Structura factorială a abilităților mentale

Prima teorie despre abilitățile mentale umane a fost dezvoltată de Charles Spearman în urma
intercorelării rezultatelor obținute de subiecți de la mai multe teste care măsurau abilități sau funcții
senzoriale simple. Spearman a considerat corelațiile descoperite între testele aplicate ca având o
dimensiune destul de mare, drept pentru care a concluzionat că ar exista un nucleu care stă la baza
performanței fiecărui subiect la toate aceste teste. Acest nucleu a fost denumit factorul g
reprezentând astfel abilitatatea mentală generală.

Deoarece testele nu se corelau perfect unele cu celalalte, fiecare test dispunând de o variantă
unică independentă de varianta comună g, Spearman a demonstrat că fiecare set de teste ce măsoară
abilitățile mentale dispune atât de varianta unică s , de eroare de măsură e și de varianta comună g .

Formulat pentru prima dată, acest principiu al inteligenţei generale constă în posibilitatea
discriminării de fineţe prin raportarea la datele de experienţă depozitate în memorie ( de analiză), de
integrare (sinteză)şi totodată de invenţie (bazată pe o variabilitate combinatorie). Spearman a intuit
atât structura operatorie a inteligenţei, cât şi rolul memoriei ca depozitară a experienţei.

Teoria lui Spearman distinge și operaționalizează doi factori (g și s) astfel încât a numit-o
teoria celor doi factori. Cu toate acestea, în literatură a căzut accentul pe factorul g , teoria fiind
frecvent etichetată precum teoria factorului g. Din punctul de vedere a metodelor stabilite în
elaborarea acestei teorii, Spearman s-a bazat pe tehnica analizei factoriale a a testelor ce măsurau
abilități mentale distincte. Autorul acestei teorii a considerat că performanța la teste este dependentă
nu doar de factorii g și s cât și de factorul w-will (voință) și factorul c (caracter) . Cu toate
acestea, concepția lui a fost mereu suprasimplificată.

Dezvoltând teoria lui Spearman, psihologul american L.L. Thurstone, maestru al analizei factoriale,
a identificat şapte factori (numiţi abilităţi mentale primare) ca fiind elemente de bază ale
inteligenţei:

1) Înţelegere verbală
2) Fluenţă verbală
3) Aptitudinea numerică
4) Aptitudini spaţiale
5) Rapiditatea percepţiei
6) Memoria
7) Raţionament inductiv şi deductiv (abilitatea de a găsi o regulă generală în instanţele
prezentate).
L. Thurstone elaborează un set de teste cu scopul evaluării fiecăreia dintre abilităţi. Aceşti factori nu
sunt complet independenţi, ei se întrepătrund, ceea ce asigură o susţinere conceptului de factor
general de inteligenţă al lui Spearman. În concluzie, abordarea factorială vede inteligenţa ca o
aptitudine generală (factorul g) rezultă din combinarea, într-o anumită măsură, a mai multor
aptitudini specifice(s).

Teoria inteligenţelor multiple

Howard Gardner a propus o abordare a inteligenţei similară, din mai multe puncte de vedere, cu
teoria factorială. Gardner introduce noţiunea de inteligenţă multiplă, susţinând că nu există doar un
singur tip de inteligenţă, ci, se pare, cel puţin şapte tipuri distincte de inteligenţă. Acestea sunt:

1)inteligenţă lingvistică;
2)inteligenţă logico-matematică;
3)inteligenţă spaţială;
4)inteligenţă muzicală;
5)inteligenţă corporal-kinestezică;
6)inteligenţă interpersonală,
7) inteligenţă intrapersonală.
Primele trei tipuri sunt componente obişnuite ale inteligenţei şi sunt măsurate de testele
standard de inteligenţă. Ultimele patru tipuri de inteligenţă par a ţine mai degrabă de domeniul
aptitudinilor speciale şi se dezvoltă într-o măsură mai mare sau mai mică în funcţie de ereditate,
pregătire şi de ceea ce promovează mediul cultural. Ideile lui Gardner cu privire la inteligenţele
multiple sunt incitante mai ales dacă măsurarea acestor ablităţi vor putea permite predicţia
performanţelor profesionale viitoare ale individului.

