Sunteți pe pagina 1din 14

Identitate nationala vs identitate europeana

Sloganul UE este "Unitate in difersitate"


Dincolo de costurile şi beneficiile sale strict economice, integrarea europeanã reprezintã, în
primul rând acceptarea de cãtre statele candidate a unui sistem de valori definitorii pentru
Uniunea Europeanã. De aceea perspectiva integrãrii ridicã pentru statul respectiv
numeroase întrebãri referitoare la propriile valori, ca parte a identitãţii sale naţionale,
precum şi la compatibilitatea acestora cu cele europene.
Valorile româneşti sunt definite din perspectiva sistemului axiologic reprezentativ pentru
comunitatea naţionalã, în timp ce valorile europene sunt parte a unei identitãţi aflatã în curs
de cristalizare. Problematica raportului dintre valorile europene şi cele româneşti este astfel
abordatã în contextul mai general al raportului dintre identitatea naţionalã şi o posibilã
identitate supranaţionalã.
În perioada postcomunistã, politica României a fost şi continuã sã fie puternic marcatã atât
pe plan intern cât şi pe plan extern de orientarea sa spre Uniunea Europeanã şi de
angajamentul sãu ferm în sensul dobândirii calitãţii de membru cu drepturi depline al
acesteia.
În plus, concluziile raportului au subliniat diversitatea orientãrilor diferitelor categorii ale
populaţiei cu privire la identitatea naţionalã şi europeanã, fiind înregistrate ponderi relativ
egale între cele patru categorii: orientare preponderent naţionalã, preponderent europeanã,
naţional-europeanã şi european naţionalã. Conform aceluiaşi sondaj de opinie, peste 50%
dintre persoanele intervievate au declarat cã sunt foarte mândri de a fi români, peste o
treime s-au declarat "mândri" iar peste 10% au rãspuns cã sunt foarte puţin sau deloc
mândri cã sunt români.
Prin definiţie, valoarea este înţeleasã cel mai adesea ca fiind un ideal.Noţiuni precum
libertatea, solidaritatea sau toleranţa eludeazã prin natura lor orice determinãri concrete. De
aceea sensul atribuit valorilor de cãtre douã persoane sau cel articulat la nivel societal în
funcţie de un context cultural şi politic specific este cel mai adesea diferit.
Orice analizã a problematicii valorilor ar trebui sã înceapã de la distincţia kantianã
clasicã pentru filosofia moralã între "ceea ce este" şi "ceea ce trebuie sã fie". Simplificând,
orice sistem axiologic ascunde în sine o tensiune între formele în care acesta se
concretizeazã în realitate şi un ideal – un standard de apreciere a realitãţii şi o viziune
despre cum aceasta ar trebui sã fie.
Încercând sã descopere o caracteristicã a omului, Eugeniu Speranţia îl definea ca
fiind "o fiinţã cu vocaţia valorii"3. La nivel individual, realitatea este perceputã prin
intermediul unui sistem axiologic propriu, acesta exprimându-se, la rândul sãu, prin
activitatea creatoare care transformã lumea umanã într-o lume a valorilor.
În ceea ce priveşte rolul valorilor în configurarea unui spaţiu cultural, sociologii
grupaţi în jurul Şcolii de la Baden (Heinrich Rickert, Wilhelm Windelband, etc.) au arãtat
cã valorile umane trebuie înţelese ca un fel de repere absolute de care fiecare popor se
aproprie prin intermediul culturii de-a lungul istoriei4. O interpretare diferitã a acestui
raport este exprimatã de filosoful român Petre Andrei care argumenteazã în lucrarea
"Filosofia valorii" cã valorile sunt integrate şi orientate de cãtre culturã5. Indiferent de
perspectiva adoptatã, valorile unei colectivitãţi umane sunt exprimate în patrimoniul

1
cultural care pãstreazã identitatea acesteia şi care o defineşte în raport cu celelalte forme de
asociere umanã.
Cuvântul este primul însemn care ne deosebeşte, iar limba este unul din atributele
de bază ale identităţii naţionale, astfel că în situaţia când în această zonă sensibilă apar
dificultăţi, problema limbii pentru multe societăţi se transformă într-o adevărată chestiune
naţională (cazul Republicii Moldova). Limba este purtătorul natural al gândurilor şi
sentimentelor omului, astfel că este foarte greu să eviţi închisoarea limbii materne. În
viziunea lui Josep R. Llobera, limba reprezintă „hotarul etnic esenţial şi prin aceasta limba
constituie un element de determinare a identităţii naţionale”8. Forţa, potenţialul limbii în
construcţia identităţii naţionale se manifestă nu numai la nivel instrumental, pentru că
în acest caz tot felul de reformatori ar utiliza instrumentul lingvistic, de multe ori, doar în
scopuri egoiste, dar, după cum susţine Llobera, limba se manifestă şi la nivel emoţional9.
Este ceea ce conferă limbii o greutate deosebită ca element de sudură a identităţii
naţionale.
Faptul că suntem o cultură minoră nu înseamnă neapărat inferioritate calitativă,
arată Noica. Cultura noastră are realizări calitativ comparabile cu cele ale culturilor mari.
Tensiunea care face însă drama generaţiei interbelice este dată de faptul că noi nu mai
vrem să fim eternii săteni ai istoriei. Această concepţie exprimă de fapt conflictul dintre
eternitate şi istorie, prezent în toată spiritualitatea românească. Dacă “învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ilustrează victoria eternităţii în spiritualitatea
românească a secolului al XVI-lea, în secolul al XX-lea, neamul şi cultura românească tind
spre istorie, spre actualizare şi spre ieşirea din eternitate” – afirma Constantin Noica.
Cioran dă o replică foarte aspră eternităţii româneşti, spunând că România
trebuie să câştige gustul devenirii, deoarece “lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu,
istoria este, însă, una a omului”. Aceasta trebuie transformată într-o adevărată misiune
a românilor, devenind o veritabilă “doctrină de mântuire”. Cioran vede însă la români o
superioritate faţă de celelalte ţări mici, datorită lucidităţii faţă de condiţia ei şi faptului că
are o conştiinţă nemulţumită. Subliniază însă că “atâta luciditate este un titlu de glorie,
dacă alcătuieşte un stadiu şi este o ruşine ca permanenţă sau fundătură” - atrăgând astfel
atenţia asupra pasivismului românilor.
Dintre expresiile autohtone, cea mai revelatoare este “n-a fost să fie” - apreciază
Emil Cioran, ceea ce ilustrează proverbialul fatalism românesc, constatat şi de Drăghicescu
în a sa Psihologie a poporului român.
Un alt reprezentant al acestei generaţii, Mircea Vulcănescu, considera naţiunea ca
o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sângelui, a datinilor şi a soartei,
menită să exprime în felul ei particular valorile universale.
În aceeaşi ordine de idei, Blaga susţine că ieşirea din eternitate nu trebuie realizată
prin negarea acesteia, prin negarea culturii noastre populare, ci este suficientă sublimarea
şi monumentalizarea valorilor noastre anonime pentru a atinge creaţii care să se impună.
Gândurile scriitorilor interbelici privitoare la spiritualitatea românească pornesc
de la problema conflictului dintre eternitate şi istorie, alegând în general o opţiune de
mijloc. Fără să negăm rădăcinile, cultura noastră populară, trebuie să avem însă în faţă
evoluţia, ceea ce înseamnă “coborârea din eternitate în istorie” - cum ar spune Noica.
La nivel abstract, românii se simt în primul rând patrioţi. În acest sens, Septimiu
Chelcea desprinde din anchetele sale, ca prime trei calităţi autoatribuite de către români:
ospitalitatea, hărnicia şi omenia.

