UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR.

OBIECTUL CRIMONOLOGIEI
1.1Obiectul criminologiei - subiect de controverse teoretice
Problema obiectului cercetării criminologice presupune a stabili ce anume interesează
cercetarea criminologică. În acest sens, un prim indiciu îl reprezintă etimologia noţiunii
de criminologie, alcătuită din două cuvinte de origine greacă, respectiv: crimen (cu
sensul său originar de acuzaţie sau de infracţiune) şi logos (la origine discurs, raţiune, iar
ulterior ştiinţă).
Pornind de la sensul etimologic prezentat, se poate formula chiar o definiţie prealabilă,
în care criminologia ar reprezenta discursul cu privire la crimă sau ştiinţa crimei, o
definiţie care este în mod evident incompletă.
Un al doilea indiciu este furnizat de existenţa unor preocupări practice legate de
combaterea fenomenului criminal ori limitarea acestuia. Putem spune, prin urmare, că
interesul cercetării criminologice poartă şi asupra acestor preocupări de ordin practic
desemnate în literatura de specialitate ca pactici anti-criminale.
Evoluţia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase controverse teoretice care
au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de exploatare
a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii
fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea
şi combaterea acestuia.
Un viu interes a stârnit afirmaţia făcută în cel de-al doilea congres de criminologie de la
Paris din anul 1950, de sociologul american Thorsten Sellin în cadrul Raportului general
cu privire la "Aspecte sociologice ale criminalitaţii", care susţinea ideea potrivit căreia,
criminologia este "o regină fără regat". În acelaşi timp au fost însă şi voci mult mai
optimiste care au susţinut o altă opinie, conform căreia, criminologia este ştiinţa care se
află deasupra tuturor, fiind o super ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină însă a crede că obiectul de studiu al criminologiei îl costituie
fapta penala ( infracţiunea, crima şi delictul). Alţi autori, ca de exemplu E.H.Sutherland
susţin că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infracţiunea ca fenomen social
incluzând în concept nu numai faptele penale ci şi pe cele care privesc încălcări ale legii
de natură civilă sau administrativă. În alte opinii criminologia a fost considerată ca o
anexă a dreptului penal.
Dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect utilizarea
unor modele etiologice, sisteme de referinţă şi tehnici de cercetare proprii acestor
ştiinţe, rezultatul obţinut fiind fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în
diverse laturi şi aspecte ale fenomenului infracţional cât şi o anumită lipsă de unitate
între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.
Datorită faptului că la început cercetarea criminologică a fost iniţiată de antropologi,
aceştia au preferat studiul infractorului.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al infracţiunii a constituit ulterior o
constantă a poziţiilor teoretice care considera personalitatea individului drept cauză

1
exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor anti-sociale. În consecinţă, infractorul,
criminalul sau deviantul erau plasaţi în zona centrală a obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta anti-socială constituie obiectul criminologiei sunt specifice
acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei
sociale. În cadrul acestei orientări, spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin înţelege
prin crimă, orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea
fac sau nu obiectul unor reglementări juridice iar criminologul german Hans Goppiniger
susţine că infracţiunea, ca obiect al criminologiei trebuie considerată atât ca fenomen
juridic cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.
Criminalitatea ca fenomen social a constituit iniţial obiectul preocupărilor de ordin
statistic, ulterior această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice între care
teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale sau ale conflictului de cultură, într-o
măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă
socială, astfel încât din această perspectivă criminologia se confundă cu sociologia
devianţei
La rândul său, criminologul francez Jean Pinatel structurează obiectul de studiu al
criminologiei pe trei planuri:
- cel al crimei care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului care studiază caracteristicele infractorilor şi factorii care au influenţat
formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii care studiază ansambul de acte criminale care se produc într-un
anumit teritoriu într-o perioadă determinată.

Reprezentanţii noilor curente teoretice apreciază negativ o anumită stare de dependenţă

faţă de dreptul penal în care criminologia tradiţională s-ar fi complăcut, împrumutând
obiectul său de cercetare, încercându-se în acest sens o redefinire a principalelor concepte
dintr-o perspectivă interacţionistă ce urmăreşte să releve:

- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea echitări;

- reacţia socială faţă de acestea.
Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel caracterul
axiomatic devenind ipoteze supuse verificării. În această viziune obiectul criminologiei ar
include structurile de putere care impun normele legale precum şi mecanismele formale
şi informale prin care o persoană este etichetată ca infractor.
Controversele care au existat între criminologi pe tema obiectului criminologiei nu au
dus la o ruptură epistemologică între vechea şi noua criminologie, ci mai degrabă la o
oarecare lărgire a orizontului de cercetare criminologică având astăzi două puncte de
focalizare, frecvent unite şi care îşi păstrează unitatea, respectiv trecerea la act şi reacţia
socială.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei a fost
făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin Sutherland,
considerat părintele criminologiei americane, care după ce defineşte criminologia ca
fiind totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice) referitoare la criminalitate ca fenomen social,

2
afirma că aceasta studiază "procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale
reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile".
În concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea, infractorul,
victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.
Se impune o precizare, noţiunea de crimă folosită în studiile de criminologie are o
accepţiune mai largă şi ea se referă la infractiune în general şi nu la noţiunea de crimă
folosită în limbajul penal văzută ca infracţiune contra vieţii.

1.1.1Criminalitatea ca fenomen social

Ca orice fenomen social criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii
proprii dinstincte calitativ de cele ale elementelor componente. Modelul nostru de
analiză evită considerarea criminalităţii ca totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un
anumit teritoriu, într-o perioadă determinată, poziţie care sublinează doar latura
cantitativă a fenomenului studiat Analiza noastră face o distincţie între criminalitatea
reală, aparentă şi
legală. Astfel, criminalitatea reală este un concept cantitativ ce presupune totalitatea
faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată,
indiferent dacă sunt sau nu cunoscute.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor aduse la
cunoştinţa puterii publice şi înregistrate ca atare. În acest sens în foarte multe cazuri nu
intervin condamnări cu toate că intervenţia infracţiunii este incontestabilă, unul dintre
motive putându-l constitui faptul că între 50 şi 60% din infracţiunile săvârşite, autorii nu
sunt identificaţi.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au
pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care din
diferite motive rămân necunoscute.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea
ştiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adecvate ale acestui fenomen.

1.1.2. Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional având
identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de crimă nu sunt riguros
exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe cea de infracţiune, cuprinde în plus
şi alte fapte cărora este posibil să le lipseasca unul dintre cele trei elemente definitorii
ale infracţiunii, aşa cum este reglementată în art. 17 din C. pen. (fapta ce reprezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală). În aceste condiţii, vom
spune că în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul infracţional al proceselor
dinamice cu impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi

3
adducecontribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării juridice la realizarea unei
mai bune concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

1.1.3.Infractorul
În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman, săvârşirea oricărei
infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca o persoană care, cu
vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om să încalce
legea.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-antropologic
care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea penală este
considerată ca un eşec al procesului de socializare.

1.1.4. Victima infracţiunii

Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unor relaţii complexe
dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în producerea actului infracţional
contribuţia victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a savantului Hans
von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care se înţelege
rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente criminale, el concluzionând că
direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea actului infracţional.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor
este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu
violenţă este mai mare la barbaţi decât la femei; cei care ucid de regulă sunt cu 5-10 ani
mai tineri decât victimele lor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 ani
iar la bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime
având antecedente penale.

1.1.5.Reacţia socială împotriva criminalităţii

Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin măsurile propuse să ducă
la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună îndeplinire a actului
de justiţie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în
conformitate cu normele internaţionale privind drepturile omului. Deasemenea poate
oferi soluţii viabile de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de
calificare a lor în diferite profesii în timpul executării pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte
domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului
infracţional şi la tendinţele sale evolutive.

4
1.1.6.Practica anti-criminală - al doilea obiect al cercetării criminologice
În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la caracterul
criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.
În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă fundamentală,
teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la
cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există perspective
terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu
ceea ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi practică este însă
singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura particulară a obiectului său,
fenomenul criminal înţeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l
îndigui şi a-l refula. Acest dublu caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă
atrage dublarea obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul
“originar” respectiv, fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică
criminală.
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în literatură
formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi
tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii,
reacţia socială contra crimei.
În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:
a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau indirect la
combaterea fenomenul criminal;
b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea şi prevenirea
criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).

Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii
principale de luptă contra criminalităţii:
1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;
2. domeniul tratamentului delicvenţilor;
3. domeniul prevenirii criminalităţii.

Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului

criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile din punct de vedere
social.
În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală putem afirma
ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră crima văzută ca
fenomen individual, incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima
ca fenomen colectiv, respectiv, criminalitatea.

5
1.2. Scopul criminologiei

În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general fundamentarea unei
politici penale eficiente care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.
Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin
modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale
iar dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care determină producerea
criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infracţiunilor particulare cu specific
criminologic ce l-au determinat pe individ să comită infracţiunea.

6
 UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 2

Cuprins
DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI
Pe parcursul dezvoltării criminologiei ca ştiinţă au fost formulate diferite
definiţii, una dintre primele cunoscute aparţinând sociologului francez
E.Durkhein care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei: “constatam
existenţa unui anumit număr de acte ce prezintă toate acel caracter exterior
care le face, odată comise, să determine din partea societăţii o reacţie
particulară pe care o numim pedeapsă. Facem din aceste acte o grupă “sui
generis” căreia îi impunem o rubrică comună: numim crimă orice act
pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale,
criminologia.”(E. Durkeim, “Les regles de la methode sociologique”, Ed.
P.U.F, 1965, p.33)
E.Ferri defineşte criminologia, ştiinţa unică şi complexă, ca fiind “studiul
ştiinţific şi experimental al delicventului şi prin urmare, al mijloacelor
preventive şi represive care pot apăra societatea.”(E. FERRI,
În literatura noastră de specialitate s-a considerat că, “criminologia
reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă: pe de o
parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a
acestuia iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anticriminale în scopul
optimizării acesteia,” definiţie ce porneşte de la ideea că cercetarea
criminologică are un dublu obiect, respectiv, fenomenul criminal şi practica
anticriminală.
Din documentele prezentate celui de-al optulea congres ONU pentru
prevenirea infractiunilor şi tratamentul delicvenţilor, desfăşurat în 1990 la
Havana s-a desprins şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta
este o ştiinţă care analizează cauzele infracţiunilor, factorii care influenţează
comiterea acestora, elaborând politici în materie de prevenire în justiţie
penală în cadrul planificării sociale de ansamblu.
Totodată se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se
urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii
eficiente, corespunzătoare realităţilor şi nevoilor speciale aflate în continuă
evoluţie.

7
În concluzie definim criminología ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul
social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.

CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

2.1.Dreptul penal şi criminologia
Aşa cum s-a putut observa deja criminologia porneşte de la unele concepte
din dreptul penal aşa cum acestea sunt prevăzute în lege ori explicate în
doctrină pentru a construi ulterior noţiunile propri, pe de altă parte
rezultatele cercetării criminologice declanşează uneori modificări în
doctrină şi în legislaţia penală.
Diferenţa esenţială dintre criminologie şi dreptul penal ca ştiinţa constă în
aceea că în timp ce prima este o ştiinţă empirică, o ştiinţă a fenomenologiei
penale, ce utilizează cu prioritate raţionamentele inductive, cea de-a doua
este o ştiinţă normativă ce operează cu metoda deducţiei.
Altfel spus, în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei
penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce trebuiesc
apărate, criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum
şi modalităţile prin care acest fenomen poate fi prevenit.
O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi dreptul
penal aparţine lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor două ştiinţe
după următoarele criterii:
2.1.1. al modalităţii de abordare a obiectului de cercetare: analiza
fenomenului infracţional se realizează în momente şi etape diferite. Astfel
etapa formării concepţiilor antisociale ale individului, naşterea situaţilor
conflictuale, motivarea comiterii actului şi condiţiile ce favorizează
comiterea acestuia aparţin criminologiei în timp ce manifestarea obiectivă a
actului infracţional intră sub imperiul dreptului penal.
2.1.2. al scopului imediat: criminologia urmăreşte identificarea, studierea şi
explicarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea
infracţiunilor pe când dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale de acest fenomen
2.1.3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate de
criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale pe
când dreptul penal urmăreşte cu precădere perfecţionarea sistemului
sancţionator.

8
2.2.Criminologia şi politica penală
Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice
de care dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează
doctrinele preventive şi represive care urmează a fi puse în practică. ¹
Criminologia contribuie în mod esenţial la particularizarea principiilor de
politică penală ale oricărui stat, ea având rolul instrumentului de
cunoaştere, analiză şi sinteză, apt să contribuie la cristalizarea celor mai
corecte puncte de vedere utilizabile în elaborarea şi adoptarea actului de
decizie în materie penală.
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind
mecanismul socio- juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează
întreaga activitate de prevenire şi combatere a criminalitaţii şi de
resocializare a infractorilor şi formulează prin principii metode şi măsuri în
vederea înfăptuirii eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii
criminalităţii.

2.3.Criminologia şi criminalistica
Criminalistica şi criminologia, ca ştiinţe, au în comun în obiectul lor de
cercetare ştiinţifică: infracţiunea, infractorul şi victima.
Considerată drept ştiinţa metodelor tehnice şi de investigare a faptelor
penale şi de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica
intervine după producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei
infractorului în timp ce sfera criminologiei este mult mai vastă, vizând
fenomenul infracţional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său
social şi al evoluţiei către starea periculoasă şi trecerea la act. În consecinţă
în timp ce criminalistica răspunde la întrebarea: “ cum s-a produs actul
infracţional”, criminologia răspunde la întrebarea: “de ce” s-a produs el.

2.4.Criminologia şi sociologia penală

Sociologia este o ştiinţă care studiază ansamblul fenomenelor şi realităţilor
sociale în dezvoltarea şi mişcarea lor.
Sociologia penală este într-o anumită măsură o criminologie specializată
care abordează, prin perspectiva sociologică proprie, un obiect de studiu
asemănător cu criminologia. Ea studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale
ale criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal
are vocaţia să intervină, problematica realităţilor sociale anterioare şi
contemporane procesului de elaborare, aplicare şi organizare a executării

9
sancţiunilor de drept penal, precum şi problematica conştiinţei populaţiei
cu privire la fenomenul criminalităţii şi la acţiunea de apărare împotriva
acestuia.
Criminologia rămâne o ştiinţă generală despre criminalitate, pe când
sociologia penală a evoluat către o criminologie sociologică care studiază
fenomenul criminalităţii într-o viziune sociologică.

