Drept Procesual Civil

Procesul Civil este mijlocul de realizare a justiției civile.

procesul civil = activitatea pe care o desfășoară instanța, părțile, alte persoane
sau organe, în scopul stabilirii existenței şi realizării drepturilor şi obligațiilor supuse
judecății, precum şi executării silite a hotărârilor judecătorești, conform procedurilor
stabilite de lege.

Procesul civil parcurge două faze:

- Judecata (Cognitio)
- Executarea silită (Executio).

Fiecare dintre aceste faze cuprinde mai multe etape:

1. Faza judecății cuprinde: judecata în primă instanță şi judecata în căile de atac.

Judecata în primă instanță parcurge, de regulă, patru etape:
- etapa scrisă,
- etapa cercetării procesului,
- etapa dezbaterilor,
- etapa deliberării şi pronunțării hotărârii.
Etapa scrisă: Cererea de chemare în judecată. Se trimite la pârât, care
răspunde prin întâmpinare. Întâmpinarea este obligatorie.
Urmează:
- Acordarea unui termen de judecată;
- Cercetarea procesului (Administrarea probelor);
- Dezbaterea în fond a procesului care are loc în ședință publică (Reclamatul
și pârâtul dezbat împrejurările întâmplate sau puse în discuție din oficiu de
către Instanța de Judecată);
- Deliberarea și pronunțarea hotărârii judecătorești;
- finalizarea judecății în Primă Instanță;
- judecata apelului;
- recursul, revizuirea, contestația în anulare.

2. Faza executării silite are loc dacă debitorul nu-și execută de bună-voie obligațiile.

Dreptul procesual civil ca ramură a sistemului de drept

Definiție:
Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează modul de judecată de către instanțele judecătorești a pricinilor
privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea
justiției, precum si modul de executare silită a hotărârilor judecătorești sau a altor
titluri executorii.

1
 Caracterele Dreptului Procesual Civil

Doctrina a reținut că dreptul procesual civil are următoarele caractere:

sancționator, reglementar, formalist, de drept comun.

Caracterul sancționator = dreptul procesual civil garantează eficacitatea

dispozițiilor de drept material care consacră drepturile subiective.
Caracterul reglementar = voința părților si a judecătorului sunt limitate, in ceea
ce privește conducerea si desfășurarea procesului, de norme cuprinse in Constituție
si alte legi de ordine publică.
Caracterul formalist = îndeplinirea actelor de procedură civilă este supusă unor
condiții de formă și unor termene.
Caracterul de drept comun al dreptului procesual civil constă in aceea că
normele sale se aplică oricărui litigiu ce nu are o procedură distinctă.

Legătura dreptului procesual civil cu celelalte ramuri de drept

Dreptul procesual civil are legătură cu alte ramuri de drept, respectiv:

- dr. civil;
- dr. constituțional;
- dr. procesual penal;
- dr. administrativ;
- dr. muncii;
- dr. financiar;
- dr. proprietății intelectuale.

Izvoarele Dreptului Procesual Civil

Izvoarele dreptului procesual civil îl constituie actele normative care conțin

reglementări ale procesului civil.
Specific pentru dreptul procesual civil este faptul ca astfel de reglementări se
găsesc numai in Constituție si legi organice.
Clasificare: - izvoare directe sau propriu-zise, care sunt:
- legile (Constituția, legile constituționale, legile organice, legile ordinare);
- actele normative subordonate legii (hotărârile Guvernului, ordonanțele şi
ordonanțele de urgență emise de Guvern, alte acte normative emise de organele
centrale ale administrației publice);
- actele normative subordonate legii cu aplicabilitate specifică unor
domenii, precum: regulamentele, statutele, contractele-tip (în măsura în care prin
asemenea acte se reglementează aspecte procedurale privind soluționarea diferitelor
categorii de litigii);
- obiceiul;
- regulile de conviețuire socială, etc.;
b) izvoarele indirecte: jurisprudența şi știința dreptului.

2
 Normele de Procedură Civilă.

Prin norme ale dreptului procesual civil se desemnează acele reguli generale și
abstracte care reglementează organizarea și desfășurarea procesului civil.

Clasificarea normelor de procedură civilă

Avem mai multe criterii de clasificare:

După obiectul lor avem : - Norme de organizare judecătorească (Legile de
organizare a justiției);
- Norme de competență;
- Norme de procedură.

Normele de organizare judecătorească - reglementează funcționarea

instanțelor judecătorești şi a parchetelor, admiterea în magistratură, statutul
magistraților, compunerea şi constituirea instanței, activitatea personalului auxiliar,
administrativ şi de serviciu, vacanta judecătorească, etc.

Normele de competență - reglementează delimitarea atribuțiilor instanțelor

judecătorești de atribuțiile altor organe de jurisdicție (competența generală),
repartizarea pricinilor civile de competența instanțelor judecătorești între instanțe de
grad diferit (competența materială), precum şi între instanțe de același grad
(competența teritorială).

