1.

Obiectul şi metoda cursului de Doctrine Economice

Obiectul constă în studiul ideilor, teoriilor, doctrinelor şi curentelor de gândire economică
în procesul constituirii, confruntării şă dezvoltării lor pe parcursul marilor procese care au marcat
evoluţia vieţii economice. Scopul constă în cunoaşterea drumului parcurs de ştiinţa economică în
ceea ce a avut ea mai important; în al doilea rând, cunoaşterea doctrinelor economice a fost şi
rămîne un act de cultură.

1.1. Precizări noţional categoriale:

 Ideea economică – produsul prim de reflectare în mintea omului a realităţii economice;
 Gândirea economică – procesul de reflectare activă şi raţională, în mintea oamenilor, a
realităţii economice, precum şi produsul acestei reflectări;
 Teoria economică – un proces (rezultat superior) al procesului de gândire; reprezintă un
elaborat (studiu)care-şi propune, la modul dezinteresat şi obiectiv, să dezvăluie cauzele,
esenţa şi legile de mişcare ale fenomenelor şi proceselor economice;
 Doctrina economică – este o teorie care nu se mulţumeşte cu o prezentare pur abstractă şi
neutră a realităţii; dimpotrivă, plecând de la anumite criterii, ea face evaluări spre a sugera
căi de acţiune practică care îşi vor găsi contribuţie prin intermediul politicii economice;
teoria ne spune ce trbuie să facem pentru ca lucrurile să capete evoluţia dorită;
 Şcoala de gândire economică – este o formaţiune ştiinţifică a unor oameni de specialitate
grupaţi în jurul unui mentor şi care adoptă o anumită paradigmă de gândire.
Criterii de analiză şi apreciere:
1. Criteriul epocii (sau al timpului) – ne arată că orice teorie sau doctrină este produsul unui
timp istoric dat, al unui segment din evoluţia omenirii;
2. Criteriul interesului – în spatele oricărei idei economice (doctrine) se ascunde un interes;
3. Criteriul verificării cu practica (al finalităţii practice) – se referă la faptul că ractica este
cea care, în ultimă instanţă, validează sau infirmă o doctrină;
4. Criteriul progresului general – sunt considerate bune acele doctrine care apără valorile
umane recunoscute (cinstea, moralitatea, generozitatea);
5. Criteriul echidistanţei – obligă la a analiza orice doctrină de pe poziţii strict ştiinţifice,
obiectiv şi fără patimă;
6. Criteriul audienţei la public

2. Mercantilismul – locul lui în gândirea economic ă

1
2.1. Apariţie, reprezentare, spirit mercantilist
- 1450-1750: trei secole, de la începutul evului modern, până la fiziocraţi;
- Adam Smith este iniţiatorul acestui mod de gîndire;
- mercantiliştii se ocupau de chestiuni practice (Smith);
- chiar dacă nu au abordat abstract mai multe teme, doctrina a cuprins toată Europa, având ca
obiectiv comun creşterea economică; în etapele sale de evoluţi se disting trei ţări: Spania (gloria
aurului), Franţa (mercantilismul industrial) şi Anglia (mercantilismul comercial); mercantilismul
nu a ocolit restul Europei: Rusia (Alberto cel Mare), România (o primă fază de mercantilism are
loc în perioada lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, iar a doua fază este cea trăibilă,
astăzi, din 89` până acum);
- scopul şi abiectivul fundamental al ştiinţei economice: îmbogăţirea într-un timp cât mai scurt
(A. Smith); acest scop (criteriu economic) a ost fixat cu exactitate de mercantilişti – aceştia au
fixat şi căile prin care se realizează acest lucru:
 bani – exemplu Spania: aurul are un rol special în istoria facerii lumii; astăzi, chiar
dacă banii s-au desprins de substanţa aurului, acesta rămâne soluţie finală de schimb
sau de plată a datoriilor (rezervă);
 industrie – în acea perioadă Franţa a fost supranumită „atelierul lumii” (acum este
China);
 comerţ – Anglia era marea putere comercială a lumii (astăzi este SUA).

* mercantiliştii sunt „primii talmaci moderni ai economiei”

* de citit cap. „Însemnări despre mercantilişti”, Teoria folosirii mâinii de lucru..., J.M. Keynes

2.2. Spirit mercantilist:

Această mişcare de idei, care a cuprins întreaga Europă, a avut un fond comun de idei
provenite din realităţile aproximativ asemănătoare din acele ţări (marile descoperiri geografice,
închiderea porţilor Orientului, apariţia şi dezvoltarea statelor moderne prin desprinderea de
biserică – renunţarea la principiile vechii filosofii: onestitate, reţinere faţă de avuţie şi principiul
conform căruia nu aveai voie să primeşti mai mult decât ai dat, ce respinge ideea de dobândă).

2
 Statul modern se dezvoltă într-o nouă filosofie – stat modern prin cetăţean modern care
încearcă să se îmbogăţească – ideea este diferită de cea a bisericii: în statul modern, a fi bogat nu
înseamnă a face pe altul să sufere.
A fi bogat începe să devină un lucru normal şi firesc, biserica trece pe locul II, viaţa
economică este gândită cu alte principii, alte cantonamente: individualism, principiul
hedonismului (balanţa), homo oeconomicus.
Îmbogăţirea este mai aproape prin comerţ cu bunuri, comerţ cu bani şi de aceea pionierii
acestei epoci sunt negustorii, cămătarii; datorită acestor categorii de comercianţi apare şi
opoziţia, care spune că întâi trebuie produs şi apoi vândut.
Mercantilismul este considerat anticamera capitalismului.

* Capitalismul, itinerarii economice, Pohoaţă – trimiteri la alte cărţi, explicaţii despre ce a

însemnat facerea lumii civilizate, de ce capitalismul a apărut numai în anumite locuri;
* Capitalul, cap. Acumularea primitivă a capitalului, Marx – dacă societatea capitalistă se
sprijină pe furt, atunci trebuie să dispară;
* Etica protestantă şi spiritul capitalist, Weber – doctrina calvinistă, a predestinării;
* Evreii în viaţa economică, Werner Sombard

3. Fiziocraţia

Reacţiile la unele consecinţe ale politicii economiei mercantiliste nu s-au lăsat aşteptate.
Ordinea economică gândită exclusiv prin vocea suveranului, atotputernicia statului şi înăbuşirea
liberei iniţiative, imoralismul economic ridicat la rangul de principiu, exacerbarea rolului
comerţului şi sacrificarea agriculturii etc., nu puteau rezista fără contrareacţii. Ca urmare, o nouă
filosofie socială cu suport în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietate, se instituie şi
se impune la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Forma cea mai
şlefuită a acestei noi orientări este fiziocraţia.
Istoria doctrinelor economice îi aşează pe fiziocraţi la rubrica de fondatori deoarece:

3
- au creat opere originale de factură economică, prin care au dat o viziune de ansamblu ştiinţei
economice;
- au iniţiat, spre folosul acestei ştiinţe, noţiuni, categorii şi instrumente de analiză modernă; de
exemplu, sunt primii care au dat sens noţiunii de capital fix şi circulant în versiunea cu care
operăm astăzi;
- au dat formularea cea mai desăvârşită până la ei teoriei circuitului economic; prin lucrarea
„Tabloul economic” a lui Francois Quesnay, socotită la vreme o minune a lumii;
- s-au pus pentru prima dată bazele teoriei producerii la scara ansamblului economic;
- fiziocraţia reprezintă prima şcoală organizată în adevăratul sens al cuvântului: un mentor (F.
Quesnay), o doctrină împărtăşită (ordinea nturală), un crez (fiziocraâia = puterea naturii), o
revistă (Ephemerides du citoyen), un sistem noţional şi mijloace de analiză proprii (Tabloul
economic); şcoala era reprezentată de Du Pont, Mirabeau, J. Turgot;
- fiziocraţia apare ca o contrareacţie la mercantilism în sensul că:
 Imoralismului mercantilist îi propune o filosofie umanistă total liberală;
 Protecţionismul este înlocuit cu liberschimbismul;
 Îmbogăţirea prin bani sau comerţ devin deposite.

