieţii să
înflorească în nenumărate forme.
(Yolanda Kakabadse, Preşedinte al World Conservation Union)

- Alegerile economice şi modul de viaţă adoptate în ultimii ani ne-au dus într-o
fundătură: o criză ecologică globală. De aceea, avem nevoie de un sistem nou de
valori, un sistem de unitate organică între umanitate şi natură, ca şi de o etică a
responsabilităţii globale, care poate fi sintetizat prin noţiunea de “sustenabilitate” sau
durabilitate.

In contextul acestor definiţii, sistematic apare referirea la nevoile generaţiilor


prezente şi viitoare, care are în vedere două aspecte ale echităţii, şi anume:
 echitatea intra-generaţională (în cadrul aceleiaşi generaţii):
8
 echitatea inter-generaţională (între generaţii).
Echitatea inter - generaţională apare întrucât generaţia prezentă îşi deduce
beneficiile prin utilizarea mediului ca resursă de bază, în timp ce costurile sunt
transferate generaţiilor viitoare. Hartwick a identificat o interconexiune teoretică între
renta resursei şi sustenabilitatea economică în cazul unor resurse epuizabile. Regula lui
Hartwick se bazează pe conceptul de cost al utilizatorului.
Acest cost este un cost de oportunitate. Caracterul epuizabil al resurselor relevă că,
dacă extragem o unitate de resursă minerală acum, aceasta înseamnă că acea unitate
nu va fi disponibilă la o dată ulterioară.
Costul marginal al utilizatorului este costul legat de renunţarea la extracţia
unităţilor marginale de resurse în viitor, iar costul utilizării măsoară raritatea
intertemporală a resurselor minerale.
Tranziţia la o societate sustenabilă reclamă nu numai o modificare a modalităţii
în care se gestionează resursele, dar şi o modificare a atitudinilor de la „eu, acum”,
specifice economiei tradiţionale, la consideraţii de tipul „alţii, acum şi mai târziu”.
Dezvoltarea „economiei verzi” sugerează o redefinire a bunăstării, în termenii
regenerării şi sănătăţii şi nu atât în termenii acumulării de capital monetar (banii nu sunt
neimportanţi, dar ei vor trebui să fie utilizaţi în mod strict ca un mijloc care să faciliteze
un schimb util şi crearea unei avuţii reale). Paul Ekins (2000) a sugerat un indicator
denumit „decalajul de sustenabilitate” care se poate exprima atât în termeni fizici, cât şi
în termeni monetari. Ca indicator monetar acesta se bazează pe preţurile curente
implicate în surprinderea decalajului dintre utilizarea curentă şi cea sustenabilă a
mediului. P. Ekins a sugerat că ”Dacă dispunem de unii indicatori care reflectă starea
sau presiunea exercitată asupra mediului şi care arată poziţia curentă deţinută, legat de
unele probleme ale mediului, şi dacă dispunem şi de un standard de sustenabilitate
pentru aceeaşi indicatori, care să releve o stare sustenabilă, atunci este posibil să se
determine un decalaj de sustenabilitate în termeni fizici între situaţia curentă şi cea
sustenabilă.
Acest decalaj indică măsura în care capitalul natural a fost utilizat fie în trecut, fie
în prezent, adică ceea ce a fost, sau este, în exces faţă de ceea ce ar fi fost necesar
pentru asigurarea sustenabilităţii mediului.”
O abordare atractivă care încearcă să rezolve problema poluării ca externalitate
negativă vizează „internalizarea“ acesteia prin perceperea unei taxe pe poluare, plătită
de către cei care poluează (principiul- poluatorul trebuie să plătească). Alături de alte
instrumente politice, fondurile alocate mediului pot să încurajeze dezvoltarea