Normele de procedură - reglementează activitatea de judecată a cauzelor

civile, precum şi punerea in executare a hotărârilor, sediul principal al acestora
constituindu-l Codul de procedură civilă.

Normele de procedură sunt de trei feluri :

- contencioase (atunci când un drept este încalcat sau contestat).;
- necontencioase (atunci când nu se urmareste stabilirea unui drept potrivnic).;
- de executare silită a hotărârilor judecătorești.

În funcție de întinderea câmpului de aplicare avem:

Normele generale se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă legea nu
prevede altfel. Ele se găsesc, de regulă, în Codul de procedură civilă.

Normele speciale sunt aplicabile numai în cazurile expres stabilite de lege.

Aceste norme pot fi întâlnite fie în Codul de procedură civilă, disparat.
Calificarea unei norme de drept procesual civil ca specială sau generală
prezintă importanță practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situația
de drept comun, iar norma specială constituie excepția, astfel încât trebuie
respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală, însă norma
generală nu derogă de la norma specială.

După conduita lor, se clasifică în :

Norme imperative : - Obligă părțile la o acțiune sau la o inacțiune.

3
 Norme dispozitive: - Permit părților să-și exercite dreptul de dispoziție.

Principiile fundamentale ale Procesului Civil

Principiile sunt acele reguli generale și imperative care coordonează și limitează

desfășurarea și finalizarea procesului civil.

1. Principiul funcționării justiției ca serviciu public și liberului acces la

justiție.
Instanțele Judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public. Statul este
obligat să ne acorde acest serviciu de interes public. Judecătorul nu poate refuza
soluționarea unei cauze.

2. Principiul dreptului la un proces echitabil în termen optim și previzibil.

Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim
şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest
scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure
desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

3. Principiul legalității. Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu

dispozițiile legii, judecătorul avand îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor
legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.
Judecătorul trebuie să ia toate măsurile legale care să conducă la aflarea adevărului.

4. Principiul egalității. În proces părțile au voie să-și exercite drepturile

procesuale în mod egal și fără discriminare.

5. Principiul disponibilității.
În esență, principiul disponibilității presupune:
– dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul;
– dreptul părților de a determina cadrul procesual, atât din punctul de vedere
al obiectului, cauzei şi părților, cât şi din perspectiva apărărilor formulate în proces;
– dreptul părților de a pune capăt procesului, prin efectuarea unor acte
procesuale de dispoziție.

6. Principiul bunei credințe. Părțile trebuie să-și exercite cu bună-credință

drepturile procesuale. Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale antrenează
răspunderea părții autoare pentru prejudiciile materiale și morale cauzate.

7. Principiul dreptului la apărare. (Este un principiu constituțional).

Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părțile au dreptul să
fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

8. Principiul contradictorialității.
Acest principiu constituie o garanție a unui proces echitabil si presupune ca
orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură şi
înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât să aibă
posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial

4
sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.. Principiul contradictorialității
guvernează atât faza judecății, cât şi faza executării silite.

9. Principiul oralității.
Potrivit acestui principiu, procesele se dezbat oral, daca legea nu dispune altfel,
sau daca părțile solicita in mod expres instanței ca judecata să se facă doar pe baza
actelor depuse la dosar.

10. Principiul nemijlocirii.

Potrivit acestui principiu, probele se administrează de către instanța care judecă
procesul, in afară de cazurile prevăzute de lege. (Excepții: administrarea probelor,
prin asigurare, prin avocați sau prin consilieri juridici).

11. Principiul publicității.

Ședințele de judecată sunt publice. Pentru anumite motive bine întemeiate,
ședințele pot fi nepublice.

12. Principiul desfășurării ședințelor în limba română.

Procesul civil se desfășoară în limba română, cu excepția cazurilor în care
persoanele care participă la proces sunt minorități naționale, cetățeni străini sau
apatrizi.

13. Principiul Continuității.

Potrivit acestui principiu, judecătorul învestit pentru soluționarea unei cauze nu
poate fi înlocuit, decât pentru motive și cauze prevăzute de Lege.

14. Principiul rolului activ al judecătorului.

Judecătorul are indatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a
preveni orice greșeală privind aflarea adevarului in cauză, pe baza stabilirii faptelor si
prin aplicarea corectă a legii, in scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale.

15. Principiul respectului cuvenit justiției.

Cei prezenti la ședința de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit
fata de instanță si să nu tulbure buna desfășurare a sedintei de judecata.
Presedintele vegheaza ca ordinea si solemnitatea ședinței să fie respectate, putând
lua in acest scop orice măsură prevăzută de lege.

Aplicarea legii de Procedură Civilă

Aplicarea procedurii civile în timp

Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite
începute după intrarea acesteia în vigoare.
Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea
veche rămân supuse acelei legi.
Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.
Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de
legea sub care a început procesul.