Fiziocraţii se orientează spre natură, spre agricultură, socotită după ei singura ramură
productivă. Prin opoziţie, comerţul şi industria sunt declarate activităţi sterile; prima pentru că nu
face altceva decât să mute lucrurile dintr-un lc în altul, a doua pentru că doar le transformădintr-o
formă în alta. Singura creatoare a unui surplus le pare a fi agricultura, unde diferenţa între ceea
ce s-a avansat sub formă de seminţe şi ceea ce s-a recoltat pare a fi evidentă, constatabilă.
Concepţiei mondo-economice statice şi jocului cu sumă nulă îi opun o viziune dinamică.
Libertatea schimbului şi, în general, libera circulaţie a bogăţiei se pot realiza în profitul tuturor.
Unui stat puternic, omniprezent, sufocant, îi opun un munimum de stat.
Întreaga concepţie filosofică şi economică se sprijină pe o valoare fundamentală – cea a
ordinii naturale. Ordinea naturală nu este o ordine creată şi impusî prin voinţa oamenilor.
Fiziocraţii sunt de părere că ceea ce este natural şi spontan nu trebuie să fie şi contractual.
Ordinea naturală nu înseamnă primitivism, dimpotrivă! Nu este aidoma celei animale. Este şi
rămâne o ordine socială.

4
 Ordinea naturală înseamnă ordinea providenţială, lăsată de Dumnezeu. Dacă lucrurile
stau aşa, oamenilor nu le rămâne de cât să cunoască odinea şi să i se supună. Cunoaşterea este o
operaţiune simplă; instinctul, cunoştinţele, percepţia intuitivă, sunt instrumentele la îndemână.
Dar cunoaşterea nu este apanajul oricui. A stabili ceea ce este natural şi bun este o misiune ce
revine doar spiritelor cultivate, luminate; toţi ceilalţi trebuie să accepte valorile alese şi să se
supună.
A te supune ordinii naturale este, de asemenea, o operaţiune facilă. Se poate face apel a
două instrumente: la balanţa psihologică şi la interesul particular. Prima nu e altcevadecât balanţa
hedonistă a eficacităţii exprimată pentruprima dată de F. Q. În ceea ce priveşte interesul,
urmărirea acestuia ca imbold şi sâmbure a progresului, niciodată acesta nu trebuie rupt de sau
opus interesului comun. Dacă se urmăresc aceste două lucruri, interesul particular şi
economicitatea, atunci lumea merge de la sine. Dorinţa de a profita imprimă societăţii o mişcare
care devine o tendinţă perpetuă către starea cea mai bună.
„Laissez-faire, laissez-passer, le monde va de lui meme”. Laissez-faire-ul fiziocraţilor nu
înseamnă nici fatalism, nici pasivitate. Calea liberă era deschisă pentru iniţiativă, pentru muncă,
individul trebuia să facă totul. Statului, guvernului, îi reveneau sarcini minime. Fiziocraţii vor un
stat redus la dimensiunile minime, dar în acelaşi timp autoritar. Forma de guvernământ agreată
este despotismul. Despotul luminat este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi garantul
ordinii naturale. Democraţia şi iberalismul politic le repugnă; suveranul era autoritar, dar nu
tiran; supunerea faţă de el intra în legea firii şi asta pentru că „despotismul” său era şi cel al
ordinii naturale.
În mod curent, statul fiziocrat avea următoarele atribuţii:
- apărarea ordinii naturale şi a proproetăţii;
- instrucţia;
- lucrări publice.

5
4. Şcoala Clasică

4.1. Delimitări şi caracteristici

Şcoala clasică este formată la stânga intervalului de lucrarea „Avuţia naţiunilor” scrisă de
A. Smith în 1776. Nucleul şi punctul culminant îl formează lecrarea „Principiile economiei
politice şi ale impunerii” scrisă de David Ricardo în 1817. J. S. Mill, sintetizând şi reformând în
acelaşi timp, încheie seria şi stabileşte punţi spre tranziţia la neoclasicism prin lucrarea
„Principiile de economie politică”, 1848.
Perioada clasică a ştiinţei economice a ţinut aproape un secol, secol în care capitalismul
căuta soluţii pentru propria sa organizare. Răspunsul cel mai consistent la nivel teoretic l-a oferit
Anglia. Pe acest considerent, Schumpeter consideră că era clasică este, cu mici excepţii,
„perioada specific engleză a istoriei ştiinţei economice”. Anglia este cea care vine cu patru
reprezentanţi: A. Smith, D. Ricardo, J.S. Mill, Thomas Malthus. Franţa, la rândul ei, oferă şi ea
răspunsuri; replica este dată de J.B. Say şi Frederic Bastiat.
În linii mari, fondul comun de idei al clasicismului economic înseamnă:
1. O concepţie fundamentală despre organizarea economiei cu suport în ordinea naturală.
Clasicii cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi, prin urmare, sunt
adepţi convinşi ai liberalismului. De aici susţinerea interesului individual a liberei iniţiative şi a
concurenţei ca elemente centrale ale progresului, statul minim, suprimarea reglementărilor şi a
protecţiei.
2. Ştiinţa economică are în principal un scop utilitarist (pragmatic); ea trebuie să facă
cunoscute „cauzele îmbogăţirii naţiunii”.
3. Metoda folosită de clasici este cea a abstracţiei şi deducţiei; realitatea conflictuală este
cuprinsă schematic prin modele; clasicii matematizează şi modelează, dar fără excese.
4. Universul ideatic preferat este microanaliza; subiectul predilect de analiză este
întreprinzătorul individual, egoist, raţional şi mai apt decât statul în a produce bogăţie. Clasicilor
nu le scapă interesul general, colectiv şi problemele macroeconomice; ele sunt însă chestiuni
derivate pentru că numai urmărind o bună conduită individuală şi numai prin realizarea
interesului personal se asigură pacea socială.
5. Aria preocupărilor clasicilor s-a circumscris unor probleme de fond ale economiei:
valoare, preţ, producţie, echilibru, schimburi internaţionale.

6
4.2. Filosofia economică a Şcolii clasice. Liberalismul
Clasicii nu sunt primii economişti care au îmbrăţişat doctrina liberală; un început în
planul filosofiei politice şi a celei economice exista deja prin fiziocraţi. Economiştii clasici nu au
făcut decât să transpună ideile din domeniul socialului şi al politicului în plan economic. Această
transpunere a presupus însă şi un efort de creaţie. Liberalismul clasicilor se sprijină pe
respectarea strictă a următoarelor postulate:
1. Motto-ul dezvoltării economice este libertatea şi nu reglementarea – individul este
liber şi stăpân pe persoana şi munca sa, este liber să cumpere şi să vândă ce vrea şi cât vrea, în
interior şi exterior.
2. Egoismul este o virtute – el determină pe fiecare individ să-şi urmărească interesul
propriu, iar urmărirea acestui interes în mod autonom este calea cea mai eficace care duce la
armonie socială.
3. Subiectul activităţii economice este individul – un individ care a fost în prealabil
„despuiat” de tot ce l-ar putea face slab în lupta de concurenţă; este vorba de un homo
oeconomicus rationalis, un individ logic şi rece, imoral la nevoie, o entitate abstractă ruptă de
mediul social în care trăieşte şi animat în principal de maximizarea profitului.
4. Proprietatea privată reprezintă baza sistemului instituţional – ea reglementează
raporturile contractuale dintre indivizi ca principale centre de decizie; statul, cu tot ceea ce este
legat de el, joacă un rol minim – prezenţa lui este reclamată de asigurarea cadrului legal necesar
afirmării libertăţii de acţiune individuale, liberei iniţiative şi liberei concurenţe; piaţa este
instrumentul principal prin care toate prind viaţă şi cea de-a doua componentă de bază a
sistemului instituţional.

