Propaganda ateistă, cu vorba şi cu palma

Articole - Perioada contempoarană

de L.D. Grigorescu

O sinteza informativa adresata Biroului Politic al C.C. al

P.M.R. în octombrie 1948 a furnizat, din câte am înteles,
datele pe baza carora s-au purtat discutiile în cadrul sedintei
Secretariatului C.C. al P.M.R. din 25 noiembrie. Documentul
evidentiaza cele mai importante reactii provocate de
"cruciada" ateista declansata de directiva Ministerului
Invatamântului din septembrie 1948.

Sfinti noi cu barba *Pe unde i-a suflat Dumnezeu

omului viata? *"Copiii nostri vor creste ca vitele"
*Bisericile crestine se sprijina între ele *Gheorghiu-Dej
recunoaste: "Avem în partid o masa care are sentimente
religioase"

Autorii sintezei, surprinsi de vigoarea nemultumirilor manifestate la nivelul întregii tari, încearca sa acrediteze ideea ca totul s-ar
datora faptului ca "aceste masuri au trebuit sa fie aplicate de corpul profesoral vechi si plin de toate pacatele regimurilor trecute",
si nu atasamentului populatiei fata de traditile crestine. Este evidentiata apoi vina ministerului, care transmisese dispozitiile sale
fara nici un fel de instructiuni precise. Mai mult, unul dintre demnitarii ministeriali afirmase cu lipsa de raspundere "ca icoanele se
pot face uitate cu ocazia curateniei prin scoli, iar în locul lor s-ar putea pune tablourile conducatorilor nostri". Si pentru a arunca
paie pe foc, în câteva scoli din judetul Romanati s-au pus "tablourile lui Marx, Engels etc. în acelasi loc unde au fost icoanele,
fara explicatii, dând posibilitatea copiilor sa spuna acasa ca în locul icoanelor vechi sunt acum sfinti noi, cu barba".

Un episod de-a dreptul scandalos s-a produs în judetul Vâlcea. Delegatul ministerului, Hersovici, a tinut o conferinta în fata
cadrelor didactice. El "s-a apucat sa discute amplu problema existentei sau inexistentei lui Dumnezeu, insistând ca Dumnezeu nu
exista". Si pentru a fi cât mai convingator, "a combatut religia, care spune ca omul a fost facut de Dumnezeu. In timpul acestei
expuneri a întrebuintat expresii nepotrivite, ba unele chiar triviale, spunând ca se pretinde ca omul a fost facut din lut, caruia
Dumnezeu i-a suflat viata. Dupa cum se stie, omul are mai multe gauri. Se pune atunci întrebarea: pe care gaura i-a suflat
Dumnezeu omului viata. Si apoi, daca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, va închipuiti cum este creatorul
lui .

De remarcat ca majoritatea celor prezenti erau religiosi. Dupa terminarea conferintei, atât în sala printre ascultatori, cât si în
orasul Râmnicu Vâlcea, s-a iscat "o întreaga vâlva si nemultumire asupra felului cum a vorbit responsabilul ministerului si se
comenta ca el si-a batut joc de religia crestina, pentru ca este evreu".

Au fost si alte cazuri, la fel de grave, ca în comuna Balcesti, jud. Arges, unde s-au distrus icoanele în fata elevilor, spunând ca
asa e ordin de la P.M.R".

Zidul nemultumirilor

In afara acestor "cazuri nefericite", de "lipsa de abilitate", sinteza din care am citat cuprinde o sumedenie de exemple concrete
ale rezistentei populatiei fata de masurile luate de autoritati. Autorii documentului erau indignati pentru ca toate acestea "au dat
posibilitatea reactiunii ca în unele locuri sa se creeze o stare de spirit contra regimului, pe care apoi s-o speculeze în favoarea ei,
erijându-se în aparator al credintei".
Astfel, "în judetele Pragova, Muscel, Tecuci, unii învatatori au scos icoanele în mod demonstrativ în fata elevilor, provocând
perturbari printre elevi si parinti". In judetul Tecuci, comuna Rachitoasa, "circa 10-12 chiaburi" au luat "icoanele de la scoala si
împreuna cu învatatorul demonstrativ prin sat au dus icoanele la biserica, spunând ca la scoala nu mai e voie sa le tina".

Au fost si cazuri de nesupunere. Profesoara de filosofie, Silvia Oprica, de la Scoala teoretica de fete din Calarasi, "a continuat sa
faca rugaciuni cu elevele si dupa ce directoarea i-a atras atentia". Ibvatatoarea Clara Racovita, din Husi, "a spus elevilor sa se
duca la biserica sa faca ora de religie duminica dupa-masa". La Cluj, în unele scoli medii, "elevii s-au ridicat la terminarea
cursului si au început sa se roage", iar în Bihor, "copiii umbla din casa în casa pentru a înscrie elevii la orele de religie", ce urmau
sa se tina la biserica.

Dar un fapt cu totul suparator era acela sa UFDR-istele de la tara (membrele Uniunii Femeilor Democrate din România,
organizatie creata si îndrumata de comunisti), cum a fost cazul celor din judetul Tecuci, ba chiar si "o buna parte din membrele
de partid satence au cerut repunerea icoanelor în scoli". "In comuna Baraolt (Trei Scaune), în timpul sedintei [organizatiei UFDR],
unele femei au izbucnit în lacrimi, spunând: Copiii nostri nu mai învata religia la scoala si vor creste ca vitele . Chiar în sedinta
tinuta la C.C. cu responsabilii comisiilor de femei din birourile judetene s-a cerut înapoierea icoanelor, întrucât [se] întâmpina
greutati în munca în urma acestei actiuni". Problema este destul de grava, din moment ce astfel de fenomene avusesera loc si în
sânul altor organizatii: U.T.M., U.P.M. (Uniunea Populara Maghiara), Frontul Plugarilor etc.

Circulara episcopului

Reactii puternice s-au petrecut în lumea clerului, de la înaltii ierarhi ai bisericii, pâna la modestii preoti de tara. "In judetul Falciu,
episcopul Grigore Leu, într-o sedinta regionala cu preotii din patru judete, a spus ca daca s-a suspendat ora de religie în scoli,
preotii sa predea ore de religie copiilor în biserica". Episcopul de Buzau a mers si mai departe: "a dat o circulara ca pâna la
aparitia unei dispozitii oficiale, preotii sa întocmeasca tabele cu copii ce trebuie sa urmeze cursurile, amenajând sali de clasa
unde sa înceapa scoala pe cicluri materialul de predare fiind cel bisericesc, atragând atentia ca nu admite nici o lipsa". In judetul
Braila, aceasta circulara "cere preotilor sa duca munca din casa în casa cu parintii copiilor mici si mari, pâna la 18 ani, sa vina la
biserica pentru a li se preda cursuri".

Fostul mitropolit al Sucevei, Emilian, a emis si el o circulara, "dând dispozitie preotilor sa organizeze cursul de religie, fie în
biserica, fie la ei acasa sau oriunde au posibilitatea, chiar si în caminele culturale". In comuna Joseni (Buzau) "s-a luat în acest
scop sediul Frontului Plugarilor". Sinteza informativa retinea si faptul ca "în Bihor si Arges, preotii fac propaganda ca fiecare sa
faca din casa sa o biserica ..."

"Frontul unic" între biserici

Autorii documentului nu ezitau sa aprecieze ca "din partea reprezentantilor înalti ai Bisericii ortodoxe (episcopi, mitropoliti etc.) s-
a pornit o actiune organizata antiguvernamentala pe chestia religiei, ceea ce duce la concluzia ca aceasta campanie are în cel
mai rau caz aprobarea, daca n-a fost chiar initiata de patriarh. In aceasta privinta credem ca trebuie intervenit pentru a face ca
Biserica ortodoxa sa înceteze cât mai repede actiunea pe care o duce. Aceasta este cu atât mai necesar, cu cât faptele arata ca
în aceasta privinta s-a încheiat un fel de front unic între Biserica ortodoxa si cea greco-catolica si romano-catolica".

Ingrijorarea era cumva explicabila; lucrurile se complicasera si mai mult în prima jumatate a anului 1949. Aflam dintr-un proces-
verbal al Sedintei Secretariatului C.C. al P.M.R. din 16 mai 1949 ca Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, V. Luca, Teohari
Georgescu, Lotar Radaceanu, I. Chisinevschi si Al. Moghioros au discutat Problema agitatiilor din rândul catolicilor. Celor
prezenti si se pusese la dispozitie un document (Raport în legatura cu defasurarea pelerinajului din Simleu-Ciuc si despre
concursurile culturale în judetele secuiesti 29 mai 7 iunie), în care se sublinia faptul ca traditionalul pelerinaj la Simleu-Ciuc al
credinciosilor catolici luase în acel an caracterul unei "manifestatii politice de mase", iar "rolul principal în mobilizarea
credinciosilor l-a jucat episcopul Márton Aron". Raportul preciza ca scopul "urmarit de clerul catolic sub semnul caruia sa se
desfasoare pelerinajul a fost apararea religiei". Raportul tinea sa precizeze ca "se observa un ajutor reciproc între Biserica
romano-catolica si cea ortodoxa mai ales între acea parte a ortodocsilor care au fost adusi cu unificarea bisericilor din partea
greco-catolicilor". Dar la fel de periculos pentru autoritatile comuniste era si faptul, sesizat în raport, ca "majoritatea zdrobitoare [a
învatatorilor din zona secuiasca] a actionat fatis sau camuflat contra noastra, sprijinind în acelasi timp clerul catolic, cu care este
legat cu trupul si sufletul".

Dar care este substratul ofensivei anticatolice declansate de comunisti? Aflam din amintitul proces-verbal al sedintei
Secretariatului din 16 mai 1949. "A. Pauker arata ca s-a cerut sa gasim elemente pentru a rupe relatiile cu Papa pe baza unor
infractiuni de drept comun pe care popii catolici le savârsisera trafic de valuta etc.

Tov. Luca arata ca în afara de încurajarea tendintei antipapale în rândul preotilor catolici, trebuie luate masuri...

Tov. Gheorghiu... Este necesar sa luam o serie de masuri pentru a combate influenta preotilor catolici... Sa se sublinieze sarcina
de a izola vârfurile bisericii romano-catolice de restul popilor. Prima masura care a fost plata salariilor [de catre stat] a avut efect
si s-a observat o spartura între cei care nu s-au suous dispozitiilor sefilor si au primit salarii. Trebuie continuat mai ferm pe
aceasta linie, la care sa se adauge o actiune de a grupa pe preotii care primesc salarii. In al doilea rând, trebuie gasite acuzatii
contra capilor bisericii, în care sa fie caracterizati ca primesc instructiuni din partea unor cercuri straine, dusmanoase. Va trebui
sa luam masuri tari si sa arestam câtiva capi, combinând aceasta cu gruparea celor care nu sunt de acord cu sefii lor. Va trebui o
actiune îndrumata pe baza unui plan, în special în regiunile unde ei au reusit sa capete mai multa influenta (subl. ns.)".

Concis, limpede, iata schema tuturor proceselor politice din acei ani. Prin astfel de procedee, sute de mii de oameni au populat
cumplitele lagare si puscarii împânzite de comunisti în toata tara.

In ceea ce priveste cinismul, niciodata n-a fost parca mai acasa la el ca în aceasta sedinta din 16 mai 1949. Gheorghiu-Dej
recunoaste ca "avem în partid o masa care are sentimente religioase. Va trebui sa ducem o munca de lamurire..., sa ajutam pe
acesti tovarasi sa se elibereze treptat de sentimente religioase. In ceea ce priveste popii, daca sunt gata sa lepede sutana si
daca au convingeri materialiste, putem sa admitem sa ramâna în partid. Trebuie de asemenea sa facem exceptie cu acei pe care
îi lasam sa ramâna preoti pentru nevoile noastre religioase, dar ei nu trebuie sa participe la sedintele organizatiilor de baza (subl.
ns.)

Proiecte de uniune dinastică româno-maghiară

Articole - Perioada contempoarană

de Constantin Buchet

La începutul deceniului al treilea, s-a vânturat ideea

unei uniuni dinastice româno-ungare. Episodul este
putin cunoscut si putin studiat în istoriografia româna.
El ramâne înca destul de confuz. Contextul în care s-a
nascut ideea, locul de unde a pornit, motivele pentru
care a aparut merita o abordare mai serioasa.

* Tarile din Mica Intelegere trec la mobilizare * Nu

revizuirea tratatului, ci a frontierelor * Republica de
la Weimar si viitorul României * Despre Anschluss,
în 1930 * Ungaria lui Horthy, Transilvania lui Mihai,
Regatul lui Nicolae si peste toti, Carol II

Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon

(1920), cercurile politice ungare l-au contestat,
promovând o politica revizionista, de "reparare a nedreptatii istorice". Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste,
revizionismul ungar viza, în egala masura, importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi
desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar. Cele trei tari amenintate au
semnat, în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.

In 1921, fostul împarat habsburg, Carol IV, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei. Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie,
a alarmat guvernul Horthy, care a adoptat o pozitie ferma, obligându-l pe fostul suveran sa paraseasca tara. Aceasta tentativa a
stârnit reactia prompta a Micii Intelegeri, care a solicitat Budapestei sase puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în
Europa Centrala. De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame
pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat. In eventualitatea ca decizia era amânata, se legitima dreptul la interventie a
statelor vecine.

Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar
România a concentrat opt divizii la granita de Vest.

Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi de catre Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.

Au urmat alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austriaci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de
marfa cu arme automate de fabricatie italiana, transport expediat cu concursul lui Mussolini. In acte, vagoanele respective figurau
ca transportând masini.

La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca "pentru moment, nici un conflict real nu a
aparut datorita acestui incident între statele direct interesate, nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu
aceasta".

In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, de la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria
doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului
de la Trianon. El preciza: "Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele. Cu actualele
frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept
temniceri".

In acest context, în Germania, principala inamica a tratatelor de pace încheiate dupa primul razboi mondial, a fost lansata ideea
unei uniuni dinastice româno-ungare. proiectul mai aparuse în octombrie 1919, în discutile purtate de N. Petrescu-Comnen —
trimis de guvernul român la Budapesta — cu unii fruntasi politici maghiari. Uniunea ar fi trebuit sa se realizeze, atunci, sub
sceptrul regelui Ferdinand I, suveranul întregitor al României Mari.

Acum, la începutul anilor ’30, un astfel de proiect de uniune personala româno-ungara a fost formulat într-un memoriu elaborat
de un fruntas al Republicii de la Weimar (1919-1933), fostul cancelar (1928-1930) Hermann Müller, lider al Partidului Social-
Democrat German.

Intitulat Problema viitorului României, acest document din 1930 analizeaza situatia geopolitica, pornind de la constatarea ca,
pentru dezvoltarea viitoare a României, "ca si pentru toate statele, are o însemnatate considerabila — în afara de consolidarea
interna completa — si dezvoltarea statelor vecine. Pe lânga dezvoltarea viitoare a statelor din Mica Intelegere si a celor trei state
vecie, este foarte natural ca România este interesata mult si de soarta si viitorul statului maghiar, precum si de raporturile cu
acest stat".

Este analizata apoi "problema Regiunii Dunarii, respectiv a Europei Centrale si, în legatura cu aceasta, punctul cel mai sensibil e
viitorul Austriei". Soarta acesteia nu formeaza "numai punctul cardinal al problemei Europei Centrale, dar se prezinta si ca un
motiv de cearta permanenta între Franta si Italia, Germania si Mica Intelegere, apt de a face cât mai dificila solutionarea acestor
probleme si consolidarea Europei Centrale".

O eventuala alipire (Anschluss) a Austriei la Germania era privita în mod diferit de Mica Intelegere. "Cehoslovacia ar vedea mai
mare pericol în alipire Austriei la Germania", pe când Iugoslavia se simtea amenintata de o "legatura strânsa între Italia si
Austria".
Din punctul de vedere al României, considera H. Müller, "o alipire a Austriei la Germania este aproape binevenita, fiind aceasta
nu numai complet nepericuloasa, dar contine chiar si avantaje serioase pentru România, deoarece prin Anschluss s-ar elimina
pentru totdeauna problema restaurarii monarhiei [habsburgice] si Ungaria ramâne si pentru mai departe un stat mic si
nepericulos, care, indiferent de faptul daca în viitor ajunge sub influenta politicii germane sau italiene, n-ar putea sa conteze la
marimea teritoriului sau spre Est, ci cel mult spre Sud sau Nord".

Erau luate în discutie si probleme legate de existenta în jurul României a patru "state slave". In eventualitatea "unirii ideale" a
acestora, Ungaria ar fi devenit pentru România "singurul vecin, cu interese comune fata de acest pericol slav".

Omul politic german vedea o singura solutie: "uniunea personala între România si Ungaria sub regele Carol al II-lea si a dinastiei
sale. Prin aceasta — continua H. Müller — s-ar putea elimina divergentele dintre aceste popoare, creându-se astfel o punte de
trecere, peste care ar fi posibila o colaborare larga pe terenul economic si politic". Uniunea personala "dupa modelul Austro-
Ungariei sau suedez-norvegian" ar crea posibilitatea unei uniuni vamale si, eventual, chiar "o armata comuna sau armate
separate, dar identic organizate".