10
 UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR.3

Cuprins
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ
3.1.Aspecte de ordin terminologic
Metodologia este teoria ştiinţifică despre căile sporirii eficacităţii
cunoaşterii umane.
Metoda a fost definită de Albert Brimo ca fiind ordinea ce se pune în
învăţarea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţiile acelei ştiinţe.
Metoda constituie astfel o modalitate prin care cunoaşterea spontană,
empirică se va transforma în cunoaştere critică, gândirea devenind un
instrument de cercetare.
Modul practic procedural în care se utilizează o metodă sau alta de
cercetare se numeste tehnică, ea fiind deci o metodă în acţiune. Aceasta
explică de ce în multe cazuri aceeaşi denumire este folosită atât cu privire la
metodă cât şi pentru a desemna tehnica de realizare a acesteia.
Complexitatea fenomenului infracţional determină în mod necesar o
abordare interdisciplinară, fiind necesare investigaţii cu caracter sociologic,
psihologic, psihiatric, biologic, antropologic şi nu în ultimul rând juridic.
Dacă există metode comune pe ansamblul ştiinţelor sociale, nimeni nu
poate nega că fiecare ştiinţă specială utilizează în mod ştiinţific aceste
metode conform propriului său obiect.
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă
cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional,
urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent care să permită
îndeplinirea scopurilor acestei ştiinţe.
3.2.Metodele cercetării criminologice
Aşa cum aratam, criminologia utilizează o serie de metode de lucru care prin
adecvarea la obiectul de studiu, îi permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice
urmărite. Unele din aceste metode (denumite general particulare) au un grad
mai mare de generalitate, fiind utilizate de o serie întreagă de ştiinţe, iar
altele sunt proprii numai unor elemente sau ale unei ştiinţe.
Din prima categorie de maximă generalitate fac parte: metoda observării,
metoda experimentală şi metoda istorică.

11
Din cea de-a doua categorie fac parte metodele cu un grad mai redus de
generalitate la care apelează numai anumite discipline aşa cum este metoda
clinică.
Pe plan criminologic, observarea, ipoteza, experimentul şi teoria îşi găsesc
expresia în metodele care pot fi calificate ca descriptive, explicative sau
predictive.
Criminologia apelează în egală măsură la metode apte să permită studierea
fenomenului în ansamblul său , dar şi la metode de cunoaştere a
personalităţii infractorului, la metode susceptibile să dezvăluie atât latura
cantitativă cât şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării.
Principalele metode de studiu în cercetarea cnminologică sunt: observaţia,
experimentul, metoda clinică, metoda tipologică, metoda comparativă şi
metoda de predicţie.
3.2.1 Observaţia
Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care
efectuează studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării
reprezentând una din principalele căi de cunoaştere a fenomenului
infracţional.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia
cunoştinţă cu ceea ce se petrece în jurul său, fiind limitată însă la sfera de
interese a individului, la grupul social din care face parte.
Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi compexă a fenomenului
observat, fiind cel mai adesea superficială şi inexactă reţinând aspectele
spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Observarea are un
caracter subiectiv prezentând mai mult punctul de vedere personal, ori
frământările şi interesele observatorului şi nu oferă date ştiinţifice utile
cazului observat.
Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a situaţiei,
scopul său fiind unul stabilit iar calitatea acesteia este direct subordonată
nivelului de profesionalism al cercetătorului.
În criminologie observarea va avea ca obiect domeniul comportamentului
delicvent individual şi de grup, acţiunile în care şi prin care acesta se
manifestă, reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul
membrilor societăţii. Observaţia se realizează prin următoarele mijloace:
- Prin perceperea directă a crimei;
- Prin constatarea crimei;

12
- Prin studiul mijloacelor prin care a fost comisă crima;
- Prin studiul produsului crimei;
- Prin studiul dosarului, cauzei;
- Prin studiul declaraţiilor făptuitorilor.

De regulă întâlnim următoarele tipuri de observaţie:

- directă sau indirectă, în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea;
- globală sau parţială în funcţie de observarea întregului fenomen criminal
sau a unei tematici;
- observarea externă sau internă realizată în raport cu poziţia observatorului
faţă de sistemul studiat;

Alegerea tipurilor de observaţie este influenţată de natura şi scopul

cercetării, de condiţiile în care se desfăşoară şi de caracteristicile subiecţilor
observaţi.
3.2.3. Experimentul
Metoda experimentală constituie una din metodele cu grad înalt de
generalitate, aplicată în cele mai diferite domenii ale ştiinţei.
Experimentul ca metoda criminologică reprezintă o observare provocată în
condiţii alese de experimentator. Pe această cale se urmăreşte sesizarea
legăturilor de intercondiţionale între diferite fenomene, dar mai ales
descoperirea înlănţuirilor cauzale dintre acestea.
Particularităţile metodei experimentale sunt: provocarea şi repetarea
fenomenului studiat prin intervenţie activă a cercetătorului.
Realizarea experimentului presupune alegerea unei probleme de studiu şi
elaborarea unor ipoteze a căror adevăr sau falsitate vor fi dovedite sau
infirmate în cursul cercetării ştiinţifice. De cele mai multe ori prin această
metodă se doreşte să se determine legăturile ce unesc două variabile, să se
compare efectele produse de doi factori pentru a identifica o cauză, să se
stabilească efectul în funcţie de cauză.
Regulile de ordin general ce trebuie respectate pentru a obţine rezultate pe
plan ştiinţific sunt:
- abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
- elaborarea ipotezelor de lucru;
- crearea unor grupuri de control asemănătoare grupului asupra căruia se
acţionează experimental;

13
- asigurarea acţiunii unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi
timp;
- eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
- obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi
sinteza datelor obţinute.

M. Grawitz ( în " Methodes des sciences sociales " Paris, Ed. Dalloz, 1973,
p.382) propune următoarea schemă de desfăşurare a experimentului: în
scopul de a se aprecia acţiunea unui anumit factor ( variabilă
independentă ) asupra altor factori ( variabile dependente ) este necesară în
compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus influenţei
factorului pe care ne propunem să-1 studiem. De aici, necesitatea de a
constitui două grupuri cât mai asemănătoare, grupul experimental A şi un
grup de control C. Variabila X, a cărei influenţă urmează a fi măsurată, va
acţiona asupra grupului A. În cazul în care ipoteza este corectă, în grupul A
va aparea fenomenul Z, generat de variabila X. În grupul de control, acest
fenomen nu se va produce.
Tipuri de experiment:
a) în funcţie de locul de desfăşurare:
- experiment de laborator care presupune provocarea în mod artificial a
unei situaţii asemănătoare celei reale
- experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii
naturale ca fiind experimentală

b) în funcţie de natura variabilei independente distingem: experiment

provocat sau invocat, în primul caz variabila independentă fiind introdusă
de autorul experimentului, în cel de-al doilea caz aceasta nefiind influenţată
de autor, ea făcând parte din condiţiile preexistente, experimentatorul
limitându-se la notarea influenţei acestuia asupra fenomenului.
c) în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există
tipul de experiment "înainte " şi tipul după ", ele presupunând abordarea
fenomenului atât înainte de introducerea variabilelor cât şi ulterior.
Sub aspect etic este de neconceput provocarea unor comportamente
infracţionale, criminologul limitându-se numai la studierea acelor
comportamente ce au fost determinate de anumiţi factori criminogeni.
3.2.4. Metoda clinică

14
Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei exploatări a
infractorului în general şi mai puţin a unui infractor individualizat,
procedând la fragmentarea personalităţii acestuia în elemente singulare,
izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control. Din acest
motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o
abordare a personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui
diagnostic şi prescrierea unui tratament. Această metodă nu operează cu
variabile ci se bazează pe anamneza ( istoria cazului sau studiul de caz ).
Această metodă este frecvent utilizată în condiţiile în care reprezintă calea
din care se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii
infractorului.
În practică metoda clinică se realizează printr-un complex de tehnici de
investigare cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele
psihologice, interviul clinic apofundat etc. Pe baza acestor tehnici se poate
ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii infractorului care vor
permite formularea unui diagnostic, în baza căruia criminologul va evalua
conduita viitoare a subiectului şi va formula un prognostic social. În baza
diagnosticului şi a prognosticului se va elabora un program adecvat de
tratament, văzut ca mod de a actiona faţă de un delicvent sau, într-o
accepţiune mai largă ca o acţiune individuală desfăşurată faţă de un
delicvent în vederea modelării personalităţii acestuia.
3.2.5. Metoda tipologică
Este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi a servit la:

- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;

- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,
pasional,violent, escroc etc.)
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţşată de partizanii tendinţei bioantropologice
în criminologie, preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional
de infractor. Este prezentă, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi
în cea de orientare psihologico-psihiatrică.
La baza acestei metode stă noţiunea de "tip* care reprezintă o combinaţie
de trăsături caracteristice pentru fenomentul studiat. O grupare de tipuri
între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice ale fenomentului
studiat constituie o tipologie. Orice tipologie, realizează o selecţie, oprindu-

15
se asupra acelor trăsături care prezintă o asemenea importanţă pentru
descrierea fenomenului, încât permite eliminarea tuturor celorlalte
elemente ca fiind de ordin secundar.
Nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un "tip" ci numai aceea care este
concomitent pregnantă, consistentă şi semnificativă (P. POPESCU NEVEANU
- Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Albatros 1978, pag. 736).
Spre deosebire de clasificare, care distinge grupurile la care indivizii aparţin
în exclusivitate, metoda tipologică conduce la formarea de imagini "ideale",
de referinţă la care raportăm indivizii concreţi, aceştia putând aparţine
simultan mai multor categorii tipologice, existând astfel tipuri intermediare
şi mixte.
Cezare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii
specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de
criminal înăscut, prin reţinerea anumitor trăsături, socotite stigmate ale
crimei. Ulterior, Lombroso, a realizat o tipologie mai diferenţiată, descriind
şi alte tipuri de criminali: pasional, bolnav mintal, epileptic.
Criminologul austriac Seeling reţine 8 tipuri de criminali:
- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala
lor sursa de venit provenind din infracţiune;
- criminalii contra roprietatii;
- criminalii agresivi;
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Până în prezent, nu s-a putut stabili în urma cercetărilor întreprinse pe baza
acestei metodologii, există corelaţii semnificative între o anumită tipologie
de descriere a criminalilor sau între o anumită tipologie de delicvenţă şi
diferitele metode de tratament penal aplicat celor care au comis infracţiuni.
Din aceste considerente, la cel de-al VII-lea Congres Internaţional de
Criminologie desfăşurat la Belgrad în 1973, s-au ridicat obiecţii cu privire la
valoarea acestei metode, atrăgându-se atenţia asupra pericolului pe care îl
reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse pe această
bază.
3.2.6. Metoda comparativă

16
Prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare
în ştiinţele sociale. Aceasta este utilizată deseori ca metodă singulară de
cercetare, însă ea poate fi folosită în paralel sau asociată cu alte metode în
aproape toate etapele pe care le parcurge cercetarea criminologică, de la
identificarea cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitatea, şi până la
elaborarea unor măsuri de natură a contribui la stoparea fenomenului.
Procedeele mai des utilizate pentru comparare sunt:
- procedeul concordanţei - presupune identificarea elementelor comune
din cadrul obiectului de cercetare;
- procedeul diferenţelor - face referire la condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească un fenomen pentru a se produce, iar dacă una din ele
lipseşte, fenomenul nu se mai realizează, condiţia respectivă constituind
cauza acestuia ;

- procedeul variaţiilor concomitente - când un fenomen este precedat de

un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente, care variază în acelaşi
fel cu fenomenul care se succede, constituie cauza producerii fenomenului
care ne interesează.
Aceste procedee nu apar niciodata izolate, iar concluziile desprinse din
studiile făcute,constituie momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate strâns
între ele.
Specialiştii apreciază însă că metoda comparativă suferă de o oarecare lipsă
de rigoare, criteriile elementare ce interesează a fi comparate, nefiind
întotdeauna precis determinate si ca atare, se recomandă ca rezultatele
obţinute prin această metodă, să fie aprofundate şi completate şi cu
concluziile altor metode de cercetare.
3.2.7. Metode de predicţie
Metodele crimonologice de predicţie se bazează pe un principiu comun, şi
anume izolarea unui anumit număr de factori care fac probabilă apariţia
conduitei delicvente. Alegerea acestor factori depinde de opinia
cercetătorului cu privire la originea actului infracţional.
Metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:
a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional
pe o perioadă de timp dată ;
b) evaluarea probabilităţilor de delicvenţă. La acest obiectiv, cercetările s-au
grupat pe două categorii. O prima grupă de cercetări are ca scop să
evalueze probabilitatea de delicvenţă, să prevadă semnele unei delicvenţe

17
viitoare la o vârstă fragedă. Celalalte cercetări urmăresc să evalueze
probabilitatea recidivei, să prevadă comportamentul viitor al persoanelor
care au deja o conduită delicventă.
Şcoala criminologică germană (reprezentată de SCHIEDT, MEYWERK,
SCHWAAB, GEREKE şi FREY) a alcătuit o schemă de pronostic în cadrul
căruia se disting într-o primă etapă alegerea a 15 factori diferiţi a căror
prezenţă va fi verificată în cazurile de recidivă ale grupului studiat, iar în
a doua etapă, se calculează în rapor de fiecare membru studiat, câţi
factori din cei 15 se întâlnesc şi care este proporţia de recidivişti.

3.3. Tehnici de cercetare criminologică

Cercetătorii din domeniul criminologiei sunt unanimi în a recunoaşte că
principalele tehnici de cercetare în domeniu sunt: chestionarul, interviul,
tehnica documentară şi tehnicile seeundare.
3.3.1. Chestionarul
Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să
stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara
datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se
bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra neagră a
criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea
post-condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială
faţă de faptele antisociale, etc.
Tipuri de chestionar:
A) după natura informaţiei cerute
a) chestionarul de date factuale - cuprinde întrebări ce se referă la date,
evenimente, împrejurări de natură obiectivă, prin care se urmăreşte
identificarea persoanelor chemate să răspundă la întrebări sau
determinarea nivelului de cunoaştere a acestora
b) chestionarul de opinie - vizează investigarea unor factori de natura
subiectivă având un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de
lege.