4.3. Adam Smith. Campioni ai liberalismului

Nu există nici un capitol în opera lui Smith consacrat exclusiv filosofiei liberale. Aceasta
se degajă însă din întreaga construcţie şi mai ales din „Teoria sentimentelor morale” şi „Avuţia
naţiunilor”.
Punctul de plecare pentru A.Smith îl constituie tot ordinea naturală. Dar, dacă la fiziocraţi
ordinea naturală pare a fi creaţie divină, la A.Smith aceasta se stabileşte ea însăşi, în mod spontan
şi pentru totdeauna, atunci când oamenii, componenţi ai unei societăţi civilizate, acţionează

7
conform cu natura lor. Natura umană este singura creaţie divină. Dumnezeu – mâna invizibilă –
supraveghează ca naturii umane să i se dea curs. Natura umană este o unitate a contrariilor.
Egoismul, dorinţa de libertate, simţul proprietăţii, dorinţa de a munci, înclinaţia de a acumula,
sunt trăsături de esenţă a individului care au tendinţe diferite şi unele chiar opuse. Condiţia ca
acest joc de greutăţi şi contragreutăţi să ajungă la echilibru este una singură: urmărirea
interesului personal, instinctiv, sub ghidajul „mâinii invizibile”.
Urmărirea egoistă a interesului individual nu duce la anarhie şi dezintegrare socială;
mâna invizibilă este cea care are menirea de a armoniza interesele individuale cu interesul
general. Armonia socială nu este prestabilită, ea este un rezultat; baza de plecare o constituie
interesele private ale unor indivizi care fac apel la regulile jocului instinctiv, dar obiectiv, ca o
condiţie a supravieţuirii. Nu este nevoie de un despot luminat pentru a face ordine; mâna
invizibilă este cea care ghidează pasiunile şi instinctele tuturor spre starea cea mai bună în cadrul
asigurat de libertatea naturală. Nu este nevoie nici de bunăvoinţa oamenilor pentru a ajunge la
echilibru – calea este egoismul şi interesul.
Instinctul, mai mult decât raţiunea, este cel care îl obligă pe individ la schimb. Schimbul
derivă din două împrejurări: prima din faptul că fiecare are de câştigat, iar a doua derivă din
diviziunea muncii pe care schimbul o întăreşte. Fiecare şiind că are de câştigat prin schimb, va
căuta să-şi consume energia şi talentul în domeniul la care se pricepe cel mai bine. Ulterior, prin
muncă cât mai puţină şi cât mai comodă, pe calea schimbului, intră în posesia a cât mai multe
bunuri şi servicii străine. Urmarea este creşterea productivităţii şia a bogăţiei personale şi
colective. Nu trebuie decât ca indvidul să fie lăsat să se manifeste liber pe piaţă. Laissez-faire-ul
conduce spontan la optimul colectiv.
La A.Smith, principiul laissez-faire-ului este aproape absolut. Statul nu mai trebuie să
intervină; cu alte cuvinte, fără reglementări, subvenţii, restricţii sau privilegii în nici un domeniu.
În acest sens, A.Smith este un campion al liberalismului.
Smith era suficient de realist pentru a-şi da seama că libera şi absoluta concurenţă dorită
de el se desfăşoară între puternici şi slabi şi, ca atare, conduce fie spre tendinţe de monopol, fie
că solicită nevoia de protecţie. Cu toate acestea, el rămâne un optimist, trăieşte cu speranţa că
statul nu va interveni pentru a distruge acest admirabil exerciţiu al mecanicii pieţei libere care,
singur, duce la echilibru. Rămâne de văzut ce înţelege Smith prin echilibru şi armonie socială.

8
 În lucrarea „Teoria sentimentelor morale”, ne vine în ajutor şi lămureşte lucrurile scriind
următoarele: „pe dispoziţia pe care o avem de a fi de acord şi a simpatiza cu pasiunile celor mari
şi bogaţi se sprijină distincţiile de rang şi ordinea socială”. Rezultă de aici că, pentru Smith,
ordinea socială nu vizează o societate uniformizată. Dimpotrivă, una stratificată, cu extreme în
bogaţi şi săraci. Acest din urmă fapt nu pare să-l deruteze. Oferă, totuşi, o consolare în stilu-i
caracteristic, liberal, pe două punte:
1. consideră că satisfacţiile morale sunt superioare celor materiale, or, din punctul acesta
de vedere, spune el, avantajaţi sunt cei săraci, întrucât cei care iubesc bogăţia părăsesc calea
virtuţii;
2. îşi pune speranţa într-o mână invizibilă care, chemată în ajutor, va face compensările
necesare şi va stabili armoni şi consensul mult mai bine decât un stat care şi-ar pune în intenşie
să facă acest lucru. ** a se vedea sensul citatului cu stomacul omului bogat (e nevoit să împartă).

Relativ la cele spuse de A.Smith şi având în vedere că evoluţia lumii civilizate s-a produs
pe o traiectorie sinuoasă şi nu lineară, găsim necesar a ne întreba:
- Cât de credidilă este ideea că mâna invizibilă aranjează şi distribuie bogăţia pentru a ajunge la
consens şi armonie socială?
- În ce proporţie şi în ce condiţii derularea vieţii economice se supune exerciţiului libertăţii
interesului individual şi cât de consolant este acest lucru cu satisfacerea interesului general?
- Există un homo oeconomicus? Un grup social poate acţiona ca un homo oeconomicus?
- Este credibilă şi asimilabilă ideea că ordinea socială se sprijină pe respectul poziţiei celor
avantajaţi şi bogaţi?
- La ce nivel de civilizaţie avantajele morale primează celor materiale?
- Dacă libertatea este o sursă a progresului, dar şi a inegalităţii de poziţie şi avere, ce trebuie
făcut pentru a împiedica aceasta din urmă să evolueze?

9
4.4. Valori fundamentale la Şcoala clasică

Valoare şi preţ
Cu excepţia ui J.B.Say, toţi clasicii au fost adepţii teoriei obiective a valorii bazate pe
muncă. În virtutea acestui principiu, au socotit că munca (abstractă sau concretă, vie sau trecută)
este deopotrivă sursa şi măsura valorii. În alţi termeni, cu cât un produs sau bun înmagazinează o
cantitate mai mare de muncă, cu atât el are o valoare mai mare.
Pentru filosofia şi doctrina economică şi politică, modul acesta de a privi lucrurile a avut
ce puţin două consecinţe: una asupra schimbului, alta asupra repartiţiei.
În ce priveşte schimbul, acesta a fost văzut cu rol pasiv, de simplu vehicul menit a
asigura trecerea bunurilor de la producător la consumtor. Raportarea cererii la ofertă, şi invers, şi
formarea pe această cale a valorii şi preţului, a avut o mică semnificaţie pentru Smith, Ricardo şi
Mill, şi deloc în cazul lui Marx. Oricum, pentru toţi clasicii, din moment ce un bun îmbracă
statutul de produs finit şi se află în depozitul fabricii, el are automat o valoare determinată de
munca consumată pentru fabricarea lui şi un preţ. Din această perspectivă, preţul nu e altceva
decât expresia fidelă, în bani, a acestei valori.
Pe filieră marxistă, s-a considerat că raportarea cererii la ofertă prin mecanismul pieţei
nici nu e necesară. Cererea poate fi apriori studiată, cunoscută, oferta nefăcând altceva decât să
acopere şi să împace această cerere pe total şi pe structură, asigurând astfel echilibrul. O
asemenea concepţie a oferit suport politicii economice de factură socialistă.
În ceea ce priveşte repartiţia, analiza poate fi făcută p două paliere: una la nivel
microeconomic, una la nivel macroeconomic. La nivel microeconomic, interesul a ţintit
remunerarea prin salariu a factorului muncă.
Din acest punct de vedere, clasicii au plecat de la ipoteza că în intervale de timp egale,
munci egale produc valori egale. Cu alte cuvinte, pe muncitor îl costă, în planul energiei fizice şi
intelectuale consumate, în mod egal prima oră de muncă, cu a doua şi până la „n”. Ca atare, şi
repartiţia – salariul – primei ore de muncă trebuie să fie egală cu cea a ultimei ore. Vor veni
neoclasicii şi vor demonstra că există şi o penibilitate a muncii în creştere pe măsura înaintării
programului de lucru; în consecinţă, ultimele ore de muncă trebuie remunerate suplimentar.
Modul clasic de a pune problema a inspirat politica de salarizare în forma acordului direct
(micro).

10
 La nivel macroeconomic, s-a plecat de la ipoteza că din moment ce valoarea unui bun
oarecare sau serviciu este un dat, determinat de munca consumată pentru realizarea lui, şi
valoarea produsului naţional (PIB), ca sumă a valorilor tuturor bunurilor şi serviciilor din
societate, este tot un dat. Prin urmare, repartiţia la acest nivel se supune regulilor unui joc cu
sumă nulă: o parte nu poate primi mai mult decât dacă o alta primeşte, în mod corespunzător, mai
puţin. Peisajul social în care se produce un asemenea mecanism al repartiţiei la scala ansamblului
economic este unul conlictual. Pe acest teren a excelat Marx, explicând natura nedreaptă şi
exploatoare a societăţii capitaliste.
O notă deosebitoare în această analiză o aduce A.Smith – el pleacă de la premisa că ceea
ce se împarte (valoarea) nu este un întreg ale cărui dimensiuni sunt determinate în planul
producţiei de cantitatea de muncă consumată. Dimpotrivă, el crede că întregul se obţine adunând
parte cu parte elemente de venit ale căror dimensiune e dată de locul, rolul şi, mai ales, statura şi
forţa agenţilor economici pe lanţul evolutiv, ca şi de obiectivele prezente şi de perspectivă ale
statului. O asemenea viziune reduce doza de conflict social. În plus, lumea faptelor, ca şi
evidenţa chiar considerabilă a mişcării valorilor, confirmă spusele lui Smith (* trebuie să existe
cerere pentru ca munca depusă pentru crearea unui bun să devină izvor al valorii).