H. Müller recunoaste ca "singura divergenta pronuntata între aceste doua popoare este problema Ardealului". Aceasta ar putea fi
rezolvata "prin introducerea unei descentralizarii complete si o autonomie perfecta în administratie si solutionarea reusita a
problemei minoritatilor". Uniunea dinastica ar duce la "formarea celui mai puternic bloc de state în regiunea Dunarii". Acest bloc
"ar paraliza complet pericolul panslavist si ar putea sa faca fata întotdeauna unei încercari înfiintarea unui mare stat panslav în
Est sau în Europa Centrala".

Proiectul acestei uniuni dinastice româno-maghiare este consemnat si într-o scrisoare adresata din Budapesta, la 17 aprilie
1931, secretarului general al Ministerului Industriei si Comertului din Bucuresti de un fost inginer sef la Primaria Capitalei ungare.
Acesta nota ca din discutiile avute cu oameni politici, magistrati, înalti functionari, mari industriasi, comercianti s.a. a înregistrat
dorinta acestora pentru o "colaborare mai strânsa" cu România "pentru evitarea crizei economice, pentru înlaturarea pericolului
slav. Deja aici [în Ungaria] — continua el — se vorbeste si de planuri mai detaliate, si anume despre o federatie".

Aceasta ar urma sa fie astfel organizata: "Ungaria sub înalta guvernare a guvernatorului Horthy, Transilvania sub înalta
guvernare a M. Sale Marele Voievod Mihai si regatul [Vechiul Regat] sub înalta guvernare a A.S. printului Nicolae si toate sub
conducerea si domnia M. Sale regelui Carol II".

Aceasta idee "este foarte simpatizata în majoritatea paturilor sociale si am impresia ca chiar si în cercurile oficiale. Si în fond —
continua autorul scrisorii — este o idee rationala: Ungaria si România sunt incontestabil amenintate în primul rând de pericolul
slav, numai noi stând în calea realizarii visului de unire a tuturor slavilor".

In fine o referire la o "uniunea personala" consemneaza si N. Iorga în memoriile sale. A fost facuta de primul ministru Bethlen
István, într-o audienta la Carol II, în 1931.

Toate acestea au ramas însa doar în faza de proiect.

Cum s-au unit Maramureşul cu ţara

Articole - Perioada contempoarană
de Cristina Tineghe, Ana-Felicia Diaconu

Vechi leagan de cultura si civilizatie româneasca, tara

Maramuresului, locul de bastina al voievozilor Dragos si Bogdan,
este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului
carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii
Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai
mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000
km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de

organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de
Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie
de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de
nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca
la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai
exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta
statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de
ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în
Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii
Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de
respectiva prevedere.

Telegrame catre Bratianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: "Adunarea Nationala a tuturor
românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918,
decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România". La baza respectivei prevederi se afla
principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!",
maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa
împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa. La
acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia "pâna la Tisa" se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca
tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul:
"Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!".

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace
de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale
României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat
Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea "tarii locuite de rutenii din Ungaria", desi Cehoslovacia, din
perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea
Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia
statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se
instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din
Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace. Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise
lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: "La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica"; "Am luat Satmarul, de
asemenea limita etnografica". Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în
functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ifensivei maghiare si propunerea facuta României de a ocupa Rutenia si partea de
miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice
comunicare directa între ucraineni si rusii bolsevici, a determinat depasirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a
Maramuresului de la nord de Tisa.

Memorii

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate,
care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: "de la un punct comun celor trei
frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge
râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de
Apsa de Jos..., o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur". Recunoasterea pe plan
international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu
Austria, care în articolul 53 stipula: "Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta
a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor".

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus
la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si
locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie
1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au
determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El
pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona
si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: "Judetul Maramures
întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime
de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate"; "Maramuresul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte
pronuntata, ci o unitate organica indivizibila".

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu "nu numai în
interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc", solicitând ca granitele Maramuresului sa fie
stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu
Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport
documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p
frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a
plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

Cea mai veche episcopie

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia
întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu
România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu
Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa,
presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de
Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al
Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu
delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie
prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc
statul român sa revendice acest teritoriu:

"Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa
binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera... sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre
Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe
culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale,
istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate
geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures
este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în
sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii
nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc
ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt...

...De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si
celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice
în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt...

...Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca
geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l
alimentam si sa-l administram..."

Posibilitatea fructificata

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

"Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru
România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de
conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de
demarcatiune de az".

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru
Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca "spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala
a Maramuresului". Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky,
seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata. In acest
stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.
Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului
Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.
La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în
România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând
totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de
frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage
trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele
Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de
pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi
la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele
cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei
în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de
acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenenta Maramuresului de la nord
de Tisa la Cehoslovacia.

"Pădurea Babadag - câţi copaci, atâţia fugari!..."

Articole - Perioada contempoarană

de Silvia Angelescu

Cel de al doilea razboi mondial si ocupatia sovietica adusesera tara în

pragul unei crize economice, resimtita mai acut în regiunile sarace.
Dobrogea era o astfel de regiune. Comandamentul Militar al Dobrogei
informa Marele Stat Major, la 4 septembrie 1944, ca trupele sovietice
aflate în trecere rechizitionau animale, jefuiau satele si ca recolta era
deja compromisa. Anii urmatori nu au adus o ameliorare a situatiei
taranilor. Pentru dobrogenii crescatori de oi, rechizitiile de animale
facute în contul Conventiei de Armistitiu erau dureroase. Se adauga
spaima de colhozuri, despre care oamenii stiau lucruri îngrijoratoare:
cum traiau colhoznicii, ce însemna "proprietatea colectiva". Informatiile
erau aduse de cei care facusera razboiul în Uniunea Sovietica. Spaima
taranilor avea sa se dovedeasca justificata câtiva ani mai târziu, când
Dobrogea devenea una dintre primele zone colectivizate din tara.

Rezultatele falsificate ale alegerilor din 1946 ce legitimau guvernul

comunist au stârnit agitatie. In câteva sate dobrogene - Beidaud,
Nicolae Balcescu, Topolog, Ceamurlia de Jos - nemultumirile s-au
concretizat în revolte populare. Oamenii se agatau cu disperare de
speranta ca avea sa izbucneasca un razboi între puterile occidentale si
U.R.S.S., care sa duca la înlaturarea comunistilor si la salvarea tarii.
"Razboiul iminent" s-a transformat în constiinta oamenilor într-o
certitudine. In numele lui s-au organizat grupurile de rezistenta anticomunista din Delta si pâna la granita sudica, din Balta Brailei
si pâna la mare. Chiar daca au fost înfrânte, marturiile oamenilor acestui spatiu le-au pastrat amintirea.

In cadrul arhivei Centrului de Istorie Orala "Gheorghe I. Bratianu" al Societatii Române de Radiodifuziune am strâns astfel de
marturii din satele dobrogene. Istoria vie, povestita de cei care au trait-o, completeaza informatiile provenite din arhivele scrise,
aducând culoare si noi perspective acestui episod din trecutul nostru recent.
Dupa 1945, tinutul dobrogean a fost supus acelorasi tragice transformari sociale ca întreaga tara. Era firesc, asa-dar, ca oamenii
sa reactioneze la fel cu cei din Bucovina, Maramures, Vrancea, Banat, Fagaras sau din alte zone.

Grupurile anticomuniste formate în 1945 la Constanta si în câteva sate - Sinoe, Ceamurlia de Sus s.a. - s-au aflat în legatura cu
Miscarea Nationala de Rezistenta, care îsi extinsese actiunile în Oltenia, Muntenia, nordul Moldovei si Dobrogea înca din luna
ianuarie a acelui an. In 1948, când în Dobrogea s-au format organizatii de sine statatoare, legaturile cu alte zone s-au pastrat,
sub diferite forme. Si atunci am plecat, în '48, din sat - îsi aminteste Tascu Beca din comuna Nicolae Balcescu, judetul Tulcea -
si-am venit în Banat. In Banat aveam niste rude, un unchi de-al meu. Si acolo m-am întâlnit cu altii. Am plecat din sat cu Iani
Hristu, student din sat de la mine, cu intentia vadita sa trecem în Iugoslavia. Ne-am deplasat pe linia Arad-Banat, era o statiune
balneo-climaterica, Vata de Jos, la un cunoscut de-al lui, morar, si-am fost gazduit acolo doua saptamâni, în care perioada
cetateanul se interesa de partizani, ca sa ia contact cu unul din noi, sa le spuna ca are acasa doi cetateni care doresc sa se
înroleze în lupta de partizani. Suntem oameni de încredere, avem girul lui cutare.

Alte marturii ale rezistentilor dobrogeni vorbesc despre informatiile din Vrancea sau alte locuri, pe care le primeau conducatorii
miscarii, Gogu Puiu si Nicolae Fudulea.

Constituite la sfârsitul anului 1948 si începutul celui urmator, organizatiile de rezistenta din Dobrogea au, în mare parte, aceleasi
obiective, mod de organizare si metode de lupta cu cele din alte zone. Obiectivele lor erau lupta împotriva ocupantilor sovietici
"distrugatori de natie" si a comunistilor instalati de acestia la putere. Aveau arme si un plan de organizare a satelor. Dosarul 130
de ancheta al Securitatii, din 21 octombrie 1949, sintetizeaza obiectivele si planurile de lupta ale rezistentilor în termenii specifici
acestor tipuri de documente: "S-au initiat bande subversive de tip fascist, paramilitare, complotând împotriva sigurantei statului.
Din august 1948 Tofan Gheorghe a luat legatura cu fratii Fudulea, Gogu Puiu, Iancu Beca ce aveau misiunea de organizare a
satelor dobrogene, înarmare a oamenilor, adunau cotizatii, armament, munitie, colectau alimente si îmbracaminte. Faceau
deplasari si aveau legaturi cu Bucurestii. Recrutau noi aderenti. Infiintau organizatii locale si se pregateau pentru lovitura de stat,
actiuni teroriste în caz de conflict armat între U.R.S.S. si U.S.A., sa treaca la rebeliune. Erau împotriva armatei U.R.S.S."

Marturiile celor care au avut sansa de a supravietui ciocnirilor cu trupele Securitatii si anilor grei de temnita sunt
emotionante: Vream sa punem rezistenta împotriva comunismului, dar comunismul a fost un tavalug mare, asa ca nu ne-a reusit
sa-i respingem asa! (Nicolae Ciolacu, Lunca, judetul Tulcea). Dobrogea a fost cuprinsa în totalitate [de miscarea de rezistenta],
zeci de sate, nu stiu daca a existat sat sa nu fie cuprins câte unul sau doi insi... din nord si pâna în sud, de la Dunare pâna la
mare... (Gheorghe Cusa, Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta). In '48 s-a facut un nucleu mai mare: intrase si [comuna] Vasile
Alecsandri, Casimcea, Cailderea, Sarighiol, Beidaud, Runcu, Râmnicu de Jos, Râmnicu de Sus, Colilia, deja s-a extins peste
tot! (Dumitru Alexe, Ceamurlia de Sus, judetul Tulcea). Fudulea a avut legatura cu Beca, cu cei de la Ceamurlia, Alexe, toti au
avut legatura... [Ne-au spus] ca nu-i bine, ca... comunistii ne baga la cazan, nu e bine! (Stere Gula, Baia, judetul Tulcea).

Sintetizând, putem spune ca miscarea de rezistenta din Dobrogea a avut multe trasaturi comune cu cea din restul tarii: speranta
în ajutorul occidental pentru alungarea trupelor sovietice si a comunistilor de la putere; vehicularea informatiilor încurajatoare
transmise de posturile de radio din strainatate care emiteau în limba româna; înarmarea pentru lupta efectiva, "la momentul
potrivit"; antrenarea nemultumitilor satelor (tarani, preoti, învatatori, notari); parasirea gospodariilor si a familiilor pentru a se
adaposti în locuri ascunse; alimentarea cu provizii si îmbracaminte din gospodariile rudelor si consatenilor cu aceleasi vederi. Si
a avut acelasi trist rezultat: oameni împuscati fara sentinta sau morti în ciocnirile cu Securitatea, zeci de oameni morti în închisori
sau executati, sute de arestati, condamnati la multi ani de "temnita grea" sau "munca silnica".

Oare cum v-ati încumetat, camarazi dobrogeni, sa porniti o lupta de adevarati haiduci anticomunisti în aceste dealuri despadurite
si slab accidentate?, se întreba Ion Gavrila-Ogoranu, el însusi un luptator în rezistenta anticomunista de pe versantul nordic al
Fagarasilor. Nici un grup de rezistenta din tara nu a avut parte de un teren mai nepotrivit: între Dunare si mare nu sunt decât
coline cu paduri rare, ce cu greu puteau fi folosite ca locuri de adapost. Cu toate acestea, în primavara anului 1949 existau în
zona din apropierea padurii Babadag 30 de grupuri înarmate, care aveau legaturi în aproape toate satele Dobrogei. Dupa '47,
dupa ce i-a arestat pe fratii Fudulea, adica i-au dat în urmarire, ei au plecat. Adica în paduri, acolo..., [...] padurile
Babadagului (Dumitru Alexe).

Si dupa anul 1949, când Securitatea organiza dese actiuni de prindere a celor din miscarea de rezistenta, determinându-i pe
acestia sa se desparta în grupuri mici, padurea le-a fost o gazda buna. Nicolae Ciolacu, unul dintre conducatorii rezistentei din
partea centrala, povesteste: Stere Ploscaru, Mihai Sicu, Costea Sicu si cu mine ne-am întâlnit în casa lui Mihai Sicu si, fiindca
Securitatea cauta febril sa ne prinda, ne-am sfatuit ce aveam de facut. Ne-am hotarât sa mergem un timp la padure. In procesul
care i-a fost intentat în 1952 Ciolacu Nicolae era condamnat "la 25 ani de munca silnica plus 10 ani degradare civica plus
confiscarea averii plus 2 500 lei cheltuieli de judecata. [...] A avut legaturi cu Cucoli Gheorghe, fratii Fudulea, Jipa si altii. A stat
fugit în padurea Babadag si pe la alti prieteni din organizatie".

La sfârsitul anului 1949, conducatorii rezistentei din Dobrogea nordica, Nicolae si Dumitru Fudulea, Stere Grasu si Ion Cotan si-
au aflat ascunzatoare într-un loc în care se putea ajunge doar pe jos: la Cota Secar Bair 332, aflata între Camena, Slava Rusa si
Testemel. Acolo si-au sapat o grota adânca, ascunsa în lastaris, dar cu o buna vizibilitate.

Pentru ca, totusi, astfel de locuri erau putine si concentrate în partile nordice, oamenii din sud au fost siliti sa recurga la solutii
mai putin obisnuite. Grupul din Dulgheru si-a sapat o grota în câmp, cu intrarea mascata cu corzi de vie, situata între comunele
Dulgheru si Vulturul. Acolo au fost prinsi la 25 martie 1950, dupa ce sotia lui Gheorghe Dinu, torturata, a divulgat locul. Cei din
Lunca si Sinoe care mai ramasesera înca în libertate s-au ascuns în pivnitele rudelor sau în gropi sapate sub grajduri.

Specific rezistentei anticomuniste din Dobrogea a fost si faptul ca organizatorii ei erau în cea mai mare parte aromâni. Originari
din Muntii Macedoniei, au fost colonizati dupa primul razboi mondial în Cadrilater, iar în 1940 mutati în Dobrogea. Nationalismul
lor - care pe foarte multi i-a apropiat de miscarea legionara - se datoreste cu siguranta convietuirii seculare a macedo-românilor
cu alte neamuri care au încercat desnationalizarea lor. De-atunci a intrat în noi nationalismul si mi-am dat seama ca lupta noastra
pentru salvarea neamului nu e decât nationalismul, marturiseste Anastasie Buciuneanu, unul dintre cei angajati în rezistenta din
zona comunei Mihail Kogalniceanu-Constanta.

In multe dintre "loturile rezistentei" au fost judecati si condamnati la ani grei de închisoare pentru "nesupunere" fata de autoritatile
comuniste si turci sau tatari, locuitori ai spatiului dobrogean. Spre exemplu, numai prin sentinta 179 din 11.03.1953 a Tribunalului
Militar Teritorial Bucuresti au fost condamnate 15 persoane de etnie turca si tatara, vinovate de "constituirea de organizatie
contrarevolutionara "Miscarea Nationala Tatara", care au desfasurat propaganda pentru zisa miscare de eliberare a Crimeii în
favoarea unui stat independent tatar, au tinut ascunsi cetateni sovietici crimeieni cari se organizau pentru independenta Crimeii,
le-au facut legaturi cu cetateni români de origine tatara din mai multe comune din regiunea Dobrogea si chiar cu Turcia pentru
activitati de spionaj".