Joy P. Guilford (1967, 1985), una din figurile proeminente ale psihologiei americane a
continuat munca lui L.L. Thurstone de descoperire a factorilor care se presupune că ar intra în
componenţa inteligenţei. Guilford s-a îndepărtat de modelele anterioare, el nu a mai acceptat ideea
existenţei unui factor general intelectual susţinând că inteligenţa este organizată în funcţie de trei
dimensiuni:
• Operaţii - ceea ce o persoană face.
• Conţinuturi - materialul cu care sunt efectuate operaţiile.
• Produse - forma în care informaţia este stocată şi procesată.
Modelul pe are l-a propus J.P. Guilford este tridimensional. Pentru fiecare dimensiune este
reprezentat câte un factor de grup sau câte o categorie a activităţii intelectuale, fiecare cu
componentele sale. Pe prima dimensiune a paralepipedului apar tipurile de operaţii intelectuale
cerute de test. Mulţi din itemii testului vor pune accent pe una din următoarele operaţii:
• cogniţie - descoperirea, cunoaşterea, înţelegerea
• memorie - operarea cu itemi de informaţie care presupun implicarea memoriei (ex. serii de numere
sau litere)
• gândirea divergentă - extragerea din itemii memoraţi a unei clase specifice astfel ca denumire de
obiecte care toate se pot caracteriza prinaceea că sunt grele sau comestibile
• gândirea convergentă - extragerea din memorie a unui item corect (ex. găsirea cuvântului potrivit
la un joc de cuvinte încrucişate)
• evaluarea - determinarea a cât de bine un item oarecare de informaţie satisface exigenţele logice
specifice
Conţinutul se referă la natura materialelor sau informaţia prezentată persoanei examinate. Cele cinci
categorii de conţinuturi sunt:
• vizuale - imagini
• auditive - sunete
• simbolice - simboluri matematice
• semantice - sensuri, iîn mod obişnuit simboluri ale unor cuvinte
• comportamente - aptitudinea de a înţelege starea mentală şi comportamentul altora
Produsele, a treia dimensiune a modelului lui Guilford, se referă la diferite tipuri de structuri
mentale pe care creierul trebuie să le producă pentru a construi un răspuns corect. Există şase tipuri
de produse:
• unităţi - o singură entitate care are o combinaţie unică de proprietăţi sau atribute
• clase - ceea ce unităţi similare au în comun (ex. un set de triunghiuri sau note muzicale reproduse
cu o aceeaşi tonalitate
• relaţii - o conexiune observabilă între doi itemi (ex. două tonuri pe o anumită octavă)
• sisteme - trei sau mai mulţi itemi care formează un întreg recognoscibil (ex. o melodie sau o
secvenţă de acţiuni)
• transformări - o schimbare într-un item de informaţie (ex. o corectare de ortografie)
• implicaţii - ceea ce implică un item particular (ex. aşteptarea tunetului după fulger)
Când se întâlnesc cele trei variante din cele trei categorii apare un cubuleţ care, fiecare în parte
reprezintă câte un factor al activităţii intelectuale. Deoarece întâlnim cinci variante din prima
dimensiune, şase din a doua şi patru din a treia, vom avea în total 5 x 6 x 4, adică 120 de factori. Un
cubuleţ, va reprezenta memorarea de clase cu conţinut figural, altul memorarea de clase cu conţinut
simbolic, altul evaluarea de relaţii cu conţinut comportamental etc.
Guilford a reuşit să identifice 98 din cei 120 de factori, afirmând că în viitor vor fi
identificaţi şi ceilalţi (Guilford, 1988). Pentru fiecare dintre factorii identificaţi pot fi construite teste
speciale. De pildă, dacă subiectului i se prezintă un număr oarecare de figuri şi i se cere să le
clasifice în cât mai diferite feluri având posibilitatea să încadreze aceeaşi figură în mai multe clase,
atunci va putea fi vorba de manifestarea gândirii divergente, cu un conţinut figural realizând ca
produs mai multe clase. În acest caz este vorba de gândire divergentă fiindcă se dau mai multe