Valoarea mărfii: impozite

M= csp - munca vie pentru societate la dispoziţia statului

c+s – cost p taxe

c – material consumabile la dispoziţia firmelor

s – coresp. salarii sau organizaţiilor profit

dobândă
rentă

4.5. Teoria clasică a schimburilor internaţionale

A. Smith

D. Ricardo

J.S.Mill

11
 Ipoteze de lucru comune celor trei autori:
- produsele se schimbă între ele în proporţii determinate de cantitatea de muncă consumată
pentru realizarea lor;
- schimburile internaţionale nu au un scop în sine, ele servesc dezvoltării economice în general;
- liberul schimb internaţional, fără bariere etatiste, este o prelungire pe plan extern a discursului
liberal;
- judecările sunt făcute în manieră micro; în deplină concordanţă cu filosofia lor, ceea ce face
bine unei faminii nu are cum să facă rău ţării şi interesului genral;
- imobilitatea internaţională a factorilor de producţie.

A.Smith şi teoria avantajelor absolute

Preocupat de a pune în evidenţă avantajele diviziunii muncii la toate nivelurile, inclusiv
internaţional, Smith se opreşte la exemplul schimbului dintre oraş şi sat. Acest schimb este
socotit după el avantajos pentru ambele părţi, în sensul că locuitorii satelor cumpără de la oraş o
cantitate mai mare de bunuri cu produsul unei cantităţi mai mici de muncă proprie decât dacă ar
fi încercat să şi le fabrice ei însuşi.
După Smith, avantajul absolut pentru o ţară provine din diferenţa de costuri ce se
înregistrează urmărind maxima oricărui cap de familie, care este, zice el, de a nu încerca să
producă în casă lucruri care l-ar costa mai mult producându-le decât cumpărându-le şi, ceea ce se
cheamă că prudenţa pentru conducerea unei familii nu are cum să fie nesocotinţă în conducerea
unui regat (individualismul metodologic).
Plecând de la premisa după care costul absolut al unui bun este egal cu cantitatea de
muncă necesară pentru a-l produce, Smith postulează că fiecare şară trebuie să-şi orienteze
capitalul şi munca spre domeniul de activitate care, în mod natural sau artificial, comportă
costuri de producţie la modul absolut inferioare străinătăţii.

vin stofă
Portugalia 100 200
Anglia 200 100

12
- aceeaşi cantitate de vin este produsă în Portugalia cu 100 ore de muncă iar în Anglia cu 200 ore
de muncă;
- aceeaşi cantitate de stofă este produsă în Portugalia cu 200 ore de muncă iar în Anglia cu 100
ore de muncă;
- interesul fiecărei ţăi este de a se specializa acolo unde o costă mai puţin, respectiv Portugalia în
producerea vinului, iar Anglia în producerea stofei;
Analiza lui Smith comportă o concluzie cu 2 întrebări. Aşa cum sunt prezentate lucrurile,
dezvoltarea unei ţări ar depinde de exterior. Acest aparent dezavantaj este însă compensat de
faptul că, recurgând la schimbul internaţional, împinşi spre acest lucru de diviziunea
internaţională a muncii, fiecare ţară are de câştigat, procurându-şi lucruri de care are nevoie pe
calea cea mai puţin costisitoare.
Întrebări:
1. Specializarea pe domeniile cele mai profitabile este mai compatibilă cu imobilitatea
internaţională a factorilor de producţie?
2. Dacă o ţară nu are superioritate în nici un domeniu este exclusă schimbului internaţional?

D.Ricardo şi teoria costurilor comparative

Este meritul lui Ricardo de a fi sesizat că teoria lui Smith se verifică doar într-un caz
particular, şi anume, o ţară are un avantaj absolut la costuri faţă de o alta, or, spune el, e posibil
ca o ţară să aibă superioritate absolută la toate produsele, de unde întrebarea: ţara avantajată va
fabrica toate produsele iar cealaltă le va importa pe toate? Nicidecum, răspunde Ricardo.
Şi într-o asemenea situaţie, va exista specializarea şi schimbul internaţional, numai că, de
data aceasta, criteriul după care se va orienta consumul de capital şi muncă nu va mai fi diferenţa
absolută de costuri, ci avantajul relativ comparativ, adică câştigul cel mai mare sau, după caz,
pierderea cea mai mică.

80/90  90/100
vin stofă
66%  90%
Portugalia 80 90

Anglia 120 100 Din exemplu rezultă că Portugalia are

avantaj absolut la ambele produse, însă avantajul ei este mai mic în cazul vinului – acest lucru
13
rezultă dacă se compară termenii de schimb externi la cele două bunuri. În alţi termeni, costurile
portugheze reprezintă 66% din cele engleze în cazul vinului şi 90% în cazul stofei. Portugalia are
câştigul cel mai mare la vin, Anglia are pierderea cea mai mică (câştigul relativ cel mai mare) la
stofă.
Avantajele specializării rezultă şi dacă se compară termenii de schimb interni:
Q1 – cantitatea de vin produsă în cele două ţări;
Q2 – cantitatea de stofă;

Portugalia: Q1/80 vin Anglia: Q1/120 vin

- o oră de muncă - o oră muncă
Q2/90 stofă Q2/100 stofă

Q1/80 = Q2/90  Q1/Q2 = 80/90 Q1/120 = Q2/100  Q1/Q2 = 120/100

1 unitate vin = 0,88 unităţi stofă - 1 unitate vin = 1,2 unităţi stofă

Concluzie:
„Regula care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi
valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări. Munca a 100 de englezi
nu poate fi dată pentru aceea a 80 de englez, dar produsul muncii a 100 de englezi poate fi dat pe
produsul muncii a 80 de portughezi, a 60 de ruşi etc.” În alţi termeni, Ricardo vrea să ne spună că
între ţări schimbul nu este achivalent. Cu toate acestea, fiecare ţară are de câştigat.
Dacă viticultorii portughezi aduc vinul lor pe piaţa engleză, ei pot vinde la un termen de
schimb cel mai favorabil de 1 unitate vin = 1,2 unităţi stofă. În această situaţie, Anglia nu are nici
un avantaj de aici. Cu asemenea termen de schimb, ea îşi poate procura vinul de pe piaţa proprie.
Dacă producătorii englezi de stofă vin cu marfă pe piaţa portugheză, cea mai avantajoasă
situaţie pentru ei este de 0,88 unităţi stofă contra unităţii de vin. De data aceasta, Portugalia nu
are nimic de câştigat; la un asemenea termen de schimb, îşi poate procura stofa de pe piaţa
proprie.
Altfel spus, termenii de schimb interni reprezintă praguri limită între care, efectiv, trebuie
să se facă schimbul în avantaj reciproc.

14
 Graficul nr. 1: Zona de liber schimb avantajoasă reciproc, după Ricardo

Concluzii:
- teoria Ricardiană a costurilor comparative şi-a propusca scop principal relevarea avantajelor
diviziunii internaţionale a muncii pentru toate ţările;
- câştigul obţinut pe această cale se împarte între participanţii la schimb în anumite proporţii;
dimensiunea acestor proporţii şi a cîştigului este o problemă pe care o varezolva Mill;
- un optim mondial pentru o alocare cu maximum de eficacitate a factorilor de producţie nu e
posibil; în exemplul dat, acest optim ar fi fost atins dacă ambele mărfuri se produceau în
Portugalia; graniţele naţionale şi imobilitatea înternaţională factorilor de producţie împiedică
realizarea unui asemenea obiectiv;

15
- Ricardo sesizează că, în schimburile internaţionale, schimburile nu sunt de echivalenţă; cât
priveşte originea disparităţilor, contribuţia sa este palidă – pe acest teren îşi va aduce un aport
deosebit economistul român Mihail Manoilescu.

John Stuart Mill – Teoria valorilor internaţionale

Teoria costurilor comparative a lui Ricardo fixează zona în care schimburile apar
avantajoase pentru ambele ţări, zonă determinată de cele două trepte care reprezintă termenii de
schimb interni. Ce se întâmplă în interiorul acestei zone? Cum se confirmă cererea şi oferta
acelor două ţări şi cât câştigă fiecare e o problemă pe care o rezolvă Mill.