B) în raport cu momentul codificării informaţiei, întrebările cuprinse în

chestionar,pot îmbrăca forma precodificată (închisă), postcodificată
(deschisă) şi mixtă
a) întrebările precodificate - limitează opţiunea subiectului la una din
variantele de răspuns fixate în chestionar (DA, NU, NU ŞTIU).

18
b) întrebările postcodificate - lasă subiectului libertatea de a-şi formula
răspunsul atât în privinţa conţinutului cât şi a formei de exprimare

c) întrebările mixte - sunt situate la îmbinarea celorlalte două tipuri

menţionate anterior.
În acest sens, GEORGE GALLUP propune " Planul în cinci dimensiuni de
alcătuire a chestionarelor" după cum urmează:
- întrebări puse în scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă
s-a gândit la ea.

- întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra

problemei - întrebări închise care urmăresc obţinerea de răspunsuri la acele
aspecte specifice
ale problemei investigate
- întrebări ce urmăresc să descifreze motivarea opiniilor întrebări care
urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor.

Alcătuirea chestionarului ridică probleme privind forma de prezentare,

dimensiunile, formularea întrebărilor, ordinea de prezentare a acestora, de
toate acestea depinzând foarte mult succesul investigaţiei. În acest sens,
forma de prezentare trebuie să fie atrăgătoare, eficientă şi comodă de
mânuit, în privinţa dimensiunilor trebuie să fie echilibrat, în raport cu
tematica abordata şi specificul eşantionului investigat; întrebările trebuie să
exprime cât mai exact obiectivele cercetării, nu trebuie să influenţeze
răspunsurile subiectului (iar varianta de răspuns corectă nu trebuie pusă
nici prima, nici ultima) limbajul trebuie să fie simplu şi precis. La stabilirea
ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că întrebările nu constituie
elemente izolate, ci se află într-un raport de condiţionare reciprocă.
3.3.2. Interviul
Este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi
anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite
date cu privire la o anumită temă. El se deosebeşte de chestionar care este
o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii
globale a fenomenului. Specific pentru interviu este că, realizându-se prin
întrebări şi răspunsuri, permite accesul la identificarea acelui mod în care
fapta şi criminalul sunt fixaţi în conştiinşa publică, în cunoştinţele şi opiniile
acestora.

19
Tipuri de interviu.
A) în funcţie de gradul de formalism al interviului:
a) interviul formal - se caracterizează prin faptul că întrebările,
numărul,ordinea,şi formularea lor sunt prestabilite
b) interviul neformal sau flexibil - nu are la bază un chestionar cu întrebări
prestabilite, ele se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată
operatorului de anchetă în dirijarea cursului interviului.
c) interviul conversaţie sau cazual - se desfăşoară ca o convorbire, un
schimb de păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai
concretă şi mai clar precizată pentru intervievat. Rolul operatorului este
activ.
d) interviul ghidat sau concentric - se apropie de interviul formal, dar fără a
avea rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul
unei
teme anume si sunt sistematizate de către operator, într-o lista de control
sau un ghid de interviu
B) în raport de modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele,
unii autori (M. GRAWITZ) fac deosebire între interviul direct şi interviul
indirect:
a) interviul direct - se bazează pe modalitatea directă de punere a
întrebărilor şi de interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul
reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.
b) interviul indirect - utilizează o cale ocolita de culegere a datelor.
Întrebările puse urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat
pe o cale indirectă, ocolită.

C) un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic, utilizat cu

precădere în psihiatrie şi folosit în special de criminologia clinică, prin
intermediul acestuia fiind analizată personalitatea infractorului.
3.3.3. Tehnica documentară
Este o tehnică specială de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în
documente, fiind considerată observaţie indirectă, deoarece operează prin
intermediul lecturii documentelor şi nu prin contactul direct cu realitatea.
Tipurile de documente utilizate sunt:
a) statisticile oficiale, care conţin date ce se referă la criminalitatea aparentă
(delicte descoperite) ori legală (delicte pedepsite), scăpând însă
criminalitatea reală

20
b) dosarele privind cauzele penale conţin date cu privire la împrejurările
comiterii faptei, scopul şi mobilul infracţiunii, la trăsăturile de personalitate
ale infractorilor.
c) reacţia socială evidenţiată de mijloacele de informare în masă.

3.3.4. Tehnicile secundare

Cercetările criminologice care îşi propun să dezvăluie trăsăturile psihologice
ale infractorului, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în etiologia
criminalităţii, necesită tehnici de cercetare mai complexe. Aceste tehnici sunt
denumite secundare deoarece se folosesc alături de una sau mai multe
tehnici fundamentale.
Trăsăturile psihologice ale infractorului sunt reliefate în special prin
examenul psihologic al acestuia, care se realizează de regulă, cu ajutorul
testelor.
Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toţi
subiecţii examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului, ori notării
numerice a reuşitei.
Testele de eficienţă, studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei, în
această categorie situându-se testele de inteligenţă.
Testele de personalitate au drept scop dezvăluirea acelor trăsături ale
individului ce îl determină să reacţioneze într-o anumită manieră într-un caz
dat. Testele de personalitate sunt utilizate în cercetările criminologice
experimentale, prin care se urmăreşte explorarea personalităţii infractorului,
dezvăluirea acelor factori care ar putea diferenţia pe plan psihologic,
infractorul de noninfractor, pentru ca ulterior să se poată concluziona asupra
unei eventuale corelaţii între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate.

21
 UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR.4

Cuprins
MARILE CURENTE ÎN CRIMONOLOGIE
4.1. Orientarea biologică
În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este
denumită) sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă
hotărâtoare în geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei
orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.
4.1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist
Lombroso este considerat drept creatorul criminologiei antropologice.
Premisele apariţiei operei lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în
general. Ca surse directe de inspiraţie se citează de obicei: "Tratatul de
fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul 1640, unde se subliniază
existenţa unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia acestuia;
studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al
lui Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ
numeroasă de evrei, a studiat medicina la facultăţile din Padova, Viena
devenind specialist în psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic
militar, cu ocazia căreia a efectuat şi numeroase studii antropometrice. După
5 ani i se încredinţează catedra de psihiatrie la Universitatea din Padova
devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de alienaţi.
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din
Torino, publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente "
("Omul criminal "). Pe lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a
mai publicat numeroase alte studii şi lucrări importante, cum ar fi:
"Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o contribuţie

22
substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea
criminologiei ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi "
dându-i un corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă
nedescoperite". Atât J.Pinatel cât şi H.Mannheim subliniază în
''Comparative Criminology" că originea teoriei lui Lambroso se găseşte atât
în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de frenologie ale
medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului degenerescenţei
speciei a lui Charles Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri
accentuate (foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie,
trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire a dat
naştere ipotezei atavismului, adică oprirea în dezvoltare pe lanţul
filogenetic.
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături
craniene ce se regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele
stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii
şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a
deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor, aspecte redate în opera "
L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă constatare
interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de
lipsă a durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist incluzând
degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică,
constituţională şi psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de
natură atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat
de discipolul lui Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice
înclinaţii criminogene care nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a
mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în mod necesar săvârşirea de
infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de
criminalul înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă.
Studiile de psihiatrie efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între
criminalul înnăscut şi criminalul alienat, apărând astfel o categorie
intermediară aceea de nebunul moral

23
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o
anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o
patologie epileptică.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea
gândirii criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a
celei de răspundere morală, ca temei al represiunii.
4.1.2. Teoriile eredităţii
Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au măsurat
gradul de asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Charles
Goring face analiza elementului criminal ajungând la concluzia că crima
este moştenită în acelaşi mod în care sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi
de personalitate. Astfel Goring a introdus o nouă ipoteză care înlocuieşte
temporar ipoteza atavismului evoluţionist.
Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu sunt
cele care favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale
ereditară, devenea o crimă. În consecinta, oamenilor care întruneau
anumite caracteristici specifice criminalilor, Goring le propunea interzicerea
reproducerii.
Acestă teorie a atras asupra sa numeroase critici datorită importanţei
exagerate acordate evaluării factorilor ereditari. Cu toate astea nu trebuie
subestimată importanţa muncii lui Goring deoarece el a fost primul care a
sesizat că crima ar putea fi rezultatul conexiunii între factorii de mediu şi
ereditate, viziune susţinută şi azi de mulţi criminologi. De fapt Goring a
susţinut că nu a refuzat influenţa mediului în cauzarea crimei, dar că în
studiile sale nu a găsit nici o probă care să dovedească aceasta.
Alte cercetări care au la bază examinarea rolului eredităţii în etiologia
actului infracţional sunt următoarele:
- studiile de arbore genealogic efectuate de Richard Dugdale, Eastbrook,
Davenport şi Henry Goddard în SUA prin care au încercat să demonstreze că

faptele infractionale sunt mai numeroase în familiile cu antecedente penale

în privinţa eredităţii.
- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de psihanalistul
german Johanes Lange şi redate în opera intitulată "Crima ca destin" prin
care s-a încercat demonstrarea predispoziţiei eredităţii în comiterea
infracţiunilor.

24
- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton prin care
acesta încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare şi comportamentul
individuluisuntcorelate.Aceste cercetări însă nu au reuşit să dovedească
implicarea inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii, fapt ce a atras
asupra sa numeroase critici.
În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca posibilitatea de
a te purta violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel spus, că în timp ce
criminalii nu sunt născuţi infractori, predispoziţia de a te purta violent sau
de a comite crime o poţi avea încă de la naştere.
4.1.3. Teoriile biotipurilor criminale
Varianta modernă a antropologiei criminale a dat naştere curentului
biotipurilor criminale.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, E.Kretachmer în lucrarea
"Physique and character", a analizat relaţiile existente între diferite tipuri
biologice şi anormalitatea mentală şi a caracterului rezultând 3 tipuri
specifice:
a. astenic specific individului rece, nesociabil - trăsăturile specifice fiind:
umerii înguşti şi musculatura subdezvoltată. Acest tip este predispus
infracţiunilor contra proprietăţii.
b. atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar care
uneori poate deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind o
musculatură putenică, robust. Acest tip este predispus infracţiunilor
contra persoanei.
c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile specifice fiind:
scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este
predispus fraudelor, escrocheriilor.
O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul
displastic particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip
este predispus infracţiunilor sexuale.
O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon bazată
pe dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor
personalităţii în funcţie de dezvoltarea corporală.
4.1.4. Teoria biopsihologică şi inadaptarea socială
Fondatorul teoriei inadaptării sociale, criminologul suedez Olof Kinberg
susţinea în lucrarea sa "Basic problems of criminology" ca pentru a
descoperi cauzele fenomenului infracţional este necesar a se studia

25
personalitatea individului. Astfel trăsăturile specifice din punct de vedere
biopsihologic sunt cele ereditare normale sau cele ereditare patologice.
Plecând de la aceste trăsături, teoria lui Kinberg se împarte în două
variante:
a. varianta constituţională - în care factorii fundamentali ai constituţiei

biopsihologice sunt: capacitatea intelectuală, stabilitatea şi soliditatea

structurii psihologice.
Potrivit teoriei lui Kinberg, inadaptarea reprezintă incapacitatea individului
de a reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine. Astfel prin
depistarea trăsăturilor de natură constituţională s-ar permite recunoaşterea
predispoziţiilor individului de a comite fapte antisociale
b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe grave de
inteligenţă datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie traumatismelor
cerebrale sau a infecţiilor etc
4.1.5. Teoria constituţiei delicvente
Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât
elemente ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii,
în special în prima parte a ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai
multor elemente ce determină tendinţe criminologice dar care nu duc
neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează iniţierea comiterii
unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care
excitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl
deosebeşte de alţi semeni de-ai lui pentru care declanşarea acestora nu
este condiţionată de o intensitate similară a stimulului, ci poate de unul
mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare
socială.
4.1.6. Biocriminologia modernă
În viziunea criminologiei moderne oamenii sunt produsele unei interacţiuni
dintre factorii externi şi cei genetici.
Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti
factori biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma
consumului unui anumit tip de mâncare, a unui regim alimentar sau în
cazurile de hipoglicemie şi hormonii.
Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină
reacţii alergice puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare,

26
hiperactivitate agitaţie şi în general un comportament ieşit din comun.
Câteva dintre aceste alimente sunt: feniletilamina din ciocolata, tiramina din
cascaval si vin, aspartamul folosit ca indulcitor artificial sau xantina din
cafea.
Chiar şi anumite regimuri alimentare pot determina un comportament
agresiv. De exemplu specialiştii afirmă că consumul unor cereale cu conţinut
redus de tryptophan (un aminoacid des folosit în industria alimentară) este
asociat cu creşterea semnificativă a agresivităţii respectiv a
comportamentelor criminale.
Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt
factorii neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului,
anormalităţi ale circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.
4.1.7. Teoria complementului cromozomial xxy
Studiul privind anomalia cromozomilor a făcut obiectul multor dispute
ştiinţifice moderne. Potrivit acestei teorii infractorii posedă un cromozom Y
suplimentar.
Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei,
dar anumite studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY ar fi
predispuşi comiterii faptelor penale, motiv pentru care cromozomul
suplimentar Y a fost denumit "cromozomul crimei".
Acestă anormalitate a fost denumită sindromul lui Klinefelter, după numele
celui care l-a descoperit.
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin
formula 46XYY este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al
non-infractorilor.
În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt suficiente
pentru a admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea
criminalilor, iar acolo unde sunt găsite, legăturile cauzale cu
comportamentul criminal sunt încă slabe.

27
 UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 5

Cuprins
ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ
5.1. Scurt istoric
Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a
constituit o preocupare din cele mai vechi timpuri.
În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire medicală
din Grecia antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o explicaţie
adecvată atât pentru crima făcută cât şi pentru starea de nesănătate a celui
care a comis-o. Acest sistem de gândire plecă de la ideea ca cel ce a comis-o
era sub influenţa spiritelor rele sau ale Diavolului, gândire bazată pe teoriile
lui Pytagoras, (Alcmaeon), Empedeocles din Agrigentum şi Hipocrates-
părintele medicinei.
Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale sunt
disfuncţii ale organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu, Empedocles
introduce anumite principii explicative ale personalităţii, în care delirul şi
alte boli mentale sunt nişte aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului.
Astfel, putem sublinia că psihiatria a constituit o diviziune importantă a
ştiinţelor medicale iar odată cu dezvoltarea acesteia, medicina a înaintat
foarte mult în domeniul identificării şi tratării bolilor mentale.
Mult timp datorită influenţei şcolii lombroziene, caracterul psihologic în
etiologia criminalităţii se apropia de orientarea biologică. Odată cu trecerea
în plan secund a şcolii antropologic - criminologice, s-a dezvoltat studiul
psihologic asupra infractorului fără a ţine seama de trăsăturile de tip
bioantropologic.
Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra infractorului
normal din punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres et
interessantes"
( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL, care
făcea referire la criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun.