5
 Teritorialitatea legii de procedură:
Dispozițiile legii de procedură se aplică tuturor proceselor care se judecă de
către instanţele române, sub rezerva unor dispoziții legale contrare.
În cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii
de procedură aplicabile se face potrivit normelor codului de procedură civilă, cartea a
VII-a.

Aplicarea normelor de procedură în spațiu:

Normele de procedură se aplică pe întreg teritoriul României. În cazul în care
avem elemente de extraneitate se aplică Cartea a 7-a a Noului Cod de Procedură
Civilă (Procesul Civil Internațional).

Acțiunea Civilă

Definiția și natura juridică a acțiunii civile:

Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza
protecția judiciară a drepturilor subiective şi a situațiilor juridice ocrotite de lege,
precum și pentru asigurarea apărării părților în proces”.
Acțiunea civilă este uniformă. Din momentul folosirii acțiunii, aceasta se
individualizează și devine un proces.

Dreptul subiectiv și acțiunea civilă:

Sunt două noțiuni distincte, sunt independente și aparțin unor ramuri de drept
diferite.
Legătura dintre ele este făcută de dreptul la acțiune.
Dreptul Subiectiv Civil = posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor
juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o
conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei
coercitive a statului.
Dreptul la acțiune = face legătura între dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă.

Dreptul la acțiune cuprinde mai multe drepturi:

- Dreptul de a sesiza Instanța de Judecată (Cererea de chemare în judecată);
- Dreptul de a solicita probe;
- Dreptul de a exercita căile de atac;
- Dreptul de a obține condamnarea pârâtului.

Elementele acțiunii civile

Elementele proprii ale acțiunii civile sunt :

- părțile,
6
 - obiectul acțiunii civile,
- cauza acțiunii civile.
Părțile : parte activă (reclamant in prima instanță, apelant in apel, recurent in
recurs, contestator in cadrul contestației la executare, revizuent in cadrul revizuirii,
creditor in cadrul executării silite) si parte pasivă (pârât in prima instanță, intimat in
apel, recurs, contestație in anulare si revizuire, debitor in cadrul executării silite). Pe
lângă reclamant și pârât, la acțiunea civilă se pot adăuga și alte persoane.

Obiectul acțiunii civile este reprezentat de protecția unui drept sau interes
legitim, precum și protecția unor situații juridice pentru realizarea cărora este
obligatorie calea justiției.

Cauza acțiunii civile reprezintă scopul urmărit de cel care apelează la acțiune
(fie pentru a pretinde ceva, fie pentru a se apăra).

Condițiile de exercitare a acțiunii civile

Exercițiul acțiunii civile e liber, nu este supus unor garanții sau autorizări. Cel
care a exercitat acțiunea civilă nu poate fi tras la răspundere.
Acțiunea civilă este facultativă.
Orice cerere poate fi formulată si susținută numai dacă autorul acesteia:
a) are capacitate procesuală, in condițiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenție;
d) justifică un interes.

1. Capacitatea procesuală reprezintă aptitudinea persoanelor fizice şi juridice

de a deveni părţi ale procesului civil. Poate fi: a) de folosinţă; b) de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea persoanei de a

avea drepturi și obligații pe plan procesual. Poate fi parte orice persoană care are
folosința asupra drepturilor civile.
La persoanele fizice capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și
încetează odată cu moartea acesteia.
Nicio persoană nu poate fi lipsită de capacitate de folosință, în schimb aceasta
restrânsă prin hotărâre judecătorească.
La persoanele juridice care sunt supuse înregistrării, capacitatea de folosință se
dobândește de la data înregistrării.
Pentru societățile care nu sunt spupuse înregistrării, capacitatea de folosință se
dobândește de la data emiterii actului de înființare.
Asociațiile, entitățile fără personalitate juridică pot sta în judecată dacă sunt
constituite potrivit Legii.

Capacitatea de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica

singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale.
Cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume
propriu sau prin reprezentare.

7
 Pentru persoanele fizice capacitatea de exercițiu deplină se dobândește la
vârsta de 18 ani. Până la vârsta de 14 ani, minorul și interzisul judecătoresc sunt
lipsiți de capacitate de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu încetează definitiv prin decesul persoanei fizice,
respectiv poate înceta temporar pentru persoana pusă sub interdicție
judecătorească.
Reprezentarea legală intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de
exercițiu (minorii sub vârsta de 14 ani și interzișii judecătorești).
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă
(minorii cu vârst cuprinsă între 14 și 18 ani). Aceștia vor sta în proces alături de
părinți sau de tutore.
Autorizarea intervine în situația în care reprezentantul legal sau al celui fără
capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă și cel care-l asistă
efectuează acte procesuale de dispoziție.
Lipsa capacității de folosință este o excepție de fond absolută și peremptoare.
Excepția poate fi invocată în orice stare a procesului, actele îndeplinite fiind
lovite de nulitate absolută.
Actele îndeplinite de cel fără exercițiul drepturilor sunt anulabile, dar
reprezentantul poate confirma actele făcute de persoana reprezentată.