În deplin acord cu J.B.Say, Mill consideră că oferta de export a unei ţări este identică cu
cererea sa de import. La echilibru, ceea ce oferă o ţară trebuie să fie egal cu ceea ce oferă
cealaltă. Altfel spus, pentru fiecare ţară în parte cererea şi oferta de export se suprapun.

16
 Prin confruntarea cererii cu oferta, se formează termene de schimb. Fixarea lor apriori
este imposibilă. Ei vor fi mai mult sau mai puţin favorabili în funcţie de elasticitatea celor două
curbe (extensibilitatea, Mill). Situaţia favorabilă pentru o ţară se traduce într-o cerere exterioară
mare pentru produsele ei şi o cerere a sa slabă pentru importuri, după cum arată şi graficul
prezentat anterior.
În grafic, OA şi OP sunt cele două drepte care delimitează zonele de schimb cu avantaje
exclusiv pentru Anglia şi, respectiv, exclusiv pentru Portugalia. OC 1 şi OC2 sunt curbele cererii
şi, respectiv, ofertei pentru cele două ţări (nu ai cum să ceri dacă nu ai ofertă cu care să
compensezi). Punctele aflate pe OC1 sugerează cantităţile minime de postav pe care Portugalia le
pretinde în schimbul vinului. Astfel, pentru OM vin, ea pretinde o cntitate minimă de ON postav.
Este logic ca această curbă să se găsească deasupra lui OP (altfel, Portugalia nu ar fi interesată în
schimbul extern şi şi-ar putea procura postavul de pe piaţa internă, întrucât şi ea produce). La fel
de logic este şi faptul ca OC să se îndepărteze excesiv de OP: Portugalia doreşte să obţină tot mai
mult postav în schimbul cantităţii de vin ofertate. O judecată similară se poate face pentru Anglia
Punctele situate pe cele două curbe şi în interiorul elipsei formate de ele sunt acceptabile
pentru ambele ţări, dar nu reprezintă soluţia optimăpentru nici una dintre ele. Abia punctul „R”,
aflat la intersecţia celor două curbe, răspunde acestor cerinţe. Termenul de schimb format în
acest punct reprezintă situaţia de echilibru: pentru OMI vin, Portugalia primeşte ONI postav (OMI
= ONI şi nu ONII, aşa cum s-ar întâmpla dacă lucrurile s-ar derula după termenii de schimb
interni). Diferenţa ONI – ONII reprezintă câştigul Portugaliei din schimbul internaţional. La fel se
poate arăta şi în cazul Angliei.
Din grafic se deduce că ţările partenere câştigă cu atât mai mult cu cât termenii de schimb
internaţionali sunt mai îndepărtaţi de proprii lor termeni de schimb interni. Este clar că punctul
care dă termenul de schimb la echilibru (R) se mişcă în funcţie de alura celor două curbe, alură
care depinde, după Mill, de dimensiunile cererii şi a ofertei, ca şi de elasticitatea cererii la preţ.
* din manual: semnificaţia paradoxului lui Mill
O inovaţie tehnologică poate, spre exemplu, reduce preţul postavului în raport cu vinul.
După logica de mai sus, logică cu sorginte în teoria valorii-muncă, Portugalia poate să ceară,
cum, cu aceeaşi cantitate de vin, mai mult postav. Faptic însă se pot ivi următoarele situaţii:

17
 Elasticitatea = 1 (variaţia cererii de postav este proporţională cu reducerea preţului său). În
acest caz, pentru aceeaşi cantitate de vin Portugalia obţine o cantitate mai mare depostav.
Ţara importatoare, Portugalia, (deşi nu ea este beneficiara progresului tehnic) este în avantaj.
 Elasticitatea > 1 (cererea portugheză de postav creşte mai ult decât proporţional cu reducerea
preţului acestuia). Portugalia va obţine o cantitate mai mare de postav, dar în schimbul unei
cantităţi mai mari de vin. Avantajul se împarte între cele două ţări.
 Elasticitatea < 1 (cererea portugheză de postav creşte mai puţin decât proporţional cu
reducerea preţului). Dacă Anglia are nevoie de aceeaşi cantitate de vin ea trebuie să furnizeze
Portugaliei mai mult postav. Avantajul revine Portugaliei.
Aşadar, în două dintre cele trei cazuri, Portugalia este singura avantajată. Dacă lucrurile
ar sta aşa, industrializarea Angliei s-ar face în profitul restului lumii cu care ea este în rlaţii de
schimb. Fenomenul este cunoscut sub numele de „paradoxul lui Stuart Mill”.
Economistul engley are însă grijă să facă lumină: nu numai elasticitatea la preţ, dar şi
suma cerută sau ofertată stabileşte poziţia partenerului. Prin volumul mare de comerţ pe care îl
practică, ţările industrializate nu numai că recuperează pierderea datorată „paradoxului”, dar au
şi şansa să câştige o poziţie dominantă. Şi realitatea aceasta este.

4.6. Teoria schimbului internaţional la Mihail Manoilescu

Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional – de citit cap. II

Puncte tari în analiza lui Manoilescu:

1. Atunci când suntem puşi în situaţia de a importa o marfă sau de a o produce în ţară,
Manoilescu consideră că trebuie să avem în vedere, comparativ, la ce se cheltuieşte mai multă
muncă? La producerea mărfii de care avem nevoie în ţară sau la producerea unei mărfi care,
eventual, ar putea servi ca mijloc de schimb şi cu ajutorul căreia am putea procura marfa de care
avem nevoie din străinătate.

18
 Se va proceda, după opinia sa, la producerea mărfii de care avem nevoie în ţară atunci
când realizarea ei comportă o cantitate de muncă mai mică decât a oricărei alte mărfi care ar
putea servi ca mijloc de schimb. Şi, urmând aceeaşi judecată, se va proceda la importul mărfii de
care avem nevoie atunci când avem o marfă de schimb la fabricarea căreia depunem o cantitate
de muncă mai mică decât pentru fabricarea mărfii în cauză.
Altfel spus, mărfurile se plătesc cu alte mărfuri şi depinde foarte mult de facilitatea cu
care o ţară produce mărfurile necesare pentru schimb spre a decide dacă operaţiunea de schimb
cu străinătatea poate fi considerată avantajoasă sau dezavantajoasă. Este, în aceste cuvinte,
cuprinsă cu maximă precizie esenţa unui principiu fundamental, după care modul şi eficienţa cu
care întreprinzi raporturi de schimb depind de capacitatea şi facilitatea cu care eşti în stare să
creezi putere de cumpărare în producţie.
Plecând de la o astfel de judecată, descoperim criteriul conform căruia o ţară a cărei
monedă nu este şi mijloc de stingere a obligaţiilor internaţionale, trebuie să vadă în comerţ o
problemă de producţie eficace.
2. Modul în care se consumă energia umană reprezintă, deasemenea, un element serios în
analiza rezultatelor economice. Manoilescu are în vedere calitatea muncii surprinsă condensat
prin productivitate. Calculele sale cu privire la superioritatea din acest punct de vedere al
activităţilor industriale faţă de cele agricole şi, pe cale de consecinţă, transferul ocupaţiilor
dinspre agricultură spre industrie ca fiind unul aducător de câştiguri pentru ţara în cauză, rămân
de asemenea puncte tari ale construcţiei manoilescene.
3. Rândurile scrise de Manoilescu trimit la concluzia pertinentă că a fi sau a nu fi
protecţionist ţine mai mult de raţiuni economice şi mai puţin de raţiuni ideologice. Studiile sale l-
au dus la concluzia că orice ţară recurge la protecţionism atâta vreme cât se află în competiţie cu
alta sau altele mai dezvoltate economic. Pe cale de consecinţă, concluzia sa finală este că
protecţionism va exista întotdeauna, pentru că întotdeauna vor exista şi diferenţe de dezvoltare
între ţări.