soluţii posibile şi nu se caută o singură soluţie ca în cazul gândirii convergente (Roşca &
Zorgo,1972).
Modelul atomist al inteligenţei proiectat de J.P. Guilford nu a creat probleme deosebite
constructorilor de teste, dimpotrivă, le-a sugerat chiar unele idei noi. El s-a încadrat foarte bine în
practica testării psihologice. Totuşi unii psihologi îl consideră "dubios" (Murphy & Davidshofer,
1991).
Raymond B. Cattell (1905 - 1998) (1941, 1971) si apoi Horn (1968, 1985) propun o teorie a
structurii inteligenţei bazată pe tehnica analizei factoriale. În studiile pe care le-au efectuat cei doi
autori, aceștia găsesc doi factori majori şi nu unul general sau mai mulţi factori de grup.
Aceşti doi factori sunt denumiţi inteligenţă fluidă (gf) şi inteligenţă cristalizată (gc)
Inteligenţa fluidă este în general nonverbală, o formă a eficienţei mentale relativ independentă de
cultură. Ea se referă la o capacitate înnăscută de a învăţa şi rezolva probleme. Inteligenţa fluidă este
utilizată când o sarcină pretinde adaptarea la o situaţie nouă. Prin contrast,inteligenţa cristalizată
reprezintă ceea ce cineva a învăţat deja prin investiţia de inteligenţă fluidă într-o situaţie culturală
dată (ex. învăţarea calculului probabilităţilor în şcoală).
Inteligenţa cristalizată este dependentă în foarte mare măsură de aspectul cultural şi este utilizată în
sarcini care cer răspunsuri sau deprinderi învăţate. Dacă inteligenţa cristalizată apare când
inteligenţa fluidă operează în contextul unui anumit produs cultural, ne aşteptămca cele două forme
de inteligenţă să coreleze. De fapt, corelaţiile înregistrate în astfel de situaţii au fost numai
moderate.
Datorită faptului că inteligenţa fluidă se manifestă nonverbal fiind dependentă de expunerea
la o anume cultură, Cattell (1940) consideră că instrumentele de măsură ale acesteia sunt "culture-
free". Bazat pe această presupunere, el şi construieşte Culture Fair Intelligence Test în încercarea de
a elimina distorsiunile introduse de acţiunea diferenţelor culturale în testare. Ulterior, Cattel (1971)
şi Horn (1982, 1985) propun o variantă expandată a teoriei pe care o privesc ca un model ierarhic cu
cele două forme de inteligenţă, fluidă şi cristalizată, situate la punctul de pornire a ierarhiei
respective. Ei discută astfel despre o serie de subcomponente de identificare a inteligenţei şi care
includ organizarea vizuală, viteza perceptivă, organizarea auditivă etc.
Cei mai mulţi cercetători ai inteligenţei au studiat-o prin metoda clasică prin construirea
unui test şi corelarea performanţelor realizate cu notele şcolare sau alţi indici de performanţă
intelectuală ori performanţele la alte teste care pretind că măsoară inteligenţa. Foarte puţini
psihologi au avut ideea să investigheze inteligenţa plecând de la proprietăţile creierului însuşi.
Comportamentul inteligent solicită din partea creierului să fie bine organizat şi să se realizeze o
bună sincronizare a activităţii electrice între celulele cerebrale. Neuronii trebuie să transmită
impulsuri electrochimice calibrate precis, specifice senzaţiilor, percepţiilor, proceselor superioare de
gândire care au loc etc. Activitatea electrică colectivă a celulelor cerebrale poate fi măsurată cu
ajutorul electrozilor plasaţi pe scalp. Înregistrarea activităţii electrice a creierului este foarte
complexă, dar s-a putut demonstra o predicţie a unor răspunsuri la anumiţi stimuli. De exemplu,
după proiectarea unei lumini de blitz în ochii unui subiect, se va observa un patern al undelor
cerebrale, care poate fi măsurat şi înregistrat. O medie a potenţialului evocat (MPE) se poate calcula
pentru fiecare individ de la câteva mii de înregistrări. Se poate deci obţine un patern precis şi
totodată specific pentru diferite tipuri de reacţii la diferiţi stimuli.
