SOCIETĂŢI

Premisă. Existenţa societăţii comerciale este urmarea voinţei asociaţilor exprimată atât
la momentul constituirii, cât şi ulterior pe parcursul funcţionării acesteia. Rolul asociaţilor este
fundamental în constituirea persoanei juridice, aceştia contribuind cu aport iniţial.

Indiferent de forma de societate, asociaţii sunt animaţi de un interes personal. Este

adevărat că la momentul semnării actelor constitutive există un consens, ce-l filtrăm prin
existenţa elementelor specifice contractului de societate (aportul asociaţilor, affectio societatis
şi realizarea şi împărţirea beneficiilor), însă acestea au la acest moment un caracter generic,
static, fără a se materializa în acţiuni comune, concrete, cu excepţia celor necesare dobândirii
personalităţii juridice. Ulterior acestui moment asociaţii îşi vor exprima „individualitatea”, se
naşte contrarietatea de interese. Vom recunoaşte astfel că există interese personale ale
asociaţilor şi un interes social.

Interesul societăţii. Vom reţine că interesul social este unic si coincide cu interesul comun
al asociaţilor de a-şi mări patrimoniul personal prin prisma prosperităţii societăţii în care sunt
acţionari; cu alte cuvinte, interesul social este expresia intereselor acţionarilor subsumate
noţiunii affectio societatis, astfel că intenţia comună acţionarilor de a se asocia şi desfăşura în
comun o activitate comercială pentru a obţine profit se metamorfozează ca şi direcţie, scop al
societăţii.

Analiza interesului social trebuie să pornească de la două premise : pe de o parte voinţa

societăţii este rodul aplicării principiului majorităţii şi în al doilea rând, prin definiţie, o hotărâre
a adunării este luată în contextul unui conflict de interese; existenţa celor două premise nici nu
poate fi contestată, nici premisele înlăturate.

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că interesul social este unic. Acceptăm că
există un interes comun asociaţilor şi un interes social; diferenţierea este evidentă în cazul
hotărârilor luate de o majoritate în defavoarea unei minorităţi; într-adevăr din punct de vedere
tehnic în mod just recunoaştem existenţa unui interes social, însă tocmai în conturarea
principiului salvgardării persoanei juridice recunoaştem că există abuz de majoritate şi că astfel
de derapaje nu pot fi asimilate unui interes social, dând consistenţă şi valoare unică voinţei
acţionarilor; a recunoaşte că interesul social este identic cu interesul acţionarilor înseamnă a nu
recunoaşte abuzul de drept ca şi instituţie şi nici necesitatea exercitării drepturilor acestora cu
bună credinţă.
 S-a considerat că teoria abuzului de majoritate răspunde nevoii de a înăbuşi conflictele
de interese dintre acţionari care produc o ruptură deliberată a comunităţii de interes dintre
acţionari.

S-a susţinut că noţiunea de interes social se compune din doua elemente, iar dacă unul
din acestea lipseşte, interesul social nu este realizat:

- interesul acţionarilor care exprimă scopul urmărit de societate , astfel că îmbogăţirea

acţionarilor rezultă din îmbogăţirea patrimoniului social

- comunitatea de interes care exista intre acţionari care exprimă legătura care îi uneşte
pe acţionari, fiecare având drept la partea sa exactă din îmbogăţirea socială.

Din perspectiva acestor două elemente ce ar da consistenţă noţiunii de interes social,

există trei posibilităţi :

a) fie interesul social este dat numai de primul element, anume îmbogăţirea patrimoniului
social, astfel încât ar fi contrara interesului social orice hotărâre ce sărăceşte societatea sau care
nu aduce o sporire a patrimoniului

b) fie interesul social este dat numai de al doilea element, anume împărţirea justă a
beneficiului, context în care orice hotărâre in unicul scop de a favoriza acţionarii majoritari în
detrimentul celor minoritari

c) ori a considera că interesul social se identifică cu altceva decât îmbogăţirea societăţii şi

a asociaţilor context în care ar fi contrară orice hotărâre care nu satisface interesele diferitelor
categorii de persoane ce au legătură cu societatea, cum ar fi creditorii, clienţii, salariaţii etc.

Principiul superiorităţii interesului social. Vom considera ca şi principiu general în materia

dreptului societăţilor comerciale că interesul social este superior intereselor asociaţilor. Este un
principiu tocmai pentru că interesul social este un element fundamental, recunoscându-i acestuia
rolul de a asigura unitatea sistemică. S-a susţinut că interesul social este rezultatul unui pact social
fiind ţinta oricărei manifestări de voinţă a asociaţilor şi orice atingere adusă acestui interes
reprezintă o încălcare a pactului social. Efectul recunoaşterii superiorităţii interesului social ca şi
principiu general în materie îl constituie conturarea principiului salvgardării societăţii comerciale.
În lipsa recunoaşterii existenţei unui interes social, nu există salvgardarea societăţii comerciale
ca şi principiu general în materia dreptului societăţilor comerciale.

Principiul superiorităţii interesului social versus principiul majorităţii. Formarea voinţei

societăţii este rezultatul aplicării principiului majorităţii în adunarea generală, astfel că voinţa
societăţii, într-un anumit moment, este dată de asociaţii ce deţin majoritatea de capital în acel
moment; astfel că voinţa majorităţii constituie voinţa societăţii, chiar dacă există asociaţi care nu
sunt de acord cu cele votate în A.G.A., aceştia din urmă putând ataca hotărârile contrare legii sau
actului constitutiv.

Necesitatea principiului majorităţii rezultă, pe de o parte, din starea de pasivitate a unor

asociaţi care nu participă la adunările generale, iar, pe de altă parte, luarea unor hotărâri cu
unanimitate nu este posibilă, fie pentru motivul mai înainte arătat, fie a intereselor contrare ce
pot exista la un moment dat între asociaţi.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SOCIETĂȚILE

Definiția societății. Societatea poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe

baza unui act constitutiv şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii/acţionarii se
înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul
realizării şi împărţirii profitului rezultat.

Sursele normative

Codul civil – dreptul comun în materia societăților

Art. 1887 alin. 1 C.civ. stabilește că dispozițiile art. 1881-1954 constituie dreptul comun în
material societăților. Art. 1888 stabileşte expres că după forma lor, societăţile pot fi

a) simple
b) în participaţie
c) în nume colectiv
d) în comandită simplă
e) cu răspundere limitată
f) pe acţiuni
g) în comandită pe acţiuni
h) cooperative
i) alt tip de societate anume reglementat de lege
Primele două tipuri de societăţi (anume cele simple şi cele în participaţie) nu au personalitate
juridică.

Principiul libertăţii de asociere. Dreptul persoanelor fizice şi juridice de a se asocia şi a

constitui societăţi este consacrat expres în art. 1 din Legea nr. 31/1990 şi este expresia
principiului libertăţii de asociere reglementat şi în Constituţia României în art. 40 alin. (1).
 Art. 1 alin. 1 din Legea nr 31/1990 prevede că „în vederea efectuării de acte de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu
respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.

Cu privire la scopul constituirii părţile nu pot deroga de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri (art. 11 C.civ), iar în privinţa activităţilor ce pot face obiectului
societăţii comerciale prin art. 287 din Legea nr. 31/1990 s-a prevăzut că acestea pot fi limitate
prin hotărâre a Guvernului. Astfel, H.G. nr. 1323/1990 prevede că nu pot face obiedctul activităţii
unei societăţi :

– activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau sînt contrare unor alte
dispoziţii legale cu caracter imperativ;

– activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;

– fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decît ca medicament;

– remedii secrete (vrăjitorie, ghicitorie);

– imprimarea hărţilor cu caracter militar;

– fabricarea sau comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de interceptare de

convorbiri telefonice ori de codificare, fără avizul Ministerului de Interne sau cu încălcarea acestui
aviz;

– fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de

frecvenţe radioelectrice, fără avizul Ministerului Comunicaţiilor sau cu încălcarea acestui aviz.

În privinţa persoanelor fizice nu pot avea calitatea de fondatori ai unei societăţi

comerciale potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990 incapabilii sau persoanele care au fost
condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de
corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, sau pentru
infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990. De asemenea, nu pot avea calitatea de asociaţi
magistraţii, funcţionarii publici, notarii publici.

În privinţa persoanelor juridice posibilitatea libertăţii de asociere analizează prin prisma

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă prevăzut de art. 206 alin. 2 potrivit căruia
persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt
necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. Din această
perspectivă s-a susţinut că asociaţiile şi fundaţiile nu pot să se asocieze şi să constituie societăţi
comerciale atât timp cât scopul acestora este unul non-profit. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile
pot înfiinţa societăţi, însă cu respectarea condiției ca dividendele obţinute de asociaţii, fundaţii
şi federaţii din activităţile acestor societăţi, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi
comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei sau
federaţiei.

Natura juridică a societăţii

Astfel, teoria contractuală pune în evidență natura contractuală a societății; societatea

se constituie ca urmare a voinței asociaților reflectată în actul constitutiv; asociații sunt cei care
hotărăsc constituirea unei societăți, aleg forma juridică a acesteia și obiectul de activitate,
precum și toate celelalte aspecte privind funcționarea societății.

Potrivit teoria actului colectiv la baza societăţii nu este un contract, ci un act complex
(colectiv). Actul juridic complex constituie un izvor de obligaţii a cărui natură juridică nu a putut
fi asimilată contractelor. Ceea ce deosebeşte actul juridic complex de contracte este lipsa
contrarietăţii intereselor; astfel, în cazul contractelor părţile au interese contrare, iar scopul
mediat şi imediat diferă;

În viziunea doctrinarilor care susțin teoria instituţiei voința asociaților este limitată la
alegerea formei societății, toate celelalte clauze fiind stabilite în limitele impuse de leguitor
respectivei forme juridice. Societatea dobândește personalitate juridică prin efectul legii ca
urmare a unui control de legalitate ce are ca scop protejarea intereselor asociaților, dar și ale
terților. Această teorie consacră intervenția leguitorului prin norme imperative în sfera
constituirii, organizării și funcționării societăților.

Forma juridică societăților (Legea nr. 31/1990)

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 dacă prin lege nu se prevede altfel, societățile cu
personalitate juridică se constituie în una din următoarele forme:

a) societate în nume colectiv;

b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acțiuni;
d) societate în comandită pe acțiuni;
e) societate cu răspundere limitată

Criteriul esențial care diferențiază forma juridică îl constituie întinderea răspunderii

asociaților pentru obligațiile sociale:
a) în societate în nume colectiv (SNC) asociații răspund nelimitat și solidar.
Este prototipul societăților de persoane, fiind constituită dintr-un număr mic de
persoane pe baza cunoașterii și încrederii reciproce; de obicei asociații se cunosc între
ei, fiind prieteni sau rude. Legea nr. 31/1990 nu stabilește un plafon minim al
capitalului social pentru această formă de societate; capitalul social este divizat în
părți de interes.

b) în societate în comandită simplă (SCS) asociații comanditați răspund nelimitat și

solidar pentru obligațiile sociale, iar asociații comanditari răspund numai până la
concurența capitalului social subscris.
Această formă de societate face parte din categoria societăților de persoane
caracterizându-se prin existența a două categorii de asociați, comanditații și
comnaditarii; calitatea de administrator o pot avea doar asociații comanditați.

c) în societate pe acțiuni (SA) acționarii răspund până la concurența capitalului social

subscris.
Societatea pe acțiuni este prototipul societăților de capitaluri în care importanță
prezintă cota de capital investită, iar nu calitățile personale ale acționarilor. Capitalul
social nu poate fi mai mic de 90.000 lei fiind reprezentat prin acțiuni emise de
societate cu valore nominal ce nu poate fi mai mică de 0,1 lei.Numărul acționarilor nu
poate fi mai mic de 2.

d) în societate în comandită pe acțiuni (SCA) acționarii comanditați răspund nelimitat și

solidar pentru obligațiile sociale, iar acționarii comanditari răspund numai până la
concurența capitalului social subscris.
Această formă de societate se aseamănă, pe de o parte cu societatea în comandită
simplă întrucât există două categorii de acționari (comanditați și comanditari), dar, pe
de altă parte, și cu societatea pe acțiuni, întrucât așa cum stabilește art. 187 societății
în comandită pe acțiuni i se aplică dispozițiile privind societățile pe acțiuni, cu excepția
celor referitoare la sistemul dualist de administrare. Capitalul social nu poate fi mai
mic de 90.000 lei și este divizat în acțiuni.

e) în societate cu răspundere limitată (SRL) asociații răspund până la concurența

capitalului social subscris.
Societatea cu răspundere limitată are o natură mixtă, caracterul inutuitu personae
apropiind-o de societăţile de persoane, deși limitarea răspunderii asociaţilor numai
până la concurenţa capitalului social subscris este specifică societăţilor de capitaluri.
Fiind construită pe relaţia personală dintre asociaţi, caracterul inuitu personae poate
fi identificat în mai multe dispoziții legale privind: cerinţele de vot (unanimitatea şi
dubla majoritate – de asociaţi şi de părţi sociale), condiţiile speciale în care se pot
transmite părţile sociale (art. 202), interdicţia de a emite obligaţiuni (art. 200) etc.
 Societatea are un număr mic de asociaţi, cele mai multe fiind constituite de 2-4
asociaţi, deşi art. 12 prevede un număr maxim de 50 de asociaţi. Capitalul social nu
poate fi mai mic de 200 lei și se divide în părți sociale egale care nu pot fi mai mici de
10 lei.Putem spune așadar că societatea cu răspundere limitată beneficiază de
avantajele ambelor tipuri de societăţi: respectiv structura funcţională şi simplă de
conducere şi control specifică societăţii în nume colectiv şi răspunderea limitată a
asociaţilor specifică societăţii pe acţiuni.Societatea cu răspundere limitată este forma
de societate cu cea mai mare răspândire în ţară conform datelor statistice prezentate
de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului

Formelor juridice de societăți enumerate li se adaugă și societatea europeană care a fost

introdusă în anul 2008 prin modificarea Legii nr. 31/1990 căreia i se aplică și prevederile
Regulamentului Consiliului privind statutul societății europene, precum și cele privitoare la
societățile pe acțiuni în măsura compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului comunitar.

Liberatatea asociaților de a modifica sau a adăuga anumite elemente corspunzător

intereselor lor este limitată, leguitorul permițând în anumite limite ca asociaţii să prevadă clauze
facultative; aceştia pot în limitele legii să să optimizeze funcţionarea acestora prin identificarea
unor soluţii flexibile ori care să corespundă intereselor lor.

Clasificarea societăților comerciale

Raportat la criteriul importanței caracterului personal (intuitu personae): societăți de

persoane și societăți de capitaluri.

Societățile de persoane se constituie pe baza încrederii reciproce a asociaților dintr-un

număr mic de persoane; se încadrează în această categorie societatea în nume colectiv și
societatea în comandită simplă.

Societățile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociați, iar relevanță nu au

calitățile asociaților, ci capitalul sociat care se investește; se încadrează în această categorie
societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două categorii
apreciindu-se că are o natură mixtă odată ce împrumută caractere de la ambele categorii odată
ce constituirea acesteia are la bază încrederea reciprocă dintre asociați (intuit personae), dar
răspunderea este în limita capitalului social.
 În funcție de răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale:

 societăți în care asociații răspund nelimitat și solidar, cum este cazul

societății în nume colectiv;
 societăți în care asociații răspund în limita apitalului social subscris, cum
este cazul societății pe acțiuni și societății cu răspundere limitată;
 societăți în care răspunderea asociaților este diferită, cum este cazul
societăților în comandită simplă și comandită pe acțiuni: asociații
comanditați răspund nelimitat și solidar, iar asociații comanditari numai în
limita aportului lor.

Raportat la structura capitalului social și modului de împărțire: societăți în care capitalul

se divide în părți de interes (societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă) și
societăți în care capitalul se divide în acțiuni (societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe
acțiuni). În cazul societății cu răspundere limitată capitalul social se divide în părți sociale.

În funcție de posibilitatea emiterii sau nu a titlurilor de valoare: societăți care au dreptul

să emită titluri de valoare (societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni) și societăți
cărora le este interiză emiterea de titluri de valoare (societatea în nume colectiv, societatea cu
răspundere limitată și societatea în comandită simplă).

PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂȚII

Societățile constituite în baza Legii nr. 31/1990. Legea stabilește din chiar art. 1 că
societățile sunt persoane juridice, însă numai în măsura în care sunt constituite cu respectarea
dispozițiilor legale; așadar,condiția esențială pentru dobândirea personalității juridice este aceea
ca societatea să se constituie numai cu respectarea condițiilor stabilite de lege pentru respectiva
societate.

Dobândirea de către societate a personalității juridice conferă acesteia calitatea de

subiect de drept, distinctă de persoana asociaților; Societatea are o existență proprie, de sine
stătătoare, diferită de cea a asociaților; asociații sunt titularii dreptului de proprietate asupra
acțiunilor ori părților sociale sau de interes, fără a avea un drept de proprietate asupra bunurilor
societății.

Societatea este titulară de drepturi și obligații, participă în nume propriu la raporturile

juridice și răspunde pentru obligațiile asumate. Societatea dobândește personalitate juridică de
la data înmatriculării în registrul comerțului.
 Elementele constitutive

Enumerare. Dobândirea calității de persoană juridică este condiționată de întrunirea

cumulativă a trei elemente constitutive. Astfel, orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și
moral, în acord cu interesul general.

a) Organizare de sine stătătoare. Voința societății

Societatea are o voință de sine-stătătoare, care nu se confundă cu voința
asociaților și nici nu este suma voințelor asociaților. Chiar dacă voința se formează urmare
a exprimării de către asociați a votului lor în cadrul adunărilor generale (organ de
deliberare și decizie) și pe baza principiului majorității, totuși voința societății este o
voință nouă, diferită de cea a asociaților.
Hotărârile adunării generale luate în limitele legii și actului constitutiv sunt
obligatorii chiar pentru asociații care au votat contra sau nu au luat parte la adunarea
respectivă. Societatea este reprezentată de administrator sau consiliul de administrație
(organul de conducere), iar controlul gestiiunii se realizează de cenzori sau auditorii
financiari (în cazul în care numirea este obligatorie).

b) Patromoniu propriu
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu care
include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia. Așadar,
patrimoniul societății este format din totalitatea drepturilor și datoriilor ce pot fi evaluate
în bani și aparțin societății.