O alta particularitate a spatiului a fost aceea ca Dobrogea fusese declarata, dupa 23 august 1944, zona de operatii, apoi zona de
ocupatie. De aceea Constanta a gazduit cea mai mare garnizoana sovietica din tara, unde au functionat comandamentele
superioare ale trupelor sovietice pentru întreg sectorul sud-estic. Acest lucru nu a fost lipsit de importanta: pe de o parte, a
influentat "excesul de zel" al fortelor de represiune locale, dornice sa câstige bunavointa sovieticilor; pe de alta parte, a alimentat
dusmania locuitorilor fata de stapânitorii de la rasarit. Bolsevici la noi însemna "anticrist", însemna coruptie, însemna batai,
însemna colectivizare - îsi aminteste Gheorghe Cusa.

Toate aceste evenimente au marcat miscarea antisovietica si anticomunista dobrogeana, care a evoluat în etape specifice. La
sfârsitul anului 1948, nucleele de lupta - unele dintre ele organizate de nationalisti aromâni cu trei ani înainte - si-au coordonat
activitatea, bazându-se pe un excelent sistem de comunicare. Acesta a fost momentul formarii organizatiilor de rezistenta, cu
obiective precise si planuri concrete de organizare. Fratii Fudulea erau în legatura cu grupurile din zonele Hârsova, Casimcea,
Topolog, cei din Beidaud condusi de Iancu Ghiuvea controlau satele din sud (Mihai Viteazul, Ceamurlia de Jos, Lunca, Sinoe,
Sacele, Nuntasi, Istria, Cogealac, Mihail Kogalniceanu, Corbu de Sus, Corbu de Jos), iar Stere Hapa le organiza pe cele din
zona Tulcei (Nicolae Balcescu, Izvoarele, Nalbant, Valea Teilor, Cataloi, Mihail Kogalniceanu). Câteva nume - Dumitru si Nicolae
Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu - devenisera foarte cunoscute prin satele Dobrogei. Respectati pentru energia si spiritul lor
organizatoric, acestia adunasera în jurul lor români si aromâni, cu conditia sa fie oameni destoinici si hotarâti. Politica asta o
facem: adica noi toti ne unim contra Partidului Comunist! (Nicolae Cocos, Cobadin, judetul Constanta).

Inca de la primele contacte, au existat diferente de opinii între Nicolae Fudulea si Gogu Puiu în ce priveste tactica de lupta.
Dumitru Alexe îsi aminteste discutiile dintre cei doi: Gogu Puiu cauta amploare mai mare, ca în '49, cel târziu '50 o sa înceapa un
razboi între Apus si Rasarit si noi trebuie sa ne organizam bine. Fudulea era mai nu mai sceptic, dar cred ca era mai realist.
Adica spunea: "Noi trebuie sa avem rabdare, ca trebuie sa se prabuseasca comunismul!".
In mai 1949 conducatorii organizatiei anticomu- niste s-au regrupat. Gogu Puiu si Stere Hapa actionau în Dobrogea sudica, iar
fratii Fudulea împreuna cu grupul din Dulgheru în zonele apropiate comunei Ceamurlia de Sus. In vara aceea au fost valuri mari
de arestari în toate satele. Atmosfera era tensionata. Rezistenta lua amploare. Arestari, de asemenea. (Tascu Beca, Nicolae
Balcescu, judetul Tulcea).

Satele erau tot mai des bântuite de trupe, situatia devenea tot mai grava. Intr-o noapte - povesteste Sima Dimcica din Sinoe -, 5
spre 6 iunie, Securitatea se duce, aresteaza pe unul, Gioga Arau. Il ia si-l scoate la marginea satului si-l împusca cu câteva
gloante în cap. Si-l lasa acolo, mort. Chiar în drum l-au lasat! De acolo, Securitatea merge înainte si intra în Sarighiol Deal. Il ia si
pe Pulpa Gheorghe. Il scoate la marginea satului si-l împusca la fel.

Cu mari precautii, fratii Fudulea, Stere Alexe si Gogu Puiu s-au întâlnit în iulie 1949 la Panduru pentru a hotarî ce aveau de facut
în aceste conditii. Dupa ce si-au exprimat dezamagirea pentru lipsa de reactie a Occidentului, conducatorii rezistentei au propus
restrângerea activitatii. Acesta a fost un moment important al miscarii de rezistenta din Dobrogea: hotarârile luate schimbau
radical tactica de lupta - care devenea strict defensiva - si dadeau o mai mare pondere preocuparii pentru supravietuire. A fost
ultima sedinta la care a participat Gogu Puiu. El a plecat la Cobadin unde avea sa-si gaseasca sfârsitul în lupta cu
Securitatea: Pe la ora 1 a venit o echipa de securisti, a înconjurat casa, n-au somat, asa cum era normal, si au tras în ferestre.
Iar Gogu Puiu a iesit peste ei, s-a batut cu ei acolo, a uzat tot armamentul. A ranit un subofiter... Credincios ideii sale de a nu
cadea viu în mâinile Securitatii, Gogu Puiu s-a aruncat peste ultima grenada. Povestesc acest episod Gheorghe Filiu - arestat
atunci - si Gheorghe Dragan din Cobadin, care a asistat uluit la scena care a avut loc chiar în curtea sa.

In primavara anului 1950 ciobanul Nichita Nazarie a descoperit întâmplator ascunzatoarea fratilor Fudulea de la Secar Bair. La 9
martie, trupe numeroase au încercuit adapostul. Dupa un asediu de patru ore, Dumitru a fost ucis, iar Nicolae prins. Din "lotul
Fudulea" au facut parte 19 arestati, carora li s-au adaugat apoi alti 16 pentru ca i-au ajutat pe cei din rezistenta. Dupa o ancheta
de 6 luni, prin sentinta 186 din 2 iunie 1950, Nicolae Fudulea a fost condamnat la moarte pentru "terorism" si "uneltire contra
ordinei sociale". Dupa o evadare spectaculoasa din închisoarea de la Tataia (Constanta), Nicolae Fudulea a stat ascuns în sate
mai mult de un an. A fost ranit mortal la 9 martie 1952 în satul Calfa, judetul Tulcea.

In 1952 conducatorii rezistentei dobrogene erau arestati, executati ori morti în lupte. Sute de oameni au fost întemnitati pâna
atunci si în anii care au urmat. Unii dintre ei nici nu au fost judecati. In multe cazuri, supravietuitorii nu cunosc nici astazi
amanuntele proceselor lor, legitimitatea acuzatiilor si temeiul condamnarilor. Dar multi dintre ei îsi amintesc, cu siguranta,
versurile Baladei haiducului din codrii Babadagului: De la Dunare la Mare, / Din Macin la Babadag, / Trece ca o aratare, / Sânge-
n flacari, duh pribeag...

Istroromânii - un grup mic, dar cu suflet mare...

Articole - Perioada contempoarană
 Istroromân la 1891

de Gheorghe Zbuchea

Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca România este o tara

înconjurata de români. Un numar important de români traiesc în
statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria,
dar si în cele mai îndepartate - cazul mai putin cunoscut al
istroromânilor.

Izolat la extremitatea occidentala a blocului românesc rasfirat de-a

lungul veacurilor în întregul spatiu sud-est european se afla astazi
minusculul grup de descendenti ai romanitatii orientale, numiti în
mod curent istroromâni. Ei se adauga grupurilor mult mai
numeroase ale meglenoromânilor si aromânilor. Majoritatea
oamenilor de stiinta, în special lingvisti, considera ca aceste
grupuri alcatuiesc o unitate etnica.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor diminuare numerica în timpul anilor, "topirea" lor în
populatia majoritara în mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa în tinuturile de bastina într-o perioada nu
prea îndepartata.

Cazul istroromânilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor români din afara unui stat national propriu, respectiv
emigrarea lor continua ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul european si în afara acestuia.

Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume si facând parte
din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militara româna un submarin de tonaj mijlociu si o nava baza. Presedinte al
comisiei române de supraveghere a constructiei fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe
Koslinski. Ne luase - pe mine si pe mama mea - cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.

Intr-o vara - nu îmi mai amintesc exact anul - capitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor
Voinescu si-au cumparat câte o masina Fiat cupeu si ne-au poftit - pe tata si familia sa - la o plimbare. Tinta noastra erau românii
istrieni.

Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si îmi amintesc doar ca mama discuta cu o femeie. "Uite ca vorbeste
româneste!" - a exclamat ea.

Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din ultima clasa de la Liceul "Spiru Haret", V.V.
Hanes. Cu câtiva ani înainte, el facuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura
cam trei zile. Astazi, când se poate calatori mult mai usor, oare câte astfel de excursii se mai fac?

N. Koslinski

Vlahi, morlaci, cici, rumeri

Istroromânii traiesc astazi în câteva asezari rurale (mai putin de 10 la numar), aflate în partea central-estica a peninsulei Istria,
împrastiate la nord si sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).
Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numarul lor s-ar fi redus cu aproape 2/3, fara sa existe posibilitatea unei
corecte aprecieri statistice. Dar, situatia nu este deloc noua. Caci si în anul 1921, în recensamântul oficial italian erau consemnati
1 644 vorbitori de limba româna. Iar cinci ani mai târziu, învatatul Sextil Puscariu considera ca în aceasta zona traiau mai putin
de 3 000 istroromâni.

Istroromânii au intrat relativ târziu în atentia învatatilor, spre începutul secolului XX. O contributie aparte la studierea lor a adus-o
istoricul Silviu Dragomir, care îi considera alcatuind doar o parte din asa-numitii "români apuseni", realitate istorica astazi
disparuta aproape în totalitate, dar puternica în perioada Evului Mediu, în spatiul geografic din apropierea Marii Adriatice.

Si denumirile sub care au fost cunoscuti sunt destul de diverse. Astfel, multa vreme au fost denumiti "vlahi", apoi "morlaci", "cici"
si abia la jumatatea secolului XVII s-au impus ca "rumeri". Patria de geneza pare a se fi aflat undeva înspre rasarit, fie în spatiul
din stânga Dunarii, înspre Transilvania si Banat, fie în dreapta Dunarii, spre Morava, dupa opinia celor mai multi dintre
cercetatorii mai vechi.

Dar în ultimul timp a fost avansata si ideea unei poligeneze a istroromânilor prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente
românesti din partea de nord si sud a Dunarii. Aceasta ipoteza istorica pare destul de plauzibila, ramânând doar a fi confirmata
de viitoarele cercetari.

Nu poate fi ignorata nici posibilitatea supravietuirii neîntrerupte în muntii Istriei a unei populatii romanice înca din Antichitate, la fel
ca în Carpati.

O insula într-o mare catolica

In general, situatia Istriei, zona de existenta a istroromânilor la începuturile istoriei, este înca destul de putin cunoscuta. Stirile
culese de acelasi istoric român Silviu Dragomir arata ca scriitori croati de secol XVI, precum Simun Kozicic din Modrussa sau
Ivan Pergosic, traducatorul cunoscutului, pentru spatiul transilvan, Tripartit al lui Werböczi (1514), considerau ca morlacii sau
vlahii erau de aceeasi etnie ca si românii din Dacia traiana.

Nu exista înca o analiza a evolutiei modului de viata al istroromânilor în fazele de început ale istoriei, chiar pâna spre zorii
modernitatii. Conditiile de mediu, dar si marturii mai noi sugereaza ca acei români din vremurile trecute se ocupau cu cresterea
animalelor si valorificarea produselor acestora, nefiind însa vorba de un popor nomad, crescator de animale. Agricultura si
vânatoarea le completau si diversificau alimentatia, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea
venituri suplimentare prin furnizarea de materiale pentru santierele navale ale flotei venetiene.

Se pare ca se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupatii a lor, respectiv obtinerea de carbune prin arderea lemnelor,
carbune comercializat pâna la Fiume, Trieste si chiar Venetia.

Multi dintre ei au început a practica si activitati legate de mare, fie ca docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniti chiar ...
pirati. Probabil la fel ca în întreg spatiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari si apoi la împaratii habsburgici, unii dintre ei
au îmbratisat cariera armelor, devenind soldati, dupa modelul voinucilor din sfera slava otomana sau a ostenilor vienezi.

Multe cuvinte atesta, prin latinitatea lor, si vechimea crestinismului la istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o exceptie într-o
mare catolica, subordonata, prin intermediul resedintei eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei romane, acest lucru putând contribui
la diminuarea lor continua, la dez-etnizare.

In secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca si mai apoi în cadrul Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenta
unor institutii si forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi si fiind garantate nu o data de catre factorii politici
responsabili, inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împaratii de la Viena.
O supravietuire ca un miracol

Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au aparut elemente ale unei renasteri nationale la începutul epocii moderne.
Explicatii ar putea fi multiple, precum numarul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicata dintre ei, modul de viata traditional sau
influenta factorilor de asimilare.

Abia la jumatatea veacului trecut, în epoca pasoptista, ei au intrat în atentia unor fruntasi români din Principate. Un pas important
îl va face articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicatie din Trieste, L�Istria, oferind informatii despre vlahii traitori aici. El va fi
imediat receptat si în mediile românesti, reprodus la Brasov în vestita Foaie pentru minte, inima si literatura, de unde îl va prelua
chiar si Aron Pumnul, dar si la Iasi, în Arhiva Albinei, în traducerea si cu note apartinând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urma
chiar intentiona sa-si trimita fiul special la Istria pentru a-i cunoaste pe respectivii români la fata locului.

In anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnutiu, aflat o vreme la studii la Pavia, si Timotei Cipariu,
urmati apoi de Ion Maiorescu, de altfel si primul român nord-dunarean care i-a vizitat. Acesta, scriind despre ei pe probleme de
istorie, etnografie si limba, facea o pledoarie patriotica pentru ajutorarea si cultivarea acestor conationali, a caror supravietuire o
considera "unu miraculu".

Spre sfârsitul secolului XIX, a aparut în Istria ideea deschiderii unor scoli nationale în limba româna, asemeni initiativei anterioare
pentru fratii aromâni.

Problema unei scoli românesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian, dr. Constantini, a fost discutata în toamna anului
1888, în Dieta provinciala a Istriei, fiind publicate chiar si scrisori ale locuitorilor din zona, precum si stenogramele interventiilor
deputatilor italieni si croati. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însasi existenta istroromânilor,
încercând sa demonstreze chiar ca ei ar fi... slavi. Dar în Comisia scolara însarcinata atunci sa-si dea avizul se recunostea
existenta românilor în numar de 2 299 de suflete, raspânditi în 8 asezari.

Apostolul istroromânilor

Dar, din nou, majoritatea croata din Dieta a respins aceasta cerere, ca si altele ulterioare facute în mod repetat si cu sprijinul unor
deputati italieni, cum ar fi dr. Scampichio. Acesta marturisea într-o astfel de pledoarie: "Eu apar astazi cauza unui neam foarte
nobil, uitat, abandonat, neglijat de toti, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei si pe care trebuie sa-l
asociem beneficiilor civilizatiei noastre."

Rezultatul a fost însa contrar asteptarilor românilor. Caci, în anul 1905, prin eforturile financiare ale Societatii Sfintii Chiril si
Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiintat o scoala croata sub egida preotului catolic de acolo, ce a
facut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.

In acest context s-au înscris si începuturile activitatii lui Andrei Glavina, considerat apostol national si figura emblematica a
istroromânilor.

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Susnievita si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925.
Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune si inteligenta, pe profesorul român T. Burada, care facea în zona cercetari etno-
lingvistice. Tânarul istroromân a fost adus în România, începându-si studiile la Iasi, pe care apoi le va continua în marele centru
cultural al Blajului, unde a si terminat liceul. S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învatator la scoala italiana din Arenzo. In
1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui:
Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistica - strângere de marturii de dialecte locale, de informatii asupra vietii istroromâne -
Glavina s-a impus si prin eforturile sale de creare a unei scoli românesti. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925:
"Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferenta românilor liberi fata de fratii lor istrieni au facut aproape
inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol national".
Dupa primul razboi mondial, în care Glavina a luptat eroic, si-a reluat activitatea în noile conditii create prin integrarea Istriei în
hotarele statului italian, care, initial, a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor. Astfel, în 1920 a fost
autorizata trimiterea din România a unui învatator si a unor carti, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a
reusit sa deschida, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolica de "Imparatul Traian". La un
moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea
desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata
s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens. Astfel, între
1893 si 1935, au fost adusi în tara, la studii, câtiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în tinuturile de bastina.
Chiar Glavina s-a deplasat la Bucuresti pentru a obtine ajutoare mai substantiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin
financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, sustinator, de altfel, si al cauzei timocenilor si aromânilor (pentru acestia din urma,
actiunile statului român fiind mult mai vizibile).

Istroromâni înca, dar pentru cât timp?

Multa vreme dupa al doilea razboi mondial au lipsit stirile cu privire la evolutia satelor si asezarilor istroromâne. Timp de decenii
ei au fost prezenti doar în lucrari stiintifice si mai putin vizibil în viata de toate zilele.

Imprejurarile generale ale destramarii fostei Iugoslavii si ale prabusirii regimurilor comuniste au deschis o noua pagina în istoria
istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociatia istroromâna Andrei Glavina, având drept scop salvarea
românilor istrieni, pastrarea etniei si a limbii lor. Presedintele asociatiei, dr. Petru Ratiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la
popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început si publicarea unor carti în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din
Istria, iar din 1996 apare si prima publicatie istroromâna intitulata semnificativ Scrisore catre frat Rumer.