9
sustenabilă, punând accentul pe un comportament „prietenos” faţă de mediu. Se acordă
prioritate măsurilor de prevenire de tipul „câştig-câştig” (win-win), şi nu alternativelor
post-factum, reactive.
Un element cheie pentru o dezvoltare sustenabilă şi pentru îmbunătăţirea calităţii
mediului este „eco-eficienţa” – care ne poate abilita să utilizăm natura pentru acele
activităţi economice necesare pentru a satisface nevoile umane (bunăstarea) şi pentru
menţinerea în cadrul capacităţii de susţinere care să asigure şi un acces echitabil la
utilizarea mediului de către generaţiile prezente şi viitoare. Aceste abordări nu sunt noi.
Nicolae Georgescu-Roegen, pe care îl comemorează în acest an comunitatea
ştiinţifică din România şi din întreaga lume, a ajuns la concluzia că ultimul obiectiv al
proceselor economice nu îl constituie bunurile în sine, ci serviciile pe care acestea le
oferă consumatorilor. În acest sens, Nicolae Georgescu-Roegen s-a referit la un înţeles
mai complex, legat de „bucuria de a trăi”. Conceptul de eco-eficienţă în accepţiunea sa
actuală a fost însă introdus pentru prima dată în anul 1992 de către Consiliul pentru
Dezvoltarea Sustenabilă din Afaceri, care l-a definit astfel:
- eco-eficienţa exprimă oferirea unor bunuri şi servicii la preţuri competitive, care
să satisfacă nevoile umane şi care să confere calitate vieţii, reducând impactul
ecologic la un nivel care să fie compatibil cel puţin cu capacitatea estimată de
susţinere a planetei Pământ.

10
CAP. 2

FACTORII CARE DEFINESC SUSTENABILITATEA (DURABILITATEA)


CAPITALULUI NATURAL

Pornindu-se de la ideea că, în consens cu rolul sustenabil al capitalului natural,


se renunţă la lupta cu natura în schimbul prieteniei cu aceasta, trebuie căută calea prin
care să se frâneze orice proces de utilizare a capitalului natural, susceptibil de a aduce
prejudicii generaţiilor viitoare (din punctul de vedere al resurselor).
Este vorba, până la urmă, de o manifestare de solidaritate pe viitorul îndelungat
(peste limitele unei vieţi), ca dovadă a maturităţii civilizaţiei noastre.
Inginereşte este necesar să se statueze o bază corectă de gândire şi abordare a
problematicii, acest lucru fiind posibil prin identificarea factorilor prin care să se
evalueze rolul sustenabil al capitalului natural

Factorii generali care definesc sustenabilitatea sunt:

a) dinamica apelării (folosirii) capitalului natural – a materiei primare –


caracterizează rata de consum a acestuia, care, la rândul său depinde de:
 necesităţile vieţii generaţiilor prezente;
 gradul de valorificare a resurselor secundare - cu cât aceasta din urmă este
mai ridicată, cu atât dinamica apelării capitalului natural este mai redusă –
deziderat urmărit în procesul de conservare a acestuia;
 caracterul folosirii resursei, care poate să fie:
- continuu – energie electrică şi termică, apă, hrană – de exemplu;
- periodic – pentru instalaţii, echipamente, utilaje etc. – după o perioadă pot
ieşi din funcţiune, fie din cauza folosirii îndelungate, fie din cauza uzurii
morale, fie datorită reorientărilor tehnologice, fie reorientăţilor nivelurilor
de trai. In acest al doilea caz un rol hotărâtor în stabilirea frecvenţei de
apelare a capitalului natural îl au, pe de o parte durata de funcţionare a
produsului realizat, fie nivelul de tehnologizare înmagazinat în produs.

b) perspectiva valorificării resurselor secundare, provenite din alte sectoare


decât cel care, la un anumit moment, este în discuţie şi a revalorificării produselor ieşite
11
din uz, în cadrul aceluiaşi sector, în contextul evoluţiei tehnologiilor, a performanţelor
echipamentelor (instalaţiilor, utilajelor, produselor de consum) şi, de ce nu ? a cerinţelor
unei generaţii.

c) dematerializarea - această noţiune a apărut recent, deoarece utilizarea din ce


în ce mai intensă a materialelor primare, prime şi a energiei contribuie simultan, atât la
epuizarea resurselor neregenerabile, cât şi la degradarea mediului /2/.
Termenul de dematerializare înseamnă, în fapt, rata de descreştere a
cantităţilor de materiale incluse în circuitul de producţie industrială şi de generare a
energiei.
Un exemplu este cel reflectat în declaraţiile „Clubului pentru factorul 10” /3/, unde
a fost adoptată expresia „decarbonarea energiei” prin folosirea resurselor
regenerabile, care acreditează ideea că, această descreştere trebuie să fie de zece ori.
Această afirmaţie a dat naştere şi la multe controverse, o parte dintre specialiştii
apreciind că diminuarea necesară ar fi de 100, iar altă parte, mai mică de 10.
Există şi propunerea lui Weizsäker /4/, conform căreia, în următorii 50 de ani,
când populaţia Terrei va creşte de la 6 la 9 miliarde iar nevoile se vor egaliza,
supravieţuirea va cere ca eficienţa oricărei activităţi economico-industriale să sporească
de cel puţin patru ori.
Benefic pentru conservarea capitalului natural este un grad de dematerializare
cât mai ridicat.
Pentru un produs oarecare, dematerializarea este determinată de următorii
indicatori:
 indicele de impact asupra generaţiei care valorifică produsul;– în scopul
desfăşurării vieţii;
 cantitatea care se produce în unitatea de timp (de regulă anual).