2
Ţările Române din vechiul regim premodern oferă imaginea unui spaţiu al ruralităţii,
oralităţii şi ignoranţei faţă de nou şi diferit, una dintre acele - conform lui Pierre Chaunu-
„societăţi cu viteze de modernizare diferite”. Până în secolul al XIX-lea în Ţările Române
au lipsit universităţile şi cercetătorii iar în şcolile domneşti din secolele XVII-XVIII
informaţia ştiinţifică pătrunde greu şi defazat faţă de mediul ştiinţific occidental. Spiritul
ştiinţific nu s-a bucurat de un „sol nutritiv”, promotorii săi sunt mai degrabă diletanţi şi
compilatori iar activitatea ştiinţifică are un caracter de informare. În ceea ce priveşte
procesul de „instituţionalizare” a ideii, acesta este afectat de decalajul temporal care face
ca o teorie ştiinţifică vehiculată în spaţiul romănesc să fie deja depăşită în Occident. ”În
Principate, nu capacitatea de a distinge adevărul de fals sporeşte, ci obsesia de a fi tot mai
sincronizate cu Occidentul considerat civilizat. Trecerea de la o teorie la alta se face fără
discuţie critică, fără dezbatere, fără opoziţie: de la o teorie la alta se trece prin aruncarea
la coş a teoriei precedente25”. Această absenţă a dialogului ideilor a dus la inexistenţa
unui spaţiu public „în măsura în care orice tentativă de raţionalizare a legăturii sociale era
subminată de a n o m i e, de lipsa de eficienţă politică şi de credibilitate socială a
normelor, cât şi de euthinofobie, de frica de responsabilitate faţă de binele comun, dublată
de refugiul într-un individualism anarhic şi rural26”
Din a doua jumătate a secolului al-XIX-lea România a intrat într-un proces de
modernizare la toate nivelurile care a generat un lung şir de dileme şi dezbateri între
tradiţionalişti şi modernişti. Titu Maiorescu critica modernizarea forţată a României, lipsa
unui fond, a „înrădăcinării organice” singura în măsură să ofere adevărata creativitate şi
originalitate. Eugen Lovinescu la rândul său în anii ’20 ai sec.XX ,răspundea curentelor
tradiţionaliste prin susţinerea unei necesare sincronizări cu modernitatea occidentală.
Soluţia lui Emil Cioran( unul dintre scriitorii români acceptaţi şi cunoscuţi de Europa) a
fost una spectaculoasă şi radicală, „schimbarea la faţă a României” prin ruperea violentă
de trecut şi tradiţie şi o modernizare forţată, fără rest.
Totalitatismul comunist a susţinut o nouă viziune a modernizării României, o
”modernizare” din nefericire trăită pe viu şi care a întors România după părerea lui Sorin
Alexandrescu27 la nivelul unui stat medieval din punctul de vedere al mentalităţii
politice.. Utopia construcţiei unei Romănii noi prin industrializare masivă nu a însemnat
decât o nouă modernizare „prin aruncare la coş”:România îşi construieşte o colosală
industrie anacronică într-o vreme în care Occidentul experimentează noi forme de
tehnologie.
2. Pământul şi despărţirea de el
Desprinderea de pământ, controlul naturii şi planificarea viitorului au început pentru
occidental la sfârşitul Evului mediu când toţi oamenii sunt definitiv liberi în Franţa,
Anglia, Ţările de Jos, nordul Italiei, nu întâmplător cele mai dezvoltate zone ale Europei.
Doctrinele protestante influente din secolul al XVI-lea susţinând natura căzută a omului
îi oferă acestuia soluţia redempţiunii prin iniţiativă individuală, muncă, obţinerea de
profit şi neacceptarea altei autorităţi în afara legii. Euthinofobia, frica de responsabilitate
specifică vechiului mod de viaţă agricol, autarhic este înlocuită de virtutea civică a
datoriei faţă de comunitate, virtute specifică practicantului de comerţ. Dacă în vechea
ordine medievală, austeră şi moralizatoare, activităţile comerciale şi financiare erau
acceptate ca un rău necesar, din secolele XVI-XVII aceste activităţi devin manifestări ale
libertăţii individuale şi determină un început de siguranţă şi confort specifice omului

