Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcționează comunicarea și

semnificarea, i.e. relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs[1]. Unitatea fundamentală
semiotică este semnul. Semiotica reprezintă totodată studiul semnelor și codurilor - semne care
sunt utilizate în procesul de producere și interpretare a mesajelor, respectiv codurile care
guvernează utilizarea acestor semne.
Cercetătorul american de origine maghiară Thomas Sebeok definește semiotica drept un proces
de schimb de mesaje de orice tip, împreună cu sistemul de semne sau coduri care se află la baza
acestor mesaje. [2] Semnificația unui mesaj poate fi descifrată doar în măsura în care cel care
receptează mesajul cunoaște codul.[3] Așadar obiectul semioticii este teoria semnificației,
încercând să explice cum anume se construiește aceasta pe baza semnelor și codurilor.[4]
Semiotica are trei ramuri:

 semantica
 sintaxa
 pragmatica
 Definiția lui Saussure[modificare | modificare sursă]
 Conform lui Ferdinand de Saussure, care alături de Charles Sanders Peirce este pionier
al semioticii moderne, „limba este un sistem de semne ce exprimă idei”[5], comparabil cu
alte sisteme omoloage precum codul morse, limbajul surdomuților etc. El denumește prin
termenul semiologie știința care ar putea să studieze sistemele de semne, de la
grecescul semeion. „Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le
guvernează. Deoarece nu există încă, nu putem spune ce anume va fi; totuși are dreptul
la existență și locul ei determinat de la bun început.”[6]
 Definiția lui Peirce[modificare | modificare sursă]
 Ceea ce Charles Sanders Peirce numește semiotică este disciplina care are ca obiect
fenomenele semiozice. În concepția lui Peirce, semioza este o relație triadică între semn,
obiectul său și interpretantul său, astfel încât această relație nu poate fi redusă la relații
diadice[7].
 Clasificarea semnelor a lui Pierce în iconi, indici și simboluri a avut succes prin faptul că
ordona destul de clar și simplu multitudinea imaginilor. Deși se întemeiază pe trei tipuri
diferite de relații posibile între semnificant și obiect sau interpretant, se poate constata că
există semnificanți care s-au constituit prin acțiunea concomitentă a relației de tip iconic și
a celei de tip indicial. Acesta este cazul imaginilor produse cu ajutorul unor dispozitive de
tipul aparatului de fotografiat sau a ecografului.

Semnificantul vizual este o configurație grafică, ce permite o multitudine infinită de
alcătuiri distincte, fiecare dintre acestea fiind identificabilă și recognoscibilă ca atare, pe
baza raportului tip - ocurență, moment al ocurenței.

 Semnele iconice[modificare | modificare sursă]

 Semnele iconice pot fi de două tipuri: figurative și nonfigurative.
 Semnele iconice figurative (iconi naturali) se întâlnesc la primul nivel de semnificare.
Ele reprezintă spațial proprietăți spațiale, trimit la referentul sau semnificantul lor printr-o
relație directă, cu temei obiectiv, de tip indexal sau prin imitarea, cu diferite grade de
acuratețe, a acestui tip de relație. „Citirea” semnelor iconice figurative se învață din
experiența empirică banală sau printr-o inițiere care merge până la studiul unor discipline
științifice.
 Asemănătoare cu semnele iconice figurative, și din această cauză ușor de confundat,
sunt acei semnificanți iconici figurativi, cărora li s-a atașat, mai mult sau mai puțin arbitrar
un semnificat - aceste unități semnificative nu sunt semne, ci simboluri, în accepțiunea pe
 care o dă P. Rocoeur termenului. El spune că există „o regiune a limbajului care se
anunță ca loc al semnificațiilor complexe în care un alt sens imediat.”
 Semnele iconice nefigurative (iconi logici) reprezintă spațial și proprietățile nespațiale.
Ele trimit referentul sau semnificatul lor printr-o relație cu temei obiectiv. „Citirea” lor
presupune de asemenea o inițiere.
 Semnele neiconice pot fi semne plastice și semne vizuale arbitrare.

 Semne plastice[modificare | modificare sursă]

 Semnele plastice reprezintă unități simple care nu sunt niciodată izolate, ci în funcție de
opozițiile paradigmatice și santagmatice la care iau parte. Valorile definite acestor semne
nu sunt definite în prealabil.

 Semne vizuale arbitrare[modificare | modificare sursă]

 Semnele vizuale arbitrare semnifică pe baza unei convenții, semnificantul fiind o simplă
configurație, care nu seamănă și nu trimite la nimic prin sine, ci doar prin regula instituită
și acceptată social. Totuși semnificantul trebuie să aibă o structură individualizabilă, care
să-i confere identitate, respectiv să permită apariția unei relații de genul tip -
ocurență\momentul ocurenței; descifrarea unui asemenea semn este condiționată de
cunoașterea regulii.

 Conotația și denotația[modificare | modificare sursă]

 Semiologul Roland Barthes (1968) și teoreticianul în studii culturale Stuard Hall (1999) au
extins conceptele de semnificant și semnificat pentru a include conotația și denotația.
 Denotația este semnificația directă, specifică și literară pe care o putem obține dintr-un
semn. Ea este o descriere sau o reprezentare a semnificatului.
 Conotația este semnificația invocată de către obiect și arată ce anume simbolizează
obiectul respectiv la nivel individual. Atât denotația cât și conotația sunt folosite în
comunicarea vizuală. O imagine iconică, spre exemplu un portret sau o fotografie este
denotativă - semnificația directă este cea a obiectului reprezentat. Semnificațiile
conotative sunt exploatate mai ales în comunicarea publicitară, unde utilizarea unei
imagini are și o semnificație denotativă, dar mai ales semnificații conotative. Spre
exemplu o mașină de lux are o semnificație denotativă, indicând obiectul în sine, dar și
semnificații conotative - ea poate fi asociată cu luxul, o viață lipsită de griji și o slujbă pe
măsură, haine elegante, stil de viață sofisticat, mâncăruri fine etc.

 Teoria semnificării[modificare | modificare sursă]

 Pare aproape superflu să spunem că scopul procesului de semnificare este acela de a
determina semnificațiile, adică setul de înțelesuri ale unui mesaj. În procesul atribuirii de
semnificații, esențială este identificarea semnificatului (conceptului) pe baza unor indici
oferiți de semnificant, adică de semn. Moriarty (2005) insistă asupra faptului că pentru a
construi semnificația este nevoie de mai mult decât să definim un cuvânt sau să
descifrăm un cod, mai ales în cazul imaginilor vizuale.
 Este vorba de un proces complex în care factorul individual și subiectul are un rol
important, un proces ce se desfășoară în mai multe etape care oferă posibilitatea
personalizării semnificației de către privitor (receptor).