Puncte slabe:
1. Este ştiut că sistemul metodologic monoilescian debutează prin a socoti fiecare ţară ca
o unitate distinctă în comerţul internaţional. Cu alte cuvinte, el face distincţie între câştigul
naţional şi cel privat, individual, şi de aici consideră că avantajată sau dezavantajată faţă de
19
străinătate nu poate fi decât naţiunea, statul. Nu poate fi şi nu trebuie să deranjeze pe nimeni
faptul că statul şi binele naţiunii sunt socotite sisteme de referinţă într-o analiză economică.
Întrebarea care se pune vizează cât mai e de actuală judecata lui într-o economie care
tinde să fie tot mai globalizată, iar actorii principali ai vieţii economice nu mai par a fi statele
naţiune în sens manoilescian.
* Despre gândirea economic a lui M. Eminescu, V. Nichita

2. O ipoteză metodologică fundamentală menită, după opinia lui Manoilescu, să răstoarne

sistemul de judecăţi clasice, este aşa cum am arătat, calitatea muncii reflectată în productivitate.
Manoilescu nu s-a mulţumit însă cu criteriul conform căruia contează în ce condiţii de eficienţă
produci marfa de schimb pentru a-ţi răspunde dacă activitatea ta de comerţ exterior este
favorabilă sau nu. Nemulţumindu-se cu atât, a introdus în analiză atractivul, dar înşelătorul
criteriu al mediului productivităţii muncii naţionale.
Introducând acest criteriu, Manoilescu :
i) A condamnat la claustrare, substituind generosul, universalistul şi angajantul principiu
al costurilor comparative cu cel naţionalist al productivităţii aferente; în baza acestui criteriu, rişti
să te raportezi doar la tine, să trăieşti amăgirea unor realizări excepţionale, care nu sunt însă
decât absolute obţinute doar în raport cu tine şi nu cu alţii;
ii) S-a dovedit a fi artizanul unei viziuni dezintegratoare despre structura şi mecanismul
de funcţionare al economiei naţionale. Reţinând întemeiat că, trecând de la ocupaţia agricolă la
cea industrială, o ţară are de câştigat, Manoilescu a supralicitat acest criteriu.
Nu era o noutate constatarea sa că munca din agricultură este de 4,35 ori mai puţin
productivă decât cea din industrie. Cu toate acestea, ţările civilizate nu şi-au pus niciodată
problema ierarhizării programelor de dezvoltare economică plecând de la un atare principiu. Ba
mai mult, atunci când încearcă să fixeze începuturi creşterii economice în lume, autorii moderni
consacraţi ai teoriei drepturilor de proprietate spun, cu temei, că ele se regăsesc în Ţările de Jos,
unde naţiunile respective s-au dotat cu un sistem de instituţii moderne (proprietate, piaţă, bani,
reguli formale şi informale etc.) capabile să motiveze şi să contribuie la alocarea resurselor, a
capitalului şi a muncii în principal spre activităţile cele mai utile. Cele mai utile s-au dovedit a fi
nu şi cele mai productive – activităţile agricole şi nu cele industriale.

20
 În alţi termeni, revoluţia industrială iniţiată de Ţările de Jos şi ulterior de Anglia, a fost
prefaţată de revoluţia agricolă şi nu invers.
Pe de altă parte, chiar dacă mergem pe firul gândirii lui Manoilescu, exodul populaţiei
rural – urban, uşor constatabil, este rezultatul evoluţiei fireşti, din interior, a ceea ce se produce în
perimetrul economiei naţionale şi nu rezultatul vremei ingineriei sociale, a unui proiect
planificator. Altfel spus, agricultura din ţările dezvoltate este lăsată pe seama a 3-5%
dinpopulaţia activă tocmai pentru că productivitatea muncii de aici a crescut sufucient de mult
încât să facă acest lucru posibil.
iii) Deşi, implicit şi cu vagi reţineri, s-a declarat a fi un liberal, susţinerile teoretice nu fac
din el un partisan al pieţei libere. Poposind doar sporadic la A.Smith pentru a se duela serios cu
Ricardo, Manoilescu nu a înţeles că productivitatea nu e o chestiune de inginerie social, că nu e
nevoie să trasezi linii directoare pentru ca munca să se consume cu maximă eficienţă. E nevoie,
în schimb, să laşi piaţa să-şi facă datoria.
iv) A construit o teorie a protecţionismului cu valenţe recunoscute pe plan mondial, o
teorie bine legată şi argumentată, care nu poate fi ocolită de nici un economist serios. Dincolo de
percuţia sa teoretică, evoluţia faptelor după acest tip de protecţionism nediferenţiat şi nelimitat în
timp (exe,plul României a dovedit din plin), nu poate fi decât păguboasă.

5. Şcoala Neoclasică

5.1. Cine sunt neoclasicii?

Anii 70` ai secolului al XIX/lea au reprezentat în evoluţia gândirii economice un punct de
cotitură. Ideile Şcolii clasice au fost continuate de Şcoala neoclasică, numită şi Şcoala
marginalistă. Ruptura de Şcoala clasică a fost din punctul de vedere al metodei de cercetare şi
viziunii asupra unor probleme.
Doctrina şcolii neoclasice, în cea mai mare parte a ideilor şi într-o formă actualizată,
domină gâdirea contemporană. Multe idei neoclasice işi găsesc corespondent în planul politicilor
economine moderne.

21
 Lucrările de la baza neoclasicismului au apărut aproape concomitent în trei ţări diferite:
Anglia, Elveţia şi Austria. Pornind de la cei trei mentori ai şcolii neoclasice, putem împărţi
neoclasicismul pe 3 şcoli:
1. Şcoala utilitaristă (engleză), ondată de Stanley Jevens (Teoria economiei politice,
1871). Jevens consideră că utilitatea unui bun nu este dată de cantitatea de muncă înorporată în
producţia lui, aşa cum credeau clasicii, ci de capacitatea de a satisface o anumită nevoie. În
cadrul acestei şcoli, lui Stanley Jevens i se alătură Alfred Marshall şi Arthus Cecil Pigon.
2. Şcoala matematică (şcoala de la Loisane), a cărui reprezentant a fost Leon Walras
(Elemente de economie politică pură, 1874). Walras este secondat de Vilfredo Pareto şi Francois
Edgeworth.
3. Şcoala psihologică (şcoala austriacă), ai cărei fondatori au fost: Carl Menger
(Fundamentele economiei, 1872), Eugene Böhne, Bawerk şi Friedrich von Wieser.
Cele trei şcoli nu reprezintă în mod strict trei naţionalităţi. Unitatea constă, în primul
rând, în planul punctelor de vedere şi a metodei de cercetare folosite. Neoclasicismul nu a apărut
pe un teren gol, având câţiva precursori de seamă: Anne Robert, Jaques Turgot şi J.B. Say.

5.2. Geometria internă a paradigmei neoclasice

Neoclasicismul apare ca o reînnoire a clasicismului în funcţie de noile condiţii, dar şi ca o
reacţie la noile doctrine ale istorismului german şi naţionalismului. Astfel, neoclasicii continuă
valorile fundamentale ale liberalismului (ordinea naturală, proprietatea privată, libertatea de
întreprindere, primatul interesului individual faţă de cel colectiv, concurenţa).
Neoclasicismul apare ca reacţie la istorism, umanism şi reformism, prin repunerea în
drepturi a abstractizăii ca metodă, a individualismului şi interesului individual ca unic scop al
economiei.