3
modern.
Mai mult decât atât, un drept de care astăzi beneficiază cetăţeanul european, libertatea
muncii şi stabilirea nestingherită în spaţiul Uniunii a început să fie obţinut din 1705 când
în Anglia printr-o hotărâre judecătorească Mayor of Winton vs Wilks se stabilea că „orice
om are dreptul de a munci, pentru alţii sau pentru sine, acolo unde i se pare mai nimerit şi
că nimeni nu este îndreptăţit să-l împiedice să-şi caute de lucru sau să deschidă un comerţ
acolo unde pofteşte29.”
În Ţările Române situaţia este cu totul alta, deşi ţăranii îşi obţin libertatea personală
încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Situaţia lor continuă să fie dificilă până la
începutul secolulului XX, confruntaţi fiind cu lipsa pământului şi cu constrângerea legală,
prin sistemul învoielilor de a munci pentru proprietarii funciari. Lumea satului românesc
va păstra timp îndelungat o mentalitate conservatoare şi patriarhală în care se amestecă
paradoxal (şi asta se observă în relatările călătorilor străini) toleranţa şi ospitalitatea cu o
nedisimulată xenofobie. Regimul comunist, prin centralizarea şi colectivizarea primitive
pe care le-a promovat, prin anihilarea proprietăţii private, a distrus nu numai identitatea
satului romănesc, ci şi echilibrul de ansamblu al unei economii care în 1938 atinsese
parametrii de producţie comparabili cu ai statelor dezvoltate din Europa.
3.Reprezentarea şi autocraţia- între Rule of law şi no law’s land
Înainte de toate, Occidentul a fost cel mai mare legislator al lumii.Limba unică
occidentală, adoptată astăzi de Uniunea Europeană, este limbajul juridic.A fi filooccidental
nu înseamnă să cunoşti şi să practici cultura occidentală, ci să fii un iubitor al
dreptului , un amator de norme[…] Manifestarea, nu numai cea mai occidentală, dar şi
singura legitimă, a patriotismului este, aşa cum observa deja Montesquieu(Esprit de
lois,IV), iubirea faţă de legile patriei.Altfel spus o patrie merită iubită atâta vreme cât se
întemeiază în drept.În Occident, patriotismul nu poate fi, după formula lui Habermas,
decât constituţional.Orice altă formă de patriotism, şi Europa apuseană a cunoscut
destule, este nu numai iraţională, ci şi iresponsabilă31”. Încrederea faţă de lege şi faţă de o
autoritate impersonală care să legifereze şi să reprezinte comunitatea au apărut în
Occident în secolul al XVII-lea pe fondul unei „suspiciuni etice fundamentale faţă de
natura umană32”. Neputând avea încredere absolută în om ca persoană particulară, fie el
şi încoronat „din mila lui Dumnezeu”, omul occidental pretinde să fie guvernat de o
instanţă impersonală ,legea şi îşi delegă puterea şi responsabilitatea care derivă din ea
unor instituţii reprezentative.
Democraţiei reprezentative occidentale şi principiului ei fondator, rule of law ,le
corespund în Europa de răsărit şi în Ţările Române pentru durate lungi autocraţia şi
anomia. Reflectând asupra impresiilor lăsate de călătorii străini în legătură cu vechiul
regim politic românesc, politologul Cristian Preda33 notează:”Ceea ce caracterizează
înainte de toate guvernarea românilor, în viziunea călătorilor străini, este absenţa legii, în
dublul sens al acestei expresii. În primul rând la români nu există legi scrise, motiv pentru
care domnul îşi urmează bunul plac şi cârmuieşte după o cutumă autoritară. În al doilea
rând, legea e absentă deoarece românii nu ascultă de vreo normă, ei <<nu sunt supuşi
nici unei reguli>>”. Cu riscul de a fi prea critici dar cu speranţa că diagnosticarea corectă
e un prim pas spre vindecare vom afirma că “maladia” fundamentală a vieţii politice
trecute şi actuale din România este inexistenţa unui veritabil spirit al legilor spre care să
se îndrepte respectul societăţii. Lipsa de respect faţă de lege se întâlneşte atât la
nivelurile superioare, oculte, ale instituţiilor statului unde- sfidând separarea puterilor -

4
politicul se amestecă frecvent în problemele justiţiei cât şi la nivelul intermediar al
puterii locale unde atitudinea unor edili aduce aminte de chiverniseala ispravnicilor
fanarioţi.
În lucrarea Bizanţ contra Bizanţ istoricul Daniel Barbu, analizând Vechiul regim din
Ţările Române în secolele XVII-XVIII- din perspectiva raporturilor dintre puterea
politică, lege şi popor, identifică o serie de principii, ritualuri şi comportamente ce pot
fi considerate recurente în societatea actuală. Regăsim astăzi din nefericire acceaşi
lipsă de fermitate în aplicarea legii care în trecut lua forma iertării.Un fragment din
Letopiseţul cantacuzinesc reflectă fidel acest viciu al societăţii româneşti:
Sultanul Mehmet împăratul iar au dat domnia lu Constandin vodă Şerban…Iar
Constandin vodă au mers la Târgovişte.Şi iar au arătat milă mare asupra creştinilor şi
celor greşiţi.Şi iar i-au iertat de toate vinele lor, numai să se aşeze şi să meargă cineş la
moşia sa34.
Virtute creştină, iertarea, devine viciu atunci când se transformă într-un “principiu
ordonator al raporturilor de putere şi o tehnologie de regenerare a elitelor politice pentru
că orice faptă, oricât de gravă şi repetată, nu atrage după sine excluderea din viaţa
publică, nu compromite irevocabil, nu închide accesul la responsabilităţi şi
dregătorii32”. Este frapantă asemănarea cu practici din viaţa politică a ultimului
deceniu unde întâlnim acceaşi lipsă de asumare a responsabilităţii, unde acceptarea
greşelii, a vinovăţiei, sub forma demisiei, a retragerii, lipseşte. Iertarea, practicată
astăzi sub forma schimbării din funcţie a celui care a greşit este cred, automat
exclusă într-un stat de drept iar pedeapsa ar trebui “să nu caute la faţa
omului”(Deuteronom 1, 17).
Făcută pentru a fi impersonală, legea a fost şi continuă să fie la români “lex
animata35,” lege însufleţită, lege care se confunda cu voia domnului sau cu interesele
diverselor clase politice care deţin puterea. Legea personalizată face ca puterea celor
care o aplică să acţioneze iraţional, imprevizibil şi temporar : ”fiecare nouă domnie
anulează trecutul funcţionarului public şi regenerează ţara prin iertare.36”Consider că
instabilitatea puterii în Vechiul regim românesc este strâns legată de lipsa de continuitate
a unor legi impersonale, care să supravieţuiască puterii arbitrare a statului(“ce i-au părut
lui ori bine, ori rău, aceia au fost lege”- este vorba despre domnitorul Constantin
Brâncoveanu-în Anonimul brâncovenesc).
Instaurarea comunismului ca regim politic radical diferit de cel democratic al
perioadei 1866-1945 a distrus coerenţa acumulărilor legislative din epoca precedentă şi a
impus un tip de autocratism pentru care legea era făcută să susţină şi să legitimeze
acţiunile discreţionare ale puterii.
Cele mai vechi valori care fundamentează Uniunea Europeană-democraţie, libertate,
egalitate, demnitate, stat de drept- n-ar fi putut exista fără limitarea arbitrariului şi
instituirea reprezentării politice. Democraţia reprezentativă rămâne până astăzi, în ciuda
criticilor, singurul regim politic capabil să garanteze cetăţenilor demnitatea personală, o
maximalizare a libertăţilor lor, egalitatea în faţa legii şi suveranitatea acestei exprimată
prin statul de drept. ”Pentru a lămuri în ce ritm şi cu ce consecinţe s-au format drepturile
în sânul statelor dezvoltate care au fuzionat astăzi în Uniunea Europeană, un ghid extrem
de practic îl oferă modelul explicativ al lui Terrence H.Marshall:” odată consolidate, în
pragul epocii moderne, naţiunile politice ale Europei apusene au asigurat pentru membrii
lor un regim de garantare a libertăţilor civile privitoare la statutul persoanei şi al