O discuţie interesantă şi care elucidează aspectele privind dematerializarea este


aceea privind producţia de energie din combustibili fosili, domeniul în care
dematerializarea este deosebit de importantă. Un exemplu în ceea ce priveşte sporirea
gradului de dematerializare, îl constituie Islanda, ţara în care se produce electricitate
folosind apa fierbinte a gheizerelor şi tot din ea se produce hidrogenul, care este utilizat
la transporturile în comun. Se dezvoltă, de asemenea, centrale hidroelectrice pe baza
apei provenite din gheţari care se topesc acum cu viteză accelerată. In curând,

12
islandezii îşi propun să devină exportatori de hidrogen în vederea propulsării
vapoarelor.
Dematerializarea este un argument şi pentru valorificarea deşeurilor prin
reciclare (deşeuri metalice - fier vechi, aluminiu, cupru, alame etc. materiale ceramice
uzate, etc.), compostare (resturi alimentare) sau incinerare (cauciuc, lemn).
Alţi termeni sau expresii, care pot fi luaţi în considerare pentru a caracteriza
sustensbilitatea unei resurse, mai puţin uzitaţi, sunt: masivitate (greutate) virtuală,
energie înglobată, energie primară, secundară şi finală, exergie, anergie, care se pot
încadra în categoria factori cantitativi.

d) masă sau greutate virtuală

Orice obiect are o masă de m, în Kg, iar realizarea lui implică folosirea unor
materii primare – capital natural şi materii prime (produse derivate din capitalul natural)
cu masa totală m1. Pe lângă aceste materii, se utilizează şi o cantitate de energie,
obţinută prin arderea unei mase m2 de combustibili fosili. Astfel apare masa virtuală mv
a produsului, care rezultă după ce se scade masa m3 (ceea ce poate fi utilizat din
deşeurile recuperate după dezafectare sau din produsul de fabricaţie), deci:

mv = m1 + m2 – m3 [Kg] [1]

Această expresie este o exprimare teoretică dar interesantă, deoarece


sugerează intuitiv importanţa agresiunii exercitată de orice proces de producţie, asupra
capitalului natural.
Pentru a se estima cantitativ „gradul de agresare” a capitalului natural se
defineşte „indicele de impact specific”, i, care are expresia:

i = mv / m [Kg / Kg] [2]

Plaja de variaţie este vastă, în funcţie de produs, tehnologie şi modul de


valorificare a deşeurilor.
Pentru exemplificare se iau în discuţie câteva cazuri studiate deja:
- confecţionarea unui “cip” de 2 g, care se montează într-un calculator sau alt
dispozitiv electronic, se consumă peste 1700 g de materii prime, adică: i = 850 /1/;
– pentru realizarea un automobil, i = 2;

13
- valoarea minimă rezultă în cazul construcţiilor din chirpicilor, unde: i =1.
O evaluare mai corectă se obţine considerând şi durata de utilizare “t” a bunului
respectiv, ţinând seama de uzura lui fizică sau morală, care poate fi: 5 10 ani pentru
cip, 20 de ani pentru un automobil şi de 50 sau chiar mai mulţi ani la un imobil. In
aceste condiţii mai corectă este folosirea un indice „i ’ „, care să ţină seama de acest
aspect:
i’ = i / t [ Kg / Kg·an] [3]

Nu există decât puţine date statistice cu privire la valorile mv, i , t şi i’.

e) energie înglobată.

Există un „cost energetic” al materialelor, referitor la realizarea lor industrială (fig.


