Artă poetică

Poezie aparținând modernismului

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de L. Blaga
Blaga este poetul cel mai reprezentativ al tendințelor de modernizare esențială a lirismului. Dintre
elementele moderniste blagiene amintim: viziunea asupra lumii- subiectivismul, intelectualizarea emoției,
influențele expresioniste, imagismul puternic, metaforismul, poeziile se construiesc în jurul unei imagini
realizate prin comparația elementului abstract cu un termen concret, cultivarea versului liber al cărui ritm
interior redă fluxul ideilor și frenezia trăirii poetice.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de L. Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului său volum, Poemele luminii
și are rol de program/ manifest literar, realizat însă cu mijloace poetice. Poezia este o artă poetică, deoarece
autorul își exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia)
și viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalități de
creație și de expresie) și despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea și creația, problematica cunoașterii).
Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplat de la tehnica poetică la relația poet-lume și
poet-creație.
Relația dintre viziunea autorului asupra poeziei și expresionism se concentrează în jurul unor aspecte din
textul poetic: exacerbarea eului liric, sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului,
tensiunea lirică.
Ideile poetice își vor găsi formularea și corespondența în plan teoretic-filosofic în lucrarea Cunoașterea
luciferică, volum integrat în Trilogia cunoașterii. Dar textul poeziei nu e de ordin conceptual, nu conține un șir
de raționamente, ci este un text poetic, cu limbaj metaforic, având un plan filosofic secundar.
Atitudinea poetului față de cunoaștere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filosofice ulterior
constituite. El face distincția între cunoașterea paradisiacă (pe calea rațiunii), misterul fiind parțial redus cu
ajutorul logicii, al intelectului, și cunoașterea luciferică (intuitivă, din care face parte și cunoașterea poetică),
misterul fiind sporit cu ajutorul imaginației poetice al trăirii interioare. Creația este o răscumpărare a neputinței
de a cunoaște absolutul: “ Omul trebuie să fie un creator, -de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea
absolutului.”(L.Blaga) Optând pentru cunoașterea luciferică poetul definește propria “cale”: adâncirea
misterului și protejarea tainei prin creație. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potența
prin trăirea interioară și prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfățișează.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului: cunoașterea lumii în
planul creației poetice este posibilă numai prin iubire (comunicarea afectivă totală).
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în
mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: pronumele personal la persoana I singular (eu),
adjectivul posesiv la persoana I (mea), verbele la prezent, persoana I singular (nu strives, nu ucid, sporesc).
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Pronumele personal “eu”
este așezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa inițială poate
corespunde influențelor expresioniste din volumele de tinerețe. Dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filosof
de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă “nu strivesc” exprimă refuzul
cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică/ poetică. Metafora “corola de minuni a
lumii”, imagine a perfecțiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar
rolul poetului este de a adânci taina .
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său îmbogățit prin seria de antiteze și prin
lanțul metaforic, se întregește cu versurile finale. Mărturisirea lui Blaga se organizează în jurul unor opoziții
mereu amplificate: eu-alții, lumina mea- lumina altora. Toți termenii au un sens figurat: pronumele personal
“eu” semnifică pe poet, “lumina mea” semnifică gândirea poetică, “lumina altora”- gândirea logică, “corola de
minuni a lumii”- misterele universal, “flori, ochi, buze, morminte”-înfățișările concrete ale misterelor.
 Compozițional, poezia este alcătuită din trei secvențe lirice, primele două marcate prin scrierea cu
majusculă a versurilor. Criticul literar Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la „o amplă comparație,
cu un termen concret, de un puternic imagism, și un termen spiritual de transparentă înțelegere”.
Prima secvență poetică exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la formă negativă- „nu strivesc”, „nu
ucid”-, atitudinea poetică față de tainele lumii- refuzul cunoașterii logice, raționale. Verbele se asociază
metaforei „calea mea” ce reliefează destinul poetic asumat: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”
A doua secvență poetică, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție- „eu”-„alții”,
„lumina mea”-„lumina altora.