Patrimoniul cuprinde activul societății (drepturile patrimoniale, reale sau de

creanță), respectiv bunurile aduse ca aport sau cele dobândite pe parcursul funcționării,
precum și profitul nedistribuit, iar în pasivul societății sunt cuprinse obligațiile
patrimoniale ale societății.

De reținut că asociații prin dobândirea acestei calități nu devin coproprietari ai

patrimoniului societății. Patrimoniul societății este autonom, fiind distinct de patrimoniile
asociațiilor.

Consecințele autonomiei patrimoniului societății sunt:

 bunurile aduse ca aport de asociați ies din patrimoniul lor și intră în patrimoniul
societății (art. 65);
 bunurile aduse ca aport de către asociați formează gajul general al creditorilor
societății;
 obligațiile societății față de terți nu se pot compensa cu obligațiile terților față de
asociați;
  aplicarea procedurii insolvenței față de societate privește numai patrimonial
societății.

c) Scopul pentru care se înființează

Societatea trebuie să aibă un scop licit și moral. Asociații înființează societatea în vederea
desfășurării unor activități comerciale care sunt identificare în actul constitutive al
societății conform Codului CAEN.

Efectele personalității juridice

Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile
asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

a)participarea societății în nume propriu la raporturile juridice.

Dobândirea calității de persoană juridică dă dreptul societății să participe în nume propriu

la raporturile juridice, putând să dobândească drepturi și să-și asume obligații.

Participarea societăților la raporturile juridice se realizează prin organele sale;

administrarea și conducerea societății se realizează de administrator.

Deși sfera raporturilor juridice la care participă societatea este determinată de

necesitatea realizării obiectului de activitate, totuși art. 55 alin. 1 stabilește că ”în raporturile cu
terții, societatea este angajată prin organele sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de
activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în
împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate
depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organelle respective”

b)răspunderea societății pentru obligațiile sociale

Societatea participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde în cazul nerespectării

obligațiilor pe care și le-a asumat prin reprezentanții săi. Calitatea de subiect de drept a
societăților face ca acestea să fie titulare de drepturi și obligații în mai toate ramurile de drept,
astfel că identificăm o răspundere a acestora pe tărâmul dreptului civil, fiscal, administrativ etc.,
inclusiv al dreptului penal.

Art. 3 alin. 1 prevede că obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, astfel că
un creditor al societății va avea dreptul să urmărească doar bunurile din patrimoniul societății,
fără însă a putea urmări bunurile proprietatea asociaților. Așadar, regula este că societatea
răspunde pentru obligațiile sale, însă, prin excepție, în anume cazuri și cu îndeplinirea anumitor
condiții, răspund și asociații pentru obligațiile sociale.
 Leguitorul a limitat răspunderea societății doar la obligațiile sociale, respectiv doar la cele
asumate de reprezentanții săi în desfășurarea anumitor activități de producție, comerț sau
prestări de servicii în concordanță cu obiectul de activitate stabilit prin actul constitutive.

În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă
aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afara de cazul în care ea dovedește că
terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când
actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.
Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.

Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în
alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile
terților, chiar dacă au fost publicate.

Așadar, ca regulă generală, administratorul unei societăți cu răspundere limitată poate

înstrăina activele fără a avea nevoie de o aprobare expresă din partea AGA, iar actele de
înstrăinare încheiate de el sunt opozabile societății chiar dacă depăsesc obiectul de activitate sau
limitele prevăzute în actul constitutiv sau hotarările organelor statutare ale societătii.
Raspunderea pentru depasirea mandatului este numai a administratorului fata de societate.

c)Dreptul societății de a sta în justiție ca reclamantă sau pârâtă

Societatea fiind un subiect de drept distinct de persoana asociaților aceasta poate avea
calitate procesuală activă sau pasivă într-un litigiu urmând a fi reprezentată de administrator sau
un alte persoane împuternicite în acest sens.

În cazul în care societatea este reclamantă sunt precizate toate datele de identificare ale
societății, inclusiv numele și prenumele reprezentantului legal, fără a se menționa asociații, iar în
cazul în care societatea este pârâtă urmează a se cita societatea prin reprezentanți, iar nu
asociații care nu au calitate procesuală pasivă.

Răspunderea asociaților

Răspunderea asociaților conform art. 3 din Legea nr. 31/1990. Leguitorul a stabilit
întinderea răspunderii asociaților în funcție de forma societății:

1. ”Asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditați în societatea în

comandită simplă sau în comandită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru
obligațiile sale.Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia
pentru obligațiile ei și, numai dacă societatea nu le plătește în termen de cel mult
15 zile de la data punerii în întârziere, se vor îndrepta împotriva acestor asociați”
(alin. 2).
Scopul instituitii acestei răspunderi nelimitate și solidare pentru obligațiile sociale a
fost de a oferi o garanție creditorilor societății în eventuala executare a obligațiilor;
este o garanție legală menită să ocrotească terții cu care societatea contractează.
Răspunderea solidară și nelimitată este trăsătura caracteristică societăților de
persoane, astfel că asociații nu pot să excludă sau să limiteze această răspundere,
orice clauză din actul constitutiv în acest sens fiind lovită de nulitate absolută. Însă,
având în vedere că această răspundere este o garanție legală oferită creditorilor, nimic
nu-i împiedică pe aceștia din urmă să renunțe la ea, astfel că au fost apreciate ca
valabile clauzele prevăzute în contractul dintre părți prin care se renunță la urmărirea
asociaților sau numai a unora dintre aceștia.

Rezultă că răspunderea asociaților are un caracter subsidiar în sensul că asociații

răspund pentru obligațiile sociale numai în măsura în care societatea nu le plătește în
termenul de 15 zile calculat de la data punerii în întârziere.

Din perspectiva efectelor solidarității trebuie să avem în vedere că nu suntem în

prezența unei solidarități a societății și asociaților față de creditori; din acest motiv
dacă datoria este achitată de societate, asociații nu mai răspund, societatea neavând
un drept de regres împotriva asociaților.

Partea ce revine fiecăruia dintre asociații codebitori corespunde cotei de

participare la beneficii și suportare a pierderilor prevăzută în actul constitutiv sau în
lipsa unei clauze care să stabilească cota de suportare a pierderilor urmează ca
asociatul să suporte proproțional cu participarea la distribuția beneficiului; dacă
aceste cote sunt diferite (cota de participare la beneficii și cota de suportare a
pierderilor) se va avea în vedere cota stabilită pentru suportarea pierderilor.

În cazul cesiunii părților de interes, cedentul rămâne obligat nelimitat și solidar

față de creditori atât timp cât obligația față de acesta din urmă a fost asumată până
la data efecturării modificărilor corespunzătoare în registrul comerțului.

Sfera aplicării răspunderii nelimitate a fost extinsă de legiuitor și la dizolvarea și

lichidarea societăților stabilind obligația acestora a contribui la acoperirea pierderilor
societății; astfel atunci când un asociat răspunde nelimitat pentru obligațiile societății
pe durata funcționării acesteia, răspunderea sa pentru aceste obligații va fi nelimitată
și în faza dizolvării și, dacă este cazul, a lichidării societății.

2. ”Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere

limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris” (alin. 3).
 Cu toate acestea, există o serie de dispoziții (exceptii de la raspunderea limitata) care
conduc la diluarea acestei reguli, punându-ne în situația să constatăm că acestea sunt de natură
a atrage răspunderea peste limita capitalului social subscris

Astfel:

 asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în cazul

declarării nulității societății
 asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale
și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru obligațiile
neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate
 creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților
privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție prin care
să solicite instanței judecătoreșri să oblige, după caz, societatea sau asociațiila
repararea prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii
asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale
 în cadrul procedurii insolvenței judecătorul sindic poate dispune la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ca o parte a pasivului societății debitoare
să fie suportată de asociați în măsura în care aceștia au cauzat starea de insolvență
prin una din faptele enumerare în respectivul text de lege
 pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar
cu acesta următoarele persoane:
- persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu
rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat
astfel insolvabilitatea;
- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea,
cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
- administratorii care, în perioada exercităii mandatului, cu rea-credință nu și-au
îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii
insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective și rămase
neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă, cu rea-credinţă, a obligaţiilor
fiscale;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
restituirea sau rambursarea unor sume de la bugetul general consolidat fără ca
aceste sume să fie cuvenite debitorului.

Elementele de identificare

Orice societate se identifică prin câteva elemente esențiale: naționalitatea, firmă,

emblemă, sediu, codul unic de înregistrare.
 Legea nr. 31/1990 impune tuturor societăților obligația ca în orice factură, ofertă,
comandă, tarif, prospect și alte documente întrebuințate în comerț, emanând de la acestea, să
se menționeze denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerțului și codul
unic de înregistrare.

Naționalitatea

Societatea are o naționalitate proprie, uneori diferită de cetățeania asociaților.

Naționalitatea este înțeleasă în această materie din perspectivă tehnică, ca și statut

juridic, adică din perspectiva legii aplicabile constituirii, funcționării, dizolvării și lichidării
societății. În vederea determinării naționalității societății, Legea nr. 31/1990 are în vedere ca și
criteriu sediul, sens în care se menționează că societățile cu sediul în România sunt persoane
juridice române.

Denumirea (firma)

În vederea identificării, societatea trebuie să aibă un nume comercial, desemnat prin

termenul de ”firmă”. Potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990 firma este numele sau, după caz,
denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.

Fiind un element structural obligatoriu, fără de care societatea nu poate funcționa, firma
trebuie menționată în actul constitutiv căci lipsa acesteia constituie motiv de nulitate a societății.

Funcțiile firmei. Chiar din conținutul art. 30 rezultă două din funcțiile firmei, respectiv, pe
de o parte, rolul de a individualiza acel comerciant față de alți comerciați, iar, pe de altă parte
firma servește la asumarea obligațiilor, căci numai actele juridice semnate sub firma sa îl obligă
pe respectivul comerciant. La acestea se mai adaugă alte două funcții, respectiv funcția
concurențială, firma constituind un mijloc eficient de atragere și menținere a clientele în măsura
în care aceasta beneficiază de o bună reputație, precum și funcția de credit odată ce reputația
determină creditul de care se poate bucura comerciantul pe piață.

Condiții de validitate. Firma trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să fie disponibilă, adică să nu aparțină altui comerciant care să o fi înregistrat

anterioar în registrul comerțului. Disponibilitatea firmei se face de către oficiul registrului
comerțului îninate de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei.
Este interzisă înscrierea unei firme care conţine cuvintele: "ştiinţific", "academie", "academic",
"universitate", "universitar", "şcoală", "şcolar" sau derivatele acestora.

Înscrierea unei firme care conţine cuvintele: "naţional", "român", "institut" sau derivatele
acestora ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice centrale se
realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului. Înscrierea unei firme care
conţine cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice locale se realizează
numai cu acordul prefectului judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, în circumscripţia
teritorială în care solicitantul şi-a stabilit sediul social.

Legea nr. 26/1990 prevede că firmele vor fi scrise în primul rând în limba română, implicit
legea nu interzice scrierea într-o limbă străină.

Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianții din sectorul

public.

Firmele radiate din registrul comerțului nu sunt disponibile pentru o perioadă de 2 ani de
la data radierii.

b) să se caracterizeze prin noutate(distinctivitate), adică să se deosebească de cele existente.

În măsura în care o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o
mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei,
fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod .

c) condiția legalității (licitatea) înseamnă că nu se poate înregistra o firmă care ar încălca o

dispoziție imperativă a legii privind ordinea publică sau bunele moravuri.

Asociații trebuie să stabilească o denumire diferențiat după forma juridică a societății. Astfel:

 firma unei societăți în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre
asociați, cu mențiunea ”societate în nume colectiv”, scrisă în întregime
 firma unei societăți în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia
dintre asociații comanditați, cu mențiunea ”societate în comandită”, scrisă în întregime
 firma unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, și va fi însoțită de mențiunea scrisă
în întregime ”societate pe acțiuni” sau ”S.A.” ori, după caz, ”societate în comandită pe
acțiuni”
 firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care
se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea scrisă
în întregime ”societate cu răspundere limitată” sau ”S.R.L.”

Transmiterea firmei. Legea nr. 26/1990 prevedeca expres că firma nu poate fi înstrăinată
separat de fondul de comerț la care este întrebuințată, stabilind cu titlu de regulă că dobânditorul
cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care
cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică, sau al unui asociat, cu acordul expres al
titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de menţionare în cuprinsul
acelei firme a calităţii de succesor.
 Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni
sau societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune. Cu toate
acestea în cazul în care firma unei societăţi cu răspundere limitată cuprinde numele unuia sau
mai multor asociaţi, este necesar acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi și menționarea calității de successor.

Emblema. Element de identificare suplimentar al societății, emblema este semnul sau

denumirea care deosebește un comerciant de un altul de același gen. Spre deosebire de firmă,
emblema nu este obligatorie și nici unică, întrucât un comerciant poate deține mai multe emblem
și poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț.

Unele din condițiile stabilite de leguitor prin Legea nr. 26/1990 sunt comune firmei și
emblemei, după cum urmează:

- vor fi scrise în primul rând în limba română, implicit legea nu interzice scrierea într-o
limbă străină

- dreptul de folosință exclusivă se dobândește prin înscrierea în registrul comerțului

Emblema trebuie să aibă caracter de noutate, adică orice emblema va trebui să se

deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului pentru același fel de comerț,
precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară
activitatea.

Sediul. Este un element obligatoriu de identificare ce are ca scop poziționarea societății

în spațiu, asociații având deplină libertate în stabilirea acestuia. Sediul (sau sediul social) se
stabilește de către asociați la momentul întocmirii actului constitutiv, schimbarea acestuia este
posibilă prin modificarea acestuia printr-un act adițional.

Regula este că sediul se stabilește acolo unde este centrul de conducere al societății,
respectiv unde organele de conducere își desfășoară activitatea; tocmai având în vedere că
uneori acesta diferă de sediul social se folosește şi denumirea de sediu real, definit ca fiind locul
unde se află centrul principal de conducere și gestiune al activității statuare sau locul unde se află
centrul principal de conducere și de gestiune a activității statutare.

Importanța sediului rezultă din faptul ca : raportat la sediu se determină naționalitatea societății
; în funcție de sediu se determină instanța competentă și se comunică actele de procedură.

Sediul social poate să fie colectiv, adică în acelaşi imobil să funcţioneze mai multe
societăţi, însă numai cu respectarea condiţiilor impuse de Legea nr. 31/1990, respectiv imobilul
prin structura şi suprafaţa sa utilă să permită funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite
sau în spaţii distinct partajate, iar numărul societăţilor ce funcţionează într-un imobil să nu
depăşească numărul de încăperi sau spaţii dictincte obţinute prin partajare.

Sediul social poate fi temporar în sensul că sediul poate fi stabilit la sediul profesional al
avocatului pe o perioadă de maxim un an şi pentru scopul limitat al constituirii legale şi autorizării
funcţionării societăţii, sau, după caz, pentru mutarea sediului ori pentru stabilirea unui sediu
secundar al societăţii în cauză.

Codul unic de înregistrare.

Societatea este identificată și prin codul unic de înregistrare (CUI) care este atribuit de
Ministerul Finanțelor Publice și se menționează pe certificatul de înmatriculare emis de oficiul
registrului comerțului; societatea este obligată să menționeze codul unic de înregistrare pe
facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte și pe alte documente întrebuințate în comerț.

CONTRACTUL DE SOCIETATE

Înainte de a configura regimul juridic al fiecărei forme de societate se impune analizarea

contractului de societate în general. Pentru ca societatea să dobândească personalitate juridică trebuie
parcurse cele două faze, respectiv faza contractuală constând în semnarea contractului și/sau actului
constitutiv și faza instituțională constând în autorizarea constituirii de către oficiul registrului comerțului.

Importanța parcurgerii fazei contractuale se observă în consecințele juridice care decurg, anume
nașterea obligațiilor asociaților și dobândirea unei capacități anticipate de folosință care permite
dobândirea de drepturi și aumarea de obligații în măsura în care încheierea acestora este necesară
pentru ca societatea să ia ființă în mod valabil.

Contractul de societate trebuie să conțină în structura sa, pe lângă condițiile comune oricărui
contract alte trei elementele specifice: anume aportul asociaţilor, affectio societatis, precum şi
realizarea şi împărţirea beneficiilor. Un contract prin care se înființează o societate cu personalitate
juridică trebuie încheiat în formă scrisă și trebuie să prevadă asociații, aporturile, forma juridică,
obiectul, denumirea și sediul. Este consacrat principiul libertăţii de asociere, art. 1882 stabilind că poate
fi asociat orice persoană fizică sau juridică, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Definiția contractului de societate. Prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la
aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a
împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.

Contractul de societate se află la baza atât a societăților cu personalitate, cât și a celor fără
personalitate juridică . Pe lângă raportul juridic obligațional grefat pe contractul de societate se naște și
o entitate distinctă, cu sau fără personalitate juridică, astfel că societatea poate fi analizată din două
puncte de vedere, respectiv ca și contract în faza inițială, cât și ca raport în faza de funcționare a
societății. În cazul anumitor societăți cu personalitate juridică voința fondatorilor se materializează
suplimentar și într-un statut. Dacă în cazul societăților fără personalitate juridică simpla încheiere a
contractului este suficientă pentru constituirea societății, în privința societăților cu personalitate juridică
trebuie îndeplinite formalitățile de înmatriculare și autorizare a funcționării.

Contractul de societate și statutul cuprind aceleași clauze, însă deosebirea esențială este aceea
că statutul conține o dezvoltare a clauzelor contractului de societate. Întrucât statutul are o natură
contractuală (mai puțin în cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic), având la bază voința
asociaților, trebuie să îndeplinească condițiile de fond și formă ale contractului de societate.