2. Calitatea procesuală

Calitatea procesuală determina modul de participare a părţilor în proces. O

persoană poate participa în procesul civil:
a) în nume propriu, atunci când cererea de chemare în judecată este
promovată de însuşi titularul dreptului la acţiune;
b) în calitate de reprezentant, atunci când acţionează în numele şi în interesul
altei persoane .
Calitatea procesuală activă, presupune existenţa unei identităţi între persoana
reclamantului şi cel care ar fi titularul dreptului.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana
pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus
judecății.
Sarcina indicării calității procesuale revine reclamantului.

Calitatea procesuală se poate transmite, fie prin succesiune, fie printr-o cesiune
de drepturi litigioase. Persoana care dobândește calitatea procesuală ca efect al
transmisiunii preia procesul cu toată procedura îndeplinită până in momentul
transmisiunii.

3. Formularea unei pretenții:

Este necesar ca o persoană să supună judecății o pretenție, să afirme un drept
subiectiv civil.
Dreptul subiectiv afirmat trebuie:
- să fie recunoscut și ocrotit de Lege,
- să fie exercitat în limitele sale interne și externe,
- să fie exercitat cu bună-credință.

8
 4. Interesul:
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care-l urmărește cel
ce promovează acțiunea civilă.
Interesul afirmat in justiție trebuie să fie legitim, personal si direct, născut si
actual.

Clasificarea acțiunilor civile (a chemărilor in judecată)

a) în funcție de scopul material urmărit de reclamant:

- acțiuni în realizarea dreptului;
- acțiuni în constatarea dreptului;
- acțiuni în constituire de drepturi;

b) potrivit naturii drepturilor subiective pe care le valorifică:

- acțiuni personale;
- acțiuni reale : - acțiuni petitorii (apărarea unui dr. real principal)
- acțiuni posesorii (apărarea posesiei unui bun imobil);
- acțiuni mixte;

c) după obiectul dreptului subiectiv protejat:

- acțiuni mobiliare;
- acțiuni imobiliare;

d) dacă se are în vedere calea procedurală aleasă de reclamant:

- acțiuni principale;
- acțiuni accesorii;
- acțiuni incidentale.

Participanții la Procesul Civil

Participanții la procesul civil sunt:

a) participanți principali (instanța de judecată, părțile, terțele persoane şi
organele de executare);
b) participanți auxiliari (martori, experți, interpreți etc.)

Instanța Judecătorească:
Instanța de judecată este organul împuternicit de lege să rezolve litigiul
intervenit intre părți.
Compunerea si constituirea instanței:
- compunerea instanței = alcătuirea instanței cu numărul de judecători
prevăzut de lege;
- constituirea instanței = alcătuirea completului de judecată cu
toate persoanele si organele prevăzute de lege: grefier, magistrat –
9
 asistent la Înalta Curte de Casație si Justiție, procuror, asistenți judiciari
in conflictele de muncă si asigurări sociale.

Judecătorul
Judecătorul reprezintă elementul central al procesului, acesta fiind cel care
conduce ședința de judecată, stabilește modul şi ordinea de soluționare a dosarelor
aflate pe rol, veghind totodată la păstrarea ordinii şi solemnității ședinței de judecată.
Judecătorul are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a
preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei
hotărâri judecătorești temeinice şi legale.

Incompatibilitatea Judecătorului:
Pot fi identificate 3 cazuri în care judecătorul este incompatibil și anume:
1. Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin
care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași cauză în apel, recurs,
contestație în anulare sau revizuire;
2. Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin
care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină după trimiterea
cauzei spre rejudecare;
3. Nu poate lua parte la judecată judecătorul care a fost martor, expert, arbitru,
procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași
cauză.
Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații:
1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a
fost desemnat să o judece.;
2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soțul său,
ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu
pricina care se judecă;
3. când este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul
ori reprezentantul unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soțului
uneia dintre aceste persoane;
4. când soțul sau fostul său soț este rudă ori afin până la gradul al patrulea
inclusiv cu vreuna dintre părți;
5. dacă el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor,
după caz, sunt părți într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți
este judecător;
6. dacă între el, soțul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau
afinii lor, după caz, și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani
înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de
părți în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situația punerii în
mișcare a acțiunii penale împotriva sa;
7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părți;
8. dacă el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor au primit daruri sau
promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părți;
9. dacă el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv
sau afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori
rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;
10. dacă, atunci când este învestit cu soluționarea unei căi de atac, soțul sau
o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror,
la judecarea aceleiași pricini înaintea altei instanțe;

10
 11. dacă este soț sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după
caz, cu un alt membru al completului de judecată;
12. dacă soțul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a
reprezentat sau asistat partea în aceeași pricină înaintea altei instanțe;
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu
privire la imparțialitatea sa.