Dar înca nu s-au materializat eforturile promovarii în învatamânt, într-o forma sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului
istroromân, iar impactul altor forme de activitate nationala în zona pare a fi înca minor. Semne ca românii de la poalele Muntelui
Maggiore au nevoie de ajutor.

1918-1920 România refuză să ocupe Ucraina

Articole - Perioada contempoarană

Generalul polonez Jozef Haller şi

Armata Albastră

de Florin Anghel
Dupa redobândirea
independentei (11 noiembrie
1918), Polonia a promovat o
politica de recâstigare a
întregului "spatiu al polonitatii",
adica a tuturor teritoriilor pierdute
începând cu anul 1772 prin cele
trei împartiri succesive ale tarii
între Rusia, Prusia si Austria. Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea
unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând
însa - pe lânga teritoriile polone - si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina.

La începutul anului 1919, guvernul din Varsovia nu avea înca o armata regulata, nu detinea un
buget, nu înfiintase structuri administrative locale si centrale reprezentative si nici macar nu stia
peste ce anume teritorii îsi putea extinde efectiv autoritatea.

Lituania refuza cu obstinatie orice sugestie de a participa la o uniune cu Polonia, iar presiunile
acesteia în vederea integrarii prin orice mijloace a Lituaniei sau macar a orasului Vilnius au
obligat guvernul baltic sa gaseasca refugiu într-un tratat de alianta cu Rusia Sovietica. El a fost
încheiat în iulie 1920 si garanta apartenenta Vilniusului la statul lituanian independent. Dupa
izbuc-nirea razboiului po-lono-sovietic (25 aprilie 1920), un corp de oaste polon a ocupat
Vilniusul în octombrie si a proclamat uni-lateral Republica (po-lona) a Lituaniei Mijlocii. Ea nu a
fost recunoscuta de nici un stat. In ianuarie 1922, Polonia a anexat-o.

Situatia din Bielorusia - a carei anexare integrala o doreau polonezii - era la fel de complicata.
Incapacitatea militara si politica a Varsoviei, ca si opozitia violenta a Rusiei Sovietice au condus
tot spre o solutie de compromis: orasul Minsk si Bielorusia rasariteana au format R.S.S.
Bielorusa, în vreme ce Grodno si teritoriile bieloruse occidentale au intrat direct în componenta
Poloniei, conform prevederilor tratatului de pace sovieto-polon semnat la Riga în 18 martie 1921.

Cât priveste Ucraina, guvernul polon a stabilit de la bun început anexarea Galitiei (cu orasul
Lvov) si a zonelor de pe malul Niprului. Cum, pentru 1919 cel putin, nimeni nu parea a detine
initiativa actiunilor politice si militare în spatiul ucrainean, Polonia a cautat sa convinga guvernul
român sa accepte o actiune militara comuna în Ucraina, pentru a împarti si administra un teritoriu
cât mai întins.

Care era însa realitatea din Ucraina?

Dupa abdicarea tarului Nicolae II, în martie 1917, la Kiev s-a constituit Rada Centrala
(autonoma) a Ucrainei, sub conducerea nationalistului Mihailo Hrusevski. In iulie 1917, Rada
Centrala i-a încredintat lui Vladimir Vinnicenko sarcina de a forma un guvern national, cu Semion
Petliura ca ministru pentru probleme militare. Cucerirea puterii de catre bolsevici, la 25
octombrie/7 noiembrie 1917, si presiunile germane asupra factorilor politici de la Kiev de a se
desprinde de Rusia au determinat Rada Centrala sa proclame, la 25 decembrie 1917,
independenta Republicii Populare Ucrainene.

Inca la sfârsitul anului 1917, în cadrul conducerii Republicii Populare Ucrainene s-au accentuat
disputele dintre liderii traditionalisti ai Radei Centrale, înclinati mai mult spre o autonomie, si cei
din jurul hatmanului Pavel Skoropadski, sprijinit direct de germani. Hatmanul, devenit lider al
Ucrainei în perioada martie-noiembrie 1918, urmarea sa asigure independenta deplina fata de
Rusia si sa reconstituie "patrimoniul teritorial istoric" al Kievului. In paralel, cu putin timp înainte
de semnarea pacii separate de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietica si Puterile Centrale (3
martie 1918), armata rosie a impus la Harkov un "guvern sovietic ucrainean" si a proclamat
Republica Sovietica Socialista Ucraineana, iar trupele acesteia au trecut la ofensiva, la sfârsitul
lunii februarie 1918 reusind sa ocupe Kievul. Prin tratatul semnat la Brest-Litovsk, Puterile
Centrale au impus Rusiei Sovietice recunoasterea independentei R.P. Ucrainene si retragerea
trupelor bolsevice de pe teritoriile acesteia.

O propunere surprinzatoare

Prabusirea militara a Puterilor Centrale, dezmembrarea Austro-Ungariei si retragerea trupelor

germane din Ucraina au atras si teritoriile administrate pâna atunci de Austro-Ungaria în
conflictul de interese. In noiembrie 1918, nationalistii ucraineni proclamasera o "republica
ucraineana" cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, si cerusera integrarea în Ucraina.
Proiectul a fost zadarnicit prin intrarea trupelor române în Bucovina. Un alt proiect viza
proclamarea unui stat ucrainean în Galitia, cu capitala la Lvov si care includea si Bucovina; în
fruntea lui ar fi trebuit sa vina arhiducele Wilhelm de Habsburg, varul ultimului împarat austro-
ungar. Interventia rapida a trupelor române si polone în Pocutia în mai-august 1919 (Magazin
istoric, nr. 1/1995) a pus capat acestei încercari, iar arhiducele Wilhelm a fost arestat de români.

Dupa retragerea trupelor germane din Ucraina, hatmanul Skoropadski nu s-a mai putut mentine
la putere si la sfârsitul lunii noiembrie 1918 conducerea a fost preluata la Kiev de un Directorat în
frunte cu Semion Petliura, adept convins al independentei tarii sale, dar incapabil sa propuna un
program coerent de organizare interna a statului.

Profitând de slabiciunile noului regim de la Kiev, la sfârsitul anului 1918, armata rosie a
declansat o ofensiva generala. Directoratul R.P. Ucrainene a declarat oficial razboi Rusiei
Sovietice, la 16 ianuarie 1919, mizând pe ajutorul trupelor aliate (în special franceze) - debarcate
în Crimeea pentru a-l sprijini pe generalul alb-gardist Denikin - si chiar pe concursul Poloniei.
Lipsiti de sprijin, nationalistii n-au putut rezista si, la 5 februarie 1919, armata rosie a ocupat din
nou Kievul, instaurând un Consiliu al Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene, condus de
Cristian Rakovski. La sfârsitul lui aprilie 1919, bolsevicii au ocupat si Odessa.

Acestea au fost împrejurarile în care guvernul polon a propus României o solutie surprinzatoare:
împartirea si administrarea Ucrainei!

Primele referiri la o actiune comuna româno-polona în spatiul ucrainean dateaza din decembrie
1918: câteva mesaje trimise, prin Paris, catre generalul Constantin Prezan, seful Marelui Cartier
General al armatei române, de catre liderii Comitetului National Polon din Franta si Marea
Britanie. Putin mai târziu, în primavara lui 1919, organizatorul Ministerului de Externe polon,
contele Aleksander Skrzynski, i-a adresat premierului român I.I.C. Bratianu alte mesaje
referitoare la aceeasi problema. In aprilie 1919, delegatiei române la Conferinta de pace de la
Paris i-a fost remis, prin intermediul aceluiasi Skrzynski, un document din partea primului
ministru si ministru de Externe polon Ignacy Paderewski, în care erau prezentate principalele
obiective ale diplomatiei poloneze în Rasarit. Potrivit textului respectiv, Polonia era interesata sa
reintegreze teritoriile care îi apartinusera înainte de 1772 si avea nevoie de ajutor în "efortul
coplesitor" de a pune bazele unui stat ucrainean puternic, capabil sa reziste ofensivei militare si
propagandistice a Rusiei Sovietice. Paderewski facea apel la întelegerea deplina si participarea
României la acest "proces" - singurul care ar fi garantat apartenenta definitiva a provinciilor
recent unite cu teritoriile lor nationale: Galitia Orientala (Polonia) si Basarabia (România).

Incurajari nemotivate

Bazându-se pe acceptul neconditionat al partii române de a participa la actiunea militara din

Pocutia (mai-august 1919), dar care, pentru partea româna, izvorâse din cu totul alte ratiuni,
guvernul polon, prin acelasi Skrzynski, a reluat propunerea privind o mai buna administrare a
teritoriilor ucrainene amenintate de invazia bolsevica; sugestia a fost lansata pe diferite canale
atât lui Ionel Bratianu, cât si regelui Ferdinand. Nu avem însa nici o dovada documentara privind
raspunsul partii române, daca acesta a existat. Putem afirma însa ca la Bucuresti nu se putea
vorbi despre o atitudine categorica, iar partea polona a interpretat tacerea drept o încuviintare.

Astfel, la 16 august 1919, cu stiinta maresalului Jozef Pilisudski si a lui Ignacy Paderewski,
contele A. Skrzynski a prezentat partii române prima propunere concreta si oficiala privind
ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele române si polone. Partea polona
preconiza instalarea unei administratii dualiste, statul român putând primi în administrare proprie
un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara a se face si o delimitare nordica, dar
ea nu ar fi depasit o linie imaginara, pornind din dreptul orasului Lvov. Acest proiect - explica
oficialul polon - urmarea sa "organizeze serios" viitorul stat ucrainean, în conditiile în care
Directoratul din Kiev se dovedise incapabil sa reziste în fata ofensivei armatei rosii. România si
Polonia erau interesate sa actioneze în Ucraina pentru a evita o "invazie bolsevica" si sa asigure
"stabilitatea la frontierele rasaritene". Daca "efortul civilizator" ar parea costisitor pentru români,
partea polona avansa ideea ca "teritoriile ocupate si administrate" sa fie folosite, în viitor, ca
"zone de tampon".

Stim cu siguranta ca propunerea polona a fost cunoscuta factorilor politici si militari din
Bucuresti. Marele Stat Major român si unii lideri politici, precum generalul Averescu si Take
Ionescu, au optat însa pentru neutralitatea cea mai adânca, în vreme ce regele Ferdinand si unii
fruntasi liberali pareau sa încline spre o interventie militara. Cert este ca nu a existat un raspuns
oficial din partea României. De aceea, probabil, Varsovia s-a considerat încurajata în
demersurile sale.

Intre timp, contele Skrzynski a fost numit ministru plenipotentiar al tarii sale la Bucuresti. Tot la
initiativa maresalului Pilsudski, la 20 septembrie 1919, Skrzynski i-a oferit sefului guvernului
român un proiect de colaborare care prevedea: Ucraina sa fie ocupata militar de catre cele doua
tari, dupa care România si Polonia sa stabileasca acolo un protectorat sub egida Societatii
Natiunilor. La acea data, Polonia era deja angajata în conflicte militare cu Rusia Sovietica si în
disputa diplomatica cu Lituania pentru Vilnius. Constienta ca nu va putea atrage România de
partea sa în astfel de conditii periculoase, Varsovia s-a straduit sa dea impresia Bucurestilor ca
ar fi obtinut asentimentul prealabil al Aliatilor, asa cum se întâmplase în cazul actiunii armatei
române împotriva revolutiei bolsevice din Ungaria. Nici pâna azi însa nu exista o dovada
documentara ca ar fi existat un asemenea asentiment din partea Frantei sau a Marii Britanii.

De data aceasta, primul ministru Ionel Bratianu a respins oficial o astfel de colaborare si a
încercat sa-l lamureasca pe ministrul polon ca "România nu doreste aventura", ca o solutie mai
buna ar fi intensificarea negocierilor pentru stabilirea termenilor unei aliante politico-militare
româno-polone.

In paralel, Ionel Bratianu a cerut ministrului român la Varsovia, Alexandru Florescu, sa sondeze
terenul spre a da lamuririle necesare cu privire la proiectele polone. Dupa discutii cu maresalul
Pilsudski si alti lideri politici poloni, ministrul Florescu a ajuns la concluzia ca toti dovedeau "o
imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu
de inventar". In octombrie, Bucurestii transmiteau, prin "canalul" Skrzynski, ca România nu dorea
teritorii ucrainene si ca o interventie militara în Rasarit nu era de dorit atâta vreme cât Polonia se
afla angajata în mai multe conflicte cu vecinii sai. Mai mult (si acest lucru a deranjat cercurile
politice din Varsovia), guvernul român dorea sa sprijine o Ucraina independenta prin stabilirea de
"raporturi directe" cu Directoratul din Kiev.

La aflarea acestui raspuns, maresalul Pilsudski l-a chemat pe ministrul Florescu, împartasindu-i
îngrijorarea Poloniei fata de intentia României de a "abandona o politica rasariteana comuna".
Partea româna ar trebui sa înteleaga ca ocuparea si administrarea în comun a Ucrainei ar fi
solutia cea mai potrivita pentru a se ajunge la o alianta româno-polona "de neclintit", ar aduce
"pacea si securitatea" în zona si ar spori prestigiul celor doua tari în fata altor "pretendente" la
rolul de "lideri regionali" (maresalul nominalizase în mod explicit Cehoslovacia). Amplul raport
expediat în 7 noiembrie 1919 la Bucuresti de catre ministrul Florescu este însa deosebit de
limpede: "Polonia - aprecia el - nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le
hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu
pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi
transformat în alianta."

Refuz categoric

Primavara anului 1920 a adus evolutii spectaculoase. In spiritul "ideii federaliste", dar si ca o
masura de aparare în fata tot mai deselor provocari politice si militare bolsevice, maresalul
Pilsudski a ordonat declansarea ofensivei generale contra armatei rosii. In paralel, Varsovia a
demarat negocieri cu Directoratul din Kiev, sprijinindu-l pe Petliura, cu conditia ca acesta sa
accepte un control aproape total al polonezilor asupra problemelor administrative, economice,
politice si militare din Ucraina. In aprilie 1920 s-a încheiat un tratat de alianta între cele doua tari,
în baza caruia multe din atributele suveranitatii ucrainene (concesionarea porturilor maritime si a
transporturilor, controlul direct asupra armatei si al unor ministere etc.) fusesera cedate
Varsoviei. Mai mult, trupele polone au ocupat, la 7 mai 1920, orasul Kiev.

La sfârsitul lunii aprilie 1920, într-un mesaj trimis premierului român Al. Averescu, maresalul
Pilsudski revenise cu propunerea de a "pregati" o "alianta" cu România, pentru a "ocupa, împarti
si controla" teritoriile ucrainene, pentru ca "nimeni nu mai stie ce este acolo�. Pilsudski îi acuza
pe Aliati ca, la Versailles, nu asigurasera de jure frontierele rasaritene ale Poloniei si acelasi
lucru îl facusera, dupa parerea lui, si în problema Basarabiei. "Daca Aliatii nu au politica în
rasaritul Europei - transmitea el guvernului din Bucuresti - s-ar cuveni ca România si Polonia sa
aiba o politica si sa o impuna."

Dupa aceasta discutie, pe care maresalul Pilsudski a avut-o cu ministrul român la Varsovia exact
în momentele în care trupele polone ocupasera Kievul, partea polona a facut o ultima propunere
de împartire a Ucrainei; oferta avea în vedere de asta data doar o mica portiune din litoralul Marii
Negre, cu portul Odessa, si regiunea dintre Nistru si Bug, ca o zona tampon împotriva atacurilor
bolsevice.

Inainte de a transmite refuzul sau categoric de a participa la orice proiecte de acest fel, guvernul
român a informat diplomatia franceza. Ministrul francez la Praga a fost înstiintat de ministrul
român de Externe Take Ionescu si, desi Parisul nu a dat nici un semn ca s-ar fi opus planurilor
poloneze, pozitia generalului Averescu a ramas ferma: respingerea oricaror planuri de
participare a României la conflictele din rasarit si stoparea negocierilor româno-polone în
vederea încheierii aliantei bilaterale, pâna la rezolvarea deplina a disputelor militare polono-
sovietice.

Românii din Banatul sârbesc

Articole - Perioada contempoarană

Prof. univ. dr. Gligor Popi

Vârset, Republica Serbia si Muntenegru

Dupa primul razboi mondial, în urma Conferintei de la

Paris, Banatul a fost împartit între Regatul Sârbilor,
Croatilor si Slovenilor (R.S.C.S.) si România (Magazin
istoric, nr.12/2001). Aproape 80.000 de români au
ramas în Banatul sârbesc ce apartinea R.S.C.S., iar
circa 50.000 sârbi si croati au continuat sa traiasca în
Banatul românesc.

Litigiul initial dintre cele doua state vecine privind

delimitarea Banatului a fost solutionat din 1929 în
virtutea traditionalelor legaturi de prietenie româno-
sârbe. La conferinta de la Paris, Nikola Pasici, seful
delegatiei sârbe, declarase, de altfel, ca partea sârba
dorea ca buna vecinatate cu românii sa se mentina si
sa ramâna permanenta.