Consecințele nerespectării condițiilor de fond ale contractului de societate. In cazul

contractelor cu mai multe părți în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop
comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a
contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului.

Nulitatea contractului de societate nu conduce la nulitatea societății decât în cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, menționând în acest sens lit. b) atunci când toți
fondatorii au fost incapabili la data constituirii societății sau lit. c) obiectul de activitate al societății este
ilicit sau contrar ordinii publice.

CONDIȚIILE SPECIFICE COTRACTULUI DE SOCIETATE

Aportul asociaților

Aportul reprezintă valoarea patrimonială cu care asociatul contribuie la formarea

capitalului social la momentul constiuirii societății sau ulterior la majorarea capitalului social.
Aportul asociaților are o importanță deosebită întrucât se poate spune că fără aport nu există
societate, iar prin asumarea aportului asociații nu fac altceva decât să-și manifeste dintr-un
început intenţia de a se asocia şi de a desfăşura în comun o activitate (affectio societatis).

Fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societății prin aporturi bănești, în

bunuri, în prestații sau cunoștințe specifice. Structural, aportul presupune două momente : pe
de o parte, manifestarea de voință a asociatului de a se obliga să contribuie la constituirea sau
majorarea capitalului social materializată prin semnarea actului constitutiv (subscrierea) , iar,
pe de altă parte, aducerea efectivă a aportului (vărsarea) , respectiv predarea bunului,
depunerea în cont a sumelor de bani, executarea prestațiilor. În schimbul aportului, asociatului
i se cuvin în contrapartidă fracțiuni din capitalul social (părți sociale, acțiuni, părți de interes).

Aportul asociaților versus capital social. De subliniat că nu se confundă aportul

asociaților cu capitalul social, întrucât cel din urmă este cuantificarea în monedă a tuturor
aporturilor.
 Capitalul social și patrimoniul societății. Sunt două noțiuni distincte, întrucât în timp ce
capitalul social este doar un element al patrimoniului, în sens juridic, patrimoniul societății
desemnează totalitatea drepturilor și datoriilor cu conținut economic.
Patrimoniul are două componente activ și pasiv, iar capitalul social reprezintă un element de
activ. Doar la momentul constituirii se poate spune oarecum că există o corespondeță, căci în
timp ce capitalul social are o valoare constantă (atât timp cât asociații nu hotărăsc reducerea ori
majorarea), activul societății este într-o continuă modificare ca urmare a activităilor economice.
Capitalul social nu are din punct de vedere contabil o existență concretă fiind doar o cifră
înscrisă în bilanul contabil la pasiv.

Trebuie retinut ca aportul trebuie sa fie : obligatoriu ; real ; bunul care se aduce ca aport trebuie
sa fie proprietatea celui ce subscribe.

Obiectul aportului.
Aportul în numerar este obligatoriu la constituirea societăţii indiferent de forma ei fără însă ca
legea să impună un minim. Aportul în numerar este în lei sau pentru nerezindenţi în valută. Aportul
asociatului nu este purtător de dobânzi.
Aportul în numerar conferă asociatului numai un drept la părțile sociale corespunzătoare
capitalului social subscris, iar nu și dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat cu sumele de bani
aduse ca aport, proprietarul fiind societatea.
Aportul în natură are ca obiect bunuri imobile şi mobile corporale sau necoporale (creanţe,
brevete de invenţie, mărci, fond de comerţ) proprietatea asociatului ce trebuie probată; așadar, aportul
trebuie să fie proprietatea asociatului, iar nu a unei terțe persoane, iar dovada se face prin prezentarea
actelor de proprietate. Aportul trebuie evaluat în bani pentru a se stabili astfel valoarea părţilor sociale,
de interes ori acţiuni ce se cuvin asociaţilor, evaluare care se face fie de asociaţi, fie de către experţi.
Aportul în proprietate și aportul în folosință . În lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite
ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului,
moment din care asociatul încetează să mai fie proprietarul bunului.
Se poate aduce ca aport și doar folosința bunului, astfel că ceea ce se transmite este doar
dreptul de folosință asupra bunului, asociatul respectiv păstrând dreptul de proprietate.
Aportul în industrie (în prestaţii sau cunoştinţe specifice) constă în prestaţii în muncă sau
servicii pe care asociatul promite să le efectueze, motiv pentru care este permis numai la societăţile în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită.

Răspunderea asociatului pentru neexecutarea obligației de a aduce aportul (vărsarea

aportului). Potrivit art. 65 alin. 2 asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător pentru
daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar asociatul este obligat şi la plata dobânzilor
legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul.
Nerespectarea obligaţiei privind efectuarea aportului poate avea următoarele consecințe:
- excluderea asociatului în cazul societăților cu răspundere limitată, societăților în nume colectiv
și societăților în comandită simplă;
- anularea acțiunilor nominative când nu s-a efectuat plata vărsămintelor în cazul societăților pe acțiuni
și în comandită pe acțiuni.

Regimul aporturilor conform Codului civil. În cazul unei societăţi cu personalitate juridică,
aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate juridică aporturile
devin coproprietatea asociaţilor, cu excepţia cazului în care aceştia au convenit, în mod expres, că vor
trece în folosinţa lor comună.

Affectio societatis

Noţiune. Structural affectio societatis este un element psihlogic şi putem spune că reprezintă
esenţa contractului de societate. Affectio societatis este unul din elementele specifice contractului de
societate, alături de aportul asociaţilor şi realizarea şi împărţirea beneficiilor. Affectio societatis este un
element obligatoriu, atât la momentul constituirii, cât şi ulterior pe parcursul desfăşurării activităţii
comerciale .

Aşadar, affectio societatis reprezintă intenţia de a se asocia şi de a desfăşura în comun o

activitate comercială cu respectarea condiţiilor legale şi conform cu clauzele actului constitutiv. Ca şi
conţinut affectio soicetatis nu presupune o egalitate economică a asociaţilor, ci doar una de ordin
juridic.

Natură juridică şi trăsături caracteristice. S-a susţinut că affectio societatis reprezintă un

caracter special al consimţământului cerut pentru încheierea contractului de societate . Nu se pot
reduce valenţele lui affectios societatis prin a-l identifica cu noţiunea de consimţământ, adică a fi
considerat doar o formă specifică a acestuia. Affectio societatis, trebuie identificat cu intenţia de a se
asocia - noţiune complexă ce nu se confundă cu consimţământul care reprezintă doar intenţia de a
constitui societatea.

Elementele structurale: absenţa subordonării între asociaţi, colaborarea dintre asociaţi are un
caracter voluntar, colaborarea presupune o participare activă la conducerea societăţii şi gestiunea
acesteia. De asemenea, putem reţine că asumarea riscurilor constituie un element esenţial al lui
affectio societatis.

Conţinut. Ca şi manifestare exterioară affectio societatis nu presupune doar simpla relaţionare a

asociaţilor, ci având un conţinut complex implică o atitudine permanentă de înţelegere şi conlucrare a
asociaţilor (în cazul societăţilor de persoane) sau de apartenenţa la o societate pe acţiuni generat de
investirea capitalului şi de participare la activitatea societăţii prin exercitarea drepturilor esenţiale (cazul
societăţilor de capital).

Observăm că specificitatea existentă între societăţile comerciale clasficicate în funcţie de

elementul intuitu personae (societăţi de persoane la care adăugăm societăţile mixte şi societăţile de
capitaluri) se prelungeşte şi sub aspectul conţinutului lui affectio societatis : în cazul societăţilor de
persoane şi mixte este necesară participarea tuturor la viaţa socială, iar leguitorul a impus regula
unanimităţii în privinţa formării voinţei, în timp ce în cazul societăţilor de capitaluri leguitorul a prevăzut
principiul majorităţii în luarea hotărârilor adunărilor generale.

Utilitate juridică. După cum s-a remarcat în doctrină importanţa acestei noţiuni se observă în
ajutorul oferit în calificarea societăţii: atât negativ excluzând calificarea societăţii atunci când affectio
societatis nu există, cât şi pozitiv când se califică societatea comercială pe baza existenţei intenţiei
comune de asociere. Importanţa acestui element psihologic se relevă atunci când există îndoieli cu
privire la calificarea unui contract ca fiind sau nu de societate şi cu ajutorul său putem stabili intenţia
reală a părţilor.

Forme. Sub aspectul formelor sub care se manifestă affectio societatis reţinem că nu se prezintă
sub o formă unică, el având un conţinut variat. Affectio societatis există la toate formele de societăţi
comerciale, însă modul de manifestare este diferit. Dacă în cazul societăţilor de persoane şi a societăţilor
mixte imboldul asocierii şi al desfăşurării activităţii comerciale se grefează pe raporturile personale
dintre asociaţi, adică relevantă este calitatea persoanelor ce se asociază, în cazul societăţilor de
capitaluri affectio societatis are ca element specific aportul fiecărui acţionar, astfel că relevantă este
capacitatea financiară a persoanelor.

Realizarea şi împărţirea beneficiilor

Scopul înfiinţării societăţii și al desfășurării activității îl constituie împărţirea beneficiilor sau

folosirea economiei ce ar putea rezulta. Cota parte din beneficiu care se plăteşte fiecărui acţionar se
numeşte dividend. Dividendul reprezintă orice distribuire în bani sau în natură în favoarea asociaţilor din
profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi.

Aprobarea bilanţului şi a contului de profit şi pierderi şi stabilirea dividendelor este de

competenţa adunării generale ordinare a acţionarilor, care se întruneşte cel puţin o dată pe an, în
termen de cel mult cinci luni de la încheierea exerciţiului financiar. Dacă până în momentul stabilirii de
către adunarea generală ordinară a acţionarilor a dividendelor, acestea au natura unor drepturi sociale,
după adoptarea hotărârii dividendele se transformă într un drept de creanţă al fiecărui acţionar faţă de
societate.

Fixarea dividendelor este de competenţa adunării generale, singura care poate stabili modul în
care profitul obţinut urmează a fi repartizat; tot adunarea generală hotărăşte şi în cazul în care există
beneficii dacă acestea urmează a fi repartizate în totalitate acţionarilor sub formă de dividende sau
numai o parte, diferenţa fiind reinvestită, precum şi modalitatea de plată a dividendelor. În doctrină ,
dividendul a fost definit ca fiind partea de profit net care se cuvine asociaţilor/acţionarilor după
închiderea exerciţiului financiar, determinată de clasa şi numărul acţiunilor deţinute, în temeiul hotărârii
adunării generale a acţionarilor.
 Condiţiile de stabilire a dividendelor. Beneficiile ce urmează a fi repartizate sub formă de
dividende trebuie să fie reale şi utile , astfel că nu se vor putea distribui dividende decât din profituri
determinate potrivit legii, adica :
- să existe profit net, adică veniturile totale să fie mai mari decât cheltuielile totale
- când se constată o pierdere a activului net, capitalul social trebuie reîntregit sau redus înainte
de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit
- să fie constituite rezervele legale, astfel că din profitul societăţii se va prelua în fiecare an cel
puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă
- în cazul societăţilor pe acţiuni constituite prin subscripţie publică să se fi prelevat cota din
profitul net ce revine fondatorilor; această cotă nu poate depăşi 6% din profitul net şi nu poate fi
acordată pe o perioadă mai mare de 5 ani de la constituirea societăţii.

Cuantum. Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul

social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Adunarea generală nu poate stabili un nivel
fix al dividendelor, întrucât acestea se stabilesc anual în funcţie de profitul realizat şi numai adunarea
generală prin raportare la situaţia financiară respectivă, în funcţie de reinvestirea sau nu a profitului,
constituirea de rezerve etc, stabileşte cuantumul dividendelor.
Tot legat de cuantumul dividendelor mai precizăm următoarele:
- dividendele acţiunilor din aceeaşi clasă sunt egale pentru fiecare acţiune în parte
- nu se pot stabili dividende mai mari pentru anumite acţiuni, spre exemplu, cele deţinute de
acţionarul majoritar.

Momentul naşterii dreptului la dividende. Dreptul la plata dividendelor se naşte după

îndeplinirea celor două condiţii: înregistrarea unui profit şi adoptarea unei hotărâri a adunării generale
ordinare prin care să se fixeze dividendele. Momentul la care se naşte acest drept este data hotărârii
adunării generale ordinare care a fixat dividendele. Din acest moment dreptul la dividende încetează să
mai fie un drept social, transformându-se într-un drept de creanţă individual al acţionarului faţă de
societate.
Importanţa stabilirii scadenţei este dată de faptul că de la această dată, pe de o parte, acţionarul
poate formula, în termenul de prescripţie general de 3 ani, acţiune în pretenţii faţă de societate, iar pe
de altă parte de la această dată societatea datorează dobânzi. Dividendele se plătesc în termenul stabilit
de adunarea generală asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legi speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la
data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. Dacă societatea nu
plăteşte dividendele în termenul stabilit sau după expirarea termenului de 6 luni, aceasta va plăti
daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale.

Drepturile creditorilor personali ai acţionarului. Tot de la data hotărârii adunării prin care s-au
fixat dividendele se naşte şi dreptul creditorilor personali ai acţionarului care pot popri aceste sume de
bani, întrucât pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra
părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul contabil.
 Modalitatea de plată. Odată cu stabilirea cuantumului dividendelor, adunarea generală
ordinară va stabili şi modul de plată al acestora. Plata dividendelor se poate face astfel:
a) în numerar;
b) prin alocarea de noi acţiuni care nu se poate realiza decât prin majorarea capitalului social cu
valoarea totală a noilor acţiuni; această modalitate este considerată a fi o dare în plată , astfel că se
impune ca acţionarii să accepte această modalitate, în caz contrar ar trebui să li se plătească
contravaloarea acţiunilor;
c) în natură.

Persoana îndreptăţită la plata dividendelor. Acţionarii îndreptăţiţi să încaseze dividende şi să

exercite orice alte drepturi sunt cei înscrişi în evidenţele societăţii sau în cele furnizate de registrul
independent privat al acţionarilor. Plata poate fi făcută şi unui mandatar al acţionarului în baza unei
procuri speciale.

Cui i se face plata în cazul acţiunilor gravate de un drept de uzufruct? Deşi nu există o dispoziţie
legală expresă care să răspundă la această întrebare, totuşi soluţia ca dividendele să se cuvină
uzufructuarului rezultă indirect. In situaţia în care anumite acţiuni sunt grevate de un drept de uzufruct,
dreptul de a încasa dividendele aparţine uzufructuarului.
Plata dividendelor în cazul cesiunii acţiunilor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii
acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel . Intenţia părţilor în
sensul ca dividendele pe lunile anterioare cesionării acţiunilor să revină cedenţilor trebuie să fie
menţionată expres. Legea nr. 31/1990 stabileşte că dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative
se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi de
cesionar sau mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune.
Plata dividendelor în cazul refuzului înregistrării cesiunii în registrul de acţiuni. Atât în cazul
transmiterii inter vivos, cât şi mortis causa a acţiunilor nominative, dacă se refuză punerea la dispoziţie a
registrului acţionarilor ori efectuarea declaraţiei de transfer în registrul acţionarilor, persoanele
prejudiciate au posibilitatea formulării unei acţiuni în justiţie prin care societatea prin administratorul
sau preşedintele consiliului de administraţie să fie obligată să facă menţiunile corespunzătoare.

Restituirea dividendelor. Dividendele plătite cu încălcarea dispoziţiilor art. 67 alin. 2) şi 3) se

restituie, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în
împrejurările existente, trebuiau să o cunoască . Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor se
prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor. Au calitate procesuală activă atât societatea
comercială, cât şi creditorii societăţii .

SOCIETATEA SIMPLĂ

Societatea simplă nu are personalitate juridică. Lipsa personalității juridice atrage consecințe
juridice importante în lipsa unui patrimoniu propriu al societății, astfel că bunurile dobândite devin
coproprietatea asociaților sau în privința răspunderii asociaților față de creditorii societății, caz în care
nu este limitată la aportul fiecăruia, ci răspunde cu propriile sale bunuri proporțional cu aportul său la
patrimonial social în cazul în care creditorii sociali nu s-au îndestulat din bunurile comune ale asociaților.
Cu toate acestea, dacă asociații doresc dobândirea personalității juridice, prin actul de modificarea
contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia și vor pune de accord toate
clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou-înființate.
Formarea capitalului social. Asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin
aporturi băneşti sau în bunuri, după caz. Capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de
interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul
de societate nu se prevede altfel.
Asociaţii se pot obliga la aport în prestaţii sau în cunoştinţe specifice, cu titlu de aport societar.
În schimbul acestui aport, asociaţii participă, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi
suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate.
Regimul părților de interes. Părţile de interes sunt indivizibile. Părţile de interes plătite sau
vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
Când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea sunt
obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente.
Participarea la profit şi pierderi. Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la
pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale prezentului capitol sau ale
legii speciale aplicabile, după caz. Partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu
aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel.
Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia la pierderi, cu condiţia ca
astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările şi să fie expres prevăzute în contract. Când
contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât priveşte pierderile. Orice
clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este
considerată nescrisă.
Obligaţia de neconcurenţă. Asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe
contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune
care ar putea fi păgubitoare pentru societate.
Asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane la o activitate
care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la care asociatul
s-a obligat. Beneficiile rezultând din oricare dintre activităţile interzise se cuvin societăţii, iar asociatul
este ţinut pentru orice daune ce ar putea rezulta.
Administrarea societății. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori
persoane juridice, române sau străine. Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este
administrată de asociaţi, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul
societăţii.
Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul
societăţii.Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se
prevede altfel în contractul de societate.
Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii,
a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii. Dacă mai mulţi administratori au lucrat
împreună, răspunderea este solidară.
 Aspecte de noutate în noul Cod civil. Art. 1893 prevede că societăţile supuse condiţiei
înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate
societăţilor simple. Cu privire la durata societăţii ca şi noutate faţă de actualul Cod civil menţionăm
prelungirea tacită care operează pe durată de un an, continuând din an în an, de la data expirării duratei.
Sunt definite noţiunile de asociaţii aparenţi şi asociaţii oculţi, astfel că orice persoană care
pretinde că este asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă convingătoare în acest sens răspunde
faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca un asociat. Cu toate acestea, societatea nu va răspunde faţă
de terţul indus în eroare decât dacă i-a dat motive suficiente pentru a fi considerat drept asociat sau, în
cazul în care, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica
inducerea terţului în eroare.
Legiuitorul a reglementat adunările asociaţilor, stabilind dreptul asociaţilor de a participa la
luarea hotărârilor colective pe baza principiului majorităţii voturilor asociaţilor dacă prin contract sau
lege nu se stabileşte altfel. Excepţie de la principiul majorităţii fac hotărârile ce au ca obiect modificarea
contractului de societate sau numirea unui administrator unic când este necesar votul tuturor
asociaţilor.
Pierderea calităţii de asociat are loc prin cesiunea părţilor, executare silită a acestora, moartea,
falimentul, punerea sub interdicţie judecătorească, retragerea şi excluderea din societate.