Abținerea
Abținerea este acea obligație a judecătorului de a se retrage de la judecarea
unei cauze civile, în prezenţa unor motive strict determinate de lege. Poate fi
solicitată de judecător înainte ca părţile să formuleze vreo cerere de recuzare; dacă
recuzarea s-a solicitat totuşi mai înainte, judecătorul poate declara că se abţine.
Asupra cererii de abținere instanța se pronunță printr-o încheiere care nu este
susceptibilă de nicio cale de atac.
În perioada abținerii, nu se fac acte de procedură.

Recuzarea
Recuzarea judecătorului, reprezintă incidentul procedural în care una dintre
părţi poate cere, în cazurile prevăzute de lege, îndepărtarea unuia sau mai multor
judecători aflați într-o situație de incompatibilitate de la soluționarea unei anumite
pricini.
În perioada recuzării, nu se dau soluții.

Părțile

Sunt părți reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane
care intervin voluntar sau forțat în proces.
Nu au calitatea de părți ale acțiunii civile martorii, experții, interpreții,
traducătorii, avocații sau mandatarii părților, aceștia fiind numai participanți in
procesul civil.
Terțele persoane care intervin in proces voluntar sau forțat sunt:
1. intervenientul principal si intervenientul accesoriu;
2. terțul chemat in judecată care poate pretinde aceleași drepturi ca si
reclamantul;
3. chematul in garanție, indiferent daca cererea de intervenție forțată este
formulată de reclamant, pârât, intervenientul principal sau de un alt chemat
in garanție;
4. persoana introdusă forțat in cauză, din oficiu, de către instanță.

În cadrul unui litigiu, părțile au atât drepturi cât și obligații.

Drepturile pe care le au părțile în procesul civil:
- De a adresa cereri instanței;
- De a exercita căi de atac;
- De a efectua acte de dispoziție.
Obligațiile pe care le au părțile în procesul penal:
- Să îndeplinească actele de procedură conform legii;

11
 - Să probeze pretențiile pe care le invocă;
- Desfășurarea fără întârziere a procesului.
Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Abuzul de drept cuprinde două elemente: un element obiectiv și un element

subiectiv.
Elementul obiectiv constă în deturnarea dreptului procesual de la scopul pentru
care a fost recunoscut.
Elementul subiectiv constă în exercitarea cu rea-credință a drepturilor
procesuale, în scop de șicană.

Coparticiparea procesuală

Coparticiparea procesuală reprezintă acea situaţie juridică în care, într-un

proces civil, participă, în calitate de părţi, mai multe organe sau persoane.
Coparticiparea procesuală este urmarea deducerii în judecată a raporturilor juridice
obligaţionale cu pluralitate de subiecte.
Condiții de existență: Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte
dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau
obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
În literatura de specialitate, această noțiune a fost denumită tovărășie
procesuală (litis comratiu).
De regulă, coparticiparea procesuală este facultativă.
În cazul partajului, coparticiparea procesuală este obligatorie.

În literatura de specialitate, au fost elaborate mai multe clasificări ale

coparticipării procesuale:
- coparticipare facultativă;
- coparticipare obligatorie (necesară);
- coparticipare subiectivă (atunci când există o pluralitate de persoane cu
aceleaşi interese şi coparticipare procesuală obiectivă care rezultă din conexarea a
două sau mai multe cereri, cu condiţia să nu fie aceleaşi părți în toate cererile);
- coparticipare obiectivă.

Asistența Judiciară

Condiții de acordare:
Cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune
declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere sau
a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale
privind ajutorul public judiciar.
Asistența judiciară cuprinde:
a) acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor
judiciare prevăzute de lege;
b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;
c) orice alte modalităţi prevăzute de lege.
Asistența judiciară poate fi acordată oricând în cursul procesului, în tot sau
numai în parte.

12
 Persoanele juridice pot beneficia de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări
sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri
introduse la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii speciale.

Participarea Ministerului Public în procesul civil

Modalități de participare ale procurorului:

- poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege.
- poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia,
dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a
drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
- În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea
concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii
absolute a hotărârii.
- poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în
anumite cazuri chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci
când a participat la judecată, în condiţiile legii.
- poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise
în favoarea minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție şi ale
dispăruților.
În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici cauţiune.

Competenţa

Definiție:
Competența reprezintă aptitudinea sau puterea de care dispune un organ de a
îndeplini misiunea la care este destinat, reprezintă puterea de a face ceva.
Puterea judecătorească nu are monopolul funcției de a judeca.
În afara sistemului judiciar există organe cu atribuții jurisdicționale care
soluționează anumite litigii.
Competența jurisdicțională este stabilită de către Legiuitor.

Competenta este:
- generală;
- materială;
- teritorială.