Guvernele celor doua tari au avut dese convorbiri si au

încheiat conventii si acorduri reciproce privind soarta românilor din R.S.C.S. si a sârbilor si
croatilor din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat si printr-o serie de tratate
internationale.

Care a fost situatia românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelica?

Cele 24 de plângeri ale protopopului

În primii ani de existenta a Regatului Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, minoritatea româna ramasa
aici a întâmpinat multe dificultati în desfasurarea în bune conditii a vietii ei nationale, spiritual-
culturale. Cu toate ca Tratatul de pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 stabilea
protectia internationala a minoritatilor din R.S.C.S., prevederile sale nu s-au aplicat în mod
consecvent. Dimpotriva, au fost înregistrate numeroase abuzuri, prigoniri, sicanari si nedreptati
privindu-i pe românii din Banatul sârbesc.

Se resimtea, în primul rând, lipsa intelectualilor — preoti, învatatori s.a. Majoritatea acestora,
împreuna cu multe familii de tarani, în baza dreptului de optiune, parasisera Banatul sârbesc,
stabilindu-se în România.

Situatia românilor devenise îngrijoratoare mai ales în ceea ce priveste învatamântul primar. Din
cei 105 învatatori care au functionat înainte de primul razboi mondial, 72 au trecut în România.
Facusera aceasta deoarece n-au vrut sa se supuna ordinelor noilor autoritati de a învata limba
sârba, respectiv "limba statului". La fel si-au parasit rosturile si multi avocati, preoti, medici,
functionari care n-au vrut sa ramâna sub stapânire sârba.

Scolile confesionale au fost transformate în scoli de stat. Autoritatile centrale au numit în satele
românesti învatatori sârbi, rusi sau bulgari, care nu cunosteau limba materna a elevilor. La fel,
functionarii români au fost înlocuiti cu altii din rândul sârbilor, tot sub pretextul ca nu cunosc
"limba statului".

Fata de nedreptatile la care erau supusi, românii din Banatul sârbesc au reactionat. Slujitorii
Bisericii ortodoxe române au cerut ca enoriasii lor sa fie tratati ca cetateni cu drepturi egale. De
un deosebit prestigiu s-a bucurat protopopul Traian Oprea, din Vârset. El este autorul celor "24
de plângeri", expuse public, în care arata nedreptatile savârsite fata de români: nu beneficiau de
efectele reformei agrare, nefiind împroprietariti; studentii si elevii care studiau în România nu
puteau obtine pasapoarte; autoritatile nu aprobau statutele Asociatiei Culturale Române si ale
Asociatiei Studentilor, organizate în scopul propasirii intelectuale si spirituale; era interzisa
folosirea manualelor scolare primite din România.

Totodata, protopopul Oprea semnala autoritatilor ecleziastice diecezane de la Caransebes

abuzurile savârsite de autoritati împotriva unor clerici si intelectuali români. Preotul George Baias
din Iablanca fusese închis doua luni, apoi pus sub supraveghere. Parohul Avram Corcea fusese
nevoit sa se refugieze în România pentru a scapa de amenintarile si maltratarile unor functionari
administrativi. Un alt preot, Teodor Petrica, din Nicolint, a fost închis la Vârset si apoi la Belgrad.

Tot acest protopop a intervenit si pe lânga comandantul militar din Vârset, spre a curma unele
abuzuri fata de intelectualitatea româna. Printre cei prigoniti s-a aflat si învatatorul Petru Bizerea,
din Costei care, batut de soldati, a fost nevoit sa treaca cu toata familia în România.

Partid, asociatie, publicatii

Pe la mijlocul deceniului al doilea, situatia românilor din Banatul sârbesc s-a mai ameliorat. Era
si rodul muncii de organizare politica si culturala depusa de intelectualii putini care ramasesera
pe la sate.
La 10 februarie 1923, la Alibunar, în prezenta reprezentantilor din toate localitatile cu populatie
româneasca din Banatul sârbesc, a fost constituit Partidul Român, pentru afirmarea drepturilor
lor nationale, sociale si culturale. Presedinte a fost ales dr. Aurel Novac, fost deputat înainte de
razboi în Parlamentul de la Pesta, iar secretar general dr. Ioan Jianu, avocat din Alibunar. O luna
mai târziu, în martie 1923, acesta a fost ales deputat în Parlamentul de la Belgrad.

Tot în martie 1923, a aparut la Panciova organul de presa al Partidului Român, saptamânalul
Graiul românesc. În paginile sale erau facute publice dezideratele românilor banateni, între care
si acela ca saracii sa primeasca pamânt. Se mai dorea organizarea învatamântului primar în
limba româna, dreptul de a studia în România s.a.

În acelasi an, 1923, în noiembrie, s-a constituit si Asociatia Culturala Româna din Regatul
Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, cu obiective similare privind propasirea nationala, spirituala,
pastrarea traditiilor etc. În scurt timp, s-a constatat o înviorare a vietii culturale a satelor cu
populatie româneasca: s-au înfiintat coruri bisericesti sau laice, orchestre de muzica populara,
echipe de dansuri, formatii de teatru etc.

Apar si o serie de publicatii, între care saptamânalul Nadejdea (1927-1944). Redactor a fost
preotul Nicolae Roman, din Costei. Prin tematica sa, prin caracterul accesibil al articolelor
publicate, al limbii folosite, Nadejdea si-a cucerit în scurt timp un public larg, devenind gazeta
cea mai îndragita a românilor din Banatul sârbesc. În paginile ei scriau atât intelectuali, cât si
tarani, preocupati deopotriva de apararea limbii si obiceiurilor strabune.

O alta publicatie de interes ceva mai larg a fost Foaia poporului român (1936-1938), ai carei
colaboratori erau mai ales din rândurile preotimii. Alte gazete au avut existente efemere, aparând
doar în preajma alegerilor parlamentare sau locale, cu unicul scop de a sustine un candidat sau
altul.

Un rol important în viata românilor din Banatul sârbesc l-a avut Asociatia Culturala "Astra",
purtând un nume identic cu cel al "Astrei" transilvanene. Astra banateana a activat si în 1899-
1914, cu trei despartaminte, la Panciova, Vârset si Torac. Dupa razboi si-a întrerupt activitatea,
fiind reînfiintata abia la 19 martie 1936, într-o adunare a intelectualilor din 29 sate de români.
Presedintele ei a fost ales preotul Ioan Mitar din Oresat.

În statutele adoptate atunci, în martie 1936, programul Asociatiei era astfel formulat:
"Promovarea culturii poporului român prin editarea publicatiilor literare, stiintifice si artistice,
înfiintarea caminelor culturale, a bibliotecilor, a salilor de lectura, respectiv de cetire, a
societatilor muzicale si de cântare, a corurilor si fanfarelor, muzeelor si altor colectii; decernarea
de premii si acordarea de burse, organizarea de expozitii si prelegeri publice".

Cu acest generos program, "Astra" banatenilor din Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor (din
1929, Iugoslavia) a devenit în scurt timp principalul initiator si coordonator al actiunilor culturale
si educative nationale. Prin ea s-a realizat si unirea diferitelor grupari de români, unele aflate în
opozitie, cum erau cei de la Nadejdea si cei de la Foaia poporului român. De altfel, aceasta din
urma gazeta a devenit si organul "Astrei".
Învatatori veniti din tara

Fruntasii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învatamântului primar în
limba materna. În baza unei conventii adoptate în 1935, Ministerul Învatamântului de la Belgrad
a numit în scolile cu populatie majoritar româneasca învatatori "contractuali", chemati din
România.

Primul grup a sosit la 25 mai 1935, iar la 23 noiembrie acelasi an a venit cel de-al doilea. În total,
la sfârsitul lui 1935, predau în Iugoslavia 47 învatatori adusi din România. Rolul lor, dupa cum
consemneaza documentele vremii, a fost deosebit de important. Ei au contribuit la înviorarea
vietii cultural-artistice în satele românesti, la înfiintarea de societati culturale, la organizarea
multor manifestari artistice sau stiintifice si, mai ales, la pastrarea limbii. Pentru zelul lor, unii
chiar erau suspectati de catre autoritatile de la Belgrad ca fac propaganda nationala
româneasca.

Câteva cuvinte si despre evolutia populatiei românesti din Banatul sârbesc. La recensamântul
din 1921 din Voivodina s-au declarat români aproape 80.000 de suflete. De atunci procesul
demografic a fost în continua scadere, încât la un recent recensamânt, în 2002, au fost
înregistrati 34.576 români.

Cauzele sunt îndeobste cunoscute: natalitatea scazuta, casatorii mixte, asimilarea, emigrarea în
tari europene, dar si în S.U.A., Canada sau Australia. Dupa estimarile prof. Kico_ev, din Novi
Sad, în acest ritm de involutie demografica, în anul 2060 românii din Voivodina nu vor mai exista
ca entitate.

Este un semnal de alarma demn de toata atentia, atât pentru oficialitati, cât si pentru toti cei
preocupati de pastrarea si apararea minoritatii române din Banatul sârbesc — ca de altfel si din
alte tinuturi locuite de români din afara granitelor tarii.

Revista "Memoria" - Scrisori despre drama românilor de peste

Prut
Articole - Perioada contempoarană
Domnul George Sima, din Tiraspol, Transnistria,
ne-a trimis următoarea scrisoare, cu rugămintea
de a o publica în paginile revistei noastre.

Elena Pădurean, în vîrstă de 14 ani, elevă a

liceului românesc „Lucian Blaga“ din Tiraspol
(Transnistria), ne-a trimis o emoţionantă
pledoarie pentru românitate, cu atât mai
impresionantă, cu cât vine de la românii uitaţi,
ignoraţi, martirizaţi, lăsaţi la discreţia Armatei a
14-a...Ca şi românii din Timoc sau Ucraina, şi cei
din Transnistria sunt zilnic batjocoriţi, umiliţi,
jigniţi, trataţi ca o rasă inferioară, lipsiţi de
drepturi, numiţi „fascişti români“ şi „viitori ucigaşi“.
A fi român este acolo ceva de ocară, a vorbi
româneşte este o ruşine şi un semn de
inferioritate socială şi culturală.

Să ne reamintim că în Transnistria există 8 şcoli

care şi-au câştigat statutul de şcoli româneşti, cu grafie latină, sub jurisdicţia Republicii Moldova,
în iulie 1992, în urma sângerosului război de pe Nistru, soldat cu un adevărat genocid asupra
populaţiei româneşti. Declanşat ca o reacţie a conservatorilor rusofoni din Transnistria faţă de
procesul de redeşteptare a sentimentului românesc în RSS Moldovenească, războiul desfăşurat
între 2 martie şi 31 iulie 1992 a avut ca duşmani românii, tricolorul românesc, grafia latină şi
limba română.

Armata a 14-a (cu tancuri, blindate, tunuri, lansatoare de grenade), cazacii de pe Don,
batalioane de voluntari de la Moscova şi Sankt Petersburg, gardişti locali, dublaţi de puşcăriaşi
special eliberaţi, au bombardat şi atacat - cu mine, grenade şi rachete, dar şi cu arme
neconvenţionale - satele şi oraşele Transnistriei, terorizând populaţia civilă şi aruncând în aer
poduri, şosele, unităţi economice, baraje, relee, locuinţe. Vânaţi pe stradă, în case, în autobuze,
în spitale, la şcoală sau grădiniţă - bărbaţi, copii, bătrâni, femei gravide erau împuşcaţi, jefuiţi,
violaţi, terorizaţi, bătuţi, torturaţi sălbatic, mutilaţi sau executaţi, la adăpostul nopţii; românii erau
răpiţi, apoi cadavrele lor erau descoperite aruncate în groapa de gunoi sau în fântâni ori plutind
pe Nistru mutilate, arse, jupuite sau chiar crucificate.

Dar victoria şcolilor româneşti, obţinută cu asemenea sacrificii de sânge, va dura până la 15 iulie
2004, când şcolile vor fi efectiv atacate de către forţele de ordine ale regimului separatist - în
urma Hotărârii aşa-zisului Soviet Suprem de la Tiraspol, de închidere a tuturor şcolilor de grafie
latină şi rechiziţionarea sediilor acestora. Şcolile au fost atacate, încercuite de Miliţia
transnistreană, deconectate de la electricitate, apă şi alte servicii, elevii, părinţii, profesorii fiind
supuşi ameninţărilor şi atacurilor fizice, unii concediaţi sau chiar arestaţi.

După îndelungi tratative şi demonstraţii, la 1 iulie 2005, doar 4 şcoli româneşti din Transnistria au
primit „înregistrare permanentă“ în calitate de şcoli „nestatale“, cu statut de persoane juridice. În
aceste condiţii, micii „eroi“ din Transnistria scriu poezii de dragoste faţă de limba română,
poporul român şi România, ţara lor de vis, dând o lecţie de românism şi demnitate elitelor
politice, culturale şi artistice de la Bucureşti, care îi ignoră.

Iată, în continuare, şi scrisoarea elevei Elena Pădurean din Transnistria:

Ce dorim noi, copiii români din Tiraspol?

Doamne, ce în ceruri eşti,

Te rugăm să ne păzeşti!
Păzeşte ţărişoara toată
Să nu mai fie trădată!
Alungă departe străinul
Să nu mai plângă românul.

Vă scriu o scrisoare în numele copiilor români din Tiraspol şi vă rog, dacă puteţi, să o publicaţi
şi în alte ziare, pentru alţi români, care nici nu au idee ce mult suferă copiii români şi în ce
condiţii foarte grele învaţă, dar ce lucruri frumoase pot să facă ei şi ce poezii au scris! Noi nu
avem sală de sport, nu avem sală festivă, nu avem laboratoare... avem numai o mică încăpere
care şi asta a fost devastată anul trecut.
Lasă să ştie o lume întreagă că aici, copiilor români le sunt încălcate drepturile şi nimeni nu
ştie cum să ne apere. Aş vrea să vă povestesc atâtea lucruri!
La 15 iulie 2004 a fost o zi de neuitat pentru mine şi pentru noi toţi cei ce gândim şi judecăm
româneşte. Eu, cu fratele meu Andrei, trebuia să plecăm la ţară la bunici, când am auzit telefonul
sunând. Mama ne-a anunţat că nu vom mai pleca nicăieri, a luat aparatul de fotografiat şi a ieşit
repede din odaie, cu ochii în lacrimi, iar nouă ne-a spus să nu ieşim nicăieri din casă. Că la
şcoală se întâmplă ceva groaznic! Ne-a lăsat un număr de telefon şi ne-a spus: „Dacă nu mă
întorc, să sunaţi şi să plecaţi noaptea de acasă, să nu vă vadă nimeni; şi ne-a mai rugat să nu
răspundem la nici un apel telefonic.“ Nu prea înţelegeam ce se întâmplă, fiindcă asta a fost
foarte repede. Eu am ascultat, dar fratele meu nu. M-a lăsat singură în odaie, m-a încuiat, şi a
plecat şi el ceva mai târziu la şcoală. Dar a venit şi el degrabă înapoi, fiindcă părinţii şi profesorii
nu permiteau copiilor să fie acolo alături de ei. Andrei mi-a spus că se întâmplă ceva straşnic...
Numai a doua zi am rugat-o pe mama să vin şi eu acolo, fiindcă mama nu a dormit toată
noaptea; ea mi-a spus că nu mai avem ce vedea acolo, totul este distrus, totul a fost furat,
încărcat în maşini şi dus într-o direcţie necunoscută.
Am plecat cu mama a doua zi, şi vedeam că toţi profesorii plângeau, şi părinţii la fel; toţi erau
agitaţi şi revoltaţi, şcoala era înconjurată de multă miliţie. Profesorii şi noi toţi eram alungaţi peste
drum, ca nişte câini. Vă daţi seama cum se comportau ei cu profesorii noştri?!
De atunci zilnic mergeam cu mama şi protestam în faţa şcolii, nu puteam sta mult acolo fiindcă
părinţii ne trimiteau acasă. Ei rămâneau până seara. Nu aveau nici mâncare, nici apă, nici WC,
nimic! Noi, copiii, împreună cu cei maturi, făceam sondaj de opinie prin oraş: pe foi adunam
semnături de la populaţie, dacă sunt de acord cu închiderea şcolii româneşti din Tiraspol. Foile
acestea se mai păstrează până în ziua de azi la mama. Atunci am scris eu prima poezie din viaţa
mea, intitulată Voi aţi văzut cum plâng copiii la Tiraspol?
Apoi eu personal am început să merg cu mama la diverse mitinguri de protest la Chişinău, şi
am participat împreună cu profesorii şi colegii mei de şcoală şi părinţii la pichetat Ambasada
Rusiei până am revenit la procesul de învăţământ.
 Da, am uitat să spun că noi am fost împrăştiaţi pe la diferite şcoli. Eu mergeam zilnic la un
liceu românesc din dreapta Nistrului, tocmai la 25 km. (...) Acolo, la Copanca, învăţam în diferite
clase. Ne predau profesorii de acolo, iar profesorii noştri făceau reparaţii împreună cu
constructorii şi părinţii ca să termine mai degrabă refacerea şcolii şi noi să ne întoarcem cât de
curând în locaşul nostru.
Era periculos să circulăm zilnic, fiindcă treceam prin postul de „grăniceri transnistreni“ şi
uneori ne opreau autobuzul, iar nişte oameni înarmaţi le cereau actele celor maturi.
Ce ne-a făcut să rezistăm? Suntem „moldoveni“, dar profesorii, la şcoală, ne-au explicat de ce
suntem noi „moldoveni“ şi nu suntem români (?!). (...) Poate suntem încă mici şi nu pricepem
încă multe lucruri, dar ştim una: avem o limbă atât de frumoasă şi un popor atât de deştept... de
ce să studiem în altă limbă, dacă trebuie să ştim cine suntem noi, iar când vom creşte mari şi
vom avea şi noi copii, să ştie şi copiii noştri cine le-au fost strămoşii. Dacă vom studia în limba
rusă, şi copiii noştri la fel, n-o să mai ştim cine suntem şi de unde ne vin rădăcinile.
Anul trecut, când priveam emisiunile televiziunii locale, Doamne fereşte ce cuvinte urâte
spuneau despre profesorii noştri!!! Mama mi-a interzis să mai ascult, fiindcă au vorbit atât de
urât, încât mi-e ruşine să vă spun ce cuvinte ziceau!
Dar noi avem cei mai buni profesori şi cei mai deştepţi elevi din oraş şi poate şi din Basarabia.
Fiindcă aud de la mama că au venit scrisori de mulţumire la liceu, unde foştii noştri elevi sunt
lăudaţi că învaţă foarte bine. Unii copii, ai căror părinţi au fost ameninţaţi că îi dă afară de la
serviciu dacă nu-şi iau copiii de la şcoala românească, s-au dus să studieze în şcolile ruseşti, iar
acum au luat toţi locuri de frunte la Olimpiadele pe obiecte în Transnistria.
Voi ştiţi ce dorim noi, copiii români din Transnistria?
Dorim să fim auziţi de toată lumea, să avem şi noi drepturi egale cu toţi copiii, să învăţăm în
condiţii normale.
Şi iată şi ultima mea dorinţă:
Să avem o ţară mare,
să nu mai fie hotare,
pomii să ne înflorească,
holdele să înverzească,
iar străinul să dispară
să nu mai aibă loc în ţară,
să ne-ntâlnim frate cu frate
să ne iubim până la moarte!