22
 Reacţionând la naţionalismul economic al lui Friedrich List, neoclasicii consideră că
valoarea şi dimensiunile naţionale ale dezvoltării îşi găsesc prea puţin loc în doctrina economică.
Socialismului marxist, neoclasicii îi propun o cale capitalistă a dezvoltării.
Prima ruptură în plan dogmatic faţă de şcoala clasică s-a realizat pe terenul teoriei valorii.
Copilul preferat al şcolii clasice, respectiv „Teoria obiectivă a valorii” a fost abandonat. O altă
abordare a valorii, ale cărei dimensiuni se stabilesc pe piaţă, prin aprecierea subiectivă a
indivizilor şi nu prin producţie, deschide perspectiva unui den total nou de analiză. Impactul pe
cre această viziune l-a avut asupra tuturor categoriilor economice a fost substanţial (ex.: costul de
producţie este privit ca utilitate sacrificată prin prisma costului de oportunitate; preţurile nu mai
au valoare determinată prin calcule matemtice, ci devin relative). Dacă la clasici erau remuneraţi
proprietarii factorilor de producţie, în noua abordare, factorii de producţie sunt remuneraţi, ei
înşişi având valoare pentru că sunt rari.
În al doilea rând, ruptura de şcoala clasică se produce în planul analitei. Producţia,
acumularea capitalului şi creşterea economică au reprezentat centrul analizei şcolii clasice.
Clasicii au încercat construirea unui model al dinamicii economice. Neoclasicii propun un model
static de analiză în care populaţia, capitalul şi ceilalţi factori de producţie sunt consideraţi ficşi şi
exogeni. Astfel, combinarea optimă a factorilor de producţie în scopul maximizării utilităţii
devine centrul noii paradigme.
Dezvoltarea economică este înlocuită cu preocuparea pentru echilibru (într-un mediu
static). Mediul analizei la neoclasici este unul abstract al concurenţei pure şi perfecte; analiza
este centrată la nivel macroeconomic. Dacă la clasici subiectul analizei putea fi individual,
grupul sa clasa socială, la neoclasici personajele acţiunii sunt: individul sau firma, în calitatea lor
de producători sau consumatori.
Demersul analizei neoclasice este următorul: se pleacă de la o cantitate dată de factori de
producţie, de la un sistem de preţuri stabilit a priori şi de la o stare dată a tehnologiei,
încercându-se combinerea optimă a factorilor de producţie pentru maximizarea profitului.
De asemenea comportamentul consumatorului este dominat de principiul heonistic.
Menajele sunt asimilate unor întreprinderi. Plecând de la un sistem dat al nevoilor, preţurilor şi
veniturilor, consumatorul va încerca întotdeauna să găsească optimul, egalizând utilităţi
marginale ale bunurilor şi reuşind acest lucru pentru că subiectul de analiză neoclasic este unul
perfect raţional.
23
 În acest mediu de analiză, abstract şi static, neoclasicii folosesc o nouă metodă, respectiv
principiul marjei (Legea lui Heinrich Gossen). Psiholog german, H. Gossen a formulat în 1843
principiul intensităţii descrescânde al nevoilor, conform căruia intensitatea unei nevoi descreşte
pe măsură ce cantitatea consumată creşte. De la acest principiu s-a ajuns la principiul utilităţii
marginale descrescânde, conform căruia utilitatea suplimentară oferită de consumul unei cantităţi
crescânde dintr-un bun descreşte până când devine nulă, în punctul de saturaţie. Acest principiu
şi modul de judecată au fost extinse la întreaga dimensiune a economiei.
Neoclasicii adresează întrebări de genul: „Cu cât variază utilitatea totală la o variaţie
foarte mică a cantităţii consumate?”; „Cum variază producţia la o variaţie foarte mică a cantităţii
consumate?”; „Cu cât trebuie compensat un factor de producţie în condiţiile scăderii infinit de
mici a unui alt factor de producţie folosit?” – RMST – rata marginală de substituţie tehnică.
Conform acestui raţionament, neoclasicii au construit modele tipice ale teoriei
consumatorului şi producătorului. Pentru a judeca conform acestui raţionament, ei au stabilit un
set de ipoteze:
 toate valorile de schimb pot fi aduse la un numitor comun;
 nevoile oamenilor şi utilităţile bunurilor sunt perfect ierarhizabile;
 raţionalitatea perfectă a consumatorului şi a producătorului;
 continuitatea în evoluţia fenomenelor economice.

Din punctul de vedere al neoclasicilor, folosirea matematicii în analiza economică a

însemnat o victorie şi un plus de calitate adus ştiinţei economice. Din acest moment, economiştii
se împart în: literaţi (şcoala austriacă) şi matematicieni (Walras şi Pareto).

5.3. Teoria echilibrului la neoclasici

Trimiterile pentru această temă le facem la Alfred Marshall, Leon Walras şi Vilfredo
Pareto. Primul cu teoria echilibrului parţial, al doilea cu teoria echilibrului general, iar al treilea
cu teoria optimului economic.
Preocupaţi de aceeaşi problemă – echilibrul – Marshall şi Walras se deosebesc prin:
 aria căreia au circumscris analiza;

24
 - astfel, Marshall operează pe piaţa unui singur produs, pentru ca apoi, prin extensie şi
generalizare, să-şi trimită concluziile la nivel macro;
- Walras, din start, abordează problema la nivel macro;
 intervalul de timp luat în considerare:
- Marshall judecă pe undă lungă;
- Walras judecă pe intervale scurte;
 ipotezele de lucru:
- ambii şi-au dat seama că variabilele economice sunt independente; din raţiuni de
analiză, însă, le-au împărţit în: dependente şi independente;
- în cazul lui Marshall, preţurile sunt variabile dependente; de aceea, pentru a ajunge la
echilibru, se ajustează cantităţile;
- la Walras este invers;

În afara acestor note deosebitoare Marshall şi Walras „se întâlnesc”, şi aceasta dacă avem
în vedere şi numai faptul că echilibrul parţial al lui Marshall este o secvenţă a celui general al lui
Walras.

Echilibrul general warlasian

Întrebările fundamentale pe care şi le-a pus Warlas au fost următoarele:
– Echilibrul pe piaţa factorilor atrage automat echilibrul pe piaţa produselor finite?
– Sunt aceste echilibre compatibile şi stabile?
În căutarea răspunsurilor a construit 5 sisteme de ecuaţii spre a afla concret:
– Cum se fixează cantităţile din toate produsele vândute şi cum se determină preţurile acestora?
– Cum se fixează cantităţile factorilor antrenaţi în producţie ca şi preţul acestora?
– Care sunt consumurile specifice?
Analiza acestor sisteme l-au adus la concluzia că se ajunge la echilibru atunci când oferta
egalează cererea pentru toate bunurile finite şi toţi factorii de producţie, oricare ar fi nivelul

25
preţurilor. Concluzia lui Warlas nu e departe de legea lui Say, în condiţiile în care în ofertă
cererea este implicită, iar o monedă neutră face, logic imposibilă, o supraproducţie nerealizabilă.
O dată ajuns cu analiza aici, Warlas şi-a propus o altă întrebare fundamentală pentru
modelul său: „Care este mecanismul prin care economia poate ajunge la sistemul de preţuri care
împacă cererea cu oferta pe toate pieţele?” Răspunsul: „prin tatonare!” Acest răspuns vizează
două bariere: una a schimbului, alta a producţiei.
În ce priveşte schimbul, Warlas transormă, ideatic vorbind, economia naţională într-o
bursă uriaşă. Aici un commissaire-priseur (lansator de preţuri) face o primă strigare la
întâmplare; dacă după această strigare apare un excedent de ofertă, la următoarea strigare va avea
grijă să lanseze un sistem de preţuri în scădere şi invers, până când preţul la care cererea acoperă
oferta şi la care se ajunge prin iterate succesive este preţul de echilibru.
În ceea ce priveşte producţia, întrebarea a fost următoarea: „Cum răspunde aceasta logicii
tatonării?” Răspunsul: „prin încheierea de contracte de vânzare provizorii sub raportul
preţurilor”. Numai când preţurile strigate pe piaţă se dovedesc a fi de echilibru, numai atunci
contractele devin ferme, pentru că numai atunci cantitatea contractată va găsi pe deplin
desfacerea.
Semnificaţia teoretică şi doctrinară a acestei construcţii
Originală, incitantă şi durabilă ca motiv de reflexie şi căutare, teoria echilibrului general a
rămas obiect de polemică, angajând aprecieri care s-au înscris pe toată gama, de la cele exagerat
laudative până la cele care nu recunosc în Warlas nici un merit.
Minusurile au vizat metodologica folosită, ipotezele de lucru şi mediul de analiză, toate
specifice cadrului de concurenţă pură şi perfectă.
Plusurile pentru ştiinţa economică:
– tentativa Warlas a subliniat şi a conştientizat că echilibrul reprezintă o problemă nodală (cheie)
a teoriei şi practicii economice;
– Warlas a oferit un model de analiză cu perenitate prin mesajul pe care îl transmite peste ani: de
a gândi economia numai prin prisma sistemului ansamblului;
– econometria modernă, contabilitatea naţională, modelele input – output, teoria jocurilor etc.,
datorează mult şi pentru totdeauna lui Walras.
În ceea ce priveşte latura normativă cu semnificaşie doctrinară, Walras nu mai este ce
pare a fi: coboră din sferele abstracte în lumea faptelor reale, unde se dovedeşte un reformator.
26
Walras este un reformator în măsura în care problemele justiţiei sociale nu l-au lăsat rece.
Dimpotrivă, se manifestă ca un partizan al mişcării cooperative, se declară un adept al economiei
sociale, apără şi motivează participarea salariaţilor la capitalul întreprinderilor, vrea mai multă
justiţie în repartiţia veniturilor, iar în ultimele lucrări propune naţionalizarea căilor ferate, a
pământului şi se pronunţă pentru intervenşia activă a statului ăn economie.
Este ştiut că Walras şi-a dezvoltat teoria în credinţa doctrinelor liberale, căreia în
principiu i-a rămas fidel, doctrină care a făcut din eficacitatea economică alfa şi omega
discursului. Însă Walras nu se mulţumeşte cu atât. Pentru el, eficacitatea economică nu înseamnă
nimic dacă nu este în acelaşi timp şi eficacitate socială.
Calea spre un asemenea deziderat o indică cu claritate atunci când scrie următoarele:
„trebuie să edificăm o doctrină capabilă de a concilia liberalismul, care asigură expansiunea
producţiei, cu socialismul, cre realizeză mai multă justiţie”. Scriind acestea, contemporanii lui au
fost îndreptăţiţi să considere că la nivelul faptelor Warlas a fost mai curând de stânga sau, cel
puţin un reformist.
E greu de stabilit dacă a fost sau nu de stânga. E cert însă că a deschis punţi spre teoria
economiei sociale de piaţă şi a social democraţiei. Şi mai cert este că dacă nu s-a manifestat ca
om de stânga, s-a manifestat ca etatist şi a sugerat o politică socialistă. Lucrul acesta rezultă cu
claritate din ultimele sale lucrări, unde lasă să se înţeleagă că societatea perfectă imaginată de e
seamănă cu un soi de socialism ştinţific înfăţişabil ca o economie de piaţă, un stat puternic şi
ferm, un stat chemat să ţină în frâu libera concurenţă.
Că modelul lui Warlas a sugerat o politică de stânga, este atestat şi de interesul unor
economişti comunişti care l-au citat copios în baza unei logici simple: ordinatorul (computerul)
lui Warlas nu putea fi asimilat în mintea lor decât fie cu un Comitet de Stat pentru Preţuri, fie cu
un Comitet de Stat al Planificării. Numai atare organisme puteau fi asemuite cu o bază de date
urişă de care să uzeze un lansatot de preţuri şi prin iteraţii succesive să ajungă la a împăca pe
total şi pe structură cererea cu oferta.
Nu ştim dacă Warlas şi-a dorit o asemenea interpretare a operei sale. Ştim însă că autorul
teoriei echilibrului general, abstract ştiinţific dar refomist în fapte, a deschis o punte spre ceea ce
în timp se va numi economie socială de piaţă – o combinaţie între liberalism şi socialism.

