Teorii cu privire la integrarea europeană

Timp de mulți ani, studiul Comunităților Europene era sinonim cu studiul integrării
europene. Deși existau deosebiri între teorii, literatura inițială asupra CE a încercat să explice
procesul integrării europene și, pentru aceasta, s-a bazat în mare parte pe teorii din domeniul
relațiilor internaționale.

A. Federalismul
Printre cei mai importanți teoreticieni ai federalismului european se numără Altiero
Spinelli și Jean Monnet . Altiero Spinelli este considerat un federalist constituțional, adept al
unor instituții politice supranaționale puternice, iar Jean Monnet este considerat un federalist
neofuncționalist care vede integrarea europeană pornind de la sectoarele economice.
Deși există mai multe curente în cadrul federalismului, în general, și al celui european, în
particular, atenția cade de cele mai multe ori pe figura lui Jean Monnet. Originalitatea metodei
monnetiene este de cele mai multe ori echivalată cu originalitatea evoluției construcției
europene, a cărei dimensiune politică nu este perfect compatibilă cu normativismul federalist.
Federalismul european este un proiect politic decât un adevărat curent teoretic.
Federalismul, conceput ca ideologie, descrie sistemele politice în care există o diviziune a
autorității între guvernarea centrală și cea regională sau statală.
Pentru mulți analiști, UE a dobândit câteva trăsături proprii unei entități federale, chiar
dacă originale sub multe aspecte, referirile cele mai dese aducând în discuție centralizarea
limitată și distribuția de autoritate dintre nivelurile de luare a deciziei, configurația și relațiile
dintre instituții, prezența unor atribute clasice statale, precum și centralizarea politicii monetare.
Influența ideilor fedealiste asupra interesului teorectic privind integrarea europeană a fost
dublu direcționată.
- S-a insistat asupra atenției continentale constante în vederea prezervării pacii dintre
state sub forma unei entități supranaționale.

1
 - Aspecte legate de principiul subsidiarității, interesat de minimalizarea distanței dintre
popoare și nivelurile de luare a deciziei în diferite tipuri de politici.

Cîștigarea de UE a unor puternice accente federaliste nu a fost privită întotdeauna ca un

aspect pozitiv, existând studii la nivelul statelor membre care insistă asupra prezenței unor
efecte constrângătoare ale instituțiilor supranaționale asupra controlului și autonomiei naționale.
Noile Tratate de la Lisabona par să fi schimbat raportul dintre existența unui federalism
practi, asumat politic în mod deschis și un federalism discursiv și normativ.

B. Funcționalismul

Principalul exponent al federalismului este considerat Dacid Mitrany, unele dintre

prezumțiile funcționaliste se îndepărtează categoric de mainstream-ul realist din teoriile relațiilor
internaționale, contestând centralizarea statului ca unitate de analiză sau instituție politică. Pentru
acest curent, natura umană este intrinsec bună, astfel încât formele de organizare politică nu
trebuie sa fie în mod obligatoriu coercitive.
Conform funcţionaliştilor, Europa unită trebuia să se realizeze prin acţiuni pragmatice şi
precise, care să ducă în timp la o federaţie europeană. Naşterea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului oferea posibilitatea administrării în comun a resurselor strategice şi
crearea unui nucleu comunitar care să se lărgească progresiv şi la alte domenii. Lărgirea
progresivă urma jocul interdependenţelor. Ideea comunitară nu avea limite geografice şi viza
crearea unei reţele transnaţionale a elitelor europene, puternic convinse de necesitatea integrării.
Funcţionaliştii doreau o Europă pragmatică, independentă de verdictele populare, fără
constrângeri democratice. Ei nu-şi puneau problema legitimităţii, iar statul, în viziunea lor, era
incapabil să facă faţă problemelor sale interne şi externe.
Ordinea mondială – spunea Mitrany – nu mai trebuie gândită în termeni de putere, ci de
nevoi, a căror satisfacere trebuia să conducă la cooperare. Prin jocul interdependenţelor,
cooperarea trebuia să penetreze toate sectoarele de activitate economică, debordând din câmpul
economic în cel politic. Ocupându-se de probleme tehnice, mai puţin politizate, dinamica
integrării se propagă către alte sectoare şi conduce la adoptarea de politici comune.

2
 La nivel instituţional, funcţionaliştii doreau împărţirea deciziei între organe funcţionale,
independente, care să acţioneze sectorial şi care să capteze în cele din urmă cvasitotalitatea
competenţelor statului-naţiune.