1). Când acest preţ este mare, se adoptă calificativul „energofag”, denumire menită să
sensibilizeze publicul. La o apreciere corectă, este necesară caracterizarea pe durata
de viaţă a produselor finale: vehicule, instalaţii industriale, clădiri etc. În mod greşit,
utilizarea materialelor de izolare termică eficiente (pâslă minerală, polistiren expandat) a
fost limitată drastic în anii 1970-1980, pe criteriul că sunt energofage, cerând la
fabricaţie cantităţi importante de energie dar neglijând efectul benefic preponderent pe
care acestea îl au în perioada de exploatare a construcţiilor. La rândul său, aluminiul,
pentru a cărui producere este necesară multă energie, prezintă avantajul că nu se
distruge prin oxidare, putând fi reciclat. Cândva, în viitor, tot necesarul de aluminiu va
putea fi asigurat numai prin reciclări. Trebuie observat că pentru confecţionarea unei
folii de aluminiu (ρ = 2690 kg/m 3) reciclat, se consumă numai 15,6 MJ/kg faţă de 170
MJ/kg în cazul când se recurge la aluminiu nereciclat.

14
CAP. 3

PREMISELE GESTIONĂRII CORECTE A CAPITALULUI NATURAL


ÎN SCOPUL CONSOLIDĂRII ROLULUI SUSTENABIL AL ACESTUIA
ÎN INDUSTRIA DE PRODUCERE A MATERIALELOR

3.1. RESURSELE ŞI REZERVELE DE MATERII PRIMARE IMPLICATE ÎN


PRODUCEREA MATERIALELOR METALICE

Aşa cum s-a arătat în introducere, la începuturi capitalul natural folosit în


procesul de obţinere de bunuri utile traiului (proces de producţie) s-a numit „materie
primă” cu înţelesul de materie care stă la originea obţinerii unui produs, dar odată cu
creşterea complexităţii produselor (inclusiv a celor realizate din materiale metalice), se
pot statua două grupe de materii folosite în producerea de bunuri, şi anume: materie
primară – cea provenită direct de capitalul natural (resurse naturale) şi materie primă –
ca resursă derivată din capitalul natural.
Ca o concluzie imediată, rezultă faptul că resursele naturale - capitalului natural
stă la baza ambelor categorii de materii, fie direct – materia primară, care poate fi
simultan materie primă, pentru prima etapă a unui proces (sau produs metalic) complex,
fie indirect, prin materia primă derivată (la baza căreia ste tot resursa naturală).
Este de precizat faptul că, resurse importante – materiale şi energie recuperate
şi refolosite, se pot constitui, de asemenea, în materii prime (sau înlocuitoare parţiale a
acestora).
Se reiterează deci definiţiile celor două categorii de surse care stau la
baza producerii de bunuri care au la bază materiale metalice:
- materia primară este, în exclusivitate parte a capitalului natural (resursă
naturală), cu care începe procesul de producere a unui bun de consum (produs final
vandabil sau utilizat direct de producător);
- materia primă este acea resursă (naturală sau derivată, precum şi surse
secundare) care stă la baza obţinerii unui alt produs, la un moment dat.
Pentru industria de obţinere a materialelor metalice, organigrama următoare este
edificatoare în acest sens:

15
- MAT E R I I PRI MAR E –

Minereu de fier Cărbune superior Minereu neferos

- MAT E R I I PRIME-
Concentrat
Cocs
neferos
Fonta de primă metalurgic
fuziune (alba)

Metal pur sau


aliaj neferos
Oţel de turnare Fonta de a doua
fuziune (cenusie)
turnare,
laminare, turnare,
turnare laminare,
forjare
forjare

PIESE FINITE

Fig. 1 – Exeplificare privind noţiunile de “materie primară “ şi “materie primă”, în


cazul resurselor de materiale

In industria de producere a materialelor metalice, pe lângă resurse materiale se


foloseşte şi o însemnată cantitate de energie, în cea mai mare parte sub formă de
căldură (în procesul direct), dar şi sub formă de energie electrică (deservirea utilajelor).
Se constată şi aici că pentru producerea căldurii se porneşte de la „materie
primară – cărbune fosil, apă, uraniu, gaze naturale, petrol, dar există cel puţin o fază, în
urma căreia, rezultă un produs intermediar, care la un moment dat, devine „materie
primă – pentru faza următoare - cocs, gaz de cocs, păcură.
Exemplul din figura 2 vine să evidenţieze acest lucru.
Identificarea resurselor naturale care răspund optim unui anumit proces sau
produs, precum şi a materiilor prime derivate şi cunoaşterea rezervelor din aceste
resurse (pasibile de a deveni materii prime, pentru începutul procesului de prelucrare),
pe de o parte, apoi adoptarea unei tehnologii optime de procesare a acestora –
ecotehnologii (care au în vedere inclusiv protejarea mediului – asigurarea condiţiilor

16
optime de trai ale factorului uman) pentru a deveni bunuri necesare omului, pe de altă
parte, constituie baza gestionării corecte a capiatalului natural – premiză a consolidării
rolului sustenabil al capitalului natural.