ASOCIEREA ÎN PARTICIPAŢIE

Notiune. Contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o persoană acordă uneia
sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe
care le întreprinde.
Ţinând cont de opiniile exprimate în doctrină, vom considera asocierea în participaţie ca fiind
contractul prin părţile, asociatul participant şi asociatul administrator, persoane fizice şi/sau juridice,
stabilesc aducerea unor bunuri ca aport şi desfăşurarea de către asociatul administrator a unei
activităţii tratând cu terţii în numele şi pe seama sa cu scopul obţinerii unui profit ce urmează a fi
împărţit de asociaţi.

Lipsa personalităţii juridice. Dintr-un început subliniem că asocierea în participaţie este un

contract, iar nu o societate. Asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi nu
constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Asocierea în participaţie nu tinde să
depăşească stadiul contractual pentru a devenit o instituţie.

Absenţa patrimoniului. Cum asocierea în participaţie nu are personalitate juridică, implicit nu

are nici patrimoniu. Ei încheie actele juridice în numele lor, iar efectele patrimoniale se răsfrâng asupra
propriului patrimoniu. Asociaţii îşi păstrează patrimoniul distinct, iar aceştia rămân proprietari ai
bunurilor aduse ca aport.

Imposibilitatea de a fi parte într-un proces. O altă consecinţă a lipsei personalităţii juridice este
aceea că pentru protejarea chiar a intereselor conturate în executarea contractului de asociere nu este
posibilă promovarea în numele şi pe seama asociaţiei a vreunui proces şi totodată nici să dobândească
calitatea procesuală pasivă.

Absenţa denumirii şi a sediul social. Nefiind persoană juridică, asocierea în participaţie nu are
denumire socială şi nici sediu social. Denumirea fiind unul dintre atributele personalităţii juridice,
absenţa personalităţii juridice a societăţii în participaţiune trebuie să ducă la absenţa denumirii. Aceeaşi
este soluţia şi în cazul sediului social.
Cu toate acestea nimic nu împiedică părţile ca în contractul ce-l încheie să menţioneze existenţa
unei denumiri, a unei firme cu vocaţie economică ori comercială sau a unui sediu care să fie folosit de
părţi ca şi stabiliment de facto al activităţii , însă fără ca acestea să atragă consecinţe juridice, cum ar fi
stabilirea competenţei în funcţie de acel sediu, protejarea respectivei denumiri în mod independent.

Regimul aporturilor. Art. 1952 reglementează regimul juridic al bunurilor aduse ca aport
stabilind ca regulă că asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia acesteia. Cu alte cuvinte
urmează ca bunurile doar să fie folosite în interesul asocierii. Aşadar, în lipsa vreunei dispoziţii
contractuale, bunurile aduse ca aport rămân proprietatea celui ce le-a adus.
Cu toate acestea, asociaţii pot deroga de la acest principiu în sensul:
a) fie ca bunurile aduse sau cele obţinute să devină proprietate comună.
b) fie ca asociaţii să stabilească să treacă bunurile în tot sau în parte în proprietatea unuia dintre
ei. Redobândirea acestora va avea loc la încetarea asocierii.

Raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi. Privitor la răspundere asociaţilor s-a prevăzut expres
că aceştia răspund în nume propriu faţă de terţi. În toate cazurile, fie că acţionează în nume propriu, fie
în numele asocierii în participaţie, asociaţii contractează şi se angajează în nume propriu. Asociaţii nu
pot prin clauzele contractuale să limiteze răspunderea faţă de terţi.

Forma şi condiţiile asocierii. Art. 1954 stabileşte pe deplin libertatea contractuală a părţilor
acestea fiind libere să stabilească forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele
de dizolvare li lichidare. Nu este reglementat regimul de administrare, a modalităţii efective de
administrare, a condiţiilor de numire a unui reprezentant şi a eventualei sale răspunderi.
Administrator nu poate fi un terţ. Reprezentantul nu poate fi un terţ de contract, ci chiar unul
dintre asociaţi. Desemnarea unuia dintre asociaţi ca şi administrator nu exclude posibilitatea ca asociatul
neadministrator să nu încheie acte juridice cu terţii; terţul are acţiune numai împotriva asociatului cu
care contractează, fie că o face direct cu acesta, fie prin intermediul mandatarului acestuia.
Numirea prin chiar contractul de asociere în participaţie a unui administrator este necesară. Ea
nu este obligatorie, neexistând în acest sens un text de lege, însă realizarea unei activităţi presupune
numirea unui reprezentant care să gestioneze activitatea curentă. În sensul utilităţii desemnării unui
reprezentant al asocierii sau administrator s-ar simplifica interpretările privitoare la obligaţiile fiscale.

Drepturile asociaţilor. Ca urmare a încheierii contractului de asociere în participaţie, asociaţii

dobândesc anumite drepturi care însă nu pot fi analizate ca şi în cazul societăţilor ca şi fracţiuni ale
capitalului social. Asocierea în participaţie neavând patrimoniu propriu, nu are niciun capital social care
să fie împărţit, cum este cazul la societăţile comerciale în acţiuni, părţi sociale ori părţi de interes.
Drepturile ce se dobândesc prin încheierea contractului se exercită faţă de celălalt asociat, iar nu faţă de
societate. Asociaţii pot să cesioneze drepturile de creanţă constând în beneficiile obţinute din asociere
în condiţiile dreptului comun (doar creanţa, nu şi contractul care are un caracter intuitu personae).
 Dreptul de a participa la luarea hotărârilor. Hotărârile se iau cu unanimitate cu excepţia
cazurilor în care în contract sunt prevăzute în contract o majoritatea simplă sau calificată,
urmând ca procentele stabilite în funcţie de aportul adus să fie şi criteriu pentru exprimarea
voinţei. Dacă însă hotărârea conduce la o majorare a obligaţiilor asociaţilor hotărârile vor fi
luate obligatoriu cu unanimitate. În lipsa unor dispoziţii exprese în contract, asociatul
administrator este cel ce decide asupra modalităţilor şi mijloacelor de realizare a scopului
asocierii în participaţie , având un drept exclusiv în acest sens.
 Dreptul la informare. Este un corolar al dreptului de a participa la luarea hotărârilor, căci numai
dacă sunt informati complet şi corect asociaţii pot să-şi formeze o imagine asupra modului de
executare şi administrare a asocierii. Asociatul administrator trebuie să comunice asociaţilor
constant rezultate activităţii. În măsura în care asociatul participant nu este informat se pune
întrebarea în ce măsură are un drept de control, de verificare ori supraveghere a aspectelor
comerciale şi contabile ale asocierii.
 Dreptul de a participa la beneficii. Cum scopul avut în vedere a fost de a aduce un aport în
schimbul participării la beneficii, putem considera acest drept ca fiind esenţial. Beneficiile pe
care le primesc asociaţii în asocierea în participaţie nu sunt de natura dividendelor. Beneficiile
pot consta în plata unor sume de bani, rezultat al activităţii comerciale, dar şi în bunuri mobile
sau imobile ca rezultat al activităţii desfăşurate. Beneficiile se repartizează proporţional cu
aportul la momentul încheierii contractului. Părţile pot stabili cote diferite de participare la
profit şi pierderi, singura interdicţie sub acest aspect fiind clauzele leonine.

Clauzele leonine. Participarea la pierderi şi beneficii este de esenţa contractului de asociere în

participaţie, astfel că orice clauză prin care un asociat participă numai la beneficii sau prin care este
exclusă participarea la pierderi constituie o clauză leonină , interzisă de textul de lege. Părţile
contractante trebuie să participe în aceeaşi măsură atât la pierderi, cât şi la beneficii; cu toate acestea
este permisă stabilirea unor cote diferite de participare la beneficii, respectiv la pierderi, cu condiţia ca
astfel de procente să nu fie derizorii şi în contradicţie cu aportul adus.

Dreptul de retragere. Părţile pot stabili în cazul în care sunt mai mulţi asociaţi un drept de retragere
din asocierea în participaţie. Dacă sunt numai doi asociaţi dreptul de retragere echivalează cu intenţia de
a înceta contractul, însă dacă sunt mai mulţi asociaţi acest drept este compatibil cu structura asociativă
şi funcţională a unei asocieri în participaţie. Exercitarea unui astfel de drept implică restituirea aportului
adus şi a beneficiilor la zi ce i se cuvin, drepturi patrimoniale ce urmează a se stabili de comun acord sau
printr-o expertiză de specialitate, în caz de dezacord putând apela la instanţa de judecată.

Obligaţiile asociaţilor. Din Codul civil se desprind două obligaţii principale: aducerea aportului şi
participarea la pierderi. Putem identifica şi alte obligaţii, părţile având deplină libertate sub acest aspect:
clauza de neconcurenţă; obligaţia administratorului de a desfăşura activitate comercială cu bună-
credinţă şi în interesul asocierii în participaţie; obligaţia de a întocmi actele contabile conform legislaţiei
în materie; obligaţia de restituire a bunurilor aduse ca aport la încetare etc.
  Aducerea aportului. Această obligaţie implică punerea la dispoziţia asociatului administrator
a bunului sau sumelor de bani pe care s-a obligat la încheierea contractului. Punerea la
dispoziţie implică predarea efectivă a acestor bunuri, în funcţie de natura lor. În caz de
nerespectare a obligaţiei, celălalt asociat poate formula acţiune în instanţă pentru a-l obliga
pe pârât să-şi execute obligaţia. Dacă însă aportul este în natură şi proprietarul, adică
asociatul ce s-a obligat să-l aducă ca şi aport l-a înstrăinat, celălalt asociat nu va putea cere
decât daune-interese compensatorii.
 Obligaţia de a participa la pierderi. Asociaţii trebuie să răspundă de pierderile ce le
înregistrează activitatea desfăşurată în baza contractului de asociere în participaţie. Orice
clauză contrară este considerată nescrisă. Asociaţii vor suporta pierderile conform
procentelor stabilite prin contract pentru participarea la profit. Părţile pot stabili ca
procentele de participare la beneficii şi pierderi să fie diferite. O astfel de clauză este însă
exclusă pentru administrator intrând în contradicţie cu obligaţia lui de desfăşura o activitate
în interesul tuturor şi cu scopul obţinerii de profit. S-a considerat că dacă aportul ambilor
asociaţi se rezumă la aportul în industrie, repartizarea beneficiilor şi a pierderilor se face în
mod egal.

Încetarea contractului de asociere în participaţie. Cazuri :

a) Consimţământul părţilor. Cum părţile sunt cele care încheie şi stabilesc condiţiile, implicit tot ele pe
baza acordului unanim în baza principiului mutuo consensu, mutuo disensu pot hotărî încetarea
acesteia
b) Împlinirea termenului. Asocierea în participaţie poate fi încheiată pe o perioadă determinată, astfel
că expirarea respectivei perioade conduce la încetarea contractului, în măsura în care acestea nu înţeleg
prelungirea termenului
c) Denunţarea unilaterală de către una din părţi în măsura în care contractul s-a încheiat pe o perioadă
nedeterminată, urmând ca notificarea intenţiei de încetare să fie realizată cu bună-credinţă şi
comunicată cu respectare termenului prevăzut în contract sau, în lipsa unui astfel de termen, să fie
comunicată mai înainte de încetarea efectivă într-un termen rezonabil
d) Realizarea sau nerealizarea obiectului
e) Fiind un contract intuitu personae, dizolvarea şi lichidarea unuia dintre asociaţii persoană juridică sau
decesul asociatului persoană juridică sau persoana fizica constituie o cauză distinctă de încetare a
contractului de asociere în participaţie.
f) Clauzele statutare. Încetarea contractului de asociere în participaţie poate avea loc şi în temeiul unei
clauze contractule, cum ar fi cazul neobţinerii unui anumit profit sau înregistrarea de pierderi o anumită
perioadă de timp etc.

Repartizarea pierderilor. În măsura în care se constată existenţa unor pierderi acestea urmează
a fi suportate de asociaţi în conformitate cu procentele stabilite în contract. Clauza de exonerare de la
pierderi a unuia dintre asociaţi este nulă absolută având un caracter leonin.
Repartizarea activului. În măsura în care nu au existat pierderi sau deşi au existat au fost
repartizate ori achitate, părţile au dreptul la restituirea aportul adus şi la partea corespunzătoare din
activul înregistrat ca urmare a desfăşurării activităţii commune. Se va restitui aportul în măsura în care
acest lucru este posibil, cum este cazul bunurilor mobile sau imobile.
Restituirea bunurilor aduse ca aport. În lipsa unei clauze exprese bunurile rămân proprietatea
asociatului ce le-a adus ca aport, astfel că la încetarea contractului are dreptul la restituirea acestor
bunuri.
 SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Definiție. Putem defini societatea cu răspundere limitată ca fiind societatea constitută de doi
sau mai mulți asociați pe baza încrederii reciproce, care contribuind prin aporturi desfășoară activități cu
scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta, răspunzând numai în
limita capitalul social subscris.

Natură juridică. Este considerată a fi o societate de persoană întrucât esenţială la momentul

constituirii şi semnării actului constitutiv este încrederea reciprocă a asociaţilor, dar totodată având şi
elemente specifice societăţilor de capitaluri, cea mai importantă, dar nu singura, fiind cea privitoare la
limitarea răspunderii asociaţilor.

Trăsăturile societății cu răspundere limitată. Se pot reține ca fiind definitorii acestei forme de
societate următoarele trăsături:
a) asocierea se face ca urmare a încrederii recirpoce a asociaților, aspect ce determină
caracterul intuitu personae al societății cu răspundere limitată;
b) capitalul social este divizat în fracțiuni denumite părți sociale;
c) societatea are nu număr maxim de asociați, respectiv 50;
d) asociații răspund pentru obligațiile sociale doar în limita capitalului social subscris, neputând
fi atrasă răspunderea în subsidiar a asociaților;
e) hotărârile adunării generale a asociaților sunt luate de regulă cu votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale (dublă majoritate de asociați și părți sociale), iar
dacă acestea privesc modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaților.

Capitalul social. Capitalul social al unei societăți cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de
200 lei și se divide în părți sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei.
Părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile, astfel că societatea cu răspundere
limitată nu poate emite astfel de titluri, precum acțiuni și obligațiuni.
În actele emanând de la societate trebuie să se menționeze pe lângă informațiile obligatorii
pentru toate formele societare (denumire, formă juridică, sediul social, numărul din registrul comerțului
și codul unic de înregistrare) și capitalul social. Capitalul social trebuie vărsat integral la momentul
constituirii. Cererea de înmatriculare trebuie însoțită de un înscris doveditor, în caz contrar se apreciază
că nu este respectată obligația vărsării integrale ceea ce conduce la respingerea cererii de înmatriculare.

Adunarea asociaţilor

Adunarea generală a asociaţilor este organul suprem de deliberare şi decizie al societăţii cu

răspundere limitată. Spre deosebire de societăţile pe acţiuni, în care există două tipuri de adunări
generale, în cazul societăţilor cu răspundere limitată întâlnim o singură adunare generală cu competenţă
deplină. În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, acesta va exercita atribuţiile adunării
generale a asociaţilor, iar asociatul unic va consemna de îndată, în scris, orice decizie adoptată.
Adunarea generală a asociaţilor are un regim juridic propriu, diferit de cel al adunării generale a
acţionarilor, cu o singură excepţie : în ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se
aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, termenul de 15 zile de la data la care asociatul a luat
cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
Termen de întrunire. Aceasta se întruneşte cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este
necesar.
 Atribuţii. Adunarea generală a asociaţilor are următoarele obligaţii principale:
a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;
b) să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de
activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter
obligatoriu, potrivit legii;
c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,
desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;
d) să modifice actul constitutiv.

Aprobarea situaţiei financiare şi stabilirea şi repartizarea profitului net. Puterea adunării

asociaţilor în privinţa aprobării situaţiilor financiare anuale este nelimitată în sensul că poate dispune
reexaminarea anumitor registre, poate solicita refacerea bilanţului pe alte baze, poate reduce dividendul
etc., dar, toate acestea, cu respectarea reglementărilor contabile care stau la baza întocmirii bilanţului şi
a contului de profit şi pierdere.
Adunarea generală poate aproba situaţiile financiare anuale numai dacă acestea sunt însoţite de
raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari. Totodată, adunarea generală trebuie să
repartizeze profitul net, adică să aprobe şi să constituie rezervele legale şi statutare, să stabilească
dividendele etc.
Dacă adunarea generală aprobă situaţiile financiare anuale care s-au întocmit prin încălcarea
reglementările contabile, fiecare asociat poate ataca hotărârea adunării în instanţă. În ceea ce priveşte
terţii, dacă aceştia sunt lezaţi de executarea hotărârii respective pot solicita doar daune societăţii.