Competența generală = o anumită pricină este sau nu în competența instanțelor

judecătorești.
Competența materială = stabilește atribuțiile comune instanțelor care fac parte
din aceeași categorie si delimitează pe verticală atribuțiile diferitelor categorii de
instanțe din cadrul sistemului judiciar.

13
 Competența teritorială este de 3 feluri:
- de drept comun;
- alternativă;
- teritorială exclusivă.

Competența materială a judecătoriei.

Judecătoriile judecă:
1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după
caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă şi de familie, în
afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spatii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite,
precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte
persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile şi șanțurile comune, distanța construcțiilor şi
plantațiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituți sau alte limitări ale
dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale
judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani,
indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de
lege în competența altor instanțe;
i) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane;
j) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu
activitate jurisdicțională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile
prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Competența materială a tribunalelor.

Tribunalele judecă:
1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor
instanțe;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de
judecătorii în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Competența Curților de Apel.

Curțile de apel judecă:
1. în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal,
potrivit legii speciale;

14
 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație şi Justiție judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
probleme de drept;
4. orice alte cereri date prin lege în competența sa.

Determinarea competenței după valoarea cererii introductive de Instanță

Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul
principal de cerere.
Valoarea obiectului litigiului se stabilește de către reclamant după “prețuirea lui”
si, in caz de contestare, după înscrisurile arătate si declarațiile părților.
In ceea ce privește mai multe capete principale de cerere, in cazul in care nu au
legătură intre ele, instanța va dispune disjungerea si își va declina competența.
Capetele de cerere accesorii depind tot timpul cererile principale si se vor
rezolva in funcție de ele.
In situația in care capetele principale de cerere sunt întemeiate pe un titlu comun
sau au aceeași cauză sau cauze diferite dar aflate in strânsă legătură, competența
se va stabili in funcție de pretenția care, pentru rezolvare, necesită analizarea unei
instanțe de grad mai înalt. Daca nu se poate face o evaluare, competența se va
determina după valoarea totală a creanței.
Daca mai mulți reclamanți introduc o cerere de chemare in judecată împotriva
aceluiași pârât sau împotriva mai multor pârâți in raporturi juridice diferite, instanța
competentă se va determina in funcție de valoarea fiecărei pretenții in parte.
Disjungerea se va dispune atunci când competenta este a unor instanțe diferite.
Valoarea obiectului cererii este criteriul de bază in delimitarea competenței in
primă instanță a tribunalului faţă de judecatorie in materie civilä.
Daca reclamantul creditor dorește o plată parțială a creanței, poate obliga
pârâtul la plata unei fracțiuni din partea considerată exigibilă.
Valoarea se calculează după pretenția din cererea de chemare in judecatä si de
suma efectiv cerută.
In situația unei cereri privind prestații succesive se va avea in vedere prestația
aleasă de părți, raportată la un an (dacă obiectul rezultă dintr-un contract), iar atunci
când au o altă cauză juridică, cel care va arăta prestația anuală datorată este
reclamantul.
In legătură cu cererile in materie imobiliară, cele posesorii si in grănițuire nu
sunt importante din punct de vedere al obiectului cererii iar competența rezolvării lor
aparține întotdeauna judecatoriei. Valoarea obiectului este stabilită in funcție de
valoarea impozabilă indicată de legislația fiscală.

15
 In cazul unei cereri in materie de moștenire, valoarea obiectului ei se apreciază
după valoarea activului masei succesorale. Cererea de sistare a indiviziunii
succesorale este de competența judecatoriei si nu este supusă criteriului valoric.
Momentul in care se stabilește valoarea obiectului cererii este cel al sesizării
instanței, adică cel al introducerii cererii de chemare in judecată.
Instanța își declina competența dacă creșterea sau micșorarea pretențiilor se
face in urma unei erori de calcul ce este remediată.

Competența teritorială

Feluri:
- Competență de drept comun;
- Competență alternativă;
- Competență teritorială exclusivă.

Competența teritorială de drept comun ne indică faptul că Instanța

competentă este instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului. În cazul în care
domiciliul sau sediul pârâtului nu sunt cunoscute de către reclamant, atunci cererea
poate fi introdusă la instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau
reprezentanța acestuia, iar dacă nici acestea nu sunt cunoscute, cererea va fi
introdusă la instanța domiciliului, sediului, reședinței sau reprezentanței
reclamantului.
Dacă pârâtul este o entitate fără personalitate juridică, reclamantul se poate
adresa instanței competente pentru persoana căreia i s-a încredințat conducerea sau
administrarea acesteia. În cazul în care o asemenea persoană nu există, cererea va
putea fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre membrii entității
respective.

Competența teritorială alternativă.