C. Neofuncționalismul

Între conceptul de neofuncționalism și noțiunea de teorie a integrării există o echivalență

de drept, unul dintre motivele avansate pentru susținerea acestui punct de vedere fiind atât
omniprezența acestui curent în abordările teoretice privind UE, cât și asemănarea dintre evoluția
Uniunii și predicțiile primilor analiști neofuncționaliști.
Statutul de teorie acordat neofuncționalismului are în vedere mai ales amprenta lăsată de
acesta asupra emergenței UE ca nou actor pe scena internațională, deși nu este trecută cu vederea
nici capacitatea sa de a se autoanaliza și de a încerca ulterior depășirea obstacolelor teoretice și
diveselor critici ce i-au fost aduse.
Neofuncționalismul trebuie delimitat de precusorul său, unul dintre principalele puncte de
divergență fiind atitudinea față de stat ca formă de organizare. Păstrează însă destul de multe
elemente în comun cu teoria funcționalistă și în ciuda deschiderii față de ideea de cooperare
regională ca modalitate de asigurare a păcii, subliniază cu fermitate faptul că pe această scenă
regională statele nu rămân actorii cei mai importanți.
În afară de asemănările și diferențele dintre funcționalism și neofuncționalism trebuie
făcute și unele precizări și despre natura relației dintre neofuncționalism și federalism. Având în
vedere uitarea în care s-a aflat federalismul, neofuncționalismul este văzut drept prima încercare
de elaborare a unei teorii destinate exclusiv fenomenului de integrare european. Relația dintre
neofuncționalsim și federalism este însă încă departe de a fi înțeleasă și interpretată unitar de
cercetătotii spațiului european.
Funcționalismul definește calea, instrumentee ce permit punerea în comun a unor
sectoare, creând astfel obișnuita cooperării politice și a colaborării, în timp ce federalismul
reprezintă spiritul, atitudinea, permițând apropierea progresivă a doctrinei și a modelului de
construcție la exigențele realității.
Una ditre principalele diferențe față de federalism implică accentul pus de
neofuncționaiști pe fenomenul integrării ca proces, precum și preferința pentru ideea conform

3
căreia actorii implicați în acest proces sunt de diverse tipuri, interacțiunea acestora și presiunile
pe care le creează în acest mod fiind unul dintre motoarele integrării.
Un alt nume sub care este cunoscut neofuncționalismul este cel de funcționalism federal.
Elementele de bază a neofuncționalismului, conform sintetizării lui Ben Rosmond ar fi procesul
de spillover și transferul de loialitate.
Procesul de spillover se referă la modalitatea în care crearea și adâncirea integrării într-
un sector econimic vor produce presiuni pentru o mai mare integrare economică în cadrul și în
afara acelui sector și pentru o mai mare autoritate acordată nivelului european. Exemplul preferat
de neofuncționaliști este crearea Comunității Economice Europene și a Euratom la doar șase ani
de la apariția Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
Trecerea de la spillover-ul funcțional la cel politic, mai ales prin intervenția elitelor și a
grupurilor de interes, este insuficient argumentată de neofuncționaliști și adesea criticată de
analiști.
Cel de-al doilea element central pentru neofuncționalism este așa numitul transfer de
loialitate de la nivelul național la cel european, iar una dintre explicațiile acestui transfer are în
vedere modalitatea exemplară de acțiune de care se presupune că vor da dovadă noile instituții de
la acest nivel, astfel încât relația lor cu cetățenii va fi aproape la fel de directă ca cea a statelor-
națiune.
Pentru o anumită perioadă de timp neofuncționalismul a fost o strategie de integrare cu
rezultate destul de convingătoare într-un mediu definit clar de cercetătorii teoriilor relațiilor
internaționale drept anarhic. Pașii în vederea atingerii obiectivului principal și anume absența
războiului sau mai exact asigurarea păcii, au fost bine calculați, pornind de la integrarea
sectorială, creând instituții esențiale pentru parcursul către supranaționalism prin capacitatea
acestora de a crea presiuni asupra statelor naționale în acest sens, asteptând apariția presiunilor în
direcția integrării și din însuși interiorul unităților statale, trecerea la pasul realizării de politici.

D. Interguvernamentalismul

O nouă școală ,,interguvernamentalistă” și-a făcut apariția în domeniul teoriilor cu privire

la integrare, pornind de la ipoteza lui Stanley Hoffman potrivit căreia statul național, departe de a
fi depășit, se dovedise a fi ,,încăpățânat” să reziste. Începând cu de Gaulle, dar și odată cu