Cerinţele de vot privind desemnarea/revocarea administratorilor. Regimul numirii şi revocării

administratorilor este diferenţiat în funcţie de modul în care au fost numiţi administratorii, în sensul că
revocarea lor se face cu votul tuturor asociaţilor, dacă administratorii au fost numiţi prin actul
constitutiv şi prin votul majorităţii absolute a capitalului social, dacă administratorii au fost numiţi de
adunarea asociaţilor.
Pornind de la caracterul intuitu personae al calităţii de administrator, în toate cazurile avem de a
face cu o revocare ad nutum, în sensul că aceasta poate interveni oricând şi independent de voinţa sau
de vreo culpă a administratorului , fiind atributul exclusiv al organului de decizie al societăţii, competent
să numească ori să revoce administratorul. In timp ce un mandat obişnuit este revocabil prin natura lui,
mandatul administratorilor unei societăţi comerciale este revocabil nu numai prin natura, ci chiar prin
esența lui. În privinţa societăţilor pe acţiuni leguitorul a încercat o limitare a eventualelor abuzuri în
revocarea administratorilor, introducând obligativitatea existenţei „justei cauze”, în caz contrar
administratorul fiind îndreptăţit la a primi daune-interese. Administratorul care consideră revocarea
abuzivă nu poate formula acţiune de reintegrare în funcţie, ci numai acţiune în pretenţii pentru daune-
interese compensatorii dacă prin revocare i-au fost aduse prejudicii ; dacă în contractul încheiat între
administrator şi societate este condiţionată revocarea de plata unor daune-interese prestabilite de părţi,
însă au o valoare nejustificat de mare, disproporţionată în comparaţie cu eventualele prejudicii ce le-ar
suporta un administrator, urmează a le considera nule, având o cauză ilicită şi în contradicţie cu interesul
social. Legiuitorul a transpus legislativ teoria revocării ad nutum, stabilind că membrii consiliului de
administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale
privitoare la revocarea lor din funcţie.
Revocarea administratorului nu presupune şi descărcarea de gestiune, aceasta fiind o atribuţie
distinctă ce trebuie hotărâtă explicit de către adunarea generală; este posibilă revocarea unui
administrator fără ca acestuia să i se dea descărcarea de activitate. Descărcarea de gestiune făcută de
adunarea generală fără a cunoaşte activitatea ilicită a administratorilor nu poate fi considerată ca
valabilă şi să constituie o cauză care să înlăture răspunderea acestora.
 Urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi
persoana însărcinată să o exercite. O astfel de hotărâre poate fi luată împotriva unui administrator sau
cenzor ce nu au şi calitatea de asociaţi sau au un număr mic de părţi sociale. Asociaţii minoritari au
posibilitatea protejării societăţii faţă de administratorii sau cenzorii ce deţin şi majoritatea părţilor
sociale doar prin formularea unei cereri de exludere.

Modificarea actului constitutiv. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului

constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv
prevede altfel. Aşadar, în măsura în care actul constitutiv nu conţine o altă prevedere, orice modificare
se face respectând principiul unanimităţii.
Dacă în actul constitutiv se prevede dreptul de retragere a asociatului pentru că nu este de
acord cu modificările aduse acestuia, acest drept poate fi exercitat doar dacă s-a renunţat la regula
unanimităţii şi s-a stabilit o altă majoritate pentru modificarea actului constitutiv.
Suprimarea şi crearea unor noi organe ale societăţii este imposibilă, odată ce legiuitorul a
stabilit existenţa anumitor organe şi atribuţiile ce revin acestora.

Alte atribuţii ale adunării asociaţilor:

a) excluderea din societate a asociatului debitor al oponentului.
b) numirea cenzorilor şi a auditorilor finaciari;
c) promovarea unei acţiuni judecătoreşti împotriva asociatului care a încălcat dispoziţiile art. 79.

Convocarea adunării generale a asociaţilor. Deşi legea recunoaşte expres administratorului

calitatea de a convoca adunarea asociaţilor, totuşi considerăm că alături de acesta mai au această
calitate şi cenzorul şi asociaţii.
Convocarea de către administrator. Convocarea adunării asociaţilor se face de administratori la
sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar.
Administratorul trebuie să deţină această calitate la momentul la care comunică convocatorul,
în caz contrar, convocarea adunării generale de către administratorul care fusese revocat, este nulă .
Când este un singur administrator, soluţia este simplă, însă în cazul în care societatea are mai
mulţi administratori, identificarea persoanei ce-i revine obligaţia este puţin mai complicată, soluţia
depinzând de modalitatea în care asociaţii prin actul constitutiv au înţeles să lămurească modalitatea de
lucru a administratorilor. Dacă există un consiliu de administraţie se aplică, fie regulile stabilite în actul
constitutiv (de exemplu, regula majorităţii), fie regula unanimităţii.
Considerăm că este necesară convocarea:
a) în cazurile în care potrivit legii sau actului constitutiv respectiva atribuţie este de competenţa
exclusivă a adunării generale a asociaţilor;
b) situaţiile în care respectiva atribuţie depăşeşte limitele mandatului administratorului stabilite
fie prin actul constitutiv, fie rezultând din dispoziţiile lgii;
c) cazurile în care, deşi nu ne aflăm în una din situaţiile enumerate anterior, administratorul
consideră oportună convocarea adunării generale.
Convocarea de către cenzori. In cazul în care acţionarii reprezentând, individual sau împreună,
cel puţin 5% din capitalul social (sau o cotă mai mică dacă se prevede în actul constitutiv) reclamă
cenzorilor anumite fapte, iar aceştia din urmă constată că reclamaţia este întemeiată şi urgentă, vor
convoca adunarea generală pentru a prezenta observaţiile lor.
Convocarea de catre asociati. Asociaţii sau un număr de asociaţi ce deţin cel puţin o pătrime din
capitalul social vor putea convoca în mod direct adunarea generală, fără a mai solicita convocarea
administratorilor. Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea
acesteia, arătându-se ordinea de zi.
Locul ţinerii adunării. Convocarea va cuprinde locul unde se ţine adunarea asociaţilor. Dacă în
convocator nu se prevede o anumită locaţie, se prezumă că adunarea se va desfăşura la sediul societăţii,
adică la adresa menţionată în registrul comerţului. Dacă în convocator se prevede expres că adunarea
este convocată la sediul societăţii, nu mai este necesară menţionarea adresei, prezumându-se că
asociaţii cunosc adresa la care societatea îşi are sediul social. Prin sediul societăţii se înţelege sediul
social şi nu sediul principal. S-a apreciat că şi administratorii pot să convoace adunarea într-un alt loc
decât la sediul societăţii dacă aceasta este în interesul societăţii sau asociaţii îşi exprimă acordul expres
sau tacit.

Condiţiile de cvorum şi majoritate

Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală. Fiecare parte socială dă dreptul la un vot,
neputându-se limita numărul de voturi. Exercitarea dreptului de vot se face personal sau prin mandatar.
Votul prin corespondenţă. Prin actul constitutiv se va putea stabili că votarea se poate face şi
prin corespondenţă. S-a considerat că adoptarea procedurii votării prin corespondenţă exclude
procedura convocării asociaţilor.

Unanimitate.Majoritate. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este

necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor
sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel. S-a instituit astfel regula dublei
majorităţi a asociaţilor şi a părţilor sociale. Asociaţii pot deroga stipulând o majoritate calificată sau
inferioară dublei majorităţi.
Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii
cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi
partea din capitalul social reprezentată de asociaţii prezenţi. Cu privire la a doua convocare s-a susţinut,
în lipsa unei prevederi exprese, că hotărârea se ia cu majoritatea simplă a asociaţilor şi a părţilor sociale ,
fiind combătută posibilitatea ca la această a doua convocare să se ia hotărârea cu majoritatea părţilor
sociale.

Hotărârea adunării generale a asociaţilor. Cu ocazia desfăşurării adunării, asociaţii încheie un

proces-verbal în care sunt consemnate:
- constatarea îndeplinirii formalităţilor de convocare
- data şi locul adunării generale
- asociaţii prezenţi şi numărul părţilor sociale deţinute
- dezbaterile în rezumat
- hotărârile luate
- declaraţiile făcute de asociaţi în şedinţă, dar numai dacă ei solicită menţionarea în procesul
verbal.

Procesul-verbal este semnat de asociaţii prezenţi. Hotărârea adunării asociaților se depune în

termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului spre a fi menționată în registru și publicată în
Monitorul Oficial. Opozabilitatea hotărârii față de asociați nu este condiționată de publicarea acesteia în
Monitorul Oficial.
 Forma hotărârii adunării asociaților. Hotărârea trebuie să îmbrace forma înscrisului sub
semnătură privată chiar și în situația în care pe ordinea de zi a fost aprobarea vânzării unui bun imobil și
a fost desemnată o persoană să reprezinte societatea.

PĂRȚILE SOCIALE

Părțile sociale sunt titluri de participare la capitalul social, fiind emise în schimbul aportului adus
și conferă calitatea de asociat.
Părțile sociale pot fi transmise între asociați fără îndeplinirea unor condiții speciale, însă
transmiterea către persoane din afara societății este posibilă doar cu acordul asociaților reprezentând ¾
din capitalul social, dispoziție imperativă care se justifică prin caracterul intuitu personae al societății.
Plecând de la acest caracter se pune întrebarea dacă părțile sociale pot face obiectul executării
silite, existând două ipoteze:
- cazul în care asociatul are datorii și este este executat silit în baza unui titlu executoriu
- asociatul a garantat cu părțile sociale pentru executarea unor datorii proprii sau ale altei persoane,
sens în care s-a încheiat un contract de ipotecă mobiliară
Mai mult, art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede posibilitatea creditorilor vinde acțiunile
și părțile sociale ale debitorului lor. Observând aceste modificări legislative s-ar putea susține că
executarea silită a părților sociale este posibilă, însă apreciem că există o necondordanță între textele
Legii nr. 31/1990 și spiritul acestei forme societare.

CESIUNEA DE PĂRȚI SOCIALE

Temeiul de drept

Conform art. 202 din Legea nr. 31/1990 :

(1) Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi.
(2) Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi
reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
(2.1) Hotărârea adunării asociaţilor, adoptată în condiţiile alin. (2), se depune în termen de 15 zile la
oficiul registrului comerţului, spre a fi menţionată în registru şi publicată în Monitorul Oficial al
României.
(2.2) Oficiul registrului comerţului va transmite de îndată, pe cale electronică, hotărârea prevăzută la
alin. (2.1) Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor generale ale finanţelor publice
judeţene şi a municipiului Bucureşti.
(2.3) Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la
transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti
să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul,
atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile sociale.
(2.4) Transmiterea părţilor sociale va opera, în lipsa unei opoziţii, la data expirării termenului de
opoziţie, iar dacă a fost formulată o opoziţie, la data comunicării hotărârii de respingere a acesteia.
(3) În cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile dacă prin
actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părţii sociale
către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
(4) În cazul în care s-ar depăşi maximul legal de asociaţi din cauza numărului succesorilor, aceştia vor fi
obligaţi să desemneze un număr de titulari ce nu va depăşi maximul legal.
 OPOZIȚIA LA HOTĂRÂREA ASOCIAȚILOR
PRIVITOARE LA TRANSMITEREA PĂRȚILOR SOCIALE

Efecte juridice. Un prim efect juridic al dispoziţiilor suspuse analizei este cel privitor la momentul
la care are loc transmiterea de părţi sociale. Transmiterea părţilor sociale are loc:
- fie la data expirării termenului de 30 de zile calculat de la data publicării în Monitorul Oficial al
României dacă nu s-a formulat opoziţie
- fie la data comunicării hotărârii de respingere a opoziţiei în măsura în care o astfel de cerere a fost
formulată de un creditor social sau de o persoană prejudiciată
Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de judecată :
- obligarea societăţii sau asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat
- dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile
sociale

ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administrator.
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea
asociaţilor.
Pentru protejarea intereselor societăţii, legea interzice administratorilor să exercite, fără
autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator, în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate, precum şi să facă acelaşi tip de comerţ ori altul concurent pe cont propriu,
sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daunele
cauzate societăţii.
Când sunt mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedea ca ei să lucreze împreună sau
individual. Dacă s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate,
iar în caz de divergenţă va decide dubla majoritate. În cazul în care în actul constitutiv nu s-a stabilit
modul de exercitare a mandatului de către administrator trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra
individual .
Atunci când un administrator ia iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele operaţiilor
obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori, sub sancţiunea reparării prejudiciului cauzat societăţii.
Administratorii au obligaţia de a ţine un registru al asociaţilor societăţii. Nerespectarea acestei
obligaţii atrage răspunderea personală şi solidară a administratorului pentru prejudiciile cauzate
societăţii. Registrul asociaţilor poate fi cercetat de către asociaţi, precum şi de creditorii asociaţilor şi cei
ai societăţii.
Societatea cu răspundere limitată este reprezentată de administratorul care a fost desemnat
prin actul constitutiv, sau ulterior prin decizia adunării asociaţilor în calitate de reprezentant al acesteia.
Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care administrator are puterea de reprezentare a societăţii,
legea prezumă că dreptul de administrare aparţine fiecărui administrator.
Având în vedere caracterul intuitu personae al calităţii de administrator, revocarea
administratorilor este o revocare ad nutum, putând interveni oricând şi independent de vreo culpă
contractuală a administratorului.
 CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII

În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societăţii se poate realiza de

către:
- cenzori, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni.
- asociaţi, ca şi în cazul societăţii în nume colectiv.
În societatea cu răspundere limitată alegerea cenzorilor este facultativă, dacă numărul
asociaţilor nu trece de cincisprezece.
La societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse auditului financiar,
adunarea asociaţilor poate numi unul sau mai mulţi cenzori sau un auditor financiar.
În lipsă de cenzori, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va exercita
dreptul de control. Asociaţii efectuează controlul asupra gestiunii societăţii implicit prin exercitarea
drepturilor conferite de calitatea de asociat. Aceste drepturi sunt:
- dreptul de a participa la deliberări şi luarea deciziilor privind toate problemele esenţiale ale activităţii
societăţii.
- dreptul de a cerceta registrul asociaţilor şi registrele comerciale ale societăţii.
- dreptul de a lua la cunoştinţă, înainte de a fi prezentate spre dezbatere adunării asociaţilor, despre
bilanţ şi contul de profit şi pierderi.

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ CU UNIC ASOCIAT

Natura juridica. Affectio societatis. La baza acesteia nu mai stă voinţa a două sau mai multe
persoane care încheie un contract şi un statut, ci voinţa unei singure persoane. De esenţa societăţii nu
mai este asocierea mai multor persoane, iar personalitatea juridică pare a fi rezultatul exclusiv al tehnicii
juridice, simpla şi unica voinţă a persoanei respective fiind suficientă pentru a da naştere unei persoane
juridice.
În acest context, putem reţine că în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic
affectio societatis reprezintă intenţia acestuia de a constitui o societate comercială şi de a desfăşura o
activitate comercială de sine stătătoare, cu intenţia de a obţine venituri pentru societate şi pentru sine,
iar nu cu un scop de simulare în sensul de a crea societatea cu intenţia de a evita răspunderea personală
sau de a reprezenta un paravan pentru o altă societate care în realitate beneficiază de activitatea celei
dintâi. Nu putem reduce noţiunea de affectio societatis doar la momentul iniţial al constituirii
considerând că acesta reprezintă intenţia de a crea o societate, el trebuind să existe şi pe parcursul
existenţei societăţii.

Definiţie. Societatea cu răspundere limitată a fost definită ca „fiind o instituţie de drept

comercial, având regimul juridic societăţilor comerciale, constituită dintr-o singură persoană fizică sau
juridică, pe baza unui act unilateral de voinţă prin care se afectează o parte din patrimoniul acesteia, în
limitele căruia se garantează şi obligaţiile sociale şi care are drept obiect fapte de comerţ”.

Constituire şi transformare/continuare. Ajungem la o societate cu răspundere limitată pe două

căi: fie dintr-un început societatea se constituie ca societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, fie
este rezultatul „transformării” unei societăţi cu răspundere limitată existente cu mai mulţi asociaţi într-
una cu unic asociat. Această din urmă modalitate poate fi rezultatul: a) unei cesiuni de părţi sociale şi
dobândirii tuturor părţilor sociale de unul dintre asociaţi sau b) rezultatul voinţei unuia dintre asociaţi
care rămânând singur ca urmare a falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului
celuilalt/celorlalţi asociaţi hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere
limitată.
Constituire. Interdicţii. Legea recunoscând ca şi excepţie posibilitatea constituirii unei societăţi cu
răspundere limitată a stabilit şi un regim juridic propriu prin câteva dispoziţii legale.
Formalităţile de constituire ale societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic sunt aceleaşi cu
formalităţile de constituire ale oricărei alte societăţi cu răspundere limitată, astfel că, pentru a evita
reluarea redundantă a unor noţiuni, ne vom limita la a puncta condiţiile speciale.
Astfel, cu privire la asociatul unic s-au stabilit două interdicţii a căror încălcare poate atrage
dizolvarea societăţii la cererea statului prin Ministerul Finanţelor Publice sau a oricărei persoane
interesate :
a) în primul rând, o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură
societate cu răspundere limitată
b) în al doilea rând, o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu
răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană

Constituire. Condiţii. Asociat unic poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Statutul juridic al
asociatului unic nu poate fi confundat cu statutul juridic al societăţii în care acesta este asociat. Statutul
juridic rămâne distinct chiar şi în ipoteza în care asociatul unic este o persoană fizică comerciant;
societatea comercială are personalitate juridică şi are un patrimoniu propriu şi distinct de cel al
persoanei fizice, asociat unic, iar aceasta din urmă răspunde în limita capitalului social, în timp ce ca şi
comerciant persoană fizică răspunde nelimitat cu întreg patrimoniul său de afectaţiune dacă acesta a
fost constituit şi în completare cu întreg patrimoniul său. Aşadar, o persoană fizică poate fi înregistrată
în registrul comerţului ca şi comerciant persoană fizică (PFA), dar în acelaşi timp poate fi şi asociat unic
într-o societate cu răspundere limitată.
Asociat unic nu poate fi o persoană fizică ce exercită în acest fel o profesie liberală, dispoziţiile
legale ce asigură cadrul de reglementare al unor astfel de profesii stabilind limitativ formele de
exercitare a acestora.
Din perspectiva condiţiilor de constituire, în afara întocmirii doar a statutului, reţinem că la
momentul autentificării actului constitutiv sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va
prezenta pe lângă dovada privind disponibilitatea firmei şi declaraţia pe propria răspundere privind
deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată. Statutul nu trebuie să
conţină menţiunea că respectiva societate este o „societate cu răspundere limitată cu unic asociat”, ci
doar denumirea de „societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
În privinţa valorii aportului în natură aceasta va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate.
Justificarea acestei cerinţe se regăseşte în dorinţa de a se evita eventualele abuzuri ale asociatului unic,
care în lipsa acestei evaluări ar putea crea o aparenţă pentru terţi care ar putea fi astfel cu uşurinţă
induşi în eroare la încheierea actelor juridice, aceştia putând presupune că valoarea mare a capitalului
social reprezintă o garanţie suficientă în caz de neexecutare a respectivelor obligaţii asumate.
Capitalul social minim este tot de 200 lei şi se divide în părţi sociale egale care nu pot fi mai mici
de 10 lei fiecare. Asociatul unic deţine toate părţile sociale putând să le cesioneze fie către o singură
persoană sau către mai multe, în acest ultim caz societatea transformându-se în societate cu răspundere
limitată cu mai mulţi asociaţi.
Cu privire la obiectul de activitate menţionăm că în principiu o astfel de societate poate avea ca
obiect principal sau secundar orice activitate menţionată în C.A.E.N. cu excepţia cazurilor în care legea a
impus o anumită formă juridică societăţilor comerciale.