28
Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care
SCHAKESPEARE, SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO, DICHENS,
STENDAL, GORKI, THOMAS MAN, au avut o importanţă deosebită în studiul
psihologiei criminale. Un impact deosebit în domeniul studiului psihologic al
infractorului normal, 1-a constituit apariţia lucrărilor de psihanaliză a lui
SIGMUND FREUD (1856- 1939). Totuşi, conceptul de subconştient şi-a făcut
apariţia ca subiect de interes ştiinţific înainte de FREUD, fiind elaborat de
VAN HARTMAN (1824- 1906) în câteva studii non-freudiene ale fenomenului
de disociere şi împărţire a personalităţii ( personalitate multiplă). Orientarea
psihologică cuprinde o serie de teorii criminologice ce se bazează pe
conceptul de personalitate criminală pentru explicarea fenomenului
infracţional.

5.2. Teoriile orientării psihologice în criminologie

5.2.1. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939)
Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie 1-a condus la
specializarea în tulburările nervoase. El a observat că majoritatea
tulburărilor nevrotice manifestate la pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea
mai degraba în experienţele traumatice din trecut şi nu în bolile fizice.
Freud a elaborat faimosul său tratament psihanalitic al tulburărilor
emoţionale şi de personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei
tehnici importante:
1. asociaţia liberă;
2. analiza viselor;
3. interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.

Oricare dintre aceste tehnici, consideră FREUD, penetrează psihicul

inconştient al pacientului şi dezvăluie gânduri, sentimente şi motivaţii de
care pacienţii nu sunt conştienţi.
Instinctul ca forţă propulsivă a personalităţii
InstinctuI reprezintă comportamentul spontan, înnăscut şi variabil, comun
tuturor indivizilor dintr-o specie şi care pare adoptat unui scop de care
subiectul nu este conştient.
Bazându-se pe principiul conservării energiei, FREUD afirma că energia fizica
poate fi transformată în energie psihică şi vice-versa. Aşadar, energia "fizică"
influenţează mintea prin intermediul "instinctului", care constituie veriga de
legătură dintre fizic şi mental.

29
Instinctul, în viziunea lui FREUD, constituie un element de bază al
personalităţii:
- este reprezentarea mintală a stimulilor de origine internă ;
- el este forţa propulsivă a personalităţii, care energizează şi

direcţionează comportamentul ;
- este o forma transfomata a energiei fiziologice care conecteaza
trebuinţele corporale cu "dorinţele minţii".
Trebuinţele sunt stimuli instinctuali, iviţi în organism, care ajung să fie
reprezentaţi mintal: de exemplu - foamea reprezintă un dezechilibru chimic.
Scopul instinctului este reducerea tensiunii prin satisfacereă trebuinţei şi
restabilirea echilibrului.
Structura personalitatii: sinele, eu, supraeu
Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminală la
criminologia psihologică. Prin studiile sale, FREUD a încercat să
demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera
psihologiei, cât şi mecanismul de formare al acestuia. Astfel, aspectele
gândirii psihanalitice pot fi mai mult sau mai puţin relevante pentru
înţelegerea mecanismului ce îl determină pe individ să comită infracţiuni.
FREUD s-a ocupat de tratarea unor boli funcţionale ce nu păreau să aibă
vreo cauză organică. Teoria lui a fost elaborată în două etape:
În faza iniţială, FREUD distinge o funcţionare "nivelară" a psihicului uman, în
funcţie de gradul de conştientizare a conţinuturilor şi mecanismelor,
distingând 3 niveluri: conştient, inconştient şi preconştient
CONŞTIENTUL = cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la
un moment dat, reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful unui
iceberg.
INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi
direcţionează comportamentul; inconştientul este un concept central al
teoriei, prezentat ca un depozit energetic inaccesibil conştientizării.
Reprezintă "partea invizibilă a icebergului care formează cel mai larg, şi într-
un anume fel, cel mai puternic sector al minţii noastre", care cuprinde toate
impulsurile instinctive ale omului şi memoria sa, refulată din sfera
conştientului în inconştient.
PRECONŞTIENTUL (Subconştientul) = depozitează toate informaţiile de care
nu suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le putem conştientiza
cu uşurinţă. Memoria noastră este situată în acesta zonă unde funcţionează

30
"traficul " între conştient şi preconştient, făcându-se permanent în ambele
sensuri.
În acest sens, el argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care şi-
au lăsat amprenta asupra individului, îi pot justifica comportamentul chiar şi
atunci când acesta nu este conştient de acele fapte.
Gândurile, emoţiile şi acţiunile omului, sunt guvernate de forţe ascunse, în
procesele memoriei sale, şi care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică
specială numită psihanaliză în cadrul căreia pacientul se relaxa complet şi
vorbea despre orice îi venea în minte, în acest fel, individul fiind capabil să
reconstruiască evenimentele petrecute cu mult timp în urmă şi să le aducă
în conştient. Pacientul devenind conştient de aceste evenimente, ele îşi
pierdeau din puterea lor subconştientă, iar pacientul câştiga un grad mai
mare de control al conştientului.
Într-o a doua etapă pe masură ce viziunea asupra personalităţii se
conturează mai precis, FREUD renunţa la modelul nivelar în favoarea unui
model structural al personalităţii. Cele trei componente structurale ale
personalităţii sunt: id (sinele), ego (eul) şi superego (supraeul).
SINELE (id)= este determinat biologic şi este partea primitivă a
personalităţii. El reprezintă toate pulsiunile instinctuale sexuale, agresive şi
cele care interesează satisfacerea nevoilor corporale. Este iraţional, impulsiv
şi nu este afectat de restricţiile sociale. Se manifestă în permanenţă sub
forma unei stări tensionale legate de homeostazia organismului (tendinţa
generală a organismului ce vizează să menţină constante, condiţiile de
echilibru ale mediului său), stări tensionale care se cer imperios satisfăcute
şi împing individul printr-un mecanism de acţiune reflexă să reducă
tensiunea prin satisfacerea imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o
structură primitivă, egoistă, amorală, insistentă, nesăbuită.
EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii compus din
cunoştinţe, imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau inconştiente
despre interese şi valori. El este o structură preponderent conştientă, un
"stăpân raţional" al personalităţii, dar are zone subconştiente şi chiar
inconştiente. Relaţionarea organismului cu mediul are ca scop final
satisfacerea pulsiunilor sinelui. Funcţionarea eului se subordonează
principiului realităţii: chiar dacă sinele împinge activitatea în direcţia
satisfacerii imediate şi necondiţionate a pulsiunilor sale, eul este cel care
orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale. Eul trebuie să
ţină seama nu numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale ale situaţiei

31
în care se găseşte, ci şi de restricţiile de natură morală prin care societatea
reglementează relaţiile dintre oameni şi implicit satisfacerea trebuinţelor
fiecăruia. Eul este o instanţă meditatoare între sine şi mediu.
SUPRAEUL (super - ego)= reprezintă conştiinţa morală, expresia individului
în mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de
convieţuire socială. Supraeul constiuie un element al conştientului, element
ce devine evident pe măsura maturizării individului. Geneza lui este legată
de internalizarea legilor şi interdicţii morale în copilărie pe care societatea le
impune individului prin educaţie, dar conţinuturile sale, odată formate,
devin în mare măsură inconştiente. El asigură conformitatea
comportamentului cu legile morale ale societăţii în absenţa oricărui control
extern, încălcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul individului.
Supraeul acţionează în scopul perfecţiunii morale, nu pentru plăcere ca
sinele şi nici pentru a atinge scopuri realiste ca eul.
Eul, supus atacurilor sinelui, prin pulsiunile instinctive şi cenzurile exercitate
se supraeu, încearcă să echilibreze raportul, dând o formă acceptabilă
dorinţei sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru supraeu, într-
un proces numit sublimare. În cazul în care sublimarea va reuşi, realizându-
se o conciliere între cele două forţe oponente, individul va avea o anumită
stabilitate psihică. Echilibrul se poate obţine temporar şi prin deturnarea de
la scopul iniţial impulsurilor transmise de sine, în vederea eliberării
energiilor latente (spre exemplu prin sport) în cadrul unui proces de
compensare.
Dacă sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar,
supraeul utilizează represiune determinând refularea în inconştient a
instinctelor nedorite, unde vor rămâne până cand vor găsi o ocazie să erupă
în mod necontrolat inlăturând barierele impuse de eu şi supraeu, uneori
această erupţie determinând chiar trecerea la actul infracţional.
Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori atinge o
intensitate insuportabilă, determinând săvârşirea actului infracţional, iar
pedeapsa este aşteptată ca o eliberare. Aceasta este explicaţia pentru care
unii infractori îşi "semnează" crima, pentru a putea fi mai uşor descoperiţi.
5.2.2. Teorii psihanalitice post-Freudiene
A. Teoria complexului de inferioritate
Prin inventarea "complexului de inferioritate" ALFRED ADLER aduce în
discuţie sentimentul de inferioritate care declanşează dorinţa individului de

32
a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau
supracompensare.
Când individul devine conştient de carentele sale, încearcă să le
compenseze ajungându-se uneori la SUPRACOMPENRSARE (exemplu
BEETHOVEN surd fiind, a creat opere nemuritoare). Însă, dacă deficienţa
este depăşită, sentimentul de inferioriate degenera într-un complex de
inferioritate care poate duce la săvârşirea anumitor infracţiuni.
B. Tipologii infracţionale în funcţie de entităţile psihice propuse de Freud
Fr.ALEXANDER şi H.STAMB în lucrarea "Criminalul şi judecătorii săi" clasifică
criminalitatea în trei categorii:
a) criminalitatea imaginară- care apare în vise, fantezii sau acte ratate;
b) criminalitatea ocazională - când SUPEREUL elimină conştiinţa morală în
urma unei vătămări sau ameninţări pentru EU ( şantaj, ameninţari, legitimă
apărare);
c) criminalitatea obişnuită- care curpinde:

- criminalii organici- a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavi

mintali sau cu alternări ale discernământului) ;
- criminalii normali- normali din punct de vedere psihic dar
aparţinând unei colectivităţi criminale, deci comportându-se conform
moralei acestora ;
- criminalii nevrotici- care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente.
Pentru criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă o
justificare morală dezvoltând sentimentul de culpabilitate şi nevoia
de pedeapsa
C. Teoria personalităţii antisociale
AUGUST AICHORN considera că deşi mediul social îl influenţează pe individ,
acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în
această direcţie. AICHON a denumit această predispoziţie "delicvenţă
latentă". Continuând aceasta idee, şi având la bază constatările psihanalizei
freudiene cu privire la "evenimentele din prima copilărie", N.FRIEDLANDER
lansează o variantă a acestei teorii, potrivit căreia în adaptarea socială,
respectiv formarea personalităţii individului, factorii esenţiali sunt cei
familiali. Astfel, carentele afective materne pot genera un comportament
criminal al copilului lipsit de afectivitate.
D. Teoria lui David Abrahamsen

33
Profesorul ABRAHAMSEN de la Universitatea din Columbia, susţine afimaţia
că explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele bisexuale, cu
care omul se loveşte de timpuriu, în copilărie. D.ABRAHAMSEN nu considera
libidoul unicul instinct care determină conduita omului, ci şi ale instinctelor,
fiecare din ele posedând o anumită rezervă de energie constantă, iar dacă
instinctul sexual este înnăbuşit, el trebuie în mod inevitabil să se manifeste
sub altă formă.
Aşadar, în opinia lui ABRAHAMSEN "orice condiţie delictuoasă " este o
manifestare directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune poate fi
expresia instinctelor sexuale sau a altor instincte.
Un alt criteriu al infracţionalităţii îl reprezintă situaţia încordată în familie.
Astfel, un copil poate deveni delicvent, dacă:
- în familie nu i s-a acordat atenţie - prin delicte el căutând să atragă atenţia
asupra sa ;
- în familie a fost prea tutelat - protestele sale împotriva acestei tutele
manifestându-se prin delicte.
5.2.3. Teoriile psihomorale
A. Teoria instinctelor:
Această teorie aparţine criminologului belgian ETIENNE DE GREEF,
considerat fondatorul cnminologiei clinice dar şi unul din pionierii
cnminologiei dinamice prin formularea unei teorii a trecerii la act.
Conform acestei teorii, personalitatea umană, în general, respectiv a
delicventului, este determinată de două grupuri fundamentale de instincte
ce constituie structura afectivă a instinctului de apărare şi a instinctului de
simpatie.
a) instinctul de apărare- contribuie la conservarea eului funcţionând sub
sentimentul de justiţie şi de responsabilitate a "celuilalt", având la bază
agresivitatea.
b) instinctul de simpatie- contribuie la conservarea speciei, funcţionând sub
semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a celuilalt, având la bază
subordonarea şi devotamentul faţă de celalalt.

Se consideră ca viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului

permanent între structurile afective. În acest conflict se crează un echilibru
precar, condiţii în care tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei
vor favoriza trecerea la actul criminal.
B. Teoria personalităţii criminale:

34
Această teorie, aparţine criminologului francez JEAN PINATEL, fiind
concepută ca un model explicativ pentru dinaminca actului criminal.
PINATEL considera inutilă incercarea de a separa oamenii în buni şi răi,
deoarece nu există o diferenţă de natura între oameni cu privire la actul
criminal "Orice om în circumstanţe excepţionale, poate deveni delicvent".
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni, nu exclude însă existenţa
unor diferenţe de grad între personalitatea infractorilor şi noninfractorilor.
Astfel, unii indivizi, au nevoie de "instigări" exterioare grave, iar alţii de
"instigări" lejere, pentru a realiza trecerea la actul delictual.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice numite
"nucleul central al personalităţii criminale", nucleu cu o structură dinamică.
Aceste trăsături nu sunt specifice doar infractorilor şi numai reunirea lor pot
conferi personalităţii un caracter infracţional.

Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:

- EGOCENTRISMUL - tendinţa individului de a raporta totul la sine însuşi;
- LABILITATEA (labis= a alunca, a cădea)- lipsa de prevedere, o deficienţă de
organizare în timp;

- AGRESIVTTATEA - "dinamism combativ pentru învingerea şi eliminarea

obstacolelor ce barează drumul acţiunilor umane" ( J. PINATET
"Agressivite et personalite criminelle") ;
- INDIFERENŢA AFECTIVĂ - individul este dominat de egoism şi răceală faţă
de aproapele lui.
Iniţial teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica
fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu
privire la criminalitate.

35
 UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 6

Cuprins
ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ
6.1. Bazele istorice ale criminologiei sociologice
Atât reprezentanţii orientării biologice cât şi a celei psihologice au avut în
centrul atenţiei considerente de ordin endogen în originea criminalităţii.
Reprezentanţii orientării sociologice au considerat însă ca nesatisfăcătoare
teoriile elaborate de precursorii lor, motiv pentru care, şi-au îndreptat
atenţia asupra cauzelor de ordin exogen acordănd o deosebită importanţă
determinărilor de ordin social.
Diversitatea de curente, teorii şi opinii inspirate din sociologia şi psihologia
socială, au fost grupate sub denumirea generică de Şcoala franco-belgiană
a mediului social.
6.1.1. Şcoala cartografică (geografică)
Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Adolphe Jaques Queleten
(1796-1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802-1866), care au încercat
să descopere anumite legităţi ale dinamicii cnminalităţii, în urma analizei
statistice a acesteia.
În urma studierii datelor statistice din Franţa, cei doi cercetători au
formulat aşa numita "lege termică a criminalităţii" potrivit căreia
infracţiunile împotriva persoanei predomină în regiunile sudice şi în
timpul sezonului cald, iar infracţiunile împotriva patrimoniului sunt
predominante în nord, în timpul sezonului rece. Acestă opinie a fost însă
criticată subliniindu-se că deosebirile ce apar între structură şi modelul
criminalităţii de la o regiune la alta, sunt rezultatul dezvoltării social-
economice diferite, şi nu au legătură cu diferenţele de climă.
Queleten (doctor în matematică şi director al Observatorului Astronomic
din Bruxelles) a prezentat în lucrările sale - printre care cea mai importantă
este "Despre om şi dezvoltarea facultaţilor sale" sau "Eseu de fizică socială"
(1835) - următoarele:

36
- vârsta ar avea mai mare influenţă în comiterea crimei şi cu tipul
infracţiunilor comise (fapte săvârşite cu violenţă contra persoanei în
tinereţe şi contra proprietăţii pe parcursul înaintării în vârstă);
- bărbaţii intră mai des în conflict cu legea iar femeile săvârşesc mai des
infracţiuni împotriva proprietăţii;
- persoanele instruite se implică în acţiuni ce impun o pregătire intelectuală;

În concluzie nu sărăcia generează criminalitate ci mai degrabă discrepanţa

între posibilităţiile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor.
6.1.2. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkeim
Emil Durkeim (1858-1917) este considerat principalul reprezentant al şcolii
Sociologice originalitatea opiniilor sale constând în aceea că el considera
clima drept un fenomen de normalitate socială, consideraţie ce are la bază
constatarea că "peste tot şi totdeauna au existat oameni care s-au
comportat de o aşa manieră încât au atras asupra lor aversiunea penală".
Mai mult, el susţinea despre crimă că este chiar "un factor de sănătate
publică", ceea ce deduce la următoarele consecinţe:
a) din moment ce crima este un fenomen "normal" - ea nu provine din
cauze excepţionale, ci din structura însăşi a culturii căreia îi aparţine ;
b) deoarece criminalitatea este rezultanta marilor curente colective ale
societăţii - existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii sociale
prezintă un caracter de permanenţă la o cultură determinată de timp şi
spaţiu
c) criminalitatea trebuie să fie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi ci

întotdeauna relativ la o cultură determinată în timp şi spaţiu

În explicarea criminalităţii, Durkeim introduce conceptul de anomie (din
grecescul anomos = fără lege) pe care îl înţelegem în sensul de slăbire a
rolului normelor sociale ca urmare a tendinţelor crescânde ale individului
spre satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.
6.1.3. Şcoala mediului social
Numită şi şcoala Lyoneză, a fost fondată de Alexandre Lakssagne ( 1843-
1924, profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon), care a
promovat teoria conform căreia "mediul social are un rol determinant în
geneza criminalităţii" .
Teoria lui Alexandre Lakssagne este rezumată în două fraze celebre:
"societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită" şi "mediul social este

37
mediul de cultură al criminalităţii (supa) iar microbul este infractorul, un
element care nu prezintă importanţă decât în ziua în care găseşte mediul
care îl face să se dezvolte". Aceste fraze au devenit laitmotivul cnminologiei
sociologice care susţine că fiecare societate conţine tipurile de infractori şi
infracţiuni care corespund condiţiilor economice, culturale şi sociale proprii.
6.1.4. Şcoala interpsihologică
Denumită astfel deoarece principalul său reprezentant Gabriel Tarde
(19843-1904), cel care a pus bazele psihosociologiei şi criminologiei
franceze, considera că sociologia nu este decât o interpsihologie atâta timp
cât nu avem de-a face (în sociologie) decât cu raporturi inter-individuale.
Acesta precizează în lucrările sale "Criminalitatea comparată" (1886) şi
"Legile imitaţiei" (1890), că angajarea individului în săvărşirea faptelor
infracţionale, nu s-ar datora unor
pulsiuni organice ci influenţelor psihosociale pe care le preia prin imitaţie,
aceasta fiind văzută ca principala cauză a criminalităţii. Gabriel Tarde
considera că un delict este nu numaiun rău în plus, ci în acelaşi timp o sursă
probabilă a unor noi rele. Explicarea fenomenului criminal are la bază ideea
esenţială că fiecare individ se comportă potrivit cutumelor acceptate de
către mediul său şi în consecinţă comportamentul criminal este şi el un
comportament imitat.
6.2. Teoria sociologică multifuncţională
Primul care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexă asupra
etiologiei crimei, elaborând o teorie multifuncţionala este Enrico Ferri.
Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, Ferri se ocupă mai
ales de cauzele exogene, socio-economice ale fenomenului infracţional.
Ferri clasifică factorii crimogeni în:
a) factori antropologici (endogeni) - grupaţi la rândul lor în trei grupe:
- factori ce ţin de constituţia organică a infractorului ;
- factori ce ţin de constituţia psihică a infractorului ;
- caracteristicile personale ale infractorului ( vârstă, sex).

b) factori fizici sau cosmo-telurici (exogeni) - climatul, natura solului,

anotimpurile, condiţiile atmosferice;
c) factorii mediului social - densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia
publică, producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi
politică, etc.

38
 Plecând de la ,,legea saturaţiei mediului" a lui Quetelet, Ferri elaborează
nlegea suprasaturaţiei" conform căreia orice fenomen social anormal,
cum ar fi: războiul, revoluţia, foametea, etc., produce o creştere bruscă a
criminalităţii. Revenirea la limitele , « normale" ale criminalităţii se
realizează odată cu terminarea evenimentului cauzator.
Cele două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic
sunt conform teoriei lui Ferri:
- elementul de sinteză - obşnuit prin culegerea datelor oferite de alte
discipline cu preocupari în domeniul criminologiei;
- studiul analitic al fenomenului infracţional.

39
 UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 7

Cuprins
TEORII SOCIOLOGICE MODERNE
6.3. Teorii sociologice moderne. Modelul consensual
În marea lor majoritate teoriile sociologice încearcă să răspundă la
întrebarea ..De ce viaţa socială determină anumiţi indivizi să comită fapte
penale, în timp ce alţi indivizi nu devin deticvenţi ? " Aceste teorii au fost
denumite Teoriile factorilor sociali ai delicvenţei.
Există însă şi unele excepţii, în care întrebarea este pusă dintr-o perspectivă
contrară ..De ce majoritatea indivizilor se supun legii şi nu comit fapte
penale ?" . Aceste teorii au fost regrupate sub denumirea de Teoriile
factorilor sociali ai respectului legii penale.
Din punctul de vedere al altor autori teoriile sociologice moderne au fost
clasificate în :
a) Teoriile structurii sociale - care include curentul culturalist şi curentul
funcţionalist;
b) Teoriile proceselor sociale - care cuprind: teoriile învăţării, ale controlului
social şi ale ,,etichetării sociale"
c) Teoriile conflictului social.

În perspectiva propusă de criminologul canadian Denis Szabo teoriile

sociologice moderne aparţin fie modelului consensual, fie modelului
conflictual.
Modelul consensual
Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi
sistemul social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între
aceste elemente ale sistemelor menţionate apare în cazul eşecului
procesului de adaptare.
Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat un
neadaptat propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a
acestuia.
În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:

40
- orientarea ecologică ;
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
- teoriile controlului social.
6.3.1. Orientarea ecologică
Şcoala ecologică de la Chicago a promovat în perioada anilor 1920-1930
orientarea ecologică conform căreia, orice element, indiferent de natura sa
(animal-vegetal, biologic -psihologic, etc.) este susceptibil de a fi implicat
într-o relaţie cauzală în momentul în care intra în relaţii cu alte elemente.
Încercând să explice cauzele cnminalităţii în marile aglomeraţii urbane, în
care proporţia imigranţilor este mai ridicată, Clifford R.Shaw şi
Henry.D.McKay au făcut analogie între grupurile de emigranţi şi speciile de
plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil; în acelaşi fel,
imigranţii încearcă să supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse
de viaţa concretă.
S-au evidenţiat, în acest fel existenţa unor corelaţii între delicvenţă şi
perturbările sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin
sărăcie, somaj, condiţii de muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat
etc.). Se formează astfel conceptul de zonă crimogenă specifică sau ,,zona
delictoasă" unde delicvenţa apare astfel ca un fenomen de respingere,
specific cartierelor sărace.
Marele merit al Şcolii de Ecologie Umană din Chicago constă în aceea că ,,a
deschis calea unor cercetari mai complexe în ceea ce priveşte raportul
dintre
anumite fenomene sociale ,ca urbanizarea, industrializarea şi
criminalitatea ,dar mai ales de a fi inspirat un program special de lungă
durată de prevenire a criminalităţii"(R. Stănoiu).
6.3.2. Curentul culturalist
Acest curent raportează personalitatea individului la cultura pe care o
asimilează, tema centrală fiind raportul dintre cultură şi criminalitate.
A. Teoria asociaţiilor diferenţiate
Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Edwin
Sutherland emite în lucrarea sa ,,Principii de criminologie", o teorie conform
căreia comportamentul delicvent se învaţă printr-un proces obişnuit de
comunicare cu alte persoane, asociindu-se astfel cu indivizi care apreciază
favorabil acest comportament şi izolându-se de cei care nu îl apreciază.

41
O persoană devine infractor datorită unui exces de definiţii favorabile
încălcării legii în detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale.
Acesta este principiul asocierii diferenţiate.
În acest context, autorul constată că există două tipuri de explicaţii ale
fenomenului criminal care îl influenţează:
- în funcţie de elementele aflate în momentul în care infracţiunea este
comisă - explicaţie „ dinamică ";
- în funcţie de elementele care au influenţat anterior viaţa delicventului -
explicaţie ,,istorică" sau ,,genetică".
În viziunea lui Sutherland orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive
este în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor
legale iar indivizii au un comportament criminal deoarece „ sunt în contact
cu modele criminale şi nu au sub ochi modele anti-criminale"'.
La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup poate fi
organizat de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de
manieră a i se opune".
Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a
reuşit să identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii
penale („ white collar crime"-criminalitatea gulerelor albe).
B. Teoria conflictului de cultură
Criminologul american Thorsten Sellin pune bazele teoretice ale curentului
culturalist prin lucrarea „ Conflictul de cultură şi criminalitatea".
Principala premisă a autorului este că normele juridice penale sunt expresia
culturii dominante din societate. Deoarece în societate există mari diferenţe
culturale (de ex.: între bogaţi şi săraci, între localnici şi imigranţi)
comportamentul delicvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar
între normele şi valorile însuşite de individ şi normele şi valorile dominante
în societate. Astfel autorul consideră că există o relaţie direct proporţională
între numărul de contradicţii culturale şi rata delicvenţei.
Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a
asimilat de-a lungul experienţelor trăite ca membru al diverselor grupuri
sociale. Fiecare grup are propriile sale norme de conduită, care trebuie
respectate (de ex. normele de conduită al gangsterilor ) . Când conduita
anumitor persoane nu este apreciată în aceeaşi măsură de toate grupurile
sociale se poate vorbi despre conflict cultural.

42
C. Teoria ,,subculturilor delicvente"
Această teorie reprezentată prin Albert Cohen susţine ideea că
infracţionalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest
împotriva norme lor culturale dominante. Întrucât condiţiile sociale nu le
permit să obţină un succes social legal, aceşti tineri resimt o puternică stare
de frustare care le determină un comportament infracţional.
Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în societate şi
alegând calea delicvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un sistem
propriu de modele şi norme care poartă denumirea de ,,subcultură
delicventă". Acest gen de infracţiuni se caracterizează prin:
- non-utilitate - sunt comise pentru faima şi nu cu scopuri materiale;
- maliţiozitate - vizează necazul celorlalţi;
- negativism.
6.3.3. Curentul funcţionalist
Teoriile exprimate în cadrul acestui curent, numite şi ,,Teoriile tensiunii
sociale" consideră criminalitatea ca rezultat al stării de frustare a
indiviziilor şi grupurilor defavorizate social şi economic, incapabile să
atingă prin mijloace licite succese sociale.
A. Teoria anomiei sociale
În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte majore cum
ar fi: războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele naturale,
structura socială devine anomică, adică tinde spre dezintegrare pentru a se
restructura pe baze noi.
Sociologul francez R.K.Merton preia noţiunea de anomie de la Durkheim
adaptând-o la societatea americană. În explicarea stării de anomie, autorul
utilizează două concepte:
- cultura - care reprezintă ansamblul valorilor ce guvernează conduita
indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să
tindă
- organizarea socială - care reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care
reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru
atingerea scopurilor.
Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea
mare între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru
anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace
ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura
ambiantă, a grupului din care fac parte.
B. Teoria oportunităţii diferenţiate

43
Acestă teorie aparţine criminologilor americani Richard Cloward şi Lloyd
Ohlin care în lucrarea ,,Deliquency and Opportunity" ( Delicvenţă şi
oportunitate ) au analizat noţiunea de subculturi delicvente. În această
lucrare numită şi teoria eşecului social, autorii susţin ideea existenţei a
numeroase subculturi delicvente independente în societate în care
„ anumite forme ale activităţii infracţionale sunt cerinţe esenţiale pentru
performanţă şi câştigarea rolului dominant în cadrul grupului".
Astfel, odată intraţi în grupul delicvent, infractorilor li se oferă oportunitatea
de a obţine şi succesul economic dorit. Cei doi autori analizează procesele
de diferenţiere inclusiv din cadrul grupurilor subculturale, în care indivizii se
impart in funţtie de calităţiile personale ( forţă, inteligenţă, abilitate ) astfel
încât oportunităţile ilicite se modifică în funcţie de ,,statutul" fiecărui
individ. Autorii împart subculturile delicvente în trei modele:
- modelul criminal;
- modelul violent;
- modelul izolat.
6.3.4. Teoria controlului (autocontrolului) social
Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei teorii
(prezentaţi în cele ce urmează) nu se mai intreabă „ care sunt cauzele
criminalităţii „ ci dimpotrivă, ,,care sunt motivele pentru care oamenii
respectă normele sociale". Unul dintre motivele considerate clasice este
teama de pedeapsă. Cu toate acestea ,,teama de pedeapsă" nu este
considerat a fi un motiv total satisfăcător.
Alte elemente care concură la determinarea răspunsului la această
întrebare sunt:
- abatere sau responsabilitate şi control;
- apartenenţă socială,
- rezistenţă la frustrare.