Metafora „luminii”, emblematică pentru creația poetică a lui L. Blaga, inclusă în titlul volumului de
debut, sugerează cunoașterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziția dintre metafora „lumina altora” ce
evidențiază cunoașterea de tip logic, rațional, și „lumina mea”, simbol al cunoașterii poetice de tip intuitiv.
Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: „lumina altora”- sugrumă vraja, adică
strivește, ucide, nu sporește, micșorează, nu îmbogățește, nu iubește; „lumina mea”- sporește a lumii taină.
Poetul recurge la o amplă comparație, menită să explice simbolic metoda lui specifică de investigare a
lumii și de înțelegere a secretelor acesteia. Așa cum luminozitatea difuză a lunii nu identifică obiectele aflate în
raza ei, ci le dilată contururile, alcătuindu-le forme nebănuite, tot astfel Blaga sporește necunoscutele lumii „cu
largi fiori de sfânt mister”.
A treia secvență poetică are rol conclusiv, deși este exprimată printr-un raport de cauzalitate („căci”):
„căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.Cunoașterea poetică este deci un act de contemplație și de
iubire. Chiar și experiența morții, sugerată prin metafora „morminte” îi devine familiară și nu îl înspăimântă,
pentru că moartea nu se opune vieții, ci o continuă în alte forme, care, laolaltă, se armonizează în universul
inepuizabil.
Din poezie se desprinde ideea potrivit căreia lumea e o “corolă de minuni” în care palpită “vraja
nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric.” Poetul nu caută limpezirea tainelor, ci îmbogățirea lor cu “largi
fiori de sfânt mister.” Mijlocul de pătrundere în miezul ascuns al tainelor, fără să strivească revelația, este
lumina iubirii, dar este vorba de o iubire a cunoașterii revelatoare pentru procesul poetic și nu de un eros între
un bărbat și o femeie. Starea poetică e o ipostază de cunoaștere nemijlocită, de vibrare, de intrare în rezonanță
cu misterele lumii.
Lumea pe care poetul aspiră s-o cunoască doar el este o aglomerare de atribute: “flori” ( elemente
vegetale, ce te îndeamnă la visare), “ochi”(simboluri ale conștiinței umane reflexive), “buze”(surprind și
rostirea, dar și sărutul) și “morminte”(incluzând marea taină a morții). Enumerarea atributelor lumii nu este
făcută la întâmplare, ci în ordinea crescândă a elementului de mister cuprins în ele.
Poetul se crede un demiurg, un creator al dimensiunilor de adâncime a tainelor lumii, el singur este în
opoziție cu cei care sugrumă “vraja nepătrunsului ascuns”. Atitudinea de protejare a misterelor este explicată
prin iubire. Dar iubirea nu are funcție sentimentală,reprezintă mai mult decât un raport afectiv. Este un
instrument al cunoașterii, o cale de pătrudere în misterele lumii.
Confesiunea lui Blaga se organizează pe opoziția “lumina mea” -“ lumina altora”. “Lumina altora”
distruge vraja tenebrelor, frumusețea lumii, în schimb lumina poetului sporește taina lumii, asemenea razelor
lunii care nu micșorează, ci amplifică misterele nopții. Creația devine un mijlocitor între conștința individual și
lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii.
Versificația blagiană nu se supune schemelor prozodice clasice, fiind specifică poeziei moderne.
Versurile sunt voit aritmice și inegale, caracterizându-se prin două procedee sintactice: cel al enumerației
conjuncționale sau adverbiale, realizate prin „și” (cuvânt folosit fie cu valoare de conjuncție, fie de adverb de
mod, echivalent lexical cu termenul „chiar”), și cel al ingambamentului, reprezentând continuarea unei idei
poetice în două sau mai multe versuri consecutive, fără a marca acest fapt prin vreo pauză.
Consider că, arta, creația este un mijlocitor între eu, conștiința individuală, și lume. Sentimentul poetic
este acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Actul poetic transfigurează misterul, nu îl
reduce. Misterul este substanța originară și esențială a poeziei: cuvântul originar, iar cuvântul poetic „nu
înseamnă”, ci sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
Blaga va fi un neîmpăcat ce va iscodi cu mari și chinuitoare întrebări aceste taine care ne înconjoară fără
a le perturba farmecul.