Resurse primare neregenerabile

CĂRBUNI PETROL GAZE URANIU


NATURALE

PĂCURĂ
COCS
GAZ DE
COCS
(cb. secundar)
ENERGIE
ELECTRICĂ

APĂ

SOARE
Resurse
primare
VANT IMPLICARE ÎN PROCESUL
regenerabile
DE FABRICAŢIE ( CU ROL DE
CALDURĂ SAU/ŞI
TEHNOLOGIC

Fig. 2 – Evidenţierea “materiei primare “ şi a “materiei prime”, în cazul resurselor


de energetice (electrică şi termică).

3.1. RESURSE MATERIALE NATURALE UTILIZATE ÎN METALURGIE

Se reaminteşte că principalele resurse naturale folosite în metalurgie sunt


minereurile metalifere - definite ca mase minerale din care se poate extrage
economic metalul sau metalele conţinute.
Mineralele pot fi monometalice sau polimetalice: feroase (Fe, Mn, Cr) şi
neferoase (de metale grele – Cu, Pb, Zn; de metale uşoare – Al, Mg; de metale
rare – Ti, V, Ta; de metale preţioase – Au, Ag, Pt).
Un minereu are cel puţin două grupe de componente principale, şi anume:

17
- minerale utile (de sulfuri, oxizi, compuşi oxigenaţi, halogenuri,
subordonat metale native);
- minerale sterile – cuarţ, calcită, feldspaţi etc. După natura sterilului
minereurile sunt deci silicioase (cuarţ), calcaroase (calcită) şi argiloase
(feldspaţi).
Corespunzător celor două ramuri ale metalurgie extractive, feroasă
(siderurgie) şi neferoasă, minereurile sunt, la rândul lor, grupate în:
a) minereuri metalifere feroase:
- magnetit- oxid anhidru (Fe3O4) – conţine 6872 % Fe;
- hematit - oxid ahnidru (Fe2O3) – conţine 70 % Fe;
- limonit - oxid hidratat: (2Fe2O3 3H2O), cu 4850 % Fe;
- siderit– carbonat: (FeCo3), cu conţinut de 3045 % Fe;
- ankerit - carbonat: (Ca FeMnMg[Co3]2) cu până la 46 % Fe .

b) minereuri metalifere neferoase.


Acestea sunt mult mai numeroase decât cele de Fe, distingându-se:
- minereuri de metale neferoase grele: (cupru, zinc, plumb – zăcământ
comun), sau: staniu, crom, nichel - au la bază minerale sulfuroase
şi oxidice;
- metale neferoase uşoare: aluminiu (silicaţi, alumino-silicaţi, oxid anhidru
sau hidratat), magneziu (carbonaţi, cloruri, hidroxizi);
- metale neferoase rare: titan, wolfram, vanadiu, molibden, reniu, niobiu,
zirconiu, hafniu, tantal,uraniu;
- metale neferoase preţioase: aur, argint, platină.

Indiferent de tipul minereului, pentru ca acesta să fie utilizat în condiţii de


maximă eficienţă, respectându-se cerinţele impuse de calitatea mediului,
trebuie să îndeplinească obligatoriu câteva condiţii de calitate specifice.
Orice minereu metalifer, feros sau neferos, este caracterizat în primul
rând, de un conţinut mediu minim – definit ca: valoarea în zăcămant, la care
mineralul poate fi exploatat şi valorificat în mod economic.

18
Stabilirea conţinutului mediu minim se face printr-un calcul tehnico-
economic corespunzător, ţinandu-se cont de câţiva factori importanţi, şi anume:
- randamentele medii realizate la exploatare, la preparare, la extragere;
- costul produsului marfă.
In afara de acest parametru, mai sunt şi alte condiţii de calitate. Toate
acestea sunt definite de parametrii, ale căror valori stau la baza alegerii (şi
comercializării) unui tip de minereu (şi care au fost prezentate pe larg în cadrul
cursurilor specifice de la licenţă).
Condiţiile de calitate impuse sunt foarte rar şi numai parţial îndeplinite de
către materiile prime extrase din zăcămant - minereuri, de aceea este necesară
aducerea lor sub o formă care să permită valorificarea raţională.