În cazul competenței teritoriale alternative, pe lângă instanţa de la domiciliul sau
sediul pârâtului, legea reglementează şi competența altor instanțe, ca de exemplu:
- cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la
instanța competentă pentru oricare dintre aceștia;
- în cazul în care printre pârâți sunt şi obligați accesoriu, cererea se introduce
la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali;
- în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi
la instanța în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile
asigurate, locul unde s-a produs riscul asigurat;
- în cazul în care persoana juridică are dezmembrăminte, atunci cererea poate
fi introdusă şi la instanța locului unde ea are respectivul dezmembrământ fără
personalitate juridică;
- în ipoteza în care pârâta este o persoană juridică de drept public (stat,
autoritate şi instituție centrală sau locală), cererea poate fi adresată instanței de la
domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.
Astfel, în cazul în care reclamantul înțelege să cheme în judecată o persoană
juridică de drept public, acesta are opțiunea de a alege între instanța în
circumscripția căreia domiciliază şi instanța de la sediul pârâtului.

16
 Competența teritorială exclusivă

Competența teritorială exclusivă ne indică faptul că doar o anumită Instanță este

competentă să judece o cerere.

- Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa

în a cărei circumscripţie este situat imobilul.

- Cererile privitoare la moștenire:

În materie de moștenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa
exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1.) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2.) cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele
privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3.) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

- Cererile privitoare la societăți:

Cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării sau, după caz, până la
radierea societății, sunt de competența exclusivă a instanței în circumscripția căreia
societatea își are sediul principal.

- Cererile privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv:

Cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa
exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

- Cererile împotriva unui consumator:

Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse
numai la instanța domiciliului consumatorului.

Dispoziții speciale

Regimul normelor de competență:

Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor
prezentului cod.
Cereri accesorii, adiționale şi incidentale:
- Cererile accesorii, adiționale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa
competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa
materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepția cererilor
privitoare la insolvență sau concordatul preventiv. Aceste dispoziții se aplică
şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de
lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
- Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi
exclusiv competentă pentru toate părţile.

Apărări şi incidente procedurale:

Instanța competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra
apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi
care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanțe.

17
 Incidentele procedurale sunt soluționate de instanţa în faţa căreia se invocă,
în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Cererea în constatare:
În cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa
instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect
realizarea dreptului.

Alegerea de competență:
- Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declarație
verbală în faţa instanței ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de
care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea
care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul
când această competență este exclusivă.
- În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente,
numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este
considerată ca nescrisă.

Competența facultativă:

Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența

instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele
judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își
desfășoară activitatea.
De aici rezultă obligația judecătorului de a sesiza o altă instanță.

În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își

desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate
sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția
oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție
se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.
In acest caz, rămâne la latitudinea reclamantului dacă sesizează o altă
instanță de judecată.

Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor,

asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Competența ce revine instanțelor judecătorești în legătură cu incidentele

privind arbitrajul reglementat de prezentul cod aparține, în toate cazurile, tribunalului
în circumscripția căruia are loc arbitrajul.

Incidente procedurale privind competența instanțelor .

Necompetența și conflictele de necompetență

Excepția de necompetență:
-Necompetenţa este de ordine publică sau privată.

18
 Necompetența este de ordine publică:
- în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de
competența instanțelor judecătorești;
- în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de
competenţa unei instanțe de alt grad;
- în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este
de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

Invocarea excepției:
-Necompetența generală a instanțelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori
de către judecător în orice stare a pricinii.
-Necompetența materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi
ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate în faţa primei instanţe.
-Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin
întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe.
-Dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o
instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

Verificarea competenței:
- La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă
instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina.
- În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare
lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia
părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Soluționarea excepției:
Când în faţa instanței de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din
oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească
competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.
Dacă instanța se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea
poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză.
Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi
de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după
caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.
Dacă instanța se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă
întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind
de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la
instanţa ierarhic superioară.

Conflictul de competență:

Conflictul de competență este acea situaţie în care două sau mai multe Instanţe
se declară deopotrivă competente sau necompetente să soluţioneze o cauză civilă
concretă.

19
 Felurile conflictelor de competență:
- Conflicte de competență pozitive;
-Conflicte de competență negative.

Conflictele de competență pozitive apar atunci când două sau mai multe Instanțe
se declară competente să soluționeze o cauză civilă concretă.
Conflictele de competență negative apar atunci când două sau mai multe
Instanțe se declară necompetente să soluționeze aceeași cauză.

Conflictul de competență. Cazuri.

Există conflict de competență:
1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să
judece acelaşi proces;
2. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a
judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă
învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care
anterior s-au declarat necompetente.

Suspendarea procesului:
Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu
judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul.

Soluționarea conflictului de competență:

-Conflictul de competență ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează
de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.
Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru
instanţa de trimitere.
-Conflictul de competență ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu
activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic
superioară instanţei în conflict.
-Instanța competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără
citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.

Prorogarea competenței

Prorogarea competentei semnifică acea situație în care o instanță competentă să

soluționeze o cerere devine competentă să soluționeze și alte cereri care în mod
obișnuit nu intră în competența sa.
Este de 3 feluri: - legală;
- judecătorească/judiciară;
- convențională.