Ertl şi Schafer (1969) au fost printre primii care au studiat corelaţia dintre inteligenţă şi
undele cerebrale. Ei au descoperit o relaţie semnificativă între forma biocurenţilor cerebrali şi IQ.
Ulterior, s-a constatat că lungimea zig-zag-ului undei MPE corelează semnificativ cu scorurile IQ
(r=.77). Iată deci cum o măsurare biologică poate fi un excelent predictor al nivelului inteligenţei
măsurate prin IQ. Desigur, au apărut şi critici la adresa acestei practici susţinându-se că studiile
corelaţionale în acest caz nu sunt suficiente; este necesară o orientare teoretică mai explicită care să
permită legarea inteligenţei ca trăsătură psihologică de procesarea informaţiei la nivel neural.
Aceste experimente sunt însă promiţătoare şi poate vor deschide noi orizonturi în descifrarea
mecanismelor acţiunilor inteligente.
R. J. Sternberg (1985; 1986) a propus o structură diferită a inteligenţei. Teoria sa subliniază
că activităţile mentale pot fi sparte în componente şi că diferite sorturi ale acestora pot fi utilizate
pentru ca să achiziţionăm informaţii îndeplinind sarcini mintale specifice, planificând, monitorizând
şi evaluând procesele mintale generale. Teoria sugerează că adaptarea la mediu este o măsură critică
a inteligenţei, un aspect subliniat, de altfel, de mulţi predecesori. R.J. Sternberg îşi denumeşte teoria
"triarhică" deoarece ea se ocupă de trei faţete ale inteligenţei: inteligenţa componenţială (cum este
generat comportamentul inteligent; se referă la procesele cognitive fundamentale implicate în
achiziţionarea de cunoştinţe şi în performanţă); inteligenţa experenţială (când un anumit
comportament este inteligent); inteligenţa contextuală (care comportament este inteligent, în ce
context).
Teoriile cognitive despre inteligenţă, cum este şi aceasta a lui R.J. Sternberg, au un impact mare
asupra proiectării testelor de inteligenţă şi a testării ei. Ele pot altera căile în care proiectăm,
interpretăm şi utilizăm testele care măsoară inteligenţa generală.
Coeficientul de inteligenţă
Termenul de "coeficient de inteligenţă" (William Stern a introdus acest termen în anul 1914) pe
care îl găsim prescurtat în lucrările de specialitate cu iniţialele IQ, QI sau CI, a fost introdus pentru
prima dată de L.M. Terman, în anul 1916, cu ocazia adaptării americane a Scalei Binet-Simon
difuzată sub denumirea de Stanford-Binet Intelligence Test. Formula de calcul a IQ-ului este
următoarea:
IQ = (VM/VC) x 100
unde:
IQ = coeficientul de inteligenţă
VM = vârsta mentală
VC = vârsta cronologică
În concluzie, abordarea factorială a autorilor de mai sus meționați, reprezintă teorii cu o
mare valoare semnificativă în ceea ce privește definirea abilităților importante pe care un individ le
deține și modul în care ele pot fi evaluate.
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA, IAȘI
FACULTATEA: PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
SPECIALIZARE: PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
AN DE STUDIU: II
MATERIE: PSIHODIAGNOSTIC

STRUCTURA
FACTORIALĂ A
ABILITĂȚILOR
MENTALE

Studentă:
Ecaterina Florina Lupu
 Bibliografie:
1. David, D., 2003, Diagnostic și evaluare clinică, Editura ASCR, Cluj Napoca, p. 3, 12;

2. Minulescu, M., 2001, Bazele psihodiagnosticului, Editura Universităţii Titu Maiorescu,

București, p. 32-34;

3. Minulescu, M., 2007, Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate, Editura

Fundaţiei Romania de Maine, București, p 156-159;

4. Roşca, M. 1975, Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,

p.42);

5. Psihologie- manual pentru clasa a X-a / Adrian Neculau (coord.), Luminiţa Iacob, Dorina
Sălăvăstru, ... - Iaşi: Polirom, 2006

6. http://www.institute4learning.com/multiple_intelligences.php

7. https://ro.scribd.com/doc/22853628/Psihodiagnoza-1-Suport-de-Curs

E-mail: ecaterinaflorina_lupu@yahoo.com