5
proprietăţii; prin extinderea treptată a dreptului de vot, aceste libertăţi publice s-au
transformat în drepturi politice democratice; numai după ce toate aceste etape au fost
parcurse, drepturile şi libertăţile civile şi politice au dat naştere unui regim de solidaritate
socială, întemeiat pe exigenţele justiţiei distributive”38.
Acest model de dezvoltare s-a aplicat în Principatele Române începând cu sfârşitul
secolului al-XVIII-lea şi începutul secolului al-XIX-lea perioadă în care Principatele
române se deschid spre Occident, elita politică îşi trimite copiii la studii în marile capitale
europene, economia principatelor se dezvoltă în libertate, limba română modernă prinde
contur şi germinează ideologiile politice moderne. România se găseşte în aceşti ani într-o
situaţie comparabilă cu cea de la 1848: atunci s-a încercat ruperea de vechiul regim
românesc, atemporal astăzi încercăm să depăşim mentalităţile şi reflexele totalitare
formate de cei 50 de ani de comunism. La 1848 Nicolae Bălcescu spunea: „să ne apucăm
să ne construim o ţară”, astăzi Catherine Durandin, o cunoscătoare a României moderne
susţine:”în România revoluţia de la 1848 nu e terminată nici astăzi39.” Cauza? Proiectul
de modernizare care a început la 1848 şi s-a derulat cu rapiditate, „arzând etapele” ca să
folosim expresia unor critici ai modernizării României, a fost deturnat violent la mijlocul
secolului XX înspre lumina de la răsărit.
Perioada 1848-1948 la sfârşitul lui 1947 era îndepărtat regele constituţional al
României) a însemnat „prima intrare în Europa”: între 1856-1859 statutul politic al
României era discutat la nivel european ca şi astăzi, din 1866 Romănia avea un principe
dintr-o familie occidentală şi o constituţie surprinzător de liberală, economia de piaţă s-a
dezvoltat, libertăţile cetăţeneşti au proliferat, a aparut o elită culturală de nivel european.
A urmat căderea cortinei de fier şi ieşirea forţată a României din t i m p u l său de
dezvoltare.50 de ani România a fost mai aproape de lumea a treia, de Phenian, Beijing
sau Havana, departe de Europa şi de valorile ei. Astăzi România resimte sechelele unui
”stat-providenţă ce a căzut strivit între mărimea ambiţiilor şi precaritatea resurselor, stat
pe care se străduieşte să îl deconstruiască în numele libertăţii economice. Îi rămâne însă
de realizat ceea ce Occidentul a dus la bun sfârşit cu multe veacuri în urmă: piaţa,
democraţia, liberalismul şi creanţele sociale nu pot fi guvernate satisfăcător decât de legi
ce trebuie sustrase arbitrariului oamenilor. În ciuda integrării europene, înapoierea
istorică a Europei de est va dura atâta timp cât va fi citită numai în cheie economică40.”
Cum îşi reprezintă românii de astăzi Europa? Care este raportul dorit între România
şi Occident? În ce mod este percepută integrarea europeană a României? Aceste întrebări
provoacă dileme, contradicţii, complexe şi entuziasme ale căror surse vom încerca să le
identificăm. După căderea comunismului, ieşirea tot mai multor români din „nişa”
spaţială şi mentală impusă a atenuat din spaima şi complexele cu care se raportaseră până
atunci la „străinătate”.Apartenenţa geografică a României la spaţiul european este de la
sine înţeleasă dar, din punct de vedere al decalajului de dezvoltare ,butada „suntem cu
50(sau 100) de ani în urma Occidentului” continuă să fie actuală. Sunt admirate şi dorite
în special valorile materiale(„nivelul de trai”) şi mai puţin valorile spirituale, atitudine
explicabilă pentru o societate privată lung timp de nevoi elementare.
Curentele tradiţionaliste şi naţionaliste ale secolului XX au promovat imaginea unei
Românii morale, pure ,spiritualizate o Românie ce trebuia realizată printr-o forţată
„schimbare la faţă”. Omul obişnuit din România actuală, cel care are discernămantul
normalităţii, al libertăţii şi al intereselor sale are mai puţină nevoie de o Europă agitată şi
eroică cât de o ţară liberă, democratică, civilizată , organizată şi prosperă.”

6
Lumea rurală românească rămâne spaţiul cel mai greu de dislocat şi mobilizat în
vederea schimbărilor necesare integrării. Nostalgia faţă de o posibilă distrugere a
autenticităţii româneşti prin globalizarea care duce la dispariţia satului este una
contraproductivă întrucât cei 50 de ani de regim comunist au distrus în cea mai mare
parte a României structurile şi solidarităţile tradiţionale, precum şi baza economică a
satului, mica proprietate. Zonele în care tradiţiile şi autenticul s-au mai păstrat sunt
insulare şi periferice, în rest predominând cenuşiul unei lumi proletarizate şi
dezrădăcinate. Într-o Uniune Europeană în care doar 8% din populaţia activă lucrează în
agricultură, România trebuie să realizeze schimbări majore de politici agricole ce vor
descumpăni acel procent de populaţie rurală tributar agriculturii tradiţionale.
O categorie socială a cărei extindere este sincronă cu direcţiile de dezvoltare ale
economiei UE este clasa mijlocie, mica burghezie urbană şi rurală, o clasă socială încă
restrânsă în societatea românească.:”Clasa mijlocie singură poate asigura un echilibru al
corpului social, moderaţie, toleranţă, compromis şi poate consolida procedurile
democratice.O societate fisurată, cu mari inegalităţi sociale, nu constituie terenul prielnic
pentru o evoluţie democratică47”. O formulă la modă în Occident care are în spate secole
de civlizaţie şi perseverenţă spune că „Dumnezeu se ascunde în detalii”.Aceste detalii
educate în timp şi care dau măsura valorilor europene atât economice cât şi de civilizaţie
sunt: concurenţa, iniţiativa, munca organizată, spirit de întreprindere, investiţie, risc, nivel
de civilizaţie, forme incipiente de capitalizare. Toate acestea presupun un specific de
mentalitate: respectul contractelor şi angajamentelor, legalitatea, punctualitatea, precizia,
respingerea improvizaţiei.
Valorile UE derivă dintr-o valoare centrală, fundamentală: libertatea.
În spiritul unei recentrări pozitive şi
deschise proiectul UE susţine descentralizarea, autonomia, libera circulaţie, cunoaşterea
şi înţelegerea diversităţii etnice, religioase, culturale şi last but not least toleranţa:
”Descentrarea nu înseamnă pierderea centrării, ci reaşezarea în sistemul de limite primite
cu un spor de toleranţă faţă de celelate centrări şi cu gândul că propria ta centrare nu e
până la urmă decât rodul unui hazard(<<s-ar fi putut şi altfel>>)56”.
Fiind unul dintre statele europene puternic ruralizate şi tradiţionale România prezintă
toate datele unei posibile sensibilităţi faţă de pierderea specificului naţional.
Andrei Pleşu ce
dau un fel de legitimitate metafizică uniunii ce devine astfel c o m u n i u n e: „ Nu te
naşti întâmplător într-o anumită naţiune : există o marcă destinală în această
împrejurare(…). Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi
clipă de clipă. Naţiunile sunt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este sarea
pământului. De aceea, o anumită demagogie comunitară şi o proastă înţelegere a
globalizării încercând să anticipeze o umanitate vagă, incoloră, stereotipă merg, de fapt,
împotriva evidenţelor şi împotriva bunului simţ. Problema nu este a abandona sau a eluda
tema naţiunilor, ci a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX lea, fără idolatrie,
fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii
naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii şi nu pe acela al
unei triviale competiţii tribale. Pentru ca demonii care dormitează în sufletul tensionat al
fiecărui popor să nu iasă la iveală, îngerii naţiunilor trebuie aduşi sub controlul unui
principiu mai înalt decât ei. Altfel spus, nu-ţi vei onora cum se cuvine identitatea
naţională dacă nu vei lucra în numele unor v a l o r i s i t u a t e d e a s u p r a „l o c a l u