4
aderarea unor noi state membre, precum Marea Britanie, Irlanda, Danemarca (1973), guvernele
SM au lăsat să se înțeleagă că se vor opune unui transfer treptat al suveranității către Comunitate
și că procesul decizional al CE va reflecta în continuare primatul statului național.
În aceste împrejurări, Haas însuși a anunțat ,,desuetudinea” teoriei integrării regionale, în
timp ce alți cercetători, precum Paul Taylor și William Wallace, argumentau că neofuncționaliștii
subestimaseră resursele statului național. În același timp, cercetările istorice ale lui Alan Milward
și ale altora au sprijinit ipoteza conform căreia guvernele SM ale UE, iar nu organizațiile
supranaționale, au jucat rolul central în evoluția istorică a UE și că acestea erau întărite de
procesul integrării.
În timp ce neofuncționalismul a fost relativ unitar, cu un set destul de bine delimitat de
principii, concepte, interguvernamentalismul poate fi privit ca o umbrelă destul de largă ce
acoperă diverse abordări teoretice unite de o singură idee: centrarea pe actorul statal ca unitate de
analiză a construcției europene. Accentul obsesiv pus de interguvernamentaliști pe puterea pe
care o au SM în cadrul UE îl determină pe Poul Kjær să-i considere ,,cea mai naivă” ramură a
studiilor despre UE, lipsită de argumente care să explice schimbările calitative precum
ascensiunea PE sau trecerea de la integrare către constituționalizare și stabilirea unei ierarhii
juridice în cadrul UE.

E. Interguvernamentalismul liberal

Exponentul variantei liberale a interguvernamentalismului este considerat Andrew

Moravcsik care a realizat un model ce sublinia puterea și preferințele SM. Acesta cuprinde trei
etape:
1. O teorie liberală asupra formării preferințelor naționale (cererea)
2. Un model interguvernamental de negociere la nivelul UE (oferta)
3. O perspectivă a alegerii raționale ce evidențiează rolul insituțiilor internaționale în
furnizarea unor angajamente credibile pentru guvernele SM
Reprezentarea cererii reflectă preferințele diverșilor actori raționali prezenți în procesul
politic intern din a căror interacțiuni rezultă agenda politică a statului. Șefii de guvern naționali
agregă interesele alegătorilor interni, precum și propriile interese, și își articulează preferințele

5
naționale față de UE. Astfel, preferințele naționale reflectă economia, partidele și instituțiile
distince ale fiecărui SM, fiind determinate pe plan intern, fără implicarea UE.
Oferta este interesată de modul în care aceste state se comportă pe scena internațională,
agnajați pe baza respectivelor agende într-o serie de procese interguvernamentală. Guvernele
naționale își prezintp preferințele la Bruxelles unde acordurile reflectă puterea relatică a fiecărui
SM și unde organizațiile supranaționale, precum Comisia, exercită puțină influență asupra
rezultatelor.
Se remarcă și prezența unei puternice influențe a teoriei alegerii raționale, manifestată
atât la nivelul grupurilor politice interne, cât și la nivelul statului angajat ca un întreg în procese
de negociere. SM adoptă anumite instituții ale UE pentru a spori credibilitatea angajamentelor
reciproce. Conform lui Moravcsik, acordurile interguvernamentale istorice ale UE, precum
Tratatele de la Roma (1957) și TUE (1992) au fost rezultatul unui proces treptat de convergență a
preferințelor între cele mai puternice SM, care apoi au realizat acorduri între ele, oferind
compensații SM mai mici și delegând puteri limitate organizațiilor supraționale.

F. Constructivismul

Nu este o teorie substanțială cu privire la integrarea europeană, ci o orientare mai largă,

cu implicații pentru studiul UE. Conform lui Risse, constructivismul insistă că agenții umani nu
există independent de mediul lor social. Pentru constructiviști, instituțiile include nu doar regulile
formale și și norme informale, care îi constituie pe actori, le modelează identitățile și
preferințele. Constructiviștii resping concepția raționalistă despre actori ca maximizatori ai
utilității, funcționând conform unei logici a consecințelor. În această perspectivă, actorii se
confruntă cu o anumită situație, nu consultă un set prestabilit de preferințe, calculându-și
acțiunile pentru a-și maximize utilitatea, ci au roluri construite social și reguli instituționale.
Constructivismul sugerează că instituțiile influențează identitățile, preferințele și
comportamentul individual în mod profund, spre deosebire de teoreticienii alegerii raționale.
Tot mai muli cercetători au argumentat că instituțiile UE modelează nu doar
comportamentul, ci și identitățile indivizilor și guvernelor SM. Integrarea europeană are un
impact transformator asupra sistemului statal european și a unităților constitutive.