Elena Pădurean
9 februarie 2006

*
Iată şi o altă scrisoare, din Bucureşti, primită la redacţie:

Bună ziua,

Mă numesc Neghină Angela şi sunt din Bucureşti.

Sunt una dintre deţinuţii de la Jilava din 21 decembrie 1989. Pe vremea aceea aveam 17 ani.
Nu am avut niciodată carnet de revoluţionar, deşi am fost cea mai îndreptăţită. Sinceră să fiu,
mi s-a părut mereu o tâmpenie chestia cu carnetul, ca şi cum având un carnet în mână, uiţi de
toate imaginile şi ororile pe care le-ai văzut. Am fost arestată la sala Dalles, în timp de căram
răniţii la Salvare (cred că printr-o trădare) şi dusă la Poliţia capitalei (vă lipsesc de amănunte),
apoi la Jilava.Vă puteţi imagina un copil de 17 ani într-o împrejurare ca aceasta?
Am fost pusă la zid ca toţi ceilalţi, aşteptând semnalul.
Am scăpat cu viaţă, însă acasă "s-a întors altcineva în locul meu".
De ce vă scriu toate acestea?
Am tot citit articole despre evenimentele de atunci, multe deformate, mai mult din punct de
vedere istoric, însă nu am citit nici un articol (sau nu am găsit pe Internet) văzut prin prisma celui
implicat. Mă întreb mereu, ce s-a ales de toate femeile cu care am stat, ce visuri au, sunt fericite,
au uitat...
Am început să scriu o carte, însă de multe ori renunţ şi iar revin, gândindu-mă că nu ar
interesa pe nimeni. Trăiesc în străinătate de câţiva ani şi caut mereu pe Internet referinţe la un
proces al securiştilor şsi miliţienilor de la sala Dalles şi mai departe, însă nu găsesc nimic, ştiu că
s-a uitat, însă eu exist.
E mai mult o scrisoare în stil retoric la care nu aştept neapărat răspuns. În două zile fac 34 de
ani. Asta mă bucură cel mai tare, trăiesc.

Cu respect, Angela Neghină

24 februarie 2006

Despre nazism, comunism şi masonerie

Articole - Perioada contempoarană
Dialog cu dr. Florin Matrescu, autorul cartii "Holocaustul Rosu"

Doctorul Florin Matrescu provine dintr-o familie de luptatori anticomunisti. Personalitate

puternica, în timpul regimului comunist, Florin Matrescu avea sa intre în conflict cu directorul
Spitalului Municipal Bucuresti, socrul lui Sorin Oprescu (actualul senator PSD). Atunci a hotarât
sa plece în Germania Federala, unde avea sa fie medic peste 20 de ani. Acolo a continuat sa
dezavueze dictatura comunista din România. Prin eforturi deosebite si pe banii lui. A contribuit
la organizarea rezistentei anticomuniste din Germania, iar dupa caderea sistemului bolsevic, s-a
întors în tara. Înca mai avea iluzii. A tradus Constitutia Germaniei Federale si a oferit-o spre
studiu si aplicare conducatorilor Conventiei Democrate. Inutil fiindca toti cei 15000 de specialisti
stiau ce aveau de facut. Ulterior, si-a oferit serviciile ca doctor cu practica într-o lume cu mari
performante în domeniu. Confratii l-au primit cu suspiciune.

În paralel, doctorul Florin Matrescu a ramas un observator atent al fenomenelor politice contemporane. Cartea Holocaustul rosu
este rezultatul acestor cercetari personale, care, prin sagacitatea lor, neconventionala astazi, îl marcheaza pe oricare cititor. Pe
data de 7 septembrie 2006, Florin Matrescu, împreuna cu alti intelectuali români, a realizat la Cluj un autentic proces al
comunismului. Actiune care, din nefericire, nu s-a bucurat de atentia cuvenita din partea presei si a prietenilor lui Vladimir
Tismaneanu, inchizitorul "epocii de aur". N-a înteles atunci ca "tot noi" trebuie sa facem rechizitoriul "holocaustului rosu"...

- Domnule doctor Florin Matrescu, ati realizat o carte fundamentala pentru întelegerea istoriei moderne si contemporane a
României, a Europei si chiar a lumii. De ce i-ati spus "Holocaustul Rosu"?
- Întrebarea este legitima pentru ca aceasta sintagma îmi apartine, fara lipsa de modestie. Nu a fost asa de greu sa gasesc
aceasta sintagma. Nu cred ca este rezultatul cautarii mele, cât al faptului ca am avut curajul sa folosesc acest termen care era
rezervat în exclusivitate "holocaustului negru" sau "holocaustului nazist" si de aici paralela cu ceea ce au facut comunistii mi s-a
parut absolut fireasca. Aproape nu-mi vine sa cred ca sunt primul care m-am gândit la aceasta sintagma. N-a fost o chestiune de
inovatie, cât mai mult o problema de curaj. Fiindca în lumea vestica - ma refer în special la Germania - se spun atât de multe
lucruri despre tragedia nazismului si despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre
cealalta tragedie care i-a urmat nazismului.

Complexul vinovatiei

- De ce?
- Pentru ca în Germania, complexul vinovatiei se cultiva într-un fel. Un autor celebru si un om de mare corectitudine - este vorba
de Norman Finkelstein - a avut curajul chiar sa scrie o carte despre Industria holocaustului - reflectii cu privire la exploatarea
suferintei evreilor. Exista cercuri care, din aceasta tragedie a poporului evreu, au facut un obiect aducator de bani. Va reamintesc
ca, în afara de Procesul de la Nürenberg, care a fost, în principal un proces împotriva poporului german, vinovat de holocaustul
negru, s-au adaugat despagubirile date nu numai evreilor care au suferit direct, dar si generatiilor care au urmat si care
însumeaza deja circa 180 de miliarde de euro. Bani platiti de-a lungul timpului. Când ai în urma un asemenea trecut istoric tragic,
aducator de bani si daca îti întareste si pozitia în societate, este firesc sa-ti aperi cu dintii aceasta lume ciudata a holocaustului.
Ba chiar s-a deviat mai mult si s-a spus ca, daca cineva ar îndrazni sa compare holocaustul cu alta tragedie din istoria omenirii,
înseamna ca relativizeaza un soclu de care n-ai voie sa te-atingi. Rezulta de-aici o anumita teama pentru istoricii de mare faima
care au încercat sa compare cele doua tragedii. Exista chiar un caz celebru al unui mare istoric german actual, Helmuth von
Mollte, care spune ca n-ar fi existat fascismul fara procesiunea comunismului. Ca fascismul a fost o contrareactie la comunizarea
Europei.
- Este justificata o asemenea perceptie?
- Este oricând de discutat, cu argumente pro si contra. Este foarte greu de spus daca este în întregime adevarata si cred ca aici
e cheia problemei. Fara îndoiala ca Mollte are în parte dreptate, dar nu sunt istoric si nici contemporan cu cele doua tragedii. Nu
stiu daca chiar asa a fost. În orice caz, este evidenta asemanarea dintre doctrinele fascismului si comunismului si mai ales
mentinerea acestor regimuri la putere printr-un aparat de teroare, cu o componenta specifica fascismului. Hitler, spre deosebire
de Stalin, a dus la început o politica economica benefica pentru Germania. A rezolvat problema celor sapte milioane de someri, a
restabilit putin demnitatea poporului german, foarte umilit prin Pacea de la Versailles, a creat locuri de munca, a facut autostrazi,
o masina pentru popor - Volkswagen etc. Manipularea multimii prin doctrina, alaturi de acoperirea monstruozitatii - ma refer la
lagare, la Aushcwitz si celelalte - i-au creat o oarecare popularitate legitima. Ce popularitate aveau Lenin sau Stalin care au
provocat o întreaga tragedie?

Dumnezeu si propaganda

- Totusi, exista astazi rusi care-i fac din nou statuie lui Stalin, pe care îl vad ca pe un erou al Uniunii Sovietice. Ca el ar fi salvat
Uniunea Sovietica de la disparitie, ca daca n-ar fi fost el, Hitler ar fi reusit sa distruga URSS. Exista si o asemenea perceptie în
Rasarit.
- Teza aceasta are si ea un dram de legitimitate. Numai ca este si aici o imensa manipulare. Sa vedem legitimitatea. Stalin a stiut
sa mobilizeze poporul rus într-un mod foarte abil, în acea parte a razboiului când nemtii au ajuns la portile Moscovei. Este vorba
de acel act de tradare, decisiva pentru razboi, când armata germana în loc sa prinda ca într-o punga zeci de divizii sovietice,
printr-un avertisment de la Orchestra Rosie din Elvetia, sovieticii au fost preveniti, au început atacurile de artilerie mai devreme si
asa au evitat o catastrofa militara de proportii, care probabil ar fi deschis întreaga Rusie armatei germane. Au fost deci erori
militare, dar si imense greseli politice, care nu se datoreaza Wermachtului, cât aparatului de propaganda al SS. Si anume politica
rasiala, de discriminare a oamenilor si de tratare a rusilor ca popor inferior, ca neoameni, desi sunt rasa nordica, la fel ca
germanii. Sunt înruditi.
- Este interesant ca germanii de astazi ar avea suficiente motive sa vorbeasca despre "Holocausutul Rosu", dar totusi n-o fac.
- Asa e. Prin urmare, au fost greseli militare, au fost erori politice îngrozitoare fata de poporul rus. Iar Stalin si-a tras de partea lui,
printr-un discurs demagogic, Biserica. E cunoscuta demonstratia facuta cu trei mii de preoti devotati KGB-ului, care s-au rugat la
Dumnezeu, în Piata Rosie, pentru Matuska Rossia. Ideea ca Stalin apara Rusia, ca are de partea lui pe Dumnezeu si Biserica
pravoslavnica a fost un factor de propaganda foarte important. Deci, în afara de aceasta efervescenta a fermentului national rus
în fata agresiunii germane, imperiul sovietic avea o experienta tragica de pe urma lui Stalin. Pe de alta parte, masele
reactioneaza identic la victorie sau la înfrângere. Desi tara era distrusa, chiar daca 38000 de militari de elita fusesera casapite de
Stalin înainte de razboi, desi economia era la pamânt, URSS a supravietuit numai cu infuzie de capital si tehnologie occidentala.
Cel mai mare transfer venea din America.

America, o tara de stânga

- De ce credeti ca, dintre cele doua rele, americanii, care faceau comert si cu URSS, si cu Germania nazista, au optat în final
pentru ciuma rosie?
- Întrebarea nu este asa de simpla. În primul rând, nu este cunoscuta o atitudine de dreapta a Statelor Unite în secolul XX.
America a facut permanent caz de democratie si s-a pretins tara cu cel mai democratic regim din lume, chiar daca un asemenea
statut de obârsie a democratiei apartine Angliei. America nu a avut niciodata o înclinatie spre ceea ce noi numim "centru-
dreapta". Si mai ales, catre o doctrina crestina. Nu putem defini nici acum curentele politice din SUA. Stim ca exista doua partide
care alterneaza la putere, dar mi-ar fi greu sa încadrez politica dusa de republicani sau de democrati într-un curent politic sau
doctrina. Ceea ce este sigur – democratii au fost asezati mai la stânga decât republicanii. Atunci avem dintr-odata o tara care, la
aparitia comunismului în Europa, n-a reactionat cum ar fi trebuit sa reactioneze o tara crestina. America este un stat în care
Biserica este secularizata, unde religia nu se preda în scoli, unde se depune juramânt masonic de multe ori, dar nu se jura pe
Biblie. Prin urmare, americanii nu au avut imediat o reactie de respingere a comunismului.

În al doilea rând, destule cercuri americane au sustinut financiar comunismul. De la Trotki si Lenin. Prin urmare, a fost
colaborare, nu s-a cultivat repulsia fata de comunism. Imediat dupa Revolutia din Octombrie, Rockefeller avea exploatari
petroliere în Caucaz. Avea banca în centrul Moscovei, existau schimburi comerciale si de tehnologii. Numai pentru opinia publica
sovietica, America a fost prezentata ca un adversar al comunismului. În realitate, între cele doua razboaie mondiale, a existat o
colaborare perfecta între URSS si SUA. Aproape 20 de ani. S-a adaugat apoi un pretext, un alibi extraordinar pentru americani:
ajutându-i pe sovietici, s-au opus fascismului. Acest alibi le-a favorizat sa continue ajutorul masiv pentru URSS, carte trebuia sa
se mentina pe linia de plutire. Cum a ajuns un sistem falimentar la o asemena forta militara? Nu doar printr-un buget militar urias.
Existau apoi 17 orase din seria "X", care au adus prizonieri germani din toate orasele Germaniei cucerite. Toata intelighentia
germana era adusa dupa invazia sovietica în aceste orase cu circuit închis, cu unele conditii de viata chiar foarte bune. Asa au
ajuns sovieticii la o tehnica militara, care sa-i concureze pe americani.

Mare parte din tehnologia nucleara au furat-o. Este un adevar axiomatic. Toti erau agenti KGB. Au fost cercuri de stânga din
SUA, care puteau ceda din convingere. Demonstrate sunt multe, cum a fost procesul sotilor Rosenberg, condamnati la moarte
pentru tehnologia furata, fiindca aveau resentimente fata de America. Se adauga fizicienii germani, confiscati dupa razboi. Exista
documente ca americanii acordau ajutoare URSS în domeniul nuclear, chiar si ulterior.

Juramântul masonic

- Ati vorbit de juramântul masonic în societatea americana. La ce va referiti?

- La un lucru foarte simplu. Nu exista America fara masoni. Este statul masonic ideal. În nici un alt stat din lume, lojile masonice
nu exercita o influenta mai mare în tot ce se numeste viata politica, economica, financiara, sociala. În calatoriile mele prin toata
lumea, nu am vazut nici un oras în care, în centrul localitatii sa fie temple masonice de rit scotian, etalate precum catedralele în
Europa crestina. Am vazut la intrarea în orasul Sedona din Arizona, pe o placa de lemn, ziua si locul unde au loc întrunirile lojii.
Este de notorietate. Un stat care se pretinde crestin are peste 400 de religii si culte. Vicepresedintele Dick Cheney a fost
fotografiat când depunea juramântul: avea cele doua coloane masonice ale templului lui Solomon în spate.
- Mai este valabil astazi juramântul masonic, de care vorbeste Nicolae Paulescu, ritualul cu tapul pe care ciracul, legat la ochi si
în patru labe, trebuie sa-l sarute sub coada?
- Fara îndoiala. Multi americani obisnuiti cred ca tara lor este crestina, dar ei stiu ca trebuie sa faca si compromisuri ca sa
promoveze într-o functie. Trebuie sa ai un anumit loc în ierarhia masonica, altfel nu poti promova în Statele Unite. Acasa,
americanul poate sa fie un bun tata de familie, sa-si doreasca sa aiba copii, sa-si creasca familia conform moralei crestine. Exista
deci o duplicitate pe care noi am trait-o în comunism.
- O asemenea duplicitate a început sa se exporte si în România dupa 1990.
- Exact. Nu este o acuza la adresa poporului american, un conglomerat de natiuni, unde putem gasi orice stare de fapt, ca în
orice tara. Cu siguranta însa, politica americana se face la nivelul lojilor. Într-un interviu, Dan Lazarescu spunea ca nu poporul
american îsi alege presedintele, ci lojile din Washington si Baltimore. Procesul electoral nu are nimic de-a face cu democratia.
Asa cum George Bush si John Kerry au facut parte din loja "Oasele si Craniul". Democratia este un joc pentru multime. În
realitate, hotarârea apartine lojilor. Ce se întâmpla cu pax americana nu are nici o legatura cu ce crede poprul american despre
politica. Am fost în America de sase ori. Am înteles ca pe Coasta Atlanticului este ingerinta lojilor de stânga sau a Marelui Orient.
Coasta Pacificului e controlata de masoneria de dreapta, are tot o politica straina poporului american, pe care-l gasim în orasele
mici, în ferme, acolo unde oamenii nu sunt contaminati de politica.