7
l u i”, a i d i o m a t i c u l u i, a e t n i c i t ă ţ i i primare. A sluji, halucinat, îngerul
naţiunii e o erezie nefastă. A sluji cu el, d u h u l c o m u n i t a r e calea legitimă, calea
cu adevărat îngerească…63”
63 Andrei Pleşu, Despre îngeri, 2003, Humanitas, pag.170
III. A fi european
Cercetãtorii au consacrat numeroase analize identitãţilor multiple pe care le
dobândeşte un individ pe parcursul vieţii sale: în cadrul familiei, în cadrul grupului de
apartenenţã sau în mediul profesional. În ceea ce priveşte relaţia dintre individ şi
comunitatea politicã, aceasta a fost conceptualizatã cel mai adesea sub aspectul identitãţii
naţionale. Evoluţia recentã a Uniunii Europene a ridicat însã şi problema posibilitãţii
aşanumitei
"identitãţi post-naţionale", identitatea europeanã.
Uniunea Europeanã îşi are originea în tratatele de cooperare economicã încheiate de
cele şase state fondatoare. Evoluţia acestei organizaţii a însemnat extinderea treptatã a
domeniilor de cooperare dintre statele membre, concomitent cu creşterea numãrului
acestora. Astfel, transferul de competenţe de la nivel naţional înspre instituţiile comunitare
a cuprins din ce în ce mai multe dimensiuni ale domeniului economic, ajungându-se pânã la
includerea şi a altor domenii precum domeniul politic, social şi cultural. Însuşi cadrul
instituţional al construcţiei europene a evoluat de la primele instituţii – Comunitatea
Europeanã a Cãrbunelui şi Oţelului, EURATOM şi Comunitatea Economicã Europeanã –
la instituirea Uniunii Europene şi, în cea mai recentã etapã, la unificarea acestora prin
intermediul Tratatului de Instituire a Unei Constituţii pentru Europa.
Una
dintre cele mai celebre interpretãri date identitãţii naţionale este cea oferitã de cãtre
cercetãtorul englez Benedict Anderson, care defineşte naţiunea ca pe o „comunitate politică
imaginată”, arătând că, deşi este imposibil ca toţi membrii unei naţiuni să aibă contacte
directe între ei, totuşi „în mintea tuturor trăieşte imaginea comuniunii lor”17. Sensul acestei
afirmaţii nu este acela de a contesta existenţa identitãţii naţionale ci de a sublinia rolul
important al mecanismelor psihologice individuale şi al raporturilor sociale în configurarea
acesteia. Extinzând aceastã ipotezã, putem observa ca la nivel individual, identitatea
naţionalã se articuleazã prin modul în care legãturile sociale care îi unesc pe membrii
aceleiaşi naţiuni sunt interiorizate sub forma adoptãrii unui set de valori, culturale şi
morale.
cercetătorul francez Ernest Renan arată că ideea de naţiune
include în sine două dimensiuni temporale: trecutul, căruia îi corespunde în plan axiologic
o „moştenire spirituală comună”, cealaltă fiind prezentul, adică „consimţământul actual,
dorinţa de a trãi împreunã, voinţa de a perpetua valoarea moştenirii primite”18. Într-o
formulă sintetică, naţiunea constituie astfel „un plebiscit al tuturor zilelor”19, fiind o
expresie a adeziunii manifestată de indivizii ce o compun. Naţiunea este fondată astfel pe
consimţământul liber al indivizilor care îşi manifestă voinţa de a trăi împreună în cadrul
unei comunităţi politice. În aceastã interpretare, acesta este elementul definitoriu pentru o
naţiune, iar celelalte elemente, precum rasa, limba, religia sau proximitatea geografică nu
constituie decât elemente de ordin secundar. Această conceptualizare a naţiunii în sens
modern schimbă radical raportul dintre comunitatea politică şi individ, acesta din urmă
fiind considerat ca unitatea ireductibilă a naţiunii. Predeterminãrile lasã loc conştiinţei unei
apartenenţe care trebuie reafirmatã mereu.

8
Prin comparaţie, sensul etnocultural al naţiunii este considerat a fi de inspiraţie
germană, elementele sale constitutive fiind fundamentate în special în romantismul de secol
al XIX-lea, pentru care istoria, limba şi descendenţa comună reprezentau elementele
esenţiale. Astfel, naţiunea este conceptualizată ca fiind o comunitate dezvoltată organic, ale
cărei rădăcini pătrund adânc în istorie20.
În cadrul conceptual oferit de aceste două mari paradigme, opinia cercetătorului
american Tom Gallagher potrivit căreia în spaţiul românesc a prevalat şi continuă să se
impună o concepţie a naţiunii văzută mai degrabă sub aspectul său etnic, care accentuează
descendenţa comună decât una civică, „bazată pe aderenţa la legi şi instituţii comune”23, ar
apropia acest caz mai mult de perspectiva germană decât de cea franceză.
În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, discursul despre naţiune a
însemnat de cele mai multe ori raportarea la lumea rurală, considerată a fi matricea
originară a naţiunii române şi păstrătoare a tradiţiilor şi a valorilor sale fundamentale, la
religia ortodoxă ca esenţă a spiritualităţii româneşti sau la o istorie pusă sub semnul eroismului
şi al sacrificiului. În plus, definirea specificului naţional a însemnat uneori
respingerea regimului democratic, considerat a fi un factor de fãrâmiţare a solidaritãţilor
tradiţionale, echivalat cu pericolul facţionalizãrii spectrului politic.
Raportarea la începuturile României Mari a transformat dubla sa origine dacoromană
într-unul dintre miturile fondatoare ale naţiunii, interpretările diferite ale
rădăcinilor sale istorice legitimând în fond două atitudini: evidenţierea moştenirii romane a
fost asociată de obicei cu deschiderea către civilizaţia occidentală, în timp ce originea
dacică a legitimat mai degrabă o orientare autohtonistă, de repliere asupra propriilor valori.
În perioada regimului comunist se pot distinge două perioade: în perioada de
început a fost oferită o interpretarea a istoriei României prin prisma viziunii sovietice,
aceasta fiind urmată de o întoarcere spre valorile naţionale, ceea ce a însemnat o reabilitare
selectivă a unor mari personalităţi ale trecutului precum şi dezvoltarea ideii superiorităţii
culturii româneşti, constituindu-se astfel un curent cunoscut sub numele de protocronism.
Ideii unei naţiuni definită în sens civic, comunismul i-a opus o ideologie a subordonării
absolute a individului faţă de comunitate, ideologie care a marcat profund cultura politică
românească şi, din perspectiva obiectului acestei lucrări, modul în care indivizii au
imaginat comunitatea politică.
Sub aspectul continuităţii ideii naţionale în discursul legitimator românesc, Lucian
Boia observă că, în timp ce naţionalismul secolului al XIX-lea avea o pronunţată
dimensiune europeană, naţionalismul promovat în perioada conducerii comuniste poartă "o
amprentă pur autohtonă24". Dacă în secolul al XIX-lea îndepărtarea de Europa de Est era
însoţită de apropierea de modelul occidental, mitul naţional comunist accentua
independenţa politică şi istorică a României. Contrastul dintre calităţile şi virtuţile
românilor şi efectele negative ale intervenţiilor externe a constituit de altfel una din temele
centrale ale discursului istoric comunist. Independenţa României dobândea prin urmare
puternice accente izolaţioniste: neajunsurile societăţii româneşti erau puse aproape
întotdeauna pe seama "celorlalţi". Astfel, miturile unităţii şi continuităţii vor marca o istorie
focalizată pe relevarea unităţii spaţiului românesc de-a lungul vremurilor sub conducerea
unei lungi serii de eroi naţionali (regi daci, voievozi ai Evului Mediu, etc. ) în care se
înscria şi Ceauşescu, în ipostaza de creator al unei Românii noi.
Întoarcerea spre istorie, spre literatura naţională sau valorizarea miturilor nu
constituie elemente specifice doar cazului românesc. Aşa cum arată Anne-Marie Thiesse