6
 Moravcsik critică această teorie, susținând că nu a reușit să aducă o contribuție
semnificativă la înțelegerea empirică a integrării europene deoarece constructiviștii nu au
elaborat ipoteze distince, optând pentru cadre ample de interpretare, iar în cazul în care au emis
astfel de ipoteze, nu le testează pentru a distinge clar între predicțiile constructiviste și
echivalentele lor raționaliste.
Cu timpul, însă, din ce în ce mai mulți constructiviști au aderat la positivism (noțiunea cp
ipotezele pot și trebuie testate și validate), rezultând un număr de studii care încearcă în mod
riguros să testeze ipotezele privind socializarea, diuzarea normelor și formarea preferințelor
colective în UE. Din acestea a rezultat faptul că socializarea la nivelul UE joacă un rol relativ
mic în comparație cu socializarea la nivel național. Astfel, distanța între raționaliști și
constructiviști s-a diminuat.
Jupille, Caporaso și Checkel au realizat un cadru pentru promovarea integrării între
abordările raționalistă și constructivistă ale relațiilor internaționale. Aceste teorii nu sunt în mod
iremediabil incomensurabile, ci pot interacționa prin patru modalități distince de conversație
teoretică:
1. Testare competitivă, prin care teoriile concurente sunt puse să explice un eveniment/clasă
de evenimente;
2. O abordare a domeniului de aplicare, prin care se consideră că fiecare teorie explică un
anumit sub-set al realității empirice;
3. O abordare în succesiune, prin care o teorie poate ajuta la explicarea unei anumite etape
într-o secvență de acțiuni, în timp ce altă teorie ar putea explica mai bine evoluțiile
ulterioare;
4. Încorporarea/subsumarea, în care o teorie afirmă că o înglobează pe cealaltă.

G. Noile instituționalisme

Ideea centrala a institutionalismului este una destul de simpla: institutiile au un rol major
asupra desfasurarii si a rezultatelor procesului politic, precum si asupra actorilor implicati. In
viziunea lui Guy Peters, vechiul institutionalism era interesat de importanta legilor in actul de
guvernare, de influenta structurilor asupra comportamentului cu un important accent pus pe
analiza normativa, in scopul de a identifica “buna guvernare”.

7
 In anii ’50 si ’70 politicile nu tineau cont de institutii, mai tarziu, in anii ’80 si ’90, s-au
dezvoltat 3 tipuri de institutionalisme.
1.Institutionalismul alegerii rationale s-a nascut din efortul cercetatorilor americani din
domeniul stiintelor politice de a intelege impactul institutiilor Congresului American asupra
rezultatelor politicilor.Cercetatorii au elaborat modele “mandant-mandatar” ale delegarii din
Congres catre autoritatile de reglementare si instante si au luat in discutie conditiile in care
mandantii legislativi pot sau nu sa-i controleze pe mandatari (Moe 1984; Kiewiet si McCubbins
1991)
2.Institutionalistii istorici s-au concentrat pe efectele produse in timp de catre institutii.In
formularile sale originale institutionalismul istoric a fost vazut ca avand dublu efect, influentand
atat constrangerile asupra actorilor individuali, cat si preferintele acestora. Vazute in alta
alumina, analizele institutionalismului istoric pornesc de obicei de la ipoteze rationaliste cu
privire la preferintele actorilor , si trec la examinarea modului in care institutiile pot modela in
timp comportamentul actorilor prin blocaje institutionale.
Atat pentru instutionalistii alegerii rationale cat si pentru cei istorici, institutiile UE
modeleaza previzibil atat procesul de elaborare a politicilor cat si rezultatele acestuia, modeland
pe termen lung procesul de integrare europeana.

H. Teorii cu privire la integrare în prezent

In locul dezbaterii traditionale intre neofunctionalisti si interguvernamentalisti, in anii ’90

a aparut o dihotomie noua, intre cercetatorii rationalisti si cei constructivisti. Mai mult, in timp ce
dezbaterea dintre neofunctionalisti si interguvernamentalisti se limita la studiul integrarii
europene, dezbaterea actuala dintre rationalisti si constructivisti scoate in evidenta dezbateri intre
aceleasi scoli.
Nu numai ca studiile europene sunt relevante pentru analiza relatiilor internationale , dar
in multe cazuri sunt avangarda teoriei in domeniul acestor relatii internationale, in masura in
care UE serveste ca laborator de studiu pentru procese mai lungi, precum globalizarea ,
institutionalizarea si socializarea.
Neofunctionalistii si constructivistii subliniaza frecvent dezvoltarea rapida a unor
institutii si politici in al doilea si al treilea pilon, precum si folosirea din ce in ce mai des a asa-

8
numitei “metode deschise de coordonare” (MDC) pentru a aborda chestiuni din afara
competentei UE. Pentru acesti cercetatori , UE este poate “un regim politic de echilibru” in care
presiunile functionale in directia integrarii s-au consumat in cea mai mare parte , si in care
nivelul actual de integrare institutionala si a politicilor este improbabil sa se schimbe substantial
in viitorul apropiat (Moravcsik 2001:163).