In contextul politicilor economice ale unui stat, care conţin inclusiv


dezvoltarea industrială, este necesară cunoaşterea rezervelor naturale – materia
primară - care va fi implicată într-un anumit proces de fabricaţie.

3.1.1 SITUAŢIA REZERVELOR DE MINEREU DE FIER

Rezervele sigure de minereuri de fier în lume sunt evaluate la 1.020


miliarde de tone, cele mai importante fiind cantonate în Rusia, Ucraina, America
de Nord, dar şi tări ca: China, Suedia, Canada, Liberia, Franţa au reserve
însemnate.

In Romania conţinuturile de minereuri feroase sunt identificate şi grupate


pe zone geografice bine definite, ceea ce permite urmărirea, cu mai mare
uşurinţă, a evoluţiei consumurilor, sau a rezervelor la un moment dat.

Minereurile conţinând fier, ca element principal, sunt împărţite în două


grupe:
a - minereuri de fier: conţinutul în Fe este cuprins între 18  33 %;
b - minereuri de fier cu conţinut scăzut: sub 18 % Fe.

19
Rezerve de minereuri de fier din prima categorie (a) se găsesc:
 în Carpaţii Meridionali, zonele:
 Ruschita-Paraul Negrii, Valea Fierului, de ordinul zecilor de mii de
tone;
 Poiana Inorii, Poiana Locsii, Strei , de ordinul utelor de mii de tone;
 Ocna de Fier, Ocna de Fier – halzi, Ruschita-Paraul cu Raci,
Ruschita-Varful Boului, Ruschita-Varful Boul si Paraul Lupului,
Valea Iardosiţa-Toplet, Vadu Dobrii, Ghelar, , Teliuc, Nădăştie,
Ocoliş, de ordinul câtorva milioane de tone.
În aceste zone ele se găsesc în acumulări de mici dimensiuni.

Rezerve de ambele categorii (a, b) sunt identificate în:


 în Carpaţii Orientali, zonele:
 Rodna – Valea Vinului, Bodvai, Lueta, Mădăraş, Delniţa (inclusiv
sectorul central) si Negoiul Romanesc – cele cu conţinut ridicat de Fe;
 Jolotca – cu scazut (aproximativ 14 % Fe) este considerat cel de la

Impreuna, cele două tipuri de minereuri totalizează în jur de 55 milioane


tone, reprezentand 10 % din cantitatea totală de minereuri a provinciei
metalogenetice menţionate.
 în Munţii Apuseni zonele:
 Căpuş Nord, Căpuş – Cionca, Căpuş – Satra şi Vlaha – Savadisla.-cu
conţinut ridicat de Fe, dar acumulările sunt de mici dimensiuni, notabilă fiind cea
de la Căpuş Nord, de aproape 41 de milioane de tone. In total această provincie
metalogenetică conţine 63,1 de milioane tone;
 judeţul Hunedoara, la Almaş – Sălişte şi Ciungani – Căzăneşti – cu
conţinut redus de fier, mărimea zervei este de 56,7 milioane de tone.
Impreună, resursele de minereuri de fier din Munţii apuseni reprezintă 4,4
% din totalul resurselor de minereuri metalifere identificate ale Munţilor Apuseni.
(Obsv. Sublinierea sugerează zonele care sunt în exploatare).

Există şi o categorie de minereuri mixte, compuse din fier şi alte metale ca:
mangan, crom, nichel, vanadiu.

20
Minereuri de fier şi mangan.
Acest tip de minereu au cele două metale din componenţă în proporţii
aproape egale. Au fost cuantificate doar la Răzoare, atât în perimetrul actualei
exploatari cât şi în cel în care s-a efectuat deja explorarea.
Rezervele sunt de aproximativ 20 de milioane de tone de minereu mixt (Fe-
Mn), ceea ce reprezinta 3,5 % din cantitatea totala de minereuri metalifere a
provinciei metalogenetice a Carpatilor Orientali.
Minereurile de fier şi crom conţin 3040 % Cr2O3 şi 2025% Fe, cu steril
aluminos şi se utilizează la fabricarea ferocromului de furnal.
Minereurile complexe de fier cu nichel şi crom (23 % împreună) se
utilizează la producerea fontelor slab aliate.
Minereurile de fier şi vanadiu (titanomagnetite vanadifere), conţin 4050
% Fe, 0,30,4 % V, 1014 % TiO2 şi 310 % SiO2 şi sunt utilizate la elaborarea
fontei slab aliate cu vanadiu.

21