Funcţionarea societăţii. Asociatul unic are drepturile şi obligaţiile ce revin adunării generale a
asociaţilor, însă el trebuie să consemneze de îndată, în scris, orice decizie adoptată. Observăm că
procesul volitiv este rezultatul unei singure persoane; exprimarea voinţei se face direct de către
asociatul unic, adică, pe de o parte personal, neputându-şi substitui altă persoană, iar pe de altă parte
exprimarea voinţei se materializează în scris. Deşi dispoziţiile speciale ce reglemetează societatea cu
răspundere limitată în general nu fac referire la nici un registru al hotărârilor asociatului unic
considerăm că un astfel de registru este obligatoriu. Faţă de hotărârile asociatului unic se poate exercita
un control doar de terţi pe calea opoziţiei.
Asociatul unic poate numi ca administrator o terţă persoană. Dacă asociatul unic este şi
administrator, acestuia îi revin şi obligaţiile specifice administratorului aşa cum sunt stabilite de Legea
societăţilor comerciale.
Când asociatul unic numeşte un administrator implicit aspectele legate de funcţionarea
societăţii se complică, iar legislaţia noastră nu conţine dispoziţii în acest sens; ceea ce ne interesează sub
acest aspect ar fi raporturile asociat-administrator, modul şi limitele în care fiecare îşi exercită atribuţiile
specifice calităţii; evident că asociatul unic are putere de decizie totală, însă şi administratorul pentru
protecţia sa şi exercitarea în bune condiţii a mandatului trebuie să fie informat, motiv pentru care
considerăm obligativitatea registrului hotărârilor asociatului. Asociatul unic la momentul la care
numeşte administratorul poate să-i limiteze acestuia puterile conferite, menţionând în registrul
comerţului aceste limitări ce vor fi opozabile şi terţilor.
Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui asociat
este.
Contractele între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau juridică, asociat unic al
celei dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Condiţia este ad validitatem
fiind menită să protejeze terţii. Observăm că această dispoziţie creează posibilitatea ca un contract
bilateral să fie semnat din partea ambelor părţi de aceeaşi persoană fizică fără a considera acest lucru
inadmisibil, odată ce într-o calitate semnează ca persoană fizică şi în nume personal, în timp ce în
cealaltă calitate semnează în numele şi pe seama societăţii.

Dizolvarea şi lichidarea societăţii. În privinţa dizolvării urmează a se aplica dispoziţiile art. 227 şi
următoarele din Legea nr. 31/1990.

Numirea unui curator. Privitor la decesul asociatului unic s-a pus în discuţie care sunt efectele
cu privire la societate, susţinându-se că, atâta timp cât societatea cu răspundere limitată are doar un
asociat (număr maxim ce nu trebuie depăşit), moştenitorii trebuie să hotărască dobândirea părţilor
sociale doar de către unul din ei care astfel devine asociat unic. Sub acest aspect, urmează ca
moştenitorii, partajând bunurile succesorale, să dobândească, în funcţie de natura partajului, fie ca
urmare a acordului, fie ca urmare a hotărârii judecătoreşti, calitatea de asociaţi.
Privitor la numirea unui curator se impun câteva precizări. Astfel, în primul rând, generic,
curatorul este persoana însărcinată de autoritatea competentă şi care, totodată, a acceptat să
îndeplinească obligaţiile pe care le implică curatela, legislaţia noastră recunoscând mai multe situaţii de
numire a curatorului.
În privinţa cazului decesului asociatului unic ce era şi administrator, observăm că temeiurile de
drept existente nu ne ajută, nefiind reglementată situaţia curatelei generale, fie ea permanentă, fie
provizorie care să permită administrarea societăţii comerciale, ci doar curatela specială. Curatorul
special nu poate desfăşura activităţi comerciale specifice menite a asigura managementul societăţii cât
timp asociaţii sunt în conflict sau până ce moştenitorii unicului asociat finalizează procedura partajului
succesoral. Curatorul special nu poate desfăşura activităţi de administrare.
Revenind la situaţia în care asociatul unic a decedat, trebuie să facem distincţie între partajul
succesoral notarial şi cel judiciar.
Astfel, notarul public poate pune bunurile sub sigiliu sau sa le predea la un custode în măsura în
care există pericol de întrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor. Notarul poate numi un
curator special pentru administrarea bunurilor. Bunurile se predau pe bază de proces verbal semnat de
notar şi de custode sau curator. Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să depună
conturile la biroul notarului public la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră
necesar.
În cazul în care moştenitorii nu se înţeleg urmează ca respectivul partaj succesoral să fie judiciar,
situaţie în care activitatea societăţii este afectată.
Transmiterea bunurilor către asociat. În cazul în care societatea se dizolvă prin hotărâre a
tribunalului fără ca judecătorul delegat să fi fost sesizat cu nicio cerere de numire a lichidatorului în
termenul de 3 luni de la data expirării termenului prevăzut de art 237 alin. 7 , persoana juridică se
radiază din oficiu din registrul comerţului şi bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate
revin acţionarilor. Prin această dispoziţie s-a instituit un mod de dobândire în baza legii a dreptului de
proprietate asupra bunurilor societăţii radiate. În aceste condiţii prin încheierea judecătorului delegate
urmează a se menţiona şi că bunurile rămase în patrimoniul societăţii radiate (fiind necesară
individualizarea în cazul imobilelor) devin proprietatea asociatului unic.

EXCLUDEREA ASOCIAȚILOR
DIN SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Cum activitatea societăţii comerciale depinde de conduita asociaţilor şi modul în care aceştia îşi
îndeplinesc obligaţiile statutare ori cele legale, Legea nr. 31/1990 în scopul protejării societăţii, dar şi a
intereselor asociaţilor a reglementat excluderea asociaţilor în anumite cazuri.
În cele mai multe cazuri excluderea este o sancţiune pentru asociatul care nu îşi îndeplineşte
anumite obligaţii sau aduce anumite prejudicii societăţii; există şi situaţii în care excluderea nu priveşte
persoana asociatului, ci este o măsură remediu menită a proteja societatea comercială.
Potrivit art. 222, alineatele a) si d) din Legea nr. 31/1990 poate fi exclus din societatea cu
răspundere limitată : asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat; asociatul
administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de
capitalul social în folosul lui sau al altora.
Noţiunea de excludere. Din textele de lege se observă că excluderea din perspectiva modalităţii
de realizare poate fi judiciară sau rodul voinţei asociaţilor prin hotărârea adunării generale. Din
perspectiva premiselor ce conduc la soluţia excluderii în doctrină s-a făcut diferenţierea între
excluderea-sancţiune, când prin excludere se tinde la sancţionarea asociatului care nu îşi îndeplineşte
obligaţiile şi excluderea-remediu, când prin excludere se urmăreşte continuarea activităţii societăţii
comerciale, dar şi satisfacerea drepturilor unui creditor particular al unuia dintre asociaţi.
Analiza cazurilor de excludere. Aşadar, în privinţa asociaţilor din societăţile cu răspundere
limitată doar două sunt cazurile reglementate de art. 222 alin. lit. a şi d, respectiv:
1. Asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat.
Asociaţii societăţii cu răspundere limitată au obligaţia de a vărsa integral la data constituirii sau
cu ocazia majorării, capitalul social subscris, astfel că dacă aportul este în numerar acest caz de
excludere nu îşi mai găseşte aplicabilitatea; dacă aportul este în natură, se consideră că acestea sunt
vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a
bunurilor aflate în stare de utilizare.
Cazul reglementat de art. 222 alin. 1 lit a priveşte exclusiv aducerea aportului, astfel că sfera
analizei trebuie să nu privească momentul asumării obligaţiei de a aduce aport, ci doar faza executării;
obligaţia de a aduce un aport are loc la momentul constituirii, ori ulterior, al majorării capitalului social şi
este asumată de părţi fie chiar prin actul constitutiv, fie printr-un act adiţional.
Textul de lege prevede obligativitatea punerii în întârziere a asociatului. Prin punerea în
întârziere, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar
dacă aportul a fost stipulat în numerar, este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia
să facă vărsământul; excluderea nu înlătură suportarea consecințelor întârzierii în efectuarea aportului.
Nu se poate considera îndeplinită condiția punerii în întârziere prin formularea cererii de
chemare în judecată întrucât textul prevede expres efectuarea unei notificări pentru a aduce la
cunoștința asociatului obligația de a aduce aportul, în timp ce obiectul acțiunii îl constituie tocmai
excluderea sa, iar nu executarea obligației respective; legiuitorul a stabilit necesitatea notificării
asociatului, dând astfel posibilitatea acestuia să-și îndeplinească cu bună-credință obligația fără a
suporta anumite consecințe juridice, sau, dimpotrivă, să poată invoca punctul său de vedere.
Executarea obligației trebuie să fie efectivă, iar nu doar formală, astfel că nu se poate susține că
obligația de a aduce aport a fost îndeplinită prin simpla înregistrare în bilanțul contabil, ci numai
aducerea efectivă la sediul societății a bunurilor ce fac obiectul aportului în natură constituie o
executare a acestei obligații și care dă posibilitatea societății să desfășoare activitatea comercială. De
asemenea, bunul trebuie să fie în stare de utilizare.
Obligaţia de a aduce aportul trebuie să fie asumată de asociat, neputându-se asimila acestei
situaţii cazurile de majorare legală. Asumarea aportului trebuie să se facă de asociat fie prin semnarea
actului constitutiv cu ocazia înfiinţării societăţii comerciale, fie ulterior prin semnarea actului adiţional
de majorare a capitalului social. Existenţa obligaţiei de a aduce aport nu poate fi dedusă din alte acte
juridice încheiate de asociaţi în exercitarea activităţii, ci doar din dispoziţiile actului constitutiv.
2. Asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială
sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
În primul rând, poate fi exclus doar acel asociat care este şi administrator, condiţie logică odată
ce numai această calitate oferă mijloacele şi împrejurările necesare comiterii fraudei ori folosirii
semnăturii sociale sau a capitalului social.
Textul de lege vizează trei ipoteze distincte: a) comiterea unei fraude în dauna societăţii; b)
folosirea semnăturii sociale în folosul lui sau al altora; c) folosirea capitalului social în folosul lui sau al
altora. Cele trei situaţii sunt prevăzute alternativ, astfel că pentru admiterea cererii de excludere este
suficient a se constata că sunt îndeplinite condiţiile uneia dintre ipoteze.
a) Prin fraudă în dauna societăţii se înţelege orice acţiune sau omisiune intenţionată săvârşită de
asociatul administrator, indiferent dacă acesta are sau nu atribuţii de reprezentare şi indiferent dacă
prejudiciul condiţionat de lege se produce în sfera gestiunii interne sau în sfera relaţiilor cu terţii,
precum şi indiferent dacă fraudarea are ca suport exercitarea atribuţiilor în calitate de administrator sau
exercitarea drepturilor şi obligaţiilor societare în simpla calitate de asociat. Frauda poate rezulta dintr-o
acţiune, dar şi dintr-o inacţiune a asociatului administrator în măsura în care acesta avea obligaţia de a
acţiona într-un anumit fel.
Frauda comisă de asociatul administrator trebuie să fie în dauna societăţii (iar nu privitor la
persoana asociaţilor fără legătură cu această calitate), adică acesta în mod intenţionat a prejudiciat
interesele societăţii. Fapta administratorului nu trebuie să aibă caracter de repetabilitate, fiind suficientă
o singură fraudă, însă cu condiţia că aceasta a creat un prejudiciu societăţii.
Asociatul administrator trebuie să acţioneze cu intenţie în producerea prejudiciului respectiv,
astfel că eventualele prejudicii, urmare a neglijenţei ori nepriceperii, nu constituie motive de excludere.
În schimb, s-a apreciat că nu constituie fraudă în dauna societăţii:
- faptele inerente activităţii unui administrator silit să-şi realizeze atribuţiile în contextul atitudinii ostile
a coasociaţilor, care nu sunt urmare a culpei grave şi exclusive a acestuia
- neglijenţa, inabilitatea, dezinteresul în afaceri, atât timp cât acestor fapte le lipseşte elementul
voliţional care să permită calificarea lor ca fiind un act de înşelăciune
- erorile în activitatea de gestiune
- simplul fapt al deţinerii calităţii de administrator la o societate concurentă sau având acelaşi obiect de
activitate nu constituie motiv de excludere (ci doar motiv de revocare şi obligare la daune)
- însuşirea unei sume de bani din contul societăţii atât timp cât aceasta are la bază o operaţiune iniţială
de creditare, astfel că prin operaţiunea de creditare şi restituire nu s-a produs o daună societăţii sau că
suma a fost însuşită în folosul respectivului asociat
- renunțarea asociatului de a mai îndeplini funcția de administrator sau renunțarea la exercițiul acestei
funcții
- neconvocarea adunării generale la cererea asociaților ori deși ulterior administratorul a convocat
adunarea acesta nu a respectat ordinea de zi propusă de asociați, iar adunarea nu a avut rezultatul
scontat, fapta administratorului de a nu permite efectuarea unui control general asupra evidențelor
contabile și gestiunii societății
b) Folosirea semnăturii sociale în folosul lui sau al altora și folosirea capitalului social în folosul
lui sau al altora se trateaza impreuna. Deși în doctrină s-a susținut că nu trebuie interpretată noțiunea
de capital social în sens restrâns și că în sfera de aplicare a acestui text de lege ar intra și alte elemente
ce țin de esența persoanei juridice (firmă, emblemă, mărcile de fabrică și comerț) constituind tot o
utilizare a bunurilor societății, totuși apreciem că folosirea noțiunii de ”capital social” nu este
întâmplătoare, iar folosirea bunurilor societății, corporale sau incorporale, mobile sau imobile, va fi
consideră motiv de excludere în măsura în care s-a făcut în fraudarea societății ori în interesul său sau al
altora; nu putem considera că leguitorul s-a referit la activul social care cuprinde bunuri corporale și
incorporale,creanțele etc, ci doar la capitalul social cu scopul de a proteja aportul asociaților.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu constituie motiv de excludere neparticiparea