A. Teoria abaterii
În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi
lege există o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea
mai mare parte a timpului, păstrează limita între comportamentul
individului şi lege. Dacă individul a depăşit limita permisă de lege, acesta se
va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă şi lege, cochetând
când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi
comit anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi

44
elibereze de constrângerile de ordin moral ce îi împiedică să încalce legea.
Unele dintre acestea sunt:
- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost victima
circumstanţelor"
- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni rănit,

deci care e problema?"

- negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"

- condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi judecătorii au

făcut infracţiuni mai mari decât cele pentru care am fost judecat"
- apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau
prietenii mei" Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale
convenţionale, dar le neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte
ilegale fără sentimentul de vinovăţie.
B. Teoria apartenenţei sociale (legăturii sociale)
Criminologul american Travis Hirschi, autorul lucrării ,,Causes of
Delinquency" (Cauzele delicvenţei), consideră că oamenii sunt predispuşi a
încălca legea, dar mulţi dintre ei se tem că un comportament ilicit ar putea
duce la o afectare ireparabilă a relaţiilor cu grupul şi instituţiile sociale de
care depind (familia, şcoala, colegii, etc). Există deci o legatură socială, un
sentiment al apartenenţei la o anumită comunitate umană şi ca atare este
puţin probabil ca indivizii să comită acte de natură delicventă.
Conform acestuia, cele mai importante elemente ale legăturii sociale sunt:
- ataşamentul - în care acceptarea normelor sociale şi dezvoltarea
conştiinţei sociale individuale depinde de ataşamentul şi grija faţă de alte
persoane;
- angajamentul - care asigură încrederea pe care o are individul în
societatea în care trăieşte sau riscul pe care şi-1 asumă dacă se angajează
într-un comportament deviant
- implicarea în activităţiile convenţional stabilite de societate - ,,mâinile
fără ocupaţie sunt magazinul diavolului" (observaţie făcută de autor)
- credinţa în valorile morale si sociale

C. Teoria rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)

Walter C.Recless argumentează prin teoria sa, că toţi indivizii sunt afectaţi
de o varietate de forţe care-i împing spre crimă şi de o varietate de forţe

45
care-i reţin de la crimă. Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o
structură internă protectoare, ambele conferindu-i protecţie împotriva
crimei. Astfel, aceste forţe sunt:
1. forţele care-1 împing pe individ spre crimă:
- presiunile sociale - condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de
minoritar, lipsa oportunităţilor
- impulsurile sociale - ex.:prieteniile cu persoane rău famate, subcultura
criminală sau delicventă, mass media, grupurile deviante, etc.
- impulsurile biologice sau psihologice - ex.: agresivitatea, ostilitatea,
oboseala, tensiunile interne, nemuţumirea, etc.

2. forţele care-1 reţin pe individ de la comiterea unor fapte de natură

delicventă:
- forţele conţinutului extern - constă în viaţa afectivă de familie şi include
elemente ca: moralitatea, disciplină, consolidarea instituţiilor statului,
apartenenţa la proprietate,

identitatea
- forţele conţinutului intern - constă în autocontrolul pe care îl are individul,
în responsabilitate, în toleranţă la frustrare, orientarea către un anumit
scop.
Se apreciază că agresivitatea în sine nu este totuşi un comportament
anormal. Stresul emoţional şi agresivitatea pot genera atingerea unui scop
care deseori nu este criminal. Totuşi problemele încep să apară în
momentul în care individul este blocat sau frustrat în atingerea scopului.
Direcţionarea sa gresită sau nefolosirea agresivităţii într-o direcţie mai bună
poate determina o forţă distructivă. De exemplu, muncitorul care vrea să-şi
lovească şeful dar nu îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copiii sau
îşi descarcă agresivitatea asupra propriei persoane lovindu-se sau
mutilându-se singur.
În acest sens, autorul consideră că răspunsul la agresivitate nu este
eradicarea ei, ci înţelegerea şi canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a
se putea exprima

UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 8

46
Cuprins

TEORII SOCIOLOGICE MODERNE MODELUL CONFLICTUAL

7.1.TEORII SOCIOLOGICE MODERNE. MODELUL CONFLICTUAL -
Apărut ca o reacţie faţă de modelul consensual, modelul conflictual se
caracterizează prin relevarea intereselor opuse care provoacă conflicte între
clase şi grupuri sociale. Aceste conflicte nu sunt resorbite prin adaptare,
prin ajustări şi reechilibrări, ca în cazul modelului consensual.
Conform acestui model, întregul fenomen social este explicat în termenii:
- ,,conflictelor între clase" cu interese opuse;
- de dominaţie între organisme de ordin: naţional, religios, etnic,
profesional.

Modelul consensual pleacă de la premiza că omul are un patrimoniu bio-

genetic şi socio-cultural de o mare complexitate, dar plasat în condiţii
istorice respectiv într-o structură socio-economică dată, omul se
diferenţiază de semenii săi prin procesul de instruire. Această diferenţiere îi
va asigura un statut în societate mai mult sau mai puţin dorit.
Modelul conflictual consideră că inegalităţile care se observă în societate
trebuie eliminate, acţiune ce se realizează prin confruntări, conflicte şi
revoluţii.
7.1.1.Bazele istorice ale modelului conflictual
A. Marxismul
Teoriile criminologice marxiste se alimentează din princiipile
materialismului istoric ai cărui întemeietor sunt Karl Marx şi Friederich
Engels. Doctrina acestei filozofii sociale numită materialism este că, în
societate, întâiul fenomen este economia iar celelalte cum ar fi: dreptul,
religia, morala, arta, filozofia, etc, sunt doar nişte reflexe ale acesteia, adică
ale raporturilor economice.
Conform teoriei acestora, societatea capitalistă se împarte în clase sociale a
căror existenţă este marcată de contradicţii. Când contradicţiile devin
antagoniste, radicalizarea poziţiilor claselor este atât de puternică încât
schimbarea socială pe cale conflictuală, revoluţionară este inevitabilă.
B. Şcoala economică
Plecând de la teoria marxistă în care factorii economici (exploatarea,
mizeria, şomajul, corupţia) sunt considerate principalele surse ale actului

47
infracţional, olandezul Willelm Bonger susţine următoarele (în cartea
„ Criminality and Economic Conditions „):
—► crima este rezultatul unui comportament social normal şi nu biologic
( cu unele excepţii);
—► reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin
puterea politică
—> nici un act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile
despre ce este moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a
controla prin forţă încălcarea legii este o dovadă a slăbiciunii sociale;
—> infracţiunile sunt acte antisociale care afectează clasa dominantă;
—> faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite
întotdeauna cel mai sever;
 societatea capitalistă nu se împarte în bogaţi şi săraci în funcţie de
capacitatea intelectuală a indivizilor, ci în funcţie de raporturile lor
în cadrul relaţiilor de producţie;
—> ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate,
protejează interesele clasei conducătoare;
—► sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din pătura
socială mai săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai
bogată nefiind incriminate;
—► criminalitatea nu este influenţată de nivelul bunăstării, ci de modul de
distribuţie a bogăţiei;
7.2. Curentul interacţionist
Inspirat din şcoala sociologică a interacţionismului simbolic, creată de
George Herman Mead, Charles Horton Cooley şi W.Thomas, curentul
interacţionist acreditează ideea că oamenii acţionează în conformitate cu
propria lor interpretare a realităţii. Astfel oamenii învaţă sensul valorilor şi al
nonvalorilor din felul în care ceilalţi oameni reacţionează la ele în mod
pozitiv sau negativ.
Noţiunile de ordin psiho-social ce stau la baza tuturor teoriilor exprimate în
cadrul acestui curent sunt:
—► conceptul de rol - conform căruia comportamentul individului în
societate nu este dominat de hazard ci corespunde unui rol social coerent;
—► conceptul de interacţiune - care presupune ideea că actul unui
participant la reacţia socială constituie un răspuns la un stimul declanşat de
către altcineva, acest act la rândul său constituind un stimul pentru
altcineva;

48
 —■ conceptul de personalitate — care se formează lent, ca efect al
interacţiunii între oameni.
A. Teoria conflictului de grup
George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii
sunt parte integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi
realizate prin acţiuni colective. Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi
devin concurente atunci când interesele şi scopurile lor tind să se
suprapună, membrilor grupului oferinduli-se ocazia de a-şi arăta loialitatea
faţă de grupul căruia îi aparţin, anumiţi indivizi executând fapte reprobabile
în interesul grupului. În condiţiile în care grupurile nu au interese comune
între ele intervine o luptă de menţinere a poziţiei, context în care Void
susţine "conflictul este unul din procesele principale şi esenţiale în
menţinerea şi funcţionarea societăţii".
Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo
luptă între interesele diferitelor grupuri din societate.
B. Teoria etichetării şi a stigmatizării
Întrebarea de la care pleacă conceptul de interacţionist nu mai este „ De ce
individul este delicvent ? " ci „ De ce un individ este considerat a fi delicvent
? ".
În acest context criminologul Howard Becker susţine că grupul social
deţinător al puterii politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor
legi care favorizează interesele acelui grup, creează conţinutul noţiunii de
devianţă şi implicit delicvenţă. În felul acesta devianţa nu este o calitate
intrinsecă a actului pe care individul îl comite ci mai degrabă o consecinţă a
aplicării unei etichete. Devianţa constituie astfel o categorie prin
intermediul căreia anumiţi indivizi sunt etichetaţi ca atare, devenind
stigmatizaţi ( outsider ) printr-un proces de marginalizare al lor, aceştia
constituindu-se în grupuri de socializare negativă respectiv adâncindu-se
în ,,cariere infracţionale".
Criminologii interacţionişti consideră că deosebirile între infractori şi
noninfractori sunt infime, singura deosebire fiind faptul că anumiţi indivizi
sunt etichetaţi infractori iar alţii nu, datorită imunităţii în raport cu regulile
de drept şi cu mecanismele de aplicare a acestora. Aceştia consideră că
etichetarea produce un stigmat psihic iar condamnarea publică a actului
deviant îl separă pe individ de societatea convenţională. Astfel etichetarea
negativă a unui individ îl poate determina pe acesta să devină membru al
unei subculturi populate de persoane etichetate în mod similar.

49
Astfel în unele cazuri etichetarea de către o instanţă judecătorească este
mult mai importantă decât pedeapsa în sine, de unde şi explicaţia de ce
instanţele judecătoreşti aplică frecvent pedeapsa cu suspendarea executării
sau amenda penală.
C. Teoria reacţiei sociale
Într-o anumită măsură asemănătoare cu teoriile etichetării, criminologia
"reacţiei sociale" dezvoltă viziunea interacţionistă asupra ansamblului
proceselor care alcătuiesc reacţia socială faţă de criminalitate. Precursorii
acesteia au fost: Ralf Dahrendorf şi George Void.
Considerând criminalitatea ca fiind rezultatul conflictului social între clase şi
grupuri sociale Ralf Dahrendorf susţine că fiecare sistem social se bazează
pe exercitarea, de către clasa conducătoare, a coerciţiei asupra restului
complexului social.
La rândul său George Void consideră că "întregul proces politic de adoptare,
de încălcare şi de aplicare a legii penale constituie expresia directă a
conflictului fundamental dintre grupuri de interese în cucerirea şi
menţinerea puterii politice în stat".
O altă poziţie interesantă vizavi de procesul conflictual dintre clasa politică
dominantă şi restul complexului social, este cea a sociologilor William
Chambliss şi Robert Seidman care susţin că valorile la care apelează cei care
elaborează legile sunt în general acelea ale oamenilor înstăriţi şi nu cele ale
săracilor. Astfel în privinţa consecinţelor criminalităţii pentru societate, ei
afirmă că infracţionismul reduce şomajul, cerând totodată locuri demuncă
în organele de control social iar pe de altă parte en ma deturnează atenţia
proletariatului de la exploatarea a cărei victimă este, la problemele propriei
clase.
În ceea ce priveşte etiologia conduitei infracţionale conduita umană
delicvenţă sau nondelicvenţă este raţional a-şi conforma poziţiei pe care
individul o ocupă în structura societăţii.
D. Criminologia „ radicală" sau „ critică"
Englezii Ian Taylor, Paul Walton şi Jack Young în lucrarea „ The New
Criminology " a pus bazele acestui curent numit şi „ noua criminologie"
conform căreia:
- actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale între individ pe de-o
parte şi structurile sociale şi economice;
- infracţiunea reprezintă actul politic prin care delicventul îşi exprimă
refuzul faţă de structura socială existentă.