9
ele intră, alături de nenumărate alte elemente în patrimoniul simbolic al oricărei naţiuni,
formarea identităţii naţionale însemnând în fond „determinarea patrimoniului fiecărei
naţiuni şi difuzarea cultului său”25. Aşadar, modul în care indivizii îşi reprezintă
comunitatea politică se sprijină incontestabil pe o mitologie.
Analizând formarea
identităţilor naţionale, D. Miller observă că, din această perspectivă, miturile îndeplinesc
cel puţin două funcţii: pe de o parte ele fundamentează puternic comunitatea naţională în
istorie, şi, pe de altă parte, au „un rol moralizator”26, întrucât ele prezintă virtuţile
extraordinare ale ascendenţilor şi îi încurajează pe urmaşii acestora să le repete. Astfel,
dihotomia fundamentală nu ar fi aceea între istoria „reală” sau „adevărată” şi istoria
„falsă”, „mitică”, ci aceea între o identitate naţională impusă prin îndoctrinare şi forţă şi o
identitate naţională care se naşte din „dezbateri şi discuţii deschise la care oricine este un
potenţial contributor”27. În cazul românesc, apelul la miturile naţionale a constituit o
constantă a vieţii politice, nu numai în perioada de dobândire a independenţei, ci şi în
timpul regimului comunist şi în perioada postcomunistă. Reflecţia asupra identităţii
naţionale a ocupat în general o poziţie marginală şi începuturile sale timide nu au avut un
ecou prea însemnat. Identitatea naţională pare a fi astfel mai mult impusă de circumstanţe
şi acceptată implicit de către individ, fără a constitui rodul unei deliberări. În aceste
condiţii, modul de autodefinire a românilor în raport cu comunitatea europeanã reprezintã o
problemã de reconceptualizare la nivel colectiv a raporturilor dintre individ şi comunitate,
implicând şi ipostaza sa naţionalã.
Existenţa identitãţii europene a fãcut obiectul a numeroase contestãri, care au pus la
îndoialã capacitatea construcţiei europene de a crea un sentiment al apartenenţei care sã
depãşeascã limitele statului-naţiune clasic.
Astfel, într-o lucrare dedicatã analizei actelor
normative cu caracter constituţional existente la nivelul Uniunii Europene, cercetãtorul
englez Sionaidh Douglas-Scott observã existenţa unei rupturi între aspectele juridice,
instituţionale şi economice ale funcţionãrii Uniunii Europene şi identificarea pe care
indivizii o resimt faţã de aceste structuri formale. El argumenteazã cã la nivel european nu
existã un demos în sensul de "indivizi care împãrtãşesc o identitate şi o loialitate colective,
constitute pe baza limbajului, istoriei şi etnicitãţii28". Inexistenţa acestei colectivitãţi
justificã, în opinia cercetãtorului, inutilitatea tentativelor de schiţare a unei identitãţi
europene. Un obstacol important care împiedicã constituirea acestei identitãţi este, din acest
punct de vedere, inexistenţa unui spaţiu public unificat la nivel european care sã permitã
dezbaterile libere de idei, sã încurajeze comunicarea şi deschiderea culturalã. Spaţiul public
continuã sã fie astfel scindat în funcţie de limitele naţionale, iar aceastã caracteristicã a sa
contribuie în mare mãsurã la împiedicarea formãrii unui sens al comunitãţii.
Posibilitatea cristalizãrii unei identitãţi europene centrate pe participarea cetãţenilor
la activitatea Uniunii a fost semnalatã de cãtre Jűrgen Habermas prin formula "patriotism
constituţional european", acesta arãtând cã "spre deosebire de varianta americanã, un
patriotism constituţional european va trebui sã se nascã din diferitele interpretãri ale
aceloraşi drepturi universale care sunt marcate de contextul diferitelor istorii naţionale"29.
Aceastã ipotezã trebuie însã nuanţatã prin evidenţierea rolului pe care patrimoniul cultural
european îl joacã în articularea unui patriotism fondat nu numai pe ataşamentul raţional faţã
de principiile democratice universale ci şi pe recunoaşterea unitãţii spirituale a spaţiului
european.