asociatului la adunările generale ale asociaţilor şi nici indiferenţa față de activitatea societății, nefiind
sancţionate cu excluderea. De asemenea, renunţarea asociatului de a mai îndeplini funcţia de
administrator nu constituie motiv de excludere. Inactivitatea în societate şi atitudinea de indiferenţă a
unor asociaţi nu pot constitui o cauză de excludere din societatea cu răspundere limitată, refuzul acestor
asociaţi de a conlucra la bunul mers al societăţii atinge însăşi affectio societatis, astfel că poate constitui
doar o cauză de dizolvare a societăţii.
Neînțelegeri grave între asociați: motiv de excludere sau de dizolvare a societății? În mai toate
cererile formulate în materia supusă analizei se formulează și cereri reconvenționale fie tot de
excludere, fie de dizolvare a societății, instanțele urmând a analiza temeinicia acestora pe baza probelor
ce se administrează.
Când neînţelegerile provocate de ambii asociaţi sunt grave şi împiedică funcţionarea societăţii,
semnificând dispariţia lui affectio societatis, atunci acest lucru constituie motiv temeinic de dizolvare şi
nu de excludere. În schimb, în măsura în care neînţelegerile sunt rezultatul atitudinii unuia dintre
asociaţi, soluţia excluderii se impune faţă de asociatul respectiv. Însă, apreciem că motivul de excludere
nu se regăsește în neînțelegerile grave dintre asociați provocate de unul din asociați, ci în faptele comise
de acesta care pot fi încadrate la art. 222 alin. 1 lit d), odată ce am stabilit că sunt limitativ prevăzute
cazurile de excludere.
Cazuri de inadmisibilitate a cererii de excludere. În cazul în care societatea a fost dizolvată şi se
află în lichidare, cererea de excludere a unui asociat este inadmisibilă. Soluţia respingerii ca inadmisibile
a cererii de excludere subzistă şi în cazul în care dizolvarea a avut loc în baza hotărârii adunării generale
a asociaţilor.
Procedura excluderii. Soluționarea cererilor de excludere este de competența exclusivă a
instanțelor judecătorești , nefiind posibilă soluționarea acestora pe calea arbitrajului ori să fie dispusă de
asociați prin hotărârea adunării generale a asociaților chiar dacă se invocă un motiv legal de excludere,
întrucât această măsură cu caracter excepțional se dispune exclusiv pe cale judecătorească, intervenția
instanței garantând asociatului exclus respectarea drepturilor sale. Competența teritorială este a
instanței locului unde societatea își are sediul principal, iar competența materială revine tribunalului.
 Pentru promovarea acțiunii de excludere de către societate este necesară hotărârea adunării
generale a asociaților. Deși acțiunea are un caracter social chiar și când este promovată de un singur
asociat, odată ce efectele în caz de admitere se răsfrâng asupra tuturor asociaților și are ca scop
protejarea interesului social , totuși nu putem aprecia că acțiunea în excludere poate fi promovată doar
de administrator. Obligația administratorilor este de a informa adunarea generală, aceasta fiind cea care
hotărăște promovarea acțiunii; asociații fiind informați, chiar dacă adunarea nu hotărăște introducerea
acțiunii. Deși cu privire la cvorumul necesar adoptării unei astfel de hotărâri s-a considerat că acesta
trebuie să fie cel necesar modificării actelor constitutive , adică votul tuturor asociaților, mai puțin al
asociatului în cauză, apreciem că votul nu trebuie să fie cel necesar modificării actelor constitutive
întrucât ceea ce se votează nu este modificarea actului constitutiv, ci doar formularea acțiunii și
eventual desemnarea persoanei care reprezintă societatea în respectivul proces. Apreciem că cererea în
anulare a hotărârii prin care s-a stabilit promovarea cererii de excludere este inadmisibilă, motivul
pentru care legiuitorul a consacrat această inadmisibilitate a fost tocmai pentru a da eficiență revocării
ad nutum a administratorului fără a fi necesară invocarea vreunui motiv și nici instanța să nu poată
cenzura aceste aspecte legate de oportunitatea revocării.
Cazul societății cu răspundere limitată cu doi asociați. În cazul în care cererea de excludere
formulată de un asociat este admisă, societatea se dizolvă întrucât urmare a exluderii numărul
asociaților s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când asociatul rămas hotărăște continuarea
societății sub forma societății cu răspundre limitată cu asociat unic.
Drepturile asociaţilor excluşi. Legea prevede că asociatul exclus nu are dreptul la o parte
proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.
Împrejurarea că asociatul exclus a deținut un procent din capitalul social nu-l îndreptățește la restituirea
bunurilor din patrimoniul social. Se pune întrebarea cine va fi obligat să plătească drepturile asociaţilor
excluşi: asociaţii rămaşi, având în vedere că aceştia au dobândit părţile sociale ale asociaţilor excluşi sau
societatea (în ipoteza distribuirii părților sociale către ceilalți asociați), având în vedere că asociaţii
excluşi aveau, în virtutea părţilor sociale ce le deţineau, un drept de creanţă faţă de societate.
Revocarea mandatului de administrator a asociatului exclus. În cazul formulării unei cereri de
excludere în temeiul art. 222 alin. 1 lit d se impune a se lămuri regimul revocării administratorului, fiind
posibile mai multe situații: a) revocarea imediat după ce asociații au aflat de fraudarea societății și
înainte de formularea cererii de excludere; b) formularea prin cererea de excludere a unui capăt de
cerere prin care se solicită revocarea pârâtului din funcția de administrator; și c) revocarea
administratorului după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de excludere.
S-a apreciat că am fi în prezența unei revocări implicite a administratorului de către adunarea
generală ca și consecință a măsurii de excludere pe motivul fraudării. Revocarea nu este implicită,
asociații rămași după excludere fiind obligați să hotărască revocarea administratorului și efectuarea
mențiunilor corespunzătoare; evident că după pronunțarea hotărârii este fără tăgadă că există un motiv
de revocare, însă o astfel de condiție nu este necesară atât timp cât revocarea este ad nutum. Pe de altă
parte, în multe din cererile de excludere se solicită ca odată cu admiterea acţiunii să se dispună şi
revocarea respectivului din calitatea de administrator. Unele instanţe judecătoreşti au admis astfel de
cereri, însă soluţiile sunt criticabile odată ce revocarea administratorilor este atributul exclusiv al
adunării generale a asociaţilor.
Suspendarea din funcţie a administratorului. În acest context al analizării admisibilităţii cererii
de revocare a administratorului odată cu excluderea sa, dorim a analiza admisibilitatea cererilor de
suspendare din funcţia de administrator. Deşi în cele mai multe cazuri instanţele de judecată au respins
astfel de cereri , totuşi le considerăm admisibile în situaţia în care revocarea administratorului de către
adunarea asociaţilor nu este posibilă , iar acesta creează prejudicii societăţii, împiedică funcţionarea
acesteia.
 Admiterea cererilor de suspendare a administratorului se justifică context în care apreciem că se
impune conturarea unei practici judecătorești în acest sens. Este susţinută doar admisbilitatea
suspendării pe o perioadă vremelnică, respectiv până la finalizarea litigiului ce are ca obiect excluderea;
a admite că nu este posibilă suspendarea înseamnă a nesocoti interesele societății.
Efectele hotărârii judecătoreşti. Hotărârea definitivă de excludere se va depune, în termen de
15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica la
cererea societăţii în Monitorul Oficial al României. Asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru
operaţiunile făcute de societate până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere sau mai
degraba, rămâne răspunzător faţă de societate şi faţă de terţi până la momentul înregistrării menţiunii
în registrul comerţului.
Privitor la această răspundere a asociatului exclus apreciem că privește doar pe asociații care
răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății, textul de lege nefăcând o distincție între aceștia
și asociații care răspund limitat la capitalul social.
Asociatul exclus are dreptul la dividende și va suporta pierderile până în ziua excluderii sale.
Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de
bani care să reprezinte valoarea acesteia. În cazul în care pasivul societății depășește activul, asociatul
exclus nu poate solicita vreo sumă de bani ca și drepturi cuvenite. În cazul în care, dimpotrivă, societatea
a avut beneficii dar exluderea s-a dispus în temeiul art. 222 alin. 1 lit a, respectiv pentru neaducerea
aportului se pune întrebarea dacă acestui asociat exclus i se cuvin anumite sume de bani în contextul în
care nu și-a respectat obligațiile asumate prin actul constituitiv și nu a adus anumite bunuri ca aport,
considerate esențiale pentru desfășurarea activității și dobândirea calității de asociat.

Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată

Noțiune. Pe durata funcționării societății cu răspundere limitată asociații se pot retrage din
societate stabilindu-se totodată anumite drepturi cuvenite pentru părțile sociale deținute. Retragerea
unui asociat nu are ca efect dizolvarea societății, ci doar modificarea actului constitutiv al societății. Prin
excepție, societatea se dizolvă dacă prin retragerea unuia dintre asociați numărul asociaților s-a redus la
unul singur, cu excepția cazului în care asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății sub
forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
Retragerea a fost definită în doctrină ca fiind ieșirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecința încetării calității de asociat sau ca o modalitate de părăsire a societății complementară
cesiunii. Rezultă așadar că retragerea este urmare a voinței exclusive a asociatului ce dorește să
părăsească societatea; retragerea nu are un caracter sancționator precum excluderea.
Retragerea se poate realiza fie pe cale convențională, fie pe cale judecătorească. Aceasta nu
este supusă unui termen, asociații putând să se retragă pe cale convențională sau să formuleze cerere
de retragere pe cale judecătoarească până la data la care se dizolvă societatea.
Natura juridică. Retragerea are o natură juridică de sine stătătoare menită să asigure, alături de
excludere, perenitatea societăţii comerciale; retragerea este un caz special de modificare a actului
constitutiv. Retragere are o aplicare generală, fiind efectul caracterului intuitu personae permiţând
menţinerea societăţii şi evitarea neînţelegerilor şi a dizolvării societății, deşi în privinţa unuia dintre
asociaţi affectio societatis a dispărut.
În doctrină s-a apreciat că prin condiționarea retragerii de anumite motive temeinice (când nu
s-a realizat acordul asociaților) implicit leguitorul a îmbrățișat o concepție funcțională a acestei instituții
juridice în consens cu concepția instituțională a societăților comerciale, realizându-se astfel o triplă
protecție: în primul rând, asociatul este protejat față de interesele asociaților majoritari; în al doilea
rând, societatea este protejată odată ce retragerea operează pe fondul unuor neînțelegeri ca un
substitut al dizolvării anticipate; în al treilea rând, se realizează chiar o proecție a creditorilor.
 Temenicia retragerii trebuie să fie analizată pe două planuri: motivele asociatului și protecția
societății. Retragerea trebuie verificată în plan juridic, dar şi economic, al oportunităţii unei astfel de
retrageri.
Diferența dintre retragere și cesiunea de părți sociale. Retragerea are ca efect principal
pierderea calității de asociat. Retragerea nu se confundă cu cesiunea de părți sociale și nici nu se
suprapune cu aceasta; în cazul cesiunii, părțile sociale se transmit între asociați sau către persoane din
afara societății, în timp ce efectele retragerii se produc între asociatul retras și societate chiar și în
situația în care aceasta se realizează prin consimțământul asociaților.
Cazuri. Potrivit art. 226 alin. 1 asociatul se poate retrage din societate:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv :
Leguitorul a dat posibilitate asociaților să stabilească dintr-un început și cazurile în care un
asociat se poate retrage, făcându-se sub acest aspect o aplicare deplină a principiului libertății actelor
juridice. Asociații trebuie să menționeze expres cazurile și condițiile în care un asociat se poate retrage,
nefiind suficient să fie prevăzut în actul constitutiv în mod generic dreptul de retragere.
Trecând la analiza posibilelor clauze de retragere, reținem de principiu că acestea trebuie să
conțină elemente clare de identificare a cazurilor de retragere. Așadar, nu constituie caz de retragere
clauza din care rezultă generic dreptul de retragere, întrucât textul de lege recunoaste posibilitatea, dar
numai în anumite cazuri identificate de asociați; nu trebuie să confundăm dreptul de retragere cu
cazurile ce permit exercitarea acestui drept. În măsura în care actul constitutiv conține astfel de cazuri
se impune a se stabili dacă cererea de retragere trebuie justificată. Aceste clauze, atâta timp cât conțin
expres un anume caz, respectiv o anumită situație considerată de asociați ca fiind suficientă pentru
retragere, implicit aceasta trebuie să fie dovedită.
Asociații pot să limiteze temporal exercitarea dreptului de retragere: spre exemplu, asociații să
nu se poată retrage în primii ani de la înființarea societății, clauză ce se justifică prin nevoia de a asigura
societății un timp suficient pentru dezvoltarea activității comercială. Tot din perspectiva limitării în timp,
asociații pot să stabilească că acesta nu se poate exercita în cazul în care în anul anterior formulării
cererii de retragere societatea a înregitrat pierderi.
În afara cazurilor de retragere, asociații pot să stabilească și o procedură de retragere. În acest
sens, se poate institui un termen rezonabil calculat de la data formulării cererii de retragere menit să
permită stabilirea drepturile ce se cuvin (fie prin acordul părților, fie prin efectuarea unei expertize) și de
a da posibilitate asociaților să identifice sursele financiare pe care societatea trebuie să le achite
asociatului ce dorește să retragă.
Chiar dacă asociatul trebuie să-și manifeste intenția de retragere fie scris printr-o notificare
scrisă adresată celorlalți acționari, fie verbal cu ocazia adunării generale a asociaților și consemnată în
procesul verbal al ședinței, totuși nu apreciem că simpla afirmare a intenției este suficientă în lipsa
exprimării acordului și de către ceilalți asociați. Așadar, în acest caz de retragere este nevoie de acordul
celorlalți asociați, iar în cazul în care aceștia refuză asociatul ce dorește retragerea are deschisă calea
acțiunii judecătorești. Pentru a fi apreciată ca temeinică acțiunea se impune ca asociatul să facă dovada
că a adus la cunoștința celorlalți asociați intenția de retragere și a indicat cazul de retragere conform
actului constitutiv, iar aceștia nu au fost de acord cu retragerea sau pur și simplu nu s-au exprimat față
de această intenție de retragere.
b) cu acordul tuturor celorlalți asociați :
Asociații în virtutea libertății de voință au posibilitatea să modifice actul constitutiv (mutuo
consensu, mutuo dissensu), căci un contract se modifică sau încetează numai prin acordul de voință al
părților ori din cauze autorizate de lege. Retragerea se poate realiza prin acordul părților chiar și în
situația în care în actul constitutiv au fost prevăzute cazuri de retragere și nu se află în nici unul din
respectivele cazuri.
 Asociatul care se retrage poate să-și exprime această intenție în mod formal printr-o
adresă/notificare transmisă societății sau direct asociaților. Simpla voință a tuturor asociaților reflectată
în hotătârea AGA este suficientă, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să
se dispună retragerea ; adunarea generală apreciază doar oportunitatea retragerii nefiind obligată să-și
motiveze hotărârea. Privitor la situația în care asociații sunt de acord cu retragerea apreciem că toți
trebuie să-și exprime acordul prin semnarea hotărârii AGA, inclusiv asociatul care se retrage, căci numai
astfel se realizează o modificare a acordului inițial reflectat în actul constitutiv.
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim
asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai
recursului, în termen de 30 zile de la comunicare.
Două ar fi ipotezele în care asociatul care dorește să se retragă formulează acțiune
judecătorească. Prima ipoteză este aceea în care reclamantul solicită instanței de judecată doar să
constate retragerea întrucât, deși asociații au fost de acord cu retragerea, voință materializată în
hotărârea adunării generale, ulterior nu se semnează actul adițional, respectiv actul constitutiv rescris. A
doua ipoteză este cea în care nu s-a realizat acordul tuturor asociaților și nici nu există clauze de
retragere, ipoteză în care instanța dispune retragerea reclamantului din societate sau, așa cum s-a
precizat în doctrină ”încuviințează retragerea” ori ”autorizează retragerea”.
În aprecierea temeniciei motivelor de retragere s-au conturat două concepții: una subiectivă
care ține cont de interesele personale ale asociatului fără a avea relevanță efectele negative asupra
societății și alta, obiectivă, care se axează pe evitarea disfuncționabilităților pentru a menține strucura
societară (cazurile de abuz de majoritate, imposibilitatea luării unor hotărâri în adunarea generală etc.).
Efectele retragerii din societate :
a) pierderea calității de asociat și a drepturilor ce derivă din această calitate;
Stabilirea momentului piederii calității de asociat este foarte importantă din perspectiva stabilirii
drepturilor ce se cuvin asociatului retras. Dacă în cazul retragerii în temeiul art. 226 alin. 1 lit. c asociatul
pierde această calitate la momentul la care hotărârea judecătorească devine definitivă și irevocabilă, în
cazul prevăzut de art. 226 alin. 1 lit. b momentul este cel al datei la care s-a luat hotărârea adunării
generale a asociaților. În fine, în cazul prevăzut de art.226 alin. 1 lit.a momentul este cel a formulării
cererii de retragere prin care se indică respectivul caz de retragere.
Odată cu pierderea calității de asociat pierde și drepturile ce rezultă din această calitate,
respectiv dreptul de a participa la adunările generale și de a vota, dreptul la informare, dreptul la
dividende etc. De asemenea, odată cu pierderea calității de asociat pierde calitatea de titular al părților
sociale.
În măsura în care retragerea este judiciară, așa cum am precizat și mai înainte, instanța
judecătorească va dispune prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura participării la capitalul social al
celorlalți asociați. În doctrină s-a apreciat că atât timp cât legea nu prevede o soluție sub acest aspect,
instanța de judecată va avea în vedere voința asociaților rămași, urmând ca părțile sociale să fie
redistribuite. În lipsa unui acord, redistribuirea părților sociale ale asociatului retras se va face
proporțional cu cota deținută înainte de retragere.
b) asociatului retras i se cuvin anumite drepturi pentru părțile sale sociale;
Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, se stabilesc prin acordul
asociaților ori de către un expert desemnat de aceștia sau, în caz de neînțelegere, de tribunal. Folosirea
criteriilor prevăzute de lege pentru stabilirea drepturilor asociatului exclus reprezintă cea mai bună
soluție pentru determinarea de către instanță a drepturilor cuvenite asociatului retras din societate.
Stabilirea drepturile cuvenite asociatului retras și achitarea acestora se poate realiza în natură
prin transmiterea unor bunuri din patrimoniul societății sau în bani. De precizat că debitoare este
societatea, astfel că acordul trebuie să se realizeze între societatea reprezentată prin administratori și
asociatul retras.
 În măsura în care asociații nu reușesc stabilirea pe cale convențională a drepturilor cuvenite,
acestea urmează a fi stabilite pe cale judecătorească. Drepturile asociatului retras se calculează raportat
la valoarea reală a activelor la data retragerii. De asemenea, asociatul retras are dreptul la beneficii,
calculate până la data retragerii. Raportat la conținutul acestor drepturi în doctrină s-a apreciat că
acestea se referă la dividende și patrimoniul societății. Stabilirea drepturilor asociatului retras se pot
face și printr-o cerere separată pe calea unei acțiuni în constatare întemeiată.