20
 Prorogarea legală intervine atunci când o instanţă, sesizată în mod normal cu o
cerere de competenţa sa, este autorizată printr-o dispoziţie expresă a legii să
rezolve, totodată, şi o altă cerere, care nu intră în cadrul competenţei sale normale
(de exemplu, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să
judece cererea principală).

Prorogarea judecătorească/judiciară:
Apare în situația când este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, de regulă, a
unei instanţe superioare pe seama unei instanţe inferioare (de exemplu, cazul
strămutării sau al casării cu trimitere la o altă instanţă decât aceea care trebuia să
judece sau care a judecat fondul).

Prorogarea convențională:
Intervine în baza înțelegerii părților.
Apare atunci când părţile, expres sau tacit, se înţeleg ca pricina dintre ele să fie
judecată în fond de către o altă instanţă necompetentă după lege să o rezolve (de
exemplu, în cazul în care pârâtul, deşi cunoaşte favoarea ce i se face, consimte
expres ca pricina să fie judecată de instanţa sesizată, alta decât aceea a domiciliului
său); p. convenţională nu poate opera cu încălcarea normelor de ordine publică
privitoare la competenţă [v. şi competenţă materială; competenţă teritorială].

In cazul acţiunilor care necesită a fi judecate împreună, întrunirea lor prin efectul
prorogării de competenţă se va face după caz:
a) în faţa instanţei penale, când acţiunea civilă i se alătură celei penale;
b) în faţa instanţei competente să judece cererea principală; când acestea i se
alătură şi unele cereri accesorii;
c) în faţa instanţei mai întâi sesizate, în cazul acţiunilor conexe.

Strămutarea

Strămutarea este analizată in general ca o formă de prorogare

judecătorească a competenței, caci instanța la care se strămută pricina, devine
competentă in temeiul hotărârii prin care s-a încuviințat strămutarea.

Strămutarea poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranță

publică.
Bănuiala legitimă:
Bănuiala se consideră legitimă in cazurile in care există îndoiala cu privire la
imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori a
unor conflicte locale. Strămutarea va putea fi ceruta de partea interesata, in orice
stare a pricinii.
Competentă să soluționeze cererea de strămutare este curtea de apel (dacă
instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din
circumscripția ei) sau Înalta Curte de Casație si Justiție (daca se cere strămutarea de
la o curte de apel).
Cererea de strămutare se depune la instanța competenta sa o soluționeze.
Aceasta va fi cea care va trebui sa înștiințeze de îndată instanța de la care se cere
strămutarea despre existenta cererii.

21
 Siguranța publică:
Sunt motive de siguranță publică împrejurări excepționale care creează
presupunerea că judecata la acea instanță ar duce la tulburarea ordinii publice.
Strămutarea va putea fi cerută doar de procurorul de la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație si Justiție. Cererea se va depune la aceasta din urmă.

Procedura:
Indiferent de motivul invocat, procedura urmată pentru strămutare este aceeași:
Instanța care primește cererea de strămutare, la solicitarea celui interesat, poate
dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauțiuni in
cuantum de 1000 lei ( pe care o va plăti acela care cere strămutarea. In cazul in care
strămutarea este respinsă, suma va fi datorată adversarului care a fost vătămat prin
prelungirea procesului). Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă fără
citarea părților, chiar înainte de primul termen de judecată. Încheierea prin care s-a
dispus suspendarea nu se motivează si nu este supusă niciunei căi de atac, si
trebuie comunicată de urgență instanței de la care s-a cerut strămutarea.
Cererea de strămutare se judecă in camera de consiliu, cu citarea părților.
Indiferent ca o admite sau nu, va trebui sa comunice de îndată decizia către instanța
de la care s-a cerut strămutarea.
Hotărârea prin care s-a soluționat cererea de strămutare este definitivă si se dă
fără motivare.
Daca strămutarea este admisă, pricina se trimite de îndată la o instanță de
același grad din circumscripția instanței care a soluționat cererea.
Hotărârea va trebui să arate in ce măsură actele deja îndeplinite de instanța
de la care s-a strămutat pricina urmează a fi păstrate, caci dacă nu arată, vor fi
refăcute toate.
Strămutarea nu poate fi cerută din nou pe aceleași motive. O nouă cerere poate
fi admisă doar dacă motivele invocate acum nu au mai fost valorificate in altă cerere
de strămutare sau dacă motivele existau la momentul introducerii cererii dar nu au
fost cunoscute părților. La fel si in cazul in care motivele au apărut după soluționarea
cererii de strămutare.
Când, din cauza unor împrejurări excepționale, instanța competentă este
împiedicată un timp mai îndelungat sa funcționeze, ICCJ, la cererea părții interesate,
va desemna o altă instanță, de același grad, care să judece procesul. (deci e un
motiv excepțional, diferit de cele prevăzute la art. 140 din NCPC).

22