Cupola Ocultei

- Nu este falsa disjunctia masonerie de dreapta – masonerie de stânga?

- În parte, da. Între ei, exista, prin definitie si prin regulamente, o armonie, cuvânt auzit frecvent în televizor, un semnal care arata
ca în subteran noi ne întelegem si putem discuta orice tema din politica lumii. Concurenta apare numai atunci când vine vorba de
aria de actiune si influenta, de teritoriu. Deci o adevarata lupta între ei apare numai când se creeaza grupuri de interese. În
subsol, acolo unde se întâlnesc cei de gradul 33 de Rit Scotian sau Marele Orient, este o concordanta totala. De fapt, la masa
dintre cele doua ordine care guverneaza lumea, are loc o împartire a teritoriului. O sa spuneti ca este o fabulatie; e dreptul
dumneavoastra.
- În perioada interbelica, s-au realizat studii care arata ca Loja B'nai B'rith de la New York ar fi capacul universal pentru toate
aceste jocuri, cu aparenta de stânga sau de dreapta. Care este adevarul?
- Este o afirmatie incorecta ca B'nai B'rith ar fi vârful ierarhiei. Noi stim ceva despre ierarhia masonica mondiala dupa aparitia
descrierii piramidei masonice a unui individ, John Todd, care a fost mason de gradul 33 si a facut parte din Tribunalul Rotschild –
o grupare de 13 – forul suprem al masoneriei mondiale. El a atras atentia ca pe dolarul american se afla treptele piramidei
masonice, care detin puterea mondiala suprema. Cam doua treimi din aceasta piramida o formeaza asa numitii iluminati: ei detin
puterea efectiva a masoneriei mondiale – cam 5000 de persoane. Estimari relative din literatura de specialitate. B'nai B'rith este
ordin exclusiv kazar. Nu are nici o legatura cu evreii. Kazarii sunt o populatie turcica, trecuta la mozaism, în secolele VIII-IX. Are
cam 500.000 de membri în lume si se încadreaza în treptele superioare ale masoneriei a lui Todd, deci nu se afla în vârful
piramidei. A doua mentiune: exista însa structuri masonice în care kazarii au o reprezentare prevalenta, dar nu avem spatiu aici.
La întrebarea cât de puternic este ordinul kazar în structura masoneriei mondiale, raspunsul este: covârsitor.
- Asadar, masoneria este implicata în toate procesele politice mondiale, inclusiv în construirea comunismului, a epocii de aur. Nu
le atribuim prea multe masonilor?
- Este un lucru pe care l-am aflat destul de târziu. Sloganul era ca tancurile rusesti - rareori spuneam "tancurile sovietice" - ne-au
adus comunismul.
Taranul român a venit în contact direct cu mujicul rus, care avea mitraliera, prada, viola. El nu stia cum arata un NKVD-ist. În
schimb, acelasi taran român, contrar propagandei comuniste, a ramas cu o imagine rezonabila, chiar frumoasa, despre soldatul
german, care platea fiecare gaina, fiecare litru de vin.
Sistemul nazist a fost un epifenomen, doar de câtiva ani. Actele de cruzime au fost opera unui numar redus de germani. Pe când
sistemul sovietic si doctrina bolsevica, cu Ilia Erenburg – un ucigas cu sânge rece prin instigare la crima – au creat un soldat
bolsevic reeducat, cu o morala de lupta îngrozitoare. A ucide facea parte din doctrina de ocupant a soldatului sovietic. Pe când
armata germana a venit ca partenera în România. Când un neamt aparea în tramvai, cei din jur aveau senzatia de securitate. Si
când intra soldatul sovietic, sareau pe geamuri, ascundeau femeile, tuica era rasturnata în sant. Se confruntau doua civilizatii
doua armate.
- Cartea Holocaustul Rosu demonstreaza ca sistemul comunist este un experiment de distrugere sociala. De ce?
- Nici un sistem politic nu se poate edifica fara o baza materiala. Idei politice, de transformare revolutionara, au avut si altii în
istoria lumii. Pentru a trasnforma o ideologie în dorinta de a acapara un teritoriu, de a lua puterea politica de la altcineva, trebuie
multi bani si forta materiala. Când am vazut ce se întâmpla în lumea vestica, m-am întrebat imediat: Cine a finantat comunismul?
Pentru ca eu, organizând demonstratii anticomuniste cu doar câteva zeci de oameni, initial, facând un sediu al Congresului
Mondial Românesc si al Natiunilor Captive, platind chiria pentru acea camera, organizând ziua natiunilor captive pe banii mei si o
conferinta de presa la care nu venea nimeni si vazând cât ma costa, normal ca mi-am pus întrebarea fireasca: daca noi, pentru o
eficienta atât de redusa, depunem eforturi financiare atât de mari, oare ce-a însemnat sa organizezi revolutia bolsevica? Trotki n-
a venit cu o gentuta în Europa, ci a traversat Atlanticul însotit de circa 500 de camarazi, care de fapt erau ostasi de elita, instruiti
pe un teren oferit de Rockfeller. Astfel încât, dintr-un idealist cum parea Trotki – pentru ca idealistul poate avea toate culorile –
am vazut dintr-odata o persoana pragmatica, pregatita pentru a face revolutie, cu o mica armata lânga el. S-au adaugat ulterior
finantarea americana pentru statul sovietic, fondurile alocate pentru partidele comuniste. În Germania, la un moment dat, fonduri
ale Bisericii Evanghelice erau deturnate catre sandinistii din Nicaragua. Dintr-o discutie la televizor a rezultat ca bietul
contribuabil german îsi vedea donatiile facute pentru Biserica mergând spre o miscare de gherila comunista. Asa s-a închegat
mecanismul explicarii punerii pe scena a comunismului, mentinerea lui ca sistem si mai ales extensia lui, printr-o finantare care
tine de anumite cercuri financiare. Încercând sa esalonam cronologic expansiunea acestui monstru, m-am lamurit ca revolutia
bolsevica nu este o miscare spontana, într-o situatie speciala – o armata tarista vlaguita de razboi, mujicul rus satul de saracie si
de razboi – a existat un factor subiectiv, au fost agitatorii care au dat scânteia, au stiut unde sa actioneze pentru a face revolutie.

Doctrina si ingineria sociala

- Din cartea dumneavoastra rezulta clar ca de experimentul comunist tot masonii se fac vinovati si tot ei l-au distrus, pe principiul
"Eu te-am facut, eu te omor!". Este aici o anume continuitate?
- Fara îndoiala! Asta pentru ca a intervenit altceva. Este continuitate, dar cu alte mijloace. Mai întâi afirmatia ca nu exista doctrina
masonica de dreapta. Chiar lojile de Rit Scotian din care fac parte familiile regale din Europa sau Ritul Scotian din America, mult
mai de dreapta decât Marele Orient.
- Nu este tot o iluzie întretinuta? Am întâlnit masoni români care pretind ca fac parte din loja de dreapta "Bujor Sion"...
- Nu, nu este o iluzie. Este în parte si un act de manipulare. Eu trebuie sa demonstrez alegatorului ca am ceva cu dreapta sau ca
sunt opus stângii macar. Altfel, cum s-ar întâmpla ca în loji masonice de dreapta au intrat o multime de ofiteri de securitate? Prin
urmare, este un joc politic.
Experimentul comunist are legatura cu ideologia masoneriei, care este atee si internationalista. Deci nu are cum sa fie de
dreapta.
- Daca parcurgem toate etapele, de la Revolutia Franceza pâna la constructia europeana actuala, care este scopul politic discret
al masoneriei?
- Nici nu mai este discret pentru cei care citesc. Am facut comunismul fiindca este foarte apropiat de ideologia masoneriei, care
tinde spre un guvern mondial si un stat masonic unic. Iar pasii catre acest stat masonic unic sunt Statele Unite ale Americii si
Statele Unite ale Europei. Iar ce va urma este un guvern mondial cu dependinta politica socialista sau comunista, conform
ritualurilor masonice. Prin urmare ne îndreptam spre un guvern mondial, care nu va avea alaturi Biserica, în calitate de sfatuitor.
Ne îndreptam catre un stat care tinde catre distrugerea natiunilor, a familiei si a religiei. Se doreste concentrarea puterii într-un
singur centru sau în câteva centre de putere. De aceea, internationalistii, mondialistii, globalistii nu sunt în nici un caz de dreapta.
Ei doar mimeaza un joc al dreptei. Problema vizeaza doar concentrarea puterii.

Consumismul

- În aceasta lupta teribila pentru putere, care mai este adversarul redutabil al masoneriei?
- Nationalismul.
Mai întâi trebuie însa precizat ca sucombarea imperiului comunist a fost un act deliberat si calculat. Sistemul nu mai functiona, îsi
facuse deja datoria. Una din misiuni era sa mentina o mare parte a Globului într-o stare de subdezvoltare, de dictatura,
provocând erodarea statului national. Sa ne imaginam ca, daca tari mici, ca Singapore sau Coreea de Sud, au devenit concurenti
comerciali puternici pe piata mondiala, ce-ar fi fost tari cu traditie ca România, Polonia sau China, ce concurenta uriasa ar fi creat
aceste state pentru cei vreo 5000 de indivizi care vor sa tina în mâini puterea lumii? Daca aceste state ar fi beneficiat de un
regim democratic? Experimentul comunist de inginerie sociala a tinut în mare parte din lume nu numai sub dictaturi odioase, care
au distrus destine individuale, dar care au anihilat economiile nationale. Prin tratate comerciale subterane, bogatille acestor tari
au fost spoliate. Ne aflam într-o tara de unde s-au defrisat padurile, s-au furat resursele de uraniu si de alte rezerve strategice.
Scenariul este valabil pentru toate statele ex-comuniste. În acest timp, lumea occidcentala a progresat. Nivelul de bunastare a
crescut. Concomitent, statul masonic bine organizat are grija sa satisfaca niste nevoi elementare ale omului obisnuit. Asta este
deosebirea colosala între Europa Occidentala si tarile post-comuniste. Asa s-a ajuns ca nivelul de viata al omului mediu din vest
sa fie cu mult superior fata de conditiile de viata ale individului din spatiul comunist.
- Sa întelegem ca se pregateste un imperiu mult mai subtil, mai pervers decât comunismul, un imperiu al consumismului?
- Un imperiu mondial, iar consumismul si datoria – traitul "înainte" pe carti de credit – a te face dator, a te împovara pâna la
sfârsitul vietii pentru casa, pentru masina, pentru studiile copiilor – pe de o parte, este singura sansa a oamenilor tineri, pe de alta
parte îi împovareaza tot restul vietii cu rate lunare si vor avea foarte putin spatiu de respiratie. Iar dobânzile de la leasing, de la
credite, care sunt uriase, în comparatie cu averile acumulate, nu fac decât sa-i îndatoreze pe tineri. Anumite drepturi ale omului
se reduc si mai mult. În comunism, îmi era frica sa vad daca nu s-a oprit masina neagra a Securitatii în fata casei, ca sa-l
aresteze pe tata, pe bunicul sau pe un vecin. Masina neagra dispare acum. Cei care vorbesc limbajul politic corect sau care se
comporta politic corect vor fi oamenii viitorului, pe care mondialistii se sprijina. Este o varianta a lui homo sovieticus.

Strategia
- De ce mondializarea este perceputa de unii observatori drept marea revansa, ultima, fata de toate natiunile lumii?
- Fara îndoiala ca este o perceptie corecta. Asa cum masoneria a contribuit si la faurirea statului român. Dar atunci ne aflam în
momentul în care se lucra la erodarea imperiilor, a regatelor si trebuiau stimulate statele nationale. Deci acceptarea statelor
nationale era un pas fiindca dusmanul numarul unu al masonilor atunci erau imperiile. În acel context, România si-a dobândit
independenbta nationala. Dupa ce-am terminat imperiile, am ajuns la faza în care avem în fata natiunile. Întâi monarhiile, pe
care, daca nu le-am terminat, le distrugem din interior prin compromiterea familiilor regale. Printesa Diana a fost transformata,
dintr-o posibila purtatoare a coroanei regale britanice, într-o femeie de proasta calitate. În familiile regale din Suedia, Danemarca,
Norvegia, au patruns prin casatorii – probabil dirijate – componenti ce nu fac cinste acestor familii. Cuvântul "regalitate" nu mai
trezeste respect total si supunere ca oameni dati de Dumnezeu pentru conducerea natiunii. Monarhia devine un dusman de
baza, dar din ea n-a ramas mare lucru. Sa nu uitam ca seful de la London City, care este mare mason, merge înainte, iar regina
Elisabeta a II-a vine dupa el. Prin urmare, regii ramasi au putere consultativa, drepturile lor s-au redus foarte mult. Regele
Spaniei colaboreaza mult cu prim-ministrul, are discutii private, dar hotarârile guvernului socialist nu se luau de acord cu regele.
Socialistii fac tot ce se spune de la lojile superioare. De aceea, si regelui Mihai, care face si el parte din Ritul Scotian, nu i s-a dat
dreptul sa ramâna în România. Am convingerea ca asa a fost. Când s-au adunat un milion de oameni în fata lui, putea sa
ramâna în România. Dar se hotarâse sa nu mai fie regalitate. Dupa distrugerea monarhiilor, se anihileaza natiunile. Acesta este
procesul la nivel macroscopic. La scara microscopica, institutiile care ne sunt adversare si care trebuie sa dispara sunt Biserica,
Armata si Familia. Aceasta erodare continua arata planul foarte clar al unei institutii ce nu are a face cu morala noastra crestina.

Aurul lumii

- Exista în Vechiul Testament un dicton straniu: "Voi veti înghiti aurul lumii!". Nici o natiune nu are înscris ceva similar în cartea ei
fundamentala. Unde merge aurul lumii moderne?
- La ora actuala, nu s e mai poate raspunde simplu, nici cunoscatorii nu pot spune unde este trezorierul principal. Ca sa evaluam
unde se concentreaza banii, va amintesc un lucru. Daca vrei sa faci o excursie în Statele Unite, am cerut bani de la banca în
dolari. De fiecare data, primeam bancnote noi. Toti turistii germani, care pleaca peste Atlantic, primesc bani noi. Dolarul circula în
întreaga lume. Cum sa tiparesti atâtia dolari noi? Trebuie sa ai acoperire. Nici o tara din lume nu are însa acoperire în aur, platina
sau actiuni bancare pentru emisiunea de dolari. Prin urmare, emisiunea de dolari costa doar hârtia, cerneala si manopera. Nu
mai are nici o acoperire. Si atunci, cum raspundem la întrebarea unde este depozitul bancar al lumii? Înainte se facea trimiterea
la depozitul de lingouri din aur al Bancii Nationale. Astazi, vedem niste virgule care se muta în computer. Am trait în Germania un
episod interesant. Fara sa dau detalii, o anumita firma avea o datorie foarte mare si era în pericol de faliment. Printr-un simplu joc
cu mouse-ul, datoria s-a transformat dintr-o suma fabuloasa într-una ridicola, a unei familii obisnuite. Deci se joaca cum vor ei cu
bunastarea unei tari. Am devenit tributari cartilor de credit si manipularii financiare prin banca. Banul ca atare îl folosim pentru
cumparaturi marunte. Se dau deja pensii pe carduri si în România.
- Înseamna ca nu trebuia sa aruncam cartile de marxism, în care se scria ca banii vor disparea, natiunile vor disparea...
- Sigur ca da, se lucreaza deja. Se vor implanta cipuri sub piele si vom arata în fata cititorului electronic si vom beneficia de
cumparaturi în toate magazinele. Fara bani. Cartea de credit este o etapa intermediara. Dupa cum numerele recente de
înmatriculare ale masinilor sunt urmarite prin satelit. Nu sunt povesti.

Masoneria si democratia

- Unde este salvarea, domnule doctor?