ACŢIUNEA ÎN ANULARE ŞI ACŢIUNEA ÎN CONSTATAREA

NULITĂŢII ABSOLUTE A HOTĂRÂRILOR ADUNĂRII GENERALE A
ACŢIONARILOR.
SUSPENDAREA EXECUTĂRII ACESTORA

Principiu. Hotărârile luate de adunarea generală a acţionarilor în limitele legii sau actului
constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Acest principiu are la bază manifestarea de voinţă a acţionarilor în cadrul adunării generale ca
urmare a exercitării dreptului de vot de către cei prezenţi. Voinţa societăţii este rezultatul voinţelor
individuale ale acţionarilor exprimate în adunarea generală pe baza majorităţii de voturi, dar diferă de
acestea din urmă, nefiind un simplu cumul aritmetic al voinţelor individuale .
Formarea voinţei societăţii este rezultatul aplicării principiului majorităţii în adunarea generală,
astfel că voinţa societăţii, într-un anumit moment, este dată de acţionarii ce deţin majoritatea în acel
moment.
Poate societatea să constate ea însăşi nulitatea unei hotărâri A.G.A.?
Plecând de la ideea că hotărârile AGA sunt acte de voinţă internă, în doctrină s-a susţinut că
acestea pot fi revocate sau modificate oricând de către adunarea generală sub condiţia respectării
drepturilor terţilor dobândite de aceştia între timp, pe baza hotărârii adunării care a fost pusă în
executare conform legii.
Astfel, trebuie făcută distincţie între executarea sau nu a hotărârii A.G.A. Hotărârile A.G.A. nu
vor putea fi executate mai înainte de aducerea la îndeplinire a formalităţilor de publicitate pentru a fi
opozabile terţilor. Din analiza acestui text de lege, rezultă că singura posibilitate a societăţii în sensul
"revocării" propriei hotărâri este de a nu da curs formalităţilor de publicitate.
În concluzie, sub acest prim aspect, considerăm că puterea de anulare de către societate a
propriei hotărâri este indirectă, prin neefectuarea formalităţilor de publicitate, astfel că terţii nu pot fi
afectaţi în nici un fel.
Cu totul alta este situaţia ulterioară îndeplinirii formalităţilor de publicitate necesare
opozabilităţii terţilor. Astfel, considerăm că societatea nu poate să-şi anuleze propriile hotărâri după
efectuarea formalităţilor de publicitate , reţinând ca argumente:
a) art.132 alin.2 care prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacate în justiţie;
b) menţinerea securităţii raporturilor juridice de drept comercial are la bază instituţia aparenţei.
Celeritatea operaţiunilor juridice face imposibilă verificarea constantă, corectă şi completă a datelor
necesare încheierii unei operaţiuni comerciale, motiv pentru care legiuitorul a dat consistenţă instituţiei
aparenţei în materia dreptului comercial, tocmai pentru protejarea terţilor;
c) scopul instituirii obligativităţii formalităţilor de publicitate a hotărârilor A.G.A. pentru a le face
opozabile terţilor a fost tocmai de a da acest caracter irevocabil;
Obiectul acţiunii în anulare. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv
pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care
au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Aşadar, pot constitui
obiectul acţiunii numai hotărârile adunărilor generale ale societăţilor comerciale.
Nu pot face obiectul unei astfel de acţiuni hotărârile adoptate de societăţile create de fapt sau
hotărârile adoptate de asociaţii ce au încheiat un contract de asociere în participaţie, întrucât acestea nu
au personalitate juridică.
Calitate procesuală activă. Pentru stabilirea persoanelor care au calitate procesuală activă,
trebuie făcută distincţia între acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute.
În cazul acţiunii în anulare, calitate procesuală activă o au doar acţionarii care nu au luat parte la
adunarea generală sau care au fost prezenţi şi au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în
procesul-verbal al şedinţei.
În privinţa acţiunii în constatarea nulităţii absolute, acţiunea poate fi formulată şi de orice
persoană interesată. Soluţia se justifică având în vedere că nulitatea priveşte nerespectarea unor
dispoziţii de ordine publică, dar şi o interpretare semantică a textului de lege, care prevede că acţiunea
poate fi formulată "şi de orice persoană interesată". Folosindu-se conjuncţia "şi", considerăm că alte
persoane interesate nu pot fi decât acţionarii excluşi de alineatul 2 al art.132. Această persoană, chiar
dacă este terţ, trebuie să justifice un interes. Din acest motiv un terţ nu va putea formula acţiune
invocând ca motiv nerespectarea formalităţilor de convocare.
În privinţa calităţii procesuale active a membrilor consiliului de administraţie, respectiv a
membrilor consiliului de supraveghere, art.132 alin.4 prevede imperativ că aceştia nu pot ataca
hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie.
Avându-se în vedere dispoziţiile art.132 alin.6 potrivit cărora dacă hotărârea este atacată de toţi
membrii consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie
de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei (singurii care au calitate procesuală
activă de a formula acţiune în anulare sunt doar acţionarii). Dreptul de a ataca hotărârile A.G.A. decurge
din calitatea de acţionar.
De asemenea, nici cenzorii (care nu sunt acţionari) nu pot formula acţiune în anulare, ci doar
acţiune în constatarea nulităţii în măsura în care justifică un interes. Legiuitorul a stabilit mijloacele pe
care le au cenzorii la îndemână în cazurile în care constată încălcări ale legii sau ale actului constitutiv,
anume doar de informare a administratorilor sau a adunării generale a acţionarilor.
Revenind la calitatea procesuală a terţilor credem că se impune şi stabilirea legăturii acţiunii în
nulitate. S-ar putea susţine la prima vedere, având în vedere posibilitatea suprapunerii în unele situaţii a
condiţiilor cerute de fiecare din cele două categorii de acţiuni, faptul că nici creditorii sociali şi nici alte
persoane prejudiciate prin hotărâri ale acţionarilor nu pot formula acţiune în anulare a unei hotărâri
privitoare la modificarea actului constitutiv. Credem că legătura între cele două dispoziţii legale trebuie
interpretată în sensul că terţii pot formula acţiune în constatarea nulităţii absolute ori de câte ori
justifică un interes, dar pot face şi opoziţie împotriva acelor hotărâri care îi prejudiciază, având în vedere
că există hotărâri A.G.A. legale sau conforme cu actul constitutiv, cu privire la care nu pot fi invocate
motive de nulitate, dar care, totuşi, prejudiciază pe terţi.
Anularea unei decizii a consiliului de administraţie. Formularea unei acţiuni în constatarea
nulităţii absolute a unei decizii a consiliului de administraţie este inadmisibilă, chiar dacă aceasta este
nelegală şi nestatutară, întrucât o astfel de posibilitate nu este reglementată de Legea nr.31/1990 ca în
cazul hotărârilor AGA.
În cazul unor decizii nelegale sau nestatutare, competentă în acest sens este AGA în baza care
are atribuţii în sensul controlului gestiunii administratorilor. Pe de altă parte, se are în vedere şi
principiul simetriei juridice, anume că dacă AGA numeşte administratorii şi îi revocă, tot AGA poate
anula actele emise de aceştia. De asemenea, tot AGA are atribuţia de a suspenda producerea efectelor
deciziei consiliului de administraţie.
 Excepţie legală. Aşa cum am precizat, excepţie fac deciziile consiliului de administraţie adoptate
în temeiul art.114, care pot fi atacate direct în justiţie. Însă aceasta nu înseamnă că un administrator
care este şi acţionar, dacă nu a participat la luarea deciziei respective, nu poate formula acţiune în
anulare . El nu a pierdut dreptul de a ataca decizia datorită faptului că este administrator, ci dimpotrivă
are acest drept pentru că este administrator şi neparticipând la luarea deciziei cu ocazia întrunirii
consiliului de administraţie şi-a păstrat dreptul de a ataca decizia. Pentru aceleaşi argumente şi
acţionarul care este şi administrator, chiar dacă a participat la luarea deciziei consiliului, dar a votat
împotrivă, are dreptul să formuleze acţiune în anulare. Acest drept derivă din calitatea de acţionar.
Cauzele de nulitate. Aspecte generale. Regimul juridic al nulităţii hotărârilor adunării generale
nu este clar definit, în special cu privire la cazurile de nulitate absolută şi de nulitate relativă,
neprevăzându-se însă un criteriu specific de distingere între cele două nulităţi. Necesitatea unei astfel de
distincţii clare rezultă şi din unele texte de lege şi unele opinii ale doctrinei sau practicii judecătoreşti,
toate acestea conturând existenţa unor breşe sau contradicţii la regimul juridic al nulităţii absolute,
sancţiune ale cărei consecinţe trebuie să fie invariabile.
Caracterul social al acţiunii în anulare. Acţiunea în anulare are un caracter social, întrucât chiar
dacă este promovată doar de un acţionar, efectele – în cazul în care se admite şi hotărârea rămâne
irevocabilă – se răsfrâng asupra tuturor acţionarilor, societatea fiind obligată să ia o nouă hotărâre cu
respectarea dispoziţiilor sau drepturilor încălcate.
Chiar dacă prin promovarea acţiunii reclamantul urmăreşte şi un interes personal, totuşi se
recunoaşte caracterul social al acţiunii în anulare, avându-se în vedere scopul formator în realizarea unei
voinţe conforme cu legea şi actul constitutiv.
Control de legalitate versus control de oportunitate.
Se consideră că prin promovarea unei acţiuni în anulare se realizează un control de legalitate,
dar nu şi un control de opozabilitate, întrucât în acest ultim caz instanţa ar interveni în funcţionarea
societăţii în locul organelor sale, ceea ce este inadmisibil , cu toate că se recunoaşte ca motiv de nulitate
relativă luarea unei hotărâri împotriva interesului social, prin deturnarea funcţiei sociale a votului
adunării.
Teoria apreciativă. Potrivit acestei teorii, hotărârea nu va fi anulată dacă se constată că după
scăderea voturilor nule se obţine un număr de voturi suficient pentru întrunirea cvorumului minim
necesar în acel caz. Se observă că această teorie este aplicabilă doar în cazul în care motivul de nulitate
priveşte doar modul de exprimare a votului de către un acţionar, nu şi în cazul în care nulitatea priveşte
convocarea şi desfăşurarea adunării.
Instanţa de judecată, pe baza puterii de apreciere, trebuie să stabilească dacă neregularitatea
sau nelegalitatea poate avea o influenţă asupra hotărârii luate. Evident că proba cade în sarcina
reclamantului, care trebuie să dovedească posibila influenţă. Folosirea unui calcul aritmetic este
suficient în anumite cazuri pentru a stabili dacă există sau nu o influenţă.
Excepţii ale aplicării teoriei apreciative. Conturarea acestor excepţii dovedeşte că se impune ca
instanţa să depăşească simplul calcul aritmetic şi să stabilească dacă şi în ce măsură neregularitatea sau
nelegalitatea a avut o influenţă asupra hotărârii luate. Cu titlu de exemplu, considerăm că sunt excepţii
ale aplicării unei astfel de teorii : existenţa unei intenţii frauduloase în momentul exercitării votului,
abuzul de majoritate, cazurile în care chiar legea prevede nulitatea absolută sau, dimpotrivă, nu prevede
nici o sancţiune.
Criteriul clasificării. Greutatea distincţiei între cazurile de nulităţi absolute şi cele relative este în
cazul dispoziţiilor legale care nu indică natura nulităţii. Criteriul folosit în doctrina clasică este cel al
naturii interesului protejat de dispoziţia legală în cauză: nulitatea absolută când interesul protejat este
de ordine publică şi nulitatea relativă când interesul protejat este personal.
 Nulităţi absolute exprese:
a) reprezentarea acţionarilor de către membrii consiliului de administraţie, directori, respectiv
membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori funcţionari ai societăţii în adunările generale,
dacă fără votul acestora nu s-ar fi adoptat hotărârea respectivă
b) majorarea capitalului social fără acordarea dreptului de preferinţă acţionarilor existenţi
c) împiedicarea accesului unui acţionar ce îndeplineşte condiţiile legii de a participa la adunarea
generală a acţionarilor unei societăţi tranzacţionate pe o piaţă reglementată
Nulităţi absolute virtuale:
a ) nerespectarea dispoziţiilor privitoare la convocarea şi desfăşurarea adunării generale.
Considerăm că sancţiunea nulităţii absolute intervine în următoarele cazuri exemplificative:
- adunarea nu se ţine la sediul societăţii sau în locul indicat în actul constitutiv ori în localul
indicat în convocator
- nepublicarea convocatorului în Monitorul Oficial al României şi într-unul din ziarele de largă
răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate; de
asemenea, adunarea generală convocată prin fax este lovită de nulitate absolută
- nerespectarea termenului pentru întrunirea adunării, respectiv minim de 30 zile calculat de la
data publicării convocării în Monitorul Oficial al României
- nu sunt întrunite condiţii de cvorum pentru prezenţă sau pentru deliberare
- nu sunt respectate termenele de întrunire pentru prima sau a doua adunare
- neîntocmirea de către secretari a listei de prezenţă a acţionarilor, cu indicarea capitalului social
pe care îl reprezintă fiecare şi neîntocmirea, când este cazul, a procesului verbal de către cenzori pentru
constatarea numărului de acţiuni
- nu s-a încheiat un proces-verbal al şedinţei
- încălcarea dispoziţiilor privitoare la votul secret în cazul alegerii şi revocării membrilor
consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor
interni, precum şi în cazul hotărârilor privitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de
conducere şi de control ale societăţii
- sunt dezbătute şi votate aspecte ce nu au fost menţionate în convocator
- majorarea capitalului social fără a se acorda acţionarilor posibilitatea exercitării dreptului de
preferinţă de cel puţin o lună
- în cazul în care atribuţii ale A.G.A. ordinare au fost hotărâte de A.G.A. extraordinară şi invers.
b) hotărârile contrare ordinii publice şi bunelor moravuri
Cazuri de nulitate relativă
- când hotărârea a fost luată cu votul unui acţionar al cărui consimţământ a fost viciat
- când hotărârea este luată de acţionari care nu au capacitate legală sau care nu au fost
reprezentati legal
- când hotărârea este contrară intereselor societăţii
- când au fost încălcate dispoziţii speciale ale actului constitutiv, altele decât cele care
atrag nulitatea absolută.
Nulitate totală şi nulitate parţială.
Deşi art.132 nu prevede expres nici o referire la întinderea efectelor nulităţii, totuşi o astfel de
interpretare se impune în funcţie de motivul invocat. Această interpretare o impune chiar legiuitorul,
criteriul cantitativ facând diferenţa între nulitatea totală şi nulitatea parţială. În concluzie, vom fi în
prezenţa unei nulităţi totale a hotărârii A.G.A. ori de câte ori motivul influenţează toate punctele
hotărâte (spre exemplu, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la publicitatea convocării), tot astfel vom
fi în prezenţa unei nulităţi parţiale când efectele motivului invocat se răsfrânge doar asupra unor
aspecte din hotărârea atacată.
 Cazuri de încălcarea a Legii nr.31/1990 care nu atrag nici nulitatea absolută, nici nulitatea
relativă :
- când acţionarul deşi are într-o anumită operaţiune, fie personal, fie ca mandatar, un interes
contrar aceluia al societăţii, trebuie să se abţină de la deliberări; într-un astfel de caz acţionarul vinovat
de încălcarea acestor dispoziţii este răspunzător de daunele produse societăţii, dacă fără votul său nu s-
ar fi obţinut majoritatea cerută.
- când dreptul de vot este cedat, sancţiunea nulităţii absolute nu vizează hotărârea adunării, ci
priveşte convenţia prin care s-a hotărât exercitarea într-un anumit fel a votului.
Termen. Acţiunea în anulare se formulează în termen de 15 zile de la data publicării în
Monitorul Oficial al României. Termenul de 15 zile este un termen de prescripţie extinctivă. Când se
invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată
şi de orice persoană interesată. Totuşi, acţiunea în anulare poate fi introdusă şi înainte de publicarea
hotărârii adunării generale, neexistând raţiuni pentru respingerea acesteia ca prematur introdusă .
Acţionarul nu trebuie să justifice un interes, prezumându-se existenţa acestuia, astfel că
momentul naşterii dreptului la acţiune este momentul la care a aflat de existenţa hotărârii, iar dacă a
fost prezent la adunare, momentul este chiar data la care s-a luat hotărârea.
În privinţa terţilor care justifică un interes poziţia noastră este identică, anume chiar dacă
hotărârea A.G.A. nu s-a publicat aceştia pot să formuleze acţiune în nulitate. Nerespectarea termenului
de 15 zile pentru depunere la oficiul registrului comerţului, nu poate fi opusă terţilor care au aflat de
hotărârea respectivă care îi prejudiciază.
Competenţa. Acţiunea se va introduce la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul
societatea. Competenţa este una absolută, iar litigiul nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului, chiar
dacă există convenţie arbitrală în acest sens.
Procedură. Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin
administratori, in camera de consiliu.
Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, societatea va fi reprezentată în justiţie de
persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a
fost însărcinată, până ce adunarea generală convocată în acest scop va alege altă persoană.
Dacă au fost introduse mai multe acţiuni în anulare, ele pot fi conexate.
Hotărârea. Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată
în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, ea este opozabilă tuturor acţionarilor. Aşadar,
admiterea acţiunii chiar la cererea unui singur acţionar profită tuturor acţionarilor. Deşi Legea
nr.31/1990 nu prevede efectele hotărârii faţă de terţi, doctrina apreciaza că drepturile dobândite de
terţii de bună-credinţă în baza hotărârii A.G.A. anulate, se menţin.
Suspendarea executării hotărârii A.G.A.
Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate.
Preşedintele, încuviinţând suspendarea, poate obliga pe reclamant la o cauţiune. De obicei
reclamantul este obligat la o astfel de plată atunci când nelegalitatea hotărârii nu este evidentă sau cu
scopul de "a frâna cererile temerare" . Pe de altă parte, plata cauţiunii are rolul de a garanta acoperirea
prejudiciului cauzat societăţii în cazul în care acţiunea în anulare este respinsă.
Admiterea cererii de suspendare trebuie să fie consecinţa cercetării condiţiilor generale de
admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, dar şi a condiţiilor generale de exercitare a acţiunii, respectiv
calitate, capacitate, interes. În primul rând, reclamantul trebuie să dovedească urgenţa, a cărei existenţă
se apreciază la momentul pronunţării hotărârii de suspendare, iar în al doilea rând trebuie analizată
aparenţa dreptului reclamantului.
Măsura suspendării este provizorie, ea putând să producă efecte cel mult până la soluţionarea
pe fond a acţiunii în anulare.
 Considerăm că sunt motive de respingere a cererii de suspendare:
1) acţiunea în anulare este inadmisibilă
2) acţiunea în anulare este tardiv formulată
În soluţionarea cererii de suspendare trebuie avut în vedere şi motivul de anulare invocat de
reclamant, respectiv dacă nulitatea este totală sau parţială. Cu alte cuvinte trebuie să existe o
corespondenţă directă între dispoziţia încălcată, interesul ocrotit şi partea din hotărâre luată cu această
încălcare. Nulitatea parţială trebuie înţeleasă în sens cantitativ.
Cererea de suspendare se judecă în camera de consiliu în contradictoriu cu societatea.
Împotriva ordonanţei de suspendare se poate face numai apel în termen de 5 zile de la
pronunţare dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare dacă s-a dat fără citarea părților. O
problemă ce impune o analiză aparte este legată de admisibilitatea cererii de suspendare formulată de
administratorul revocat printr-o hotărâre A.G.A. În primul rând, se pune întrebarea dacă există temei
pentru o astfel de cerere de suspendare şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată.
Atât timp cât administratorii, respectiv membrii consiliului de supraveghere nu mai au calitatea
să formuleze acţiune în anulare, nu mai poat formula nici cerere de suspendare a executării hotărârii
AGA, o astfel de cerere fiind inadmisibilă, instanţa de judecată trebuia să respingă cererea de
suspendare.