10
Raportarea individului la colectivitate trebuie sã cuprindã şi posibilitatea exprimãrii
propriei sale viziuni asupra Binelui comun şi a mijloacelor de atingere a acestuia. Tratatul
de instituire a unei Constituţii pentru Europa include între drepturile fundamentale ale
omului pe care Uniunea Europeanã se angajeazã sã le protejeze libertatea de exprimare şi
de informare a indivizilor. Este consolidatã astfel participarea cetãţenilor la dezbaterile
privind problemele de interes public cu privire la un proiect care se naşte din dialogul viu al
ideilor. Libertatea de întrunire paşnicã şi libertatea de asociere sub toate formele sale
permit articularea intereselor particulare în vederea conjugãrii eforturilor pentru împlinirea
lor în condiţiile pluralismului.
Uniunea Europeanã propune astfel o filosofie a omului radical diferitã de optica
regimurilor totalitare, fie ele de stânga sau de dreapta, care au marcat secolul XX.
O altã consecinţa care decurge din adoptarea de cãtre Uniunea Europeanã a
valorilor umanismului este credinţa în perfectibilitatea nelimitatã a fiinţei umane.
În ceea ce priveşte România, perioada regimului comunista modificat radical nu
numai structurile economice şi politice ale societãţii româneşti ci şi resorturile sale
culturale profunde. Având ambiţia edificării unui om în întregime nou, sistemul comunist
şi-a subordonat totalitatea aspectelor vieţii sociale, transformându-le în conformitate cu
standardele sale.
Asupra oamenilor se pot exercita nenumărate feluri de presiuni la nivelul fizic, însă
în momentul în care un regim politic reuşeşte să mutileze nivelul cultural al fiinţei umane,
acţiunea sa este cu atât mai distructivă cu cât aceste modificări sunt de lungă durata iar
efectele lor se fac simţite de-a lungul generaţiilor. În cazul comunist, toate ramurile
activităţii creatoare au dobândit un fundament metodologic şi filosofic marxist-leninst,
fiind subordonate comenzilor directe ale partidului. Ca răspuns, societatea a dezvoltat o
viziune schizofrenică34 , o conştiinţă scindată a celui care realizează prăpastia dintre mit şi
realitate dar nu o poate recunoaşte în mod deschis.
Cultura se edifică în timp şi de aceea orice modificare are consecinţe profunde şi, la
limită, ireversibile, deoarece este integrată într-o formă sau alta în ansamblul sistemului
axiologic al fiecărei societăţi. Spre exemplu, elemente ale unei societăţi în general pasive în
domeniul politic pot fi recognoscibile şi după trecerea câtorva decenii de la dispariţia
sistemului care a favorizat respectiva atitudine. În cazul regimului comunist, subordonarea
completă a societăţii faţă de stat dublată de utilizarea mijloacelor represive a eliminat orice
formă de participare politică, încurajând pasivitatea.
Înlãturarea regimului comunist a reprezentat pentru România adoptarea unui sistem
legislativ şi instituţional diferit, care a consacrat principiile democratice. Constituţia din
1991 şi forma sa revizuitã în octombrie 2003 au postulat demnitatea omului, drepturile şi
libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic ca valori supreme ale României. Ea reia o parte dintre principiile afirmate în tradiţia
noastrã legislativã încã din 1866, odatã cu prima constituţie. Totodatã, aceste valori au fost
afirmate în numeroase documente cu caracter programatic, cum ar fi proiectele de
organizare ale sistemului politic românesc puse în circulaţie în timpul revoluţiei de la 1848
care au revendicat independenţa principatelor române alãturi de afirmarea necesitãţii
protejãrii drepturilor individuale. Desigur, vocabularul politic suferã nenumãrate mutaţii pe
parcursul timpului şi ar fi inadecvat sã interpretãm în termeni contemporani valorile
democratice puse în circulaţie într-un context istoric specific. Şi totuşi, acestea atestã rolul
pe care invocarea drepturilor îl are în configurarea unei identitãţi naţionale în plinã

11
afirmare. În "Primãvara popoarelor" ideile politice prezente spaţiul românesc au evidenţiat
deschiderea spaţiului românesc spre efervescenta mişcare de dobândirea mişcare de
contestare a structurilor statale existente, mişcare articulatã la nivel european.
sociologul german Ferdinand
Tönnies. Acesta a definit comunitatea drept Gemeinschaft, adicã un "organism viu, bine
închegat, întemeiat pe date şi trãiri comune", în timp ce societate ar reprezenta
Gesellschaft, adicã un agregat complex, artificial, bazat mai degrabã pe lege, opinie publicã
şi convenţie40. În termenii sociologului Emil Durkheim, comunitatea se caracterizeazã prin
solidaritatea organicã (bazatã pe diversificarea rolurilor sociale, definitã printr-un drept
cooperativ), în timp ce societatea se sprijinã pe solidaritatea mecanicã (bazatã pe
asemãnãri, definitã printr-un drept represiv) .
Dezvoltarea Uniunii construcţiei europene sub aspect politic, social şi cultural
Din întemeierea sistemului de valori europene pe demnitatea fiinţei umane decurge
o caracteristicã fundamentalã a acestuia: deschiderea sa41. Dacã plasarea sa într-un anumit
cadru cultural, istoric şi geografic îi imprimã o anumitã specificitate, sistemul de valori
europene este parte a valorilor comunitãţii umane în genere, definitã nu prin apartenenţa la
anumite condiţii particulare (teritoriu, limbaj, etc.) ci prin natura fiinţei umane în sine.
Aşa cum este precizat în preambulul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru
Europa, activitatea Uniunii Europene se întemeiazã pe valorile umanismului, adicã ale unei
concepţii centrate pe valorizarea supremã a fiinţei umane. Aceste valori sunt, conform
aceluiaşi Tratat, egalitatea, care statueazã imperativul unui tratament egal pentru toţi, ceea
ce exclude orice discriminare, libertatea, ca posibilitate a omului de a-şi urmãri propriile
interese şi de a-şi împlini propriul destin în cadrul respectãrii drepturilor şi libertãţilor
celorlalţi, şi respectarea raţiunii, a atributului definitoriu al omului ca fiinţã cugetãtoare.
Principiul unificator al acestui sistem axiologic este aşadar aşezarea omului în centrul
proiectului european.
Drepturile omului reprezintã o dimensiune esenţialã a sistemului de valori pe care
se întemeiazã Uniunea Europeanã. Angajamentul sãu faţã de protejarea drepturilor omului
a fost prezent încã din Tratatul de la Roma (1957) şi a continuat sã se dezvolte sub forma
unui vast sistem procedural şi instituţional menit sã concretizeze angajamentul de esenţã
umanistã al Uniunii Europene.
În termeni generali, analiza raportului dintre valorile româneşti şi cele europene
poate fi gânditã ca o ecuaţie a valorilor naţionale şi a celor supranaţionale. Cele dintâi
corespund ipostazei naţionale a comunitãţii politice, şi formei statale corespunzãtoare
acesteia. De cele mai multe ori, valorile europene au fost conceptualizate în sensul unei
însumãri a valorilor naţionale din ţãrile situate pe continentul european, diversitatea
acestora determinând o definire dificilã a modelului cultural european. În plus, statul
naţional modern a constituit încã de la fondarea sa vehiculul principal de promovare a
valorilor comunitãţii politice, într-un context marcat de afirmarea suveranitãţii sale.
Prin natura sa, cetãţenia este o noţiune care transgreseazã legãturile sociale
tradiţionale fãrã a le nega. Ea defineşte un spaţiu al cooperãrii bazat pe un proiect civic.
Principiul democratic aboleşte distincţia dintre ethnos, comunitatea etnicã şi culturalã, şi
demos, comunitatea politicã, plasând suveranitatea la nivelul cetãţenilor.
În cazul românesc, dobândirea cetãţeniei europene se va concretiza în
extinderea modalitãţilor prin care cetãţenii români se pot implica în diversele domenii de
activitate ale Uniunii Europene, materializându-se astfel principiul democratic ca valoare

