Catargiu Gabriela-Simona , Română-Franceză , s_catargiu@yahoo.

com

Conspect

Titlul cărții:Introducere în lingvistică1

Autorul : Eugenio Coseriu

Editura : Echinox Cluj

Anul : 1999
Limbajul

Cuvinte cheie Actul lingvistic

Limbă și societate
Sincronie
Diacronie
Fonetica
Am spus că putem numi „limbaj” orice sistem care servește la
intercomunicare , adică la a comunica idei ori stări psihice între
doi sau mai mulți indivizi . Adeseori se numește „limbaj” orice
tip de comunicare între ființe capabile să se exprime , fie ele
oameni sau animale,într-adevăr, fapte de expresie s-au constatat
și la animale .
Psihologii , și între ei îndeosebi behavioriștii , care numesc
„context” orice ansamblu de fapte care se află de obicei într-o
relație necesară sau,cel puțin , obișnuită , consideră drept
„semne” faptele înseși ale unui „context” , în măsura în care
prezența unuia dintre ele reclamă sau implică posibilitatea ori
necesitatea de a apărea și alt(e) fapt(e) aparținând aceluiași
„context” .

1
O limbă nu este, aşadar, decât ansamblul actelor lingvistice
practic identice ale unei comunităţi de indivizi, un sistem de izoglose stabilit
convenţional, care însumează ceea ce este comun expresiilor unei
comunităţi sau chiar şi unui singur individ, în epoci diferite.
 Eugenio Coseriu , Introducere în lingvistică

Am văzut că, în formă concretă, nu există limbi, ci numai acte lingvistice de

expresie şi comunicare, diferite de la un individ la altul şi diferite, de asemenea, la
acelaşi individ în funcţie de circumstanţe.
Conceptul de act lingvistic - poate cel mai important concept al lingvisticii
moderne - este în acelaşi timp cel mai complex şi, în pofida faptului că reprezintă
unica realitate concretă a limbajului, a fost ultimul concept la care s-a ajuns prin
cercetarea lingvistică.

Vorbind despre aspectul social al limbajului, am văzut că fenomenele lingvistice

concrete sunt acte individuale condiţionate şi determinate social, că ele trebuie
deci să se supună, cel puţin până la un anumit punct, la ceea ce constituie normă
în comunitatea în care sunt produse. Am văzut totodată că individul vorbitor nu
aparţine unei singure comunităţi şi că limitele comunităţilor sunt în esenţă
convenţionale: putem lua în considerare comunităţi care să cuprindă o familie, un
cartier, un oraş, o regiune etc. şi, din alt punct de vedere, comunităţi
corespunzătoare diferitelor straturi sociale şi culturale. Fiecărei comunităţi îi
corespunde în mod necesar un anumit sistem de izoglose („limbă” ) , mai mult sau
mai puţin diferit de cel care se constată în alte comunităţi: astfel, aceeaşi persoană
nu foloseşte acelaşi limbaj acasă, la şcoală, în mediul său profesional.

Ferdinand de Saussure a distins, în studiul limbilor, pe de o parte, o ştiinţă

sincronică sau referitoare la o limbă considerată într-un anumit moment al
dezvoltării sale (făcând abstracţie de factorul timp) şi, pe de altă parte, o ştiinţă
diacronică în calitate de studiu al faptelor lingvistice examinate „de-a lungul”
timpului sau în dezvoltarea lor istorică.

Intr-o limbă se pot efectiv distinge aceste două aspecte: sistemul într-un moment
dat şi sistemul în dezvoltarea sa, deşi, într-un anumit sens (dacă se ţine seama de
caracterul parţial inovator al oricărui act lingvistic), există numai aspectul
diacronic, adică dezvoltarea continuă, în timp ce celălalt aspect, cel sincronic,
pentru o limbă considerată în totalitatea sa, constituie mai curând o abstractizare
ştiinţifică necesară pentru a studia modul cum funcţionează limba, precum şi
trăsăturile care, între două momente ale dezvoltării sale, rămân constante.
Pentru multiple scopuri, inclusiv practice, este necesar, într-adevăr, să considerăm
limba drept ceva mai mult sau mai puţin stabil , drept sistem „static”, caracterizat
printr-o anumită structură .
Aspectului sincronic îi corespunde disciplina numită „gramatică” şi care, în sensul
amplu al termenului, este descrierea sistemului unei limbi; aspectului diacronic îi
corespunde gramatica „istorică” şi istoria limbii .

2
 Eugenio Coseriu , Introducere în lingvistică

Ca fenomen acustic, limbajul se prezintă sub forma unor

secvenţe continue de sunete, sau continuuri fonice, separate
prin intervale. In aceste continuuri fonice izolăm şi identificăm
sunetele limbajului şi, după cum vom vedea, facem lucrul
acesta doar pentru că avem o „conştiinţă fonologică”, adică
distingem fonemele, dat fiind că din punct de vedere pur fizic,
nu există continuitate între sunetele unui grup fonic.

Amplitudinea este uşor de măsurat, dat fiind că este

determinată de distanţa dintre punctele extreme ale undei,
măsurată pe verticala perpendiculară pe direcţia undei înseşi.
De obicei, sistemele ortografice reflectă cu o anumită fidelitate
sistemele fonetice în limbile al căror fonetism s-a schimbat
doar în mică măsură după epoca în care s-a stabilit scrierea
respectivă ca, de exemplu, limba maghiară, iar dintre limbile
romanice, italiana, în timp ce, după cum am arătat, cele două
sisteme se prezintă ca profund divergente în limbile al căror
fonetism a continuat să suporte modificări notabile după
stabilirea ortografiei lor.