50
În analiza actului infracţional se disting cinci etape:
analiza asupra originilor îndepărtate ale actului deviant - sunt avute în
vedere inechităţile sociale în distribuirea puterii, a bogăţiei şi a privilegilor
de clasă;
analiza originilor imediate ale actului - in cadrul căreia se realizează o
evaluare politică a crimei, completată cu o analiză a psihologiei sociale a
crimei;
analiza actului însuşi - criminologia fiind chemată să explice alegerea
pe care infractorii o fac în a opta pentru încălcarea anumitor valori sociale
din multitudinea celor protejate;
analiza originilor imediate ale reacţiei sociale - prin elaborarea unei
psihologii a reacţiei sociale care să explice atitudinile diferite ale oamenilor
faţă de actele antisociale;

analiza originilor îndepartăte ale reacţiei sociale - ce trebuie căutate în

structurile politico-sociale specifice fiecărei societăţi şi care să studieze
modul în care întregul sistem penal, departe de a fi neutru, reprezintă un
veritabil instrument de dominare asupra claselor defavorizate.
Scopul declarat al acestor teorii şi lucrări prezentate nu este de a dovedi
statistic faptul că sistemul capitalist determină fenomenul infracţional ci,
mai degrabă de a arăta ca el creează un mediu social economic şi politic în
care criminalitatea este stimulată şi inevitabilă.
7.2.1. Evaluarea critică a modelului conflictual
Opinile critice exprimate au în vedere imposibilitatea criminologilor
interactionişti de a face diferenţa între devianţă şi nondevianţă respectiv
explicarea condiţiilor existente înaintea etichetării individului ca deviant.
În acest context se susţine că teoria ,,etichetării" nu reuşeşte să explice nici
diferenţele în rata criminalităţii şi nici de ce oamenii comit actul deviant
iniţial (înainte de a fi etichetaţi Eduart Schur).
Criticând susţinerea conform căreia nici un act nu este infracţional în mod
intrinsec, sociologul american Ch.Wellford afirmă că anumite infracţiuni
cum ar fi omuciderea sau violul sunt universal înţelese şi sancţionate ca
fapte penale.
În analiza teorii or modelul conflictual Rodica Stănoiu evidentia următoarele
idei:

51
- negând actului infracţional orice suport obiectiv şi considerând că
delicvenţa nu există ca atare ci numai ca produs al reacţiei sociale, context
în care s-a afirmat ca temporal reacţia socială precede delicvenţa, nu s-a
explicat cum s-a ajuns totuşi la formularea consensului social de
condamnare care are ca impuls iniţial un act infracţional, înţeles ca o
încălcare a unor prescripţii legale imperative şi nu ca un produs al reacţiei
sociale;
- este adevărat că normele juridice elaborate într-o anumită etapă sunt
rezultanta interesului clasei dominante de la momentul respectiv în
promovarea anumitor valori sociale, însă există totuşi anumite valori sociale
perene ce se regăsesc protejate în contextul oricăror norme juridice,
indiferent de tipul de societate care le-a adoptat;
- ideea adepţilor teoriei reacţiei sociale conform cărora infracţiunea este o
etichetă aplicată arbitrar de clasa dominantă unor fapte săvârşite de cei din
afara sa, nu se verifică atunci când infractorii fac parte chiar din rândurile
clasei dominante;
- influenţa clasei dominante în procesul de legiferare şi de aplicare a legii nu
este unică şi nelimitată, influenţa altor grupuri sau pături sociale fiind cu
atât mai mare cu cât societatea este mai democratica.

UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 9

52
Cuprins
TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE
9.1.TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE
Elementele cel mai mult analizate în criminologia actuală sunt:
- impactul criminalităţii organizate respectiv a terorismului;
- criminalitatea şi procesele schimbării sociale;
- integrarea culturală internaţională; - orientarea victimologică.

9.1.1. Impactul crimei organizate şi a terorismului

Odată cu tendinţa de globalizare, statele lumii se confruntă şi cu
globalizarea organizaţiilor criminale.
În genere miezul crimei organizate este furnizarea de bunuri şi servicii
ilegale unui număr foarte mare de cetăţeni. Implicarea crimei organizate în
afacerile legale conduce la obţinerea controlului a celor care deţin puterea
şi la obţinerea unor profituri ilegale pe seama cetăţenilor. Pentru a-şi duce
la îndeplinire activităţile, crima organizată corupe oficialităţile, fapt care îi va
oferi posibilitatea să-şi asigure o menţinere a unei aparente onorabilităţi
controlând şi sfera activităţilor în care se implică.
O altă formă de violenţă în masă este terorismul. După elementul subiectiv
al infracţiunii terorismul poate fi:
- Terorism de drept comun - reprezintă acele fapte care cad sub incidenţa
legii penale ca o infracţiune obisnuită, agravată de metoda de execuţie,
teroarea
- Terorism social - urmăreşte realizarea unei doctrine sociale sau ideologii
care să motiveze distrugerea unei orânduiri sociale;
- Terorismul politic - actul terorist fiind îndreptat împotriva statului
- Terorism naţional sau intern - cu efecte între graniţele unei ţări.
9.1.2. Schimbarea socială şi criminalitatea
Transformările politice, economice, sociale şi culturale afectează societatea
atât în sens pozitiv prin progres sau prin ameliorarea condiţiilor de trai, cât
şi în sens negativ prin regresiune, recesiune, criză, criminalitate, conflicte.
Aceste elemente au un impact deosebit asupra tipologiilor infracţionale, a
frecvenţei acestora cât şi a formelor şi intensităţii controlului social.

53
Concluzia studiilor efectuate asupra raportului dintre schimbarea socială şi
criminalitate arată că procesele similare ale schimbării sociale produc efecte
diferite asupra evoluţiei criminalităţii în plan geografic.
Dinamica accelerată a criminalităţii este marcată de schimbarea socială
dezechilibrată în condiţiile ,,rezistenţei" psihologice a indivizilor la progres.
Dezvoltarea socială dezechilibrată conduce la stări anomice, la blocarea
oportunităţilor cât şi la marginalizarea indivizilor neadaptaţi. Astfel clasele
sociale defavorizate sunt sunt afectate cel mai mult de aceste schimbări.
9.1.3. Integrarea culturală şi criminalitatea
Inspirându-se din lucrările lui Sorokin şi Parsons, criminologul canadian
D.Szabo elaborează teoria integrării cultivate diferenţiate, conform
căreia fiecare societate este caracterizată prin trei elemente a căror cumul
reprezintă axa fundamentală. Cele trei elemente sunt:

■structura socială — reprezentată de distribuţia populaţiei dupa vârstă, sex,

apartenenţă socială;
■ cultura – ansamblul de obiceiuri, norme şi valori care determină conduita
oamenilor;
■personalitatea de bază - profilul psihologic al persoanei realizat în procesul
de socializare.
Pe baza acestora D.Szabo identifică diferite grade de integrare socială care
influenţează procesul criminologic:
° societăţi total integrate cultural - în care criminalitatea este scazută
( afirmaţie depaşită deoarece se referă la URSS şi Europa de Est)
° societati parţial integrate cultural- cu criminalitate ridicată (ţările
occidentale)
° societăţi neintegrate cultural- cu criminalitate explozivă(ex. ţările
occidentale în perioade de criză: război)
Astfel concluziile criminologice actuate relevă faptul că dezintegrarea socio-
culturală în ţările din Europa de Est şi Europa Centrala conduce la o creştere
masivă a criminalităţii.
9.1.4. Orientarea victimologică
Se pune în evidenţă faptul că alegerea unei victime nu este întotdeauna un
hazard, de cele mai multe ori relaţiile preexistente dintre victimă şi criminal
fiind importante în ceea ce determină actul criminal.
Pe lângă acest fapt, orientarea victimologică propune înlocuirea
modelului represiv tradiţional de politică penală cu un model
tranzacţional de rezolvare a prejudiciilor suferite de victime.

54
 CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE
9.2. CAUZELE FENOMENULUI SOCIAL AL CRIMINALITĂŢII
9.2.1. Consideraţii introductive
Scopul imediat al cercetării ştiinţifice în criminologie este reprezentat de
identificarea, analizarea şi explicarea cauzelor criminalităţii, pentru a creea
astfel premisele necesare atingerii scopului general al acestei discipline,
acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente în
măsura să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional.
În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii de-a lungul timpului, s-au exprimat
in literatura de specialitate diferite opinii cu privire la această problematică,
opinii deja prezentate în cadrul analizei diferitelor teorii ale cauzalităţii.
În vederea analizării succinte a factorilor ce determină criminalitatea ca
fenomen social realizăm o clasificare a acestora în
- factorii economici;
- factorii demografici;
- factorii culturali; factorii politici.

9.2.2. Factorii economici

Considerând că economia determină suprastructura socială, politică cât şi
cea culturală şi instituţională, situaţia economică a unui stat determină, în
acelaşi fel comportamentul uman respectiv cel infracţional.

Industrializarea
Industrializarea este un factor de progres economic şi social care oferă:
- locuri de muncă,
- posibilităţi de instruire şi specializare,
- creşterea nivelului de trai al oamenilor
- creşterea calităţii produselor oferite pe piaţă.

Acest fenomen de industrializare are însă şi diferite efecte secundare ce

determină creşterea criminalităţii, fapt ce este dovedit statistic. Aceste
efecte sunt create de:
migraţia populaţiei din zonele rurale spre zonele industrializate -
creează o modificare a personalităţii acestora printr-o ruptură a individului

55
din mediul său rural bine cunoscut, într-un mediu urban impersonal
impacte negative asupra sa;
se produce efectul de înstrăinare a oamenilor faţă de ceilalţi prin
aplicabilitatea muncii pe bandă;
se distruge echilibrul ecologic al zonei respective, cu efecte ce
accentuează starea de stres a oamenilor;
se creează o imposibilitate a asigurării unor condiţii social-edilitare
minime pentru populaţia din zonele industrializate, fapt ce duce la creşterea
criminalităţii___

9.2.3. Factorii socio-culturali

Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de
societatea omenească de-a lungul istoriei.
Factorii culturali care influenţează creştera infractionalităţii sunt
reprezentaţi de: familie, şcolarizare, religie, stare civilă, mass-media,
discriminarea etc.
Familia
Considerată ca fiind celula de bază a societăţii, familia are în primul rând
rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric. Orice
perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante la nivelul
adaptării sale în societate cât şi asupra personalităţii acestuia.
În urma urbanizării s-a schimbat structura instituţiei familiale:
- s-a intensificat rata divorţurilor, a despărţirilor şi a abandonului de
familie,
- s-a diminuat autoritatea părintească;
- s-a schimbat profund instituţia familială prin şcolarizarea prelungită
a copiilor, căsătoria lor prematură şi angajarea în muncă a ambilor soţi;
- s-a redus rolul de socializare deţinut de familie datorită mass mediei.
Un studiu elaborat de soţii Dueck în cartea "Unraveling Juvenile
Delinquency" (Delicventa juvenilă nerelevată) coincide faptul că toate
aceste elemente determină profund personalitatea copiilor, ei devenind
potenţiali infractori.
Instruirea şcolară
Din punct de vedere cantitativ nu sunt diferenţe vizibile în planul
infracţiunilor, dar din punct de vedere calitativ, nivelul de instruire şcolară se
reflectă prin alegerea unor forme infracţionale mai puţin primitive.

56
Totuşi rolul şcolii este foarte important pentru educarea şi socializarea
copiilor.
Religia
Religia, în ansamblul său joacă un rol puternic de influenţă şi prevenire în
combaterea criminalităţii. S-a admis însă că anumite secte religioase
practică infracţionismul pentru obţinerea unor avantaje materiale.
În perioadele de crize economice şi politice profunde pot avea loc şi
fenomene infracţionale cu substrat religios cum ar fi: distrugeri de lăcaşe de
cult, profanări, etc.
Starea civilă
Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a
infractorilor, însă s-a concluzionat că atât femeile (?) cât şi bărbaţii (S)
necăsătoriţi sunt mai predispuşi să comită delicte sexuale iar în cazul soţiilor
au fost relevate o serie de infracţiuni săvârşite cu violenţă, datorită
neînţelegerilor dintre soţi.
Impactul activităţilor din timpul liber
Au fost identificate ca periculoase formele de petrecere a timpului liber în
grupuri sau "bande" care se angajează în mod deliberat în comiterea de
infracţiuni.
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul
liber este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest
sens, neintegrarea economică şi socială a tinerilor absolvenţi duce la stări
de frustrare şi dezechilibru care generează infracţionalitatea.
Impactul mijloacelor de informare în masă
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-
media şi în special video-violenţa. Acestea vor produce efecte mai ales
asupra acelora cu înclinaţii sau predispoziţii spre violenţă. Din cercetările
efectuate rezultă următoarele efecte care le crează violenţa în mass-media:
1. furnizează modele de comportament negativ;
2. determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor care urmăresc
asemenea filme şi emisiuni;
3. desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le

produce violenţa.
Discriminarea

57
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu
aspiraţiile sale. Ea se poate realiza la diferite niveluri.
Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care declanşează, de regulă,
porniri agresive precum şi dorinţe de revanşă din partea celor care se
consideră discriminaţi. Alteori grupurile ce se consideră discriminate emit
pretenţii atât de mari încât depăşesc drepturile şi libertăţile majoritarilor.
Acesta este un caz tipic de "conflict de cultură".
Toxicomania
În prezent în România nu există o stare infracţională determinată în special
de consumul de droguri, însă alcoolismul ocupă un loc important în planul
comportamentului infracţional.
Starea alcoolică. ca factor crimogen, este influenţată în mod direct de
temperamentul psihotic sau nevrotic. Se pot descrie două stari
fundamentale de alcoolism:
■ alcoolismul acut ce poate fi evidenţiat:
- într-o formă uşoară însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a
timpului de reacţie, cauzând un număr considerabil de infracţiuni
neintenţionate, comise din imprudenţă şi neglijenţă (accidente de circulaţie
sau de muncă);
- într-o formă gravă care provoacă o stare tipică de confuzie mentală,
exagerează nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate
comiţând acte de violenţă.
■ alcoolismul cronic - care modifică mentalitatea fundamentală a
individului şi dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea determinând furtul,
abuzul de încredere, abandonul de familie sau provoacă gelozia.
Profesia
Majoritatea profesiilor conferă condiţii pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Astfel se evocă criminalitatea "gulerelor albe" care defineşte
infracţionalitatea săvârşită de către persoane socialmente respectabile, care
ocupă un statut elevat. Aparută pentru prima dată în lucrarea
"Criminalitatea gulerelor albe" a lui Sutherland, acest tip de criminalitate
are unele caracteristici speciale:
■ beneficiază de o indulgenţă generalizată datorită poziţiei sociale a
infractorului;
■ în aceste cazuri reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
■ se realizează prin ignorarea şi prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o
confuzie voită între limitele licitului şi ale ilicitului.