12
fondatoare a construcţiei europene.
Când putem spune că doi oameni au aceeaşi naţionalitate? Ernest Gellner arată că în
general există două răspunsuri posibile: fie atunci când aceştia împărtăşesc o cultură
comună, definită ca „un sistem de semne, idei şi asociaţii, tipuri de comportament şi căi de
comunicare49”, fie atunci când ei se recunosc reciproc ca făcând parte din aceeaşi naţiune. .
Astfel, el arată că în definirea naţiunii trebuie să se împletească aspectul cultural şi cel
voluntarist căci „oamenii doresc să se unească politic cu toţi aceia care le împărtăşesc
cultura şi numai cu ei”50.
În această cheie de interpretare, a fi român înseamnă a fi parte a unui anumit tip de
cultură, cultura naţională – un termen destul de ambiguu şi dificil de delimitat, dar şi te
recunoaşte ca parte a comunitãţii politice naţionale şi a participa la viaţa acesteia sub toate
aspectele sale. Un element comun al majorităţii definiţiilor date naţiunii îl reprezintă
accentuarea atât a moştenirii culturale comune pe care aceasta o implică cât şi a unei
dimensiuni deliberative, prin care apartenenţa individului la comunitatea politică este
considerată a fie expresia unui consimţământ faţă de un anumit sistem de principii şi
instituţii politice. Identitatea naţională românească s-a constituit într-un mod care a
accentuat patrimoniul simbolic comun, dar care a marginalizat participarea în viaţa politică
şi reflecţia asupra rolului şi sensului acesteia.
Sfârşitul regimului comunist a însemnat pentru România iniţierea unui efort de
întemeiere a unui sistem politic democratic, al cărui succes face în continuare obiectul a
numeroase dispute.
fundamentarea unui regim democratic veritabil – care să nu fie doar o
„formă fără fond”, după binecunoscuta formulă maioresciană – depinde nu atât de
dezvoltarea economică sau de depăşirea aşa-numitei perioade de tranziţie, cât mai ales de o
reevaluare a raportului dintre individ şi comunitatea politică, cu alte cuvinte de o
reconfigurare a identităţii naţionale în sensul unei asumări conştiente a acesteia.
Existenţa unui set de valori atestate într-un timp îndelungat şi codificarea acestora
sub forma unui sistem normativ care indicã comportamentele dezirabile reprezintã fãrã
îndoialã un element central al cristalizãrii oricãrei comunitãţi. Exprimând apartenenţa,
valorile sunt receptate la nivel individual şi devin o parte integrantã a identitãţii
individuale
Spaţiu cu o istorie zbuciumatã, România a fost consideratã adesea o ţarã a cãrei
specificitate este datã de întrepãtrunderea elementelor occidentale şi orientale. În acest
sens, România ar fi ceea ce Lucian Boia numea, cu o expresie inspiratã "ţara de frontierã a
Europei", arãtând cã "aşezat la rãscruce de drumuri şi de civilizaţii, spaţiul românesc este
prin excelenţã deschis; l-au caracterizat o permanentã instabilitate şi o neîncetatã mişcare
de oameni şi de valori"53. În aceastã interpretare, aceastã poziţionare geograficã şi culturalã
a României ar imprima "un anume grad de izolare", "receptarea atenuatã a diverselor
modele" fiind însoţitã de "perpetuarea structurilor tradiţionale" şi de o "mentalitate ataşatã
de valorile autohtone".
"Nu este uşor sã fii "European" în Europa de Est"54, scria în 1996 Tony Judt,
argumentând cã în aceastã parte a continentului Europa a fost adesea asociatã cu o imagine
negativã a unei lumi caracterizatã prin distrugerea solidaritaţilor tradiţionale şi insecuritate
economicã. Constatarea, aparent paradoxalã, surprinde implicit diversitatea reprezentãrilor
sociale ale ideii europene, valorizarea pozitivã sau negativã a acesteia fiind influenţatã nu
numai de aşteptãrile impetuoase ale prezentului ci şi de amprenta unei experienţe istorice

13
traumatizante pentru unitatea conştiinţei europene. Perioada Rãzboiului Rece a divizat
Europa din toate punctele de vedere – politic, economic, social – efectele sale la nivelul
identitãţii europene fiind dificil de cuantificat prin complexitatea şi persistenţa lor. Marile
provocãri ale construcţiei europene ţin astãzi de definiţia sa în raport cu statele din Est, a
cãror perioadã de izolare faţã de spaţiul european occidental, izolare artificialã a Rãzboiului
Rece îşi face simţitã încã prezenţa.

Valorile europene statuate de Proiectul Tratatului Constituţiei Europene se regăsesc în


gândirea precursorilor „europenizării” noastre, plecând de la Dimitrie Cantemir, Şcoala
Ardeleană şi Şcoala de Sociologie Românească a prof. Gusti, care insistau pe apartenenţa
noastră la modelul culturii greco-latine. Totuşi, mentalitatea noastră este, într-o bună măsură,
mai apropiată balcanicilor decât europenilor? De fapt, „chiar dacă o mentalitate balcanică
comună devine o imposibilitate logică evidentă [fiind] atât de multe identităţi etnice
divergente”8, se poate vorbi despre prezenţa unei viziuni specifice asupra lumii în acest
perimetru, creată de mentalitatea noastră comună ortodoxă, de un fond comun de obiceiuri şi
credinţe, exemplificate în comportamente şi expresii, dar şi de anumite frustrări culturale care,
toate luate împreună, ne crează o identitate europeană aparte.
Avem de demonstrat, atât Europei cât
şi nouă înşine, că suntem în stare să îmbogăţim – prin specificul nostru – patrimoniul cultural
şi spiritual european şi că poporul român are un potenţial creativ înalt, că el merită să fie luat
în seamă şi atunci când vorbim de competiţie liberă la nivel înalt, nu doar de furnizare de
mână de lucru ieftină, de autocare întoarse din drum de prin statele Uniunii şi de consum al
unor produse de mâna a doua...
Generalizând, putem considera că
suntem responsabili de promovarea întregului nostru patrimoniu, în care regăsim, vorba lui
Eminescu, o lume întreagă care îşi face încercarea... Or, o structură profund ataşată
conservării specificităţii regionale şi a diversităţii etnico-culturale, aşa cum este Uniunea
Europeană, nu poate decât să favorizeze punerea în evidenţă a obicieiurilor şi tradiţiilor
noastre populare, a calendarului nostru popular, a bisericilor şi mănăstirilor noastre, a
creaţiilor literaraţilor şi artiştilor noştri şi a rămăşiţelor noastre de puritate, de candoare şi
naivitate, care dau savoare atunci când sunt mobilizate în căutarea frumosului şi a armoniei,
dar care nu mai pot, din păcate, compensa lipsa unei situaţii economice decente, aşa cum se
întâmpla în anii ceauşismului. Cuminţenia românului care „stă la locul lui” (eventual, cu capul
plecat, pe care sabia...) cu eroii săi cu caracter moral, în care se oglindeşte „întregul rău din
fire care n-are lecuire”, gen Păcală; cu Feţi-Frumoşi sodomiţi prin intermediul unor fundaţii
caritabile şi Ilenele sale Cosânzene care ajung să se prostitueze prin Occident, poate, va
dovedi lumii că „avem o spiritualitate deschisă, a unei societăţi deschise, ceea ce va face să nu
se observe îndelungata absenţă a unei civilizaţii orăşeneşti”14.

14