- Trebuie o precizare. Ca sa ajungi la etapa în care te dizolvi în creuzetul globalizarii, trebuie sa fi trecut prin etapa democratiei.
Democratia este asociata de români cu notiunea de bunastare. Ei nu vor doar sa-si expuna liber opiniile, fara sa scoata cineva
pistolul pe masa. Democratia presupune, chiar în regulile fixate de masonerie, o realizare cât de cât a individului. De ce? Un
mason care conduce un trust international – si ei le conduc în totalitate – nu-si poate permite sa aiba salariati niste incapabili.
Notiunea de concentrare a puterii si de acumulare a banilor se leaga de competenta subordonatilor. Un sef de firma este foarte
important – cazul Kruppului. Ultimul descendent al trustului era un homosexual si voia sa transforme Insula Capri într-un paradis
al homosexualilor. Nu a trezit rezonante favorabile în familie. N-a fost dezmostenit, a primit o renta viagera, dar n-a ramas
conducator. Kruppul s-a desfiintat si a devenit societate pe actiuni. Preluata de masoni, fara îndoiala. Prin urmare, democratia în
lumea vestica a însemnat competenta, eficienta. Societatea a produs bani si a permis un nivel de viata. Din considerente de
calcul politic, nu din considerente crestine, masonii vorbesc frecvent de liniste sociala. Ca sa le tihneasca procesul lent de
cucerire a lumii, nu e nevoie de demonstratii în strada.
- Nu au învatat asta de la marxisti?
- Posibil. Rezultanta a fost însa un nivel de trai ridicat.
- Ceausescu a fost mason?
- Asa zic unii. Eu nu stiu nimic concret. Se zice ca era în masoneria albastra, care nici macar nu este structura masonica. Este o
organizatie pentru prostirea prostilor, care si asa sunt prosti. Masoneria albastra acorda trei grade: este vorba de oameni care
platesc cotizatie la masonerie, le satisfac vanitatile ca au intrat si ei într-o organizatie secreta, care conduce lumea, de care au
auzit si ei de la a saptea mâna. În realitate, nu au nici un fel de acces la operatiunile de împartire a profitului.

Secreta, nu "discreta"

- Se alimenteaza deja discret iluzia ca numai intrând în masonerie poti sa ai parte de afaceri manoase, de cariera stralucita,
numai asa poti sa ai acces la functii în stat, chiar la recunoasterea valorii artistice a operei...
- În parte, este valabil. Pare de necrezut, dar eu, care sunt un om foarte obisnuit, am primit invitatia sa fac parte din loja
Paneuropa, în care se afla Otto de Habsburg, ultimul urmas al dinastiei. Am refuzat si am fost admonestat într-o situatie
îngrozitoare de un mason din New York. Cum de mi-am permis sa refuz?! Mi-a cerut chiar si scrisoarea înapoi. I-am restituit-o.
Am refuzat de patru ori sa fac informari pentru Securitate pentru a putea pleca în strainatate, tot asa am refuzat si intrarea în
masonerie. Fiindca o consider la fel de pernicioasa. Daca noi, românii, dorim sa ne însusim democratia, sa construim un stat
democratic, o facem în speranta sa ne putem exprima opiniile, sa nu mai vedem monstruozitatile de nedreptate sociala de astazi,
sa avem un nivel de trai comparabil cu al statelor occidentale. Dar pentru asta nu trebuie platit tributul de a trece de la calitatea
de membru de partid comunist la membru de loja. Fiindca asta echivaleaza cu tradarea sistemului nostru de educatie, a credintei
noastre în Dumnezeu. Ar însemna sa subordonam interesele prin loja care îsi zice nationala unor loji internationale. Nu pot ca
intelectual sa accept formularea masonica a laboratoarelor de idei. Întrunirile din loji se numesc "laboratoare de idei". Sorin
Rosca Stanescu îsi pune ca motto la editorial "Unele idei, înainte de a deveni evenimente, sunt pregatite în laboratoare". Un
cuvânt care nu e ales întâmplator. Si-atunci te-ntrebi ce rost mai au partidele? Din moment ce, parasind Parlamentul, Guvernul,
Biserica, Tribunalul, Banca Nationala, ne întâlnim în loja, unde se iau realele hotarâri? Daca optam pentru o societate
democratica deschisa, cu egalitate, fraternitate, cu libertate, atunci de ce va ascundeti, domnule? De ce va faceti adunarile în
locuri inaccesibile publicului? De ce nu se iau notite, în afara de protocoalele încheieate, pe care nu le vede nimeni? În New
Mexic, la Santa Fe, am vazut un centru masonic, unde scria mare "Accesibil publicului între orele cutare si cutare". De trei ori, am
fost acolo în intervalul orar indicat: tot timpul era închis. Omul obisnuit, când vede afisul, chiar crede ca se poate intra acolo, dar
nu-l intereseaza problema pentru ca are alte griji. Iar Marele Orient din Franta face si spectacole de vizionare. Îsi permite uneori
sa arate ca ar fi deschisi publicului si se considera societate discreta, iar nu secreta. Este o cacealma. În concluzie, eu zic sa nu
mai vorbim despre democratie, îi lasam în plata Domnului, desfiintam partidele politice, îi lasam sa tipareasca dolari cu ce vor,
hotarâti împartirea tarilor, demolati biserici, faceti ce vreti!

Pionul

- Din cartea dumneavoastra rezulta ca George Soros are un rol deosebit în construirea societatilor dceschise. De ce-l preocupa
un asemenea obietiv?
- În momentul de fata, îl consider pe Soros principalul pion al jocurilor financiare mondiale. Este un om care aduce un folos urias
pentru masonerie.
- Este un altruist?
- Asa zice el. Eu nu cred. El ofera o capcana foarte atractiva: bursele Soros. Foarte multi tineri straluciti din tarile ex-comuniste,
încatusati de neociocoimea rosie, nu au nici o sansa de promovare. Trebuie sa plece. Putine firme îi cauta. Si atunci agentii lui
Soros le fac aceasta oferta, care presupune completarea unui formular. Trebuie sa raspunda la întrebari privind atitudinea fata de
Biserica, de familie, monarhie, fata de principiile morale. Numai o parte sunt apoi racolati ca bursieri si dintre acestia aproape toti
intra în mecanismul masoneriei mondiale. Initial, în lojile de tineret, apoi li se dau functii tot mai mari. Cazul lui Mihai Razvan
Ungureanu, ministrul de Externe, este cunoscut. Tot Iasiul stie ca este mason, ca a beneficiat de numeroase burse de care nu au
beneficiat alti tineri. Ei trec din burse-n burse, iar copiii nostri sunt prosti!
- Nu ati primit nici un avertisment elegant din partea discretilor lumii?
- N-am primit, probabil pentru ca nu ma considera o persoana atât de importanta, încât sa strice glontul pe mine. Iar eu nu sunt
un veleitar. Pot cugeta si asta am facut toata viata si am avut curajul s-o fac în scris. Nimeni nu-mi poate lua dreptul de a spune
adevarul si de a ma oferi tarii mele pentru un guvern care ar avea realmente nevoie de sfaturile mele. Mai ales în domeniul
sanitar, pentru învatamântul medical superior, dar niciodata încolonat în organizatiile lor.
A consemnat Viorel Patrichi

Stepa kazahă - pământ al făgăduinţei

Articole - Perioada contempoarană

Stepa kazahă - pământ al făgăduinţei pentru românii din Basarabia şi Bucovina la sfârşit de secol XIX

Regiunea Aktubinsk (sursa:http://www.trekearth.com)

Vasile SOARE
Ambasadorul României în Kazahstan, Kârgâzstan şi Tajikistan
19 aprilie 2006

Comunitea izolată de români basarabeni din regiunea Aktubinsk,

nordul Kazahstanului.

Între 12-17 aprilie 2006, am efectuat o deplasare în regiunea

Aktubinsk din nord-estul Kazahstanului, la 2220 km nord de Alma-
Ata, capitala sudică a acestei tari, respectiv la cca. 150 km de
graniţa cu Rusia.
Scopul deplasării a fost de căutare a unor localităţi locuite
compact de etnici români, asa cum reiese din unele date de arhivă
şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan, cercetate de subsemnatul în ultimii ani.

Cu ajutorul unor localnici, pe parcursul a patru zile, am identificat şi am vizitat câteva localitati izolate în stepă, fondate de români
basarabeni la începutul secolului 20 (1906-1910): Novosergheevka, Bogoslovka (trad: Binecuvântat de Dumnezeu), Besarabka,
Cernovodsk. Toate aceste localităţi fac parte astăzi din raionul Alga (fost Kara-Hobda), regiunea Aktiubinsk. Români basarabeni
mai locuiesc şi în localităţi precum Ilinca, Bolgarka, Alga (centru raional) şi oraşul Aktubinsk, centrul regiunii cu acelaşi nume.
Localitatea cu cele mai multe familii de români basarabeni este Novosergheevka, situată izolat în plină stepă, la cca. 80 km de
oraşul Aktiubinsk, de-a lungul pârâului Kara-Hobda.

La prima vedere, de departe aceste sate de basarabeni se deosebesc de alte sate din regiune locuite de populaţie kazahă,
nomadă prin definiţie. Casele sunt mai îngrijite, au pomi fructiferi, viţa de vie şi fântâni (neîntâlnite în alte localităţi din stepa
Kazahstanului). Cu toate acestea, traiesc extrem de modest.

Am întâlnit mai multe familii de români basarabeni, în general, batrâni care s-au arătat extrem de bucuroşi de oaspeţi din
România: Cerempei, Capstrâmb, Cumpanita, Cristinoi, Tarus, Mânza, Mârza, Oltu, Racu, Dodon, Dreavu, Lazu, Iepuras,
Cervinski, Sârbu, Muntean, Jenaru, Grecu, Rotaru.

Am fost surprins să constat că toti aceşti români basarabeni în vârstă vorbesc încă bine limba română, în grai moldovenesc, cu
exceptia generaţiei tinere, sub 35-40 de ani, care nu mai cunoaşte aproape deloc limba nativă, vorbind limba rusă. Am fost, de
asemenea, surprins să aflu cum această comunitate încă îşi pastrează tradiţiile şi obiceiurile populare atât de departe de patrie:
torc lâna, ţes la razboi (majoritatea au covoare tesute în casă), fac pâine de casă şi alte mâncaruri traditionale, tin sarbatorile de
peste an precum Pastele, Craciunul, îsi boteaza copiii si-si înmormânteaza mortii dupa ritualul crestin ortodox mostenit din
generatie în generatie, stiu rugaciuni etc.

În discutii cu batrânii satelor vizitate am aflat istoria localitatilor din regiunea Aktubinsk/Kazahstan, fondate de români basarabeni
înca la începutul secolului 20.
Primele marturii despre "migratia" taranilor din Basarabia în Siberia (reg. Omsk) si Nordul Kazahstanului dateaza la sfârsitul
secolului 19 (în jurul anului 1890), când au avut loc transferuri în masa de tarani "din raioanele cu populatie deasa ale regiunilor
europene ale Rusiei" (români basarabeni, ucrainieni, rusi, bielorusi). Mai întâi au fost organizate asa-zise "colonii pentru
stramutati", apoi a început procesul "stramutarii organizate" si chiar "voluntare" (aceasta a presupus trimiterea preliminara a unor
reprezentanti pentru "alegerea" de pamânturi pentru consatenii lor din Basarabia).

Reforma agrara a guvernului tarist condus de Stolâpin în primii ani ai sec. 20 a lovit si în taranimea basarabeana (n.n. Basarabia
era gubernie a Rusiei Tariste) Aceasta reforma prevedea ca taraniilor ramasi fara pamânt în Basarabia sa li se "ofere" pamânt în
regiunile îndepartate ale Rusiei Tariste-Siberia si Nordul Kazahstanului. Migratia taranilor basarabeni ar fi atins apogeul în
preajma Revolutiei de la 1905, cand rascoalele taranesti din Rusia au luat amploare, si s-a prelungit pâna spre anul 1914. Unele
surse indica faptul ca, pâna în 1914, din Bucovina de Nord (Cernauti, Noua Sulita), din majoritatea judetelor Basarabiei, din
Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail au fost trimise în colonii din regiunile sus-mentionate 9,5 mii familii (aprox. 60.000 de
persoane).

Lazu Iacov, nascut în Kazahstan în 1930, povesteste ca parintii lui au fost printre taranii din Basarabia care au venit în 1910 în
regiunea Aktiubinsk, Kazahstan "la pamântul fagaduit". "Au calatorit 6 luni cu carul cu boi" si când au ajuns aici si au vazut
pustietatea stepelor kazahe au fost foarte dezamagiti. Drumul lung însa I-a determinat sa ramâna. Cam în aceeasi perioada au
venit sute de familii din satele din sudul Basarabiei (raioanele Cahul, Ciadâr-Lunga, Floresti), dar si din alte raioane de pe malul
stâng al Prutului, din Transnistria, Ismail si Nordul Bucovinei.

La început, basarabenii si-au facut bordeie în pamânt, unde au trait 1-2 ani, apoi si-au ridicat case din chirpici, jumatate sapate în
pamânt si jumatate cladite deasupra - asa-zisele "zemleanka". Asa au luat nastere treptat localitatile "Basarabca",
"Novosergheevka", "Bogoslovka", "Ilinca", "Bolgarca" (ultima, locuita majoritar de gagauzi/bulgari din sudul Basarabiei), care la
recensamântul din 1970 numarau cca. 3000 de persoane.

Aceste sate de basarabeni au devenit treptat cele mai "infloritoare", dispunând de toate conditiile unei vieti sociale si culturale
normale: magazin, camin cultural, scoala, biblioteca, statie de mecanizare a agriculturii. Basarabenii din aceste sate s-au
evidentiat ca fruntasi în "munca socialista" în întreaga regiune Aktubinsk: tractoristii Nicolae Mânza, Petre Oltu si Simion Racu,
metalurgul Nicolae Muntean, brigadierul de colhoz Nicolae Dreavu, colhoznica Anastasia Dodon, Ciobanul Andrei Muntean,
bibliotecara Ana Cerempei (presedinta a Consiliului Satesc).

De notat ca aceste sate au atras si locuitori de alte nationalitati (ucrainieni, rusi, kazahi), care cu timpul au învatat graiul
moldovenesc.

Batrânii satului, care îsi spun pâna astazi "români basarabi" mi-au povestit ca, locuind compact, si-au pastrat limba si traditiile: pe
timpuri se organizau sezatori, nunti botezuri si înmormântari, mergeau cu uratul la Craciun, sarbatoreau Pastele asa cum stiau ei
din Basarabia. Toate acestea s-au transmis din generatie în generatie pâna astazi. Interesant este ca majoritatea acestor români
nu au vazut niciodata locurile de bastina ale parintilor si bunicilor lor din Moldova, Transnistria sau Bucovina.

În prezent, aceste sate sunt înca populate cu cateva familii de basarabeni fiecare, în majoritate batrâni, tinerii migrând spre oras
la studii si în cautare de munca. Traiesc însa astazi foarte modest, continuând sa-si lucreze pamântul pe care l-au mostenit de la
parintii "colonizatori", neavând practic nici o speranta pentru viitor.
Probabil, aceste "insule basarabene" de limba si cultura româneasca în Kazahstan vor disparea într-un orizont de timp, la fel ca
si istoria lor de peste 100 de ani.

În aceeasi regiune Aktubinsk din Nordul Kazahstanului am întâlnit si persoane care au fost deportate din Basarabia la 13 iunie
1941. Batrâni de peste 80 ani (copii la acea vreme) mi-au povestit în amanunte acele "momente de jale" - cum au fost treziti
noaptea de soldati rusi, cum au fost încarcati în vagoane de vite, cum au fost despartiti copii de parinti si femei de barbati, cum
au calatorit 2 saptamâni pâna în Kazahstan, cum au fost adusi în zone închise ale NKVD, cum au trait, cum au muncit din greu
pentru a-si câstiga ratia de hrana insuficienta, cum au reusit sa-si pastreze credinta si fiinta nationala în conditii de trai si regim
extrem de dure si inumane.
Oltean Elena, de 83 de ani, mi-a relatat ca "nici pâna astazi nu stie motivul pentru care a fost ridicata din Basarabia". Din 13 iulie
‘41 nu si-a mai vazut tatal, iar mama a ramas singura având în grija 8 copii minori. "Din Basarabia au fost ridicati foarte multi în
acel an". Barbatii erau trimisi la munca în Siberia (la mine, defrisari de padure, constructii de drumuri, uzine grele etc), iar femeile,
copiii si batrânii - în Kazahstan (la colhozuri, pentru munca în agricultura, moldovenii fiind recunoscuti ca buni lucratori ai
pamântului).

În jurul orasului Aktubinsk am vizitat fostele "zone" unde au fost deportati românii basarabeni în ‘41, astazi sate mari, populate cu
diverse nationalitati, printre care si conationali de-ai nostri.

Cei în vârsta vorbesc limba româna, îsi tin sarbatorile religioase, îsi pastreaza traditiile si obiceiurile stramosesti. Cei tineri deja
nu mai cunosc limba, se casatoresc cu persoane de alte nationalitati si-si cunosc originea doar din povestirile parintilor si
bunicilor.

Astazi, în regiunea Aktiubinsk din Kazahstran traiesc, conform statisticilor oficiale, în jur de 2500 de etnici români.