J.S.Mill
27
* reformatori
Walras (pe partea doctrinară)

* neoliberalii definesc economia socială de piaţă prin ceea ce a definit sau a încercat să
definească Walras ca echilibru: piaţa liberă din liberalism + justiţia din socialism;
* Walras a definit economia socialistă fără să realizeze efectiv acest fapt;
* Walras a creat un precedent prin îmbinarea liberalismului cu socialismul.

6. Reacţii doctrinare la liberalismul clasic şi neoclasic

6.1. Şcoala istorică germană şi a instituţionalismului american

Gândirea economică germană şi-a avut întotdeauna o specificitate a ei. În timp ce
liberalismul smithian era pe val şi îşi găsea aplicarea în celelalte ţări ale Europei, Germania a fost
şi a rămas centrată pe familie, corporaţie, stat. În alţi termeni, individualismul metodologic şi
comportamental inspirat de Şcoala Clasică nu a avut aici trecere. Abia după cel de-al doilea
Război Mondial, Germania cunoaşte şi ea liberalismul, dar şi atunci într-o formă hibridă în
formula economiei sociale de piaţă. Expresia tipică a acestei filosofii economice şi sociale o
reprezintă Şcoala istorică germană.
Indiferent de varianta în care s-a exprimat vechea sau noua Şcoală istorică, reprezentanţii
acestei şcoli se exprimă întâi de toate împotriva metdologiei clasice şi neoclasice, astfel se
declară adversari ai abstracţionismului, ai calculului marginal, trăind convingerea că nu se poate
ajunge la adevăr pe cale pur logică, că e nevoie de analize empirice şi că economia trebuie
studiată în contextul desfăşurării ei faptice, în spaşiu şi în timp; de aici nevoia ca drumul
cercetării economice să trecaă prin istorie, sociologie, psihologie etc. Rezultanta unui atare
demers a ănsemnat ca manualele de teorie economică pură să capete denuiri ca economie
naşională sau socială şi să devină adevărate fresce de epocă.
În al doilea rând, reprezentanţii şcolii istorice germane nu cred nici în mecanica infailibilă
a pieţei libere; fără a nega avantajele liberei concurenţe, ei fac apel la stat, la intervenţia acestuia,

28
socotind-o o necesitate obiectivă. Ce a rezultat de aici a fost o economie mixtă purtând, pe rând,
numele: socialismul de catedră sau socialismul profesorilor şi, în formula actuală, economie
socială de piaţă.
În al treilea rând, economiştii istorici germani au fost naţionalişti, naţionalişti cu dublu
sens: într-unul benefic, normal, firesc, după care proiectele de dezvoltare ale unei ţări trebuie
gândite în perimetrul naţional şi în funcţie de nevoile ţării şi în raport u alte naţiuni; şi într-un alt
sens, cu expresie în expansionismul german, cu adresă precisă şi cu obiectiv clar definit şi anume
crearea marelui spaţiu german.
În al patrulea rând, şcoala istorică germană a avut o puternică influenţă asupra vechiului
instituţionalism american, curent care pleacă de la premisa că instituţiile – în sensul de reguli sau
bune practici (formale sau informale) – au un mare rol în dinamica economică (a se vedea
lucrarea lui Thorsten Vetlen „Teoria clasei de lux”).

6.2. Naţionalismul economic

Reprezentanţi: Friederich List, Germania
Henry Carey, SUA
Aceşti economişti şi-au dat seama că liberalismul economic se identifică cu interesele
unor ţări (Anglia, Franţa) şi nu se identifică cu interesele altora (Germnia, Rusia, SUA). În plus,
consideră că acţiunile sunt dotate diferit cu factori de producţie, se află la diferite nivele de
dezvoltare şi, prin urmare, nu pot aplica aceleaşi politici economice.
Sinteza acestei concepţii se regăseşte în lucrarea „Sistem naţional de economie politică”
de Friederich List. În nota Şcolii istorice germane al cărei reprezentant a fost, List refuză
abstractizarea, se declară potrivnic liberalismului absolut, este neîncrezător în mirajul mâinii
invizibile şi al pieţei libere şi, ca atare, care prezenţa statului. Conceptul fundamental al analizei
sale este naţiunea cu nevoile şi forţele sale productive. Sintagma de forţe naţionale productive
este utilizată de List pentru a oferi o replică teoriei clasice despre munca productivă şi de a
reabilita pe această cale sfera serviciilor. Ironizând logica smithiană, List scrie: „După şcoala
economică liberală, cel care creşte porci este un membru productiv, cel care educă oameni este

29
un membru neproductiv al societăţii. Cine face cimpoaie sau drâmbe ca să le vândă, este
productiv; cei mai mari muzicieni nu sunt productivi pentru că muzica lor nu poate fi adusă pe
piaţă. Medicul care-şi salvează pacienţii nu face parte sin clsa productivă, dar băiatul de la
farmacie face parte, deşi valorile de schimb sau pilulele pe care le prepară au o existenţă de
câteva minute, înainte de a-şi pierde valoarea”.
În baza unei temeinice analize a stadiilor dezvoltării economice List ajunge la concluzia
că o naţiune puternică nu poate fi decât o naţiune industrializată; ca atare, dezvoltă o teorie a
industrializării găsind în protecţionism principalul mijloc de atingere a acestui obiectiv.
List vorbeşte de un protecţionism educator, elastic şi mobil, aplicabil în procente diferite
numai la mărfurile care ar concura produsele naţionale aflate într-o stare de inferioritate faţă de
străinătate.
Spre deosebire de el, Carey (la fel ca şi Manoilescu) se pronunţă pentru un protecţionism
permanent şi cu caracter de generalitate. Apelând la argumentul istoric, List consideră că şi ţările
dezvoltate, la începuturile lor, au practicat protecţionismul li abia după aceea şi-au deschis porţile
concurenţei străine.
La întrebarea „Cine trebuia să profite de protecţionism?” răspunsul lui List este
următorul: Germania şi cele mai importante naţiuni ale lumii (Rusia şi SUA); acestea după ce se
vor industrializa prin protecţionism vor trebui să „civilizeze” şi restul lumii, lume pentru care,
potrivit opiniilor sale, era bună şi politica liberschimbistă.

30