58
9.2.4. Factorii politici
Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare în mod deosebit în două
situaţi specifice: războiul şi revoluţia.
Războiul
Războiul convenţional - este mai putin crimogen datorită reglementărilor
speciale în domeniul penalului (legea marţială);
Războiul civil - produce efecte puternic crimogene constituind cea mai
înaltă expresie a unei crize politice pe tentonul unui stat .
Războiul civil, indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau
religioasă), creează centrii antagonici de putere astfel încât infractorii de
profesie îşi pot desfăşura activitatea nestingheriţi. In cazul războiului civil
apar o serie de fenomene negative cum ar fi:
- se ignoră complet sistemul legislativ;
- se instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se declanşează
violenţa;
- starea de haos şi anarhie încurajează comiterea de infracţiuni a unor

persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale;

- apare terorismul ca formă a luptei pentru putere.
Revoluţia este o stare de criză politică, de mare amploare, prin care se
urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii
politice şi schimbarea orânduirii sociale.
Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu
mai este respectat, precum şi asupra organelor de control social, care, fie că
sunt eliminate, fie că nu îşi mai pot îndeplini atribuţiile. În timpul
desfăşurării, cât şi în perioada de tranziţie care urmează criminalitatea
cunoaşte o adevarată explozie

UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 10

59
Cuprins
CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL - Microcriminologia

10.1. Consideraţii introductive

Fapta antisocială cât şi fapta licită este rezultatul unui proces de
interacţiune dinamică între personalitatea infractorului, situaţia coerentă de
viaţa în care se săvârşeşte fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice
care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de
legea penală.
Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea:
- rolului personalităţii infractorului;
- a rolului situaţiilor concrete de viaţă în care se săvârşeşte fapta;
- a mecanismelor psihologice ce permit trecerea la act.
10.2. Personalitatea infractorului
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care
înglobează notiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-
penală de infractor. Infăţişând rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei
umane la lume cu scop de conservare şi dezvoltare, personalitatea
infractorului reprezintă rezultatul interacţiunii dialectice dintre ansamblul
caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni) şi
ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).
Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi cei
exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, despre
care se ştie că se formează până în jurul vârstei de 25 de ani şi continuă să
evolueze într-un timp şi ritm care depinde de relevanţa factorilor exogeni.
Acordând valoare egală atât factorilor individuali (endogeni) cât şi cei ai
mediului social (exogeni), s-a stabilit că procesele cu relevanţă mai mare pe
parcursul socializării negative au semnificaţii diferite, ca rezultat al
succesiunii lor temporale, al vârstei, sexului şi al altor caracteristici ale
persoanei. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere
ale vieţii sociale (familie, şcoala, medii de producţie, microgrupuri etc), ca şi
personalitatea nondelicventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor
receptate şi valoarea acordată acestora.

60
O influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului o are mediul
psiho-social. Componentele cele mai de seamă ale acestuia sunt familia,
şcoala, locul de muncă.
a) Familia - constituie principala instanţă de socializare al cărei rol
funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite
realizarea a doua funcţii principale:
- socializarea primară a copiilor pentru a deveni membrii ai
societăţii - prin asimilarea principalelor norme şi valori sociale,
ale primelor contacte sociale şi exponente de viaţă ale copilului;
- socializarea personalităţii adulţilor - impune socializarea
continuă în cadrul interacţiunilor determinate de poziţia socială.
Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a
asigura o socializare corectă a copiilor sau care asigură în mod intenţionat modele de
socializare negativă.În acelaşi timp relevanţă deosebită primesc şi climatul conjugal,
modelul comportamental al părinţilor sau stilul educativ.
b) Şcoala - este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele
profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze atitudinile pozitive,
pregătind pentru viaţă generaţia tânără.
Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie este destul de
importantă. Astfel indivizii cu volum redus de cunoştinţe, cu carenţe
educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi
normelor sociale, nu discern binele de rău , respectiv licitul de ilicit.
Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul
necorespunzător constituie o cale sigură spre delicvenţă.
c) Profesia - reprezintă o modalitate de a evita delicvenţa prin asigurarea
unor venituri oneste. Potrivit cercetărilor majoritatea infractorilor au un
statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici
o calificare. Apariţia conduitelor antisociale decurge din însăşi esenţa
societăţii, din crizele economice pe care le străbate În acest context, anomia
reprezintă o stare specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de
revoluţii sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele
de devianţă socială iar modelele promovate devin confuze.
Tinerii resimt starea anomică, mai ales între necesităţile personalităţii lor
aflate în formare, şi reperele normative care le orientează conduita. În
absenţa unor standarde precise, a unui ghid valoric clar, este resimţită o
stare de dezorientare şi inadaptare socială, ce conduce la devianţă.
Anomia socială interacţionează cu personalitatea în formare, determinând
dispariţia orizontului, a viitorului social al individului şi formarea
factorului criminogen.

61
10.3. Situaţia preinfracţională
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare
personalităţii delicventului, care precedă actul infracţional.
Elementele situaţiei preinfracţionale sunt:
- evenimentul - care determină apariţia ideii infracţionale în mintea
delicventului;
- circumstanţele - în care fapta antisocială se pregăteşte şi se execută.
10.4. Mecanismul trecerii la act
Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază
infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul
impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă. Personalitatea
prezintă interes sub aspectul determinant orientării sale antisociale, precum
şi a trăsăturilor de caracter care o susţin.
Subiectul trebuie să opteze între mai multe variante de comportament, în
procesul de deliberare intervenind diferite criterii:
- motivaţionale - mobil şi scop;
- valorice - semnificaţia socială şi juridică a faptei;
- morale;
- afective;
- materiale - condiţii concrete de realizare a faptei.
Rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate
al orientării antisociale a personalităţii, aspectul final al deciziei fiind o
reflectare elocventă a acestei diferenţe de grad.
- pentru infractorul de profesie, cu o orientare antisocială a personalităţii
puternică, rezultatul deliberării este evident, sistemul propriu de norme şi
valori justificându-i conduita, şi dându-i un caracter legitim;
- pentru ceilalţi infractori cu o orientare antisocială a personalităţii mai
redusă ca intensitate, criteriile pozitive nu mai sunt desconsiderate într-un
mod atât de radical.
Totuşi infracţiunile pot fi săvârşite spontan, din culpa sau cu
praeterintenţie, acestea constituind expresia unor personalităţi orientate
antisocial şi caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă
faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală.

62
 UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 11

Cuprins
REACŢIA SOCIALĂ
11.1. Evoluţia modelelor de reacţie socială împotriva criminalităţii
11.1.1. Caracterizare
Preocupările de evidenţiere şi de eliminare a faptelor antisociale au existat
şi s-au dezvoltat de-a lungul istoriei pe măsura progreselor înregistrate de
umanitate.
Astfel, adoptarea mijloacelor de prevenire, combatere şi pedepsire a
fenomenului infracţional au la bază unul din cele mai puternice sentimente
ancestrale: teama deteminată de instinctul de conservare.
Pe de altă parte într-un studiu efectuat de către Donald Black, se relevă
faptul că diferenţele în aplicarea actului justiţiei de către instituţiile abilitate
pot produce departajări substanţiale în stabilirea şi definirea oamenilor
drept criminali. Un bun exemplu este presiunea politică asupra
departamentelor de poliţie pentru reducerea fenomenului infracţional ca
fapt ce poate determina chiar subestimarea sau neînregistrarea actelor
infracţionale.
O puternică influenţă asupra estimării actului infracţional poate fi dată şi de
următorii factori :
- preferinţa victimei care deşi a suferit o pagubă şi a anunţat poliţia
revine apoi şi îsi retrage plângerea;
- relaţia de amiciţie cu infractorul determină victima sa nu depună plângere;
- rasa şi clasa socială din care face parte victima - de exemplu dacă
reclamaţia cu privire la o faptă comisă de către un individ aparţinând
clasei de elită, este făcută de către un individ aparţinând clasei de jos,
aceasta nu va fi luată în considerare.
11.1.2. Modele de politică penală
Modelele de politică penală sunt diferite în funcţie de specificul politic,
economic, social şi cultural al fiecărei ţări în care sunt aplicate cât şi de
contextul regional în care se află şi de dinamica fenomenului infracţional.

63
A. Modelul represiv
Reacţia socială antinfracţională a avut, pe o perioadă lungă de timp, un
caracter represiv bazat pe răzbunări private netimitate sau ulterior
răzbunării private timitate precum şi compensări în bani sau alte valori, a
victimei.
Răzbunări private netimitate - conform cutumelor justiţiei private, ofensa
adusă unui individ se repercutează direct asupra clanului din care face parte
acesta. Această reacţie primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu
gravitatea faptei.
Răzbunările private timitate - au urmărit limitarea ripostei de la nivelul
grupului numai asupra făptuitorului, datorită efectelor negative ale ripostei
care conduceau la slăbirea forţei ofensive şi defensive a întregii comunităţi.
Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacţiei represive, s-
a bazat de la început pe ideea retributivă. Această concepţie însă nu a fost
agreată şi de către filozoful grec Platon care consideră că pedeapsa nu
poate fi justificată prin ea însăşi ca o reacţie la încălcarea legii ci trebuie
să prezinte utilitate socială. Această idee a fost preluată atât de către
filozofii antici (Aristotel, Seneca) precum şi de filozofii moderni.
Teoria clasică formulate de Cesare Beccaria (1764) atribuie omului
posibilitatea de a-şi regla conduita în urma evaluării avantajelor şi
dezavantajelor în conformitate cu propriile acţiuni. În consecinţă, societatea
trebuie să reacţioneze prin fixarea unor pedepse juste şi severe care să
determine reducerea disponibilităţii indivizilor pentru săvârşirea faptelor
penale.
B. Modelul preventiv
Modelul preventiv de politică penală a fest fundamental de doctrina
pozitivistă, aparută la sfârşitul secolului al XDC-lea, sub impactul teoriilor
evolutioniste şi deterministe.
Promotorul acestei doctrine, Enrico Ferri, pe baza ideilor pozitiviste (în care
primează actul încriminat şi nu comportamentul infractional), consideră că
pedeapsa trebuie să constituie un mijloc de aparare socială cu caracter
curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului. Astfel în opinia
autorului, infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un fenomen
natural şi social care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generate
este suficientă certitudinea represiunii şi nu severitatea acesteia.

64
C. Doctrina "apărării sociale"
Această doctrină îmbină modelul de reacţie socială antiinfracţională de tip
represiv cu cel de tip preventiv. Şcoala Apărării Sociale se dezvoltă mai ales
dupa cel de-al doilea război mondial în contextul ineficienţei sistemului
clasic, care ignoră realitatea infracţională.
Printre promotorii acestei doctrine îi putem enumera pe: Filippe Gramatica
în Italia, Marc Ancel în Franta, Thorsten Sellin în SUA.
"Apărarea socială" reprezintă o concepţie generală de drept penal care
vizează protejarea societăţii împotriva criminalităţii. Măsurile penale şi
extrapenale destinate neutralizării delicventului au ca obiectiv şi
resocializarea infractorului.
11.1.3. Tendinţe moderne în politica penală
În ultimul deceniu, politica penală la nivel statal manifestă o tendinţă certă
de armonizare internaţională atât în planul legislativ al combaterii
criminalităţii cât şi în planul respectării drepturilor omului, evoluţia politicii
penale nefiind doar o problemă internă a fiecărui stat în parte.
O importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă
în politica penală a avut-o Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite asupra
prevenirii criminalitaţii şi tratamentului delicvenţilor desfăşurat la Havana
1990. În cadrul acestui congres se prefigurau noile dimensiuni ale
criminalităţii şi prevenirea acestui fenomen în contextul dezvoltării.
Orientările de bază în materie de politică penală sunt următoarele:
-tendinţa represivă, neoclasică - care se manifestă mai ales în cazul
terorismului al crimei organizate, infracţiunilor contra mediului şi împotriva
activităţii funcţionarilor corupţi. Potrivit acesteia, procedurile judiciare şi
execuţionale anterioare reprezintă un eşec prin lipsa crieriilor ştiinţifice de
punere în aplicare, fapt ce conduce la o inegalitate a şanselor în funcţie de
disponibilităţile financiare. În acest context pedeapsa cu închisoarea este
necesară în cazul săvârşirii infracţiunilor grave sau în cazul infractorilor
incongibili.
-tendinta moderată - urmăreşte crearea de alternative viabile la intervenţia
judiciară pura cum ar fi: medierea, arbitrajul şi curţile de concediere. În
acest caz măsurile alternative închisorii sunt:
- avertismentul penal;
- amânarea nelimitată a pronunţării sentinţei;
- măsuri de compensare a victimei;

65
prioritatea acordată pedepsei pecuniare;
- aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul
comunităţii sau condamnarea la locul de muncă;
- limitarea sau interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată;
- suspendarea executării pedepsei.
Cu prilejul dezbaterilor internaţionale din ultimii ani s-a concluzionat că în
perioada actuala există un inters evident din partea tuturor statelor, în
special europene, pentru armonizarea legislatiilor penale şi procesual
penale în scopul asigurării unei mai bune protecţii sociale prin sporirea
eficienţei sistemului justiţiei penale şi a protejării drepturilor omului.
11.2. Prevenirea criminalităţii
- desemnează un proces social permanent, ce presupune aplicarea unui
ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic,
administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor
antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor
fenomenului social.
În cadrul modelelor de prevenire a criminalităţii se disting:
- modelul clasic;
- modelul social;
- modelul situaţional.

Modelul clasic
în cadrul acestuia, se distinge pe de o parte prevenirea generală pentru
realizarea căreia definitorie este afirmaţia lui Platon conform căreia
"Acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din
pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea
ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului,
pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i
infrâneze pe ceilalţi", iar pe de altă parte prevenirea specială adică un
complex de măsuri destinat să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale
de către persoanele ce au săvârşit deja o infracţiune.
Modelul social

66
Acesta prevede utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ şi
presupune în special implicarea comunităţii în efortul de prevenire a
criminalităţii. Acest model presupune o bune coeziune socială, o serioasă
integrare culturală şi o conştientizare comunitară care să genereze un spirit
civic pronunţat.
Modelul situaţional (tehnologic)
- Reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire a
faptelor antisociale, prin măsuri realiste, simple şi cu costuri reduse.
- Dacă modelul social de prevenire se adresează infractorilor potenţiali
urmărind reducerea disponibilităţii acestora la săvârşirea de fapte
antisociale, modelul situaţional are în vedere potenţialele victime încercând
să le determine să utilizeze variate precauţiuni care reduc riscul victimizării.
Spre exemplificare menţionăm: utilizarea dispozitivelor de alarmă,
ascunderea potenţialelor ţinte, marcarea proprietăţii, asigurarea
supravegherii zonale.

67