EMANUEL ŞTEFAN MARINESCU

RELAŢII ECONOMICE
INTERNAŢIONALE

NOTE DE CURS

2014
2
 CUPRINS

CAPITOLUL I
RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE ........................5
1.1. Ştiinţa relaţiilor internaţionale ........................................................5
1.2. Economiile naţionale ......................................................................5
1.3. Diviziunea internaţională a muncii.................................................8
1.4. Piaţa mondială ................................................................................9
1.5. Categorii economice specifice relaţiilor economice
internaţionale ................................................................................10

CAPITOLUL II
DIVIZIUNEA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII ŞI
FORMAREA PIEŢEI MONDIALE ...............................................15
2.1. Începuturile diviziunii internaţionale a muncii şi
formarea pieţei mondiale..............................................................15
2.2. Trăsăturile caracteristice ale pieţei mondiale şi ale
diviziunii internaţionale a muncii.................................................20
2.3. Etapele formării şi dezvoltării pieţei mondiale ............................24

CAPITOLUL III
TEORII ŞI MODELE ALE RELAŢIILOR ECONOMICE
INTERNAŢIONALE ........................................................................29
3.1. Mercantilismul..............................................................................29
3.2. Teoriile avantajului absolut şi ale avantajului relativ în
comerţul internaţional ca principal argument pentru
politica economică a liberului schimb..........................................33
3.2.1. Adam Smith şi avantajul absolut în
comerţul internaţional ........................................................34
3.2.2. Teoria avantajului relativ Robert Torens
şi David Ricardo ................................................................35
3.3. Teoria neoclasică ..........................................................................42
3.3.1. Dotarea cu factori de producţie .........................................42
3.3.2. Teorema Hecksher – Ohlin – Samuelson ( H.O.S. )..........42
3.3.3. Teorema Stolper – Samuelson............................................43

3
 3.3.4. Ciclul produsului ................................................................44
3.3.5. Schimburile intraramuri .....................................................44
3.4. Teoria protecţionistă .....................................................................44

CAPITOLUL IV
ORGANISME ŞI INSTITUŢII ÎN RELAŢIILE
ECONOMICE INTERNAŢIONALE..............................................49
4.1. Organizaţia Mondială de Comerţ (O.M.C.) .................................51
4.2. Instituţii financiare internaţionale cu impact asupra
R.E.I. (F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D.)..................................59

Capitolul V
CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE ŞI PRODUCŢIA
INTERNAŢIONALĂ ........................................................................64

CAPITOLUL VI
FUXURILE COMERCIALE ŞI FINANCIARE
INTERNAŢIONALE ........................................................................80
6.1. Fluxurile comerciale internaţionale..............................................80
6.2. Mecanismele de formare a preţurilor internaţionale ....................86
6.3. Fluxurile internaţionale de capital ................................................89
6.4. Balanţa de plăţi externe ................................................................93

Bibliografie .........................................................................................99

4
 CAPITOLUL I
RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
1.1. Ştiinţa relaţiilor internaţionale

În contextul economic internaţional actual nici o ţară, oricât de

mare şi de bogată ar fi, nu se poate izola de restul lumii fără a nu avea
consecinţe negative din punct de vedere al dezvoltării.
O caracteristică a lumii contemporane o constituie existenţa
economiilor naţionale ale statelor, ca celule de bază în cadrul
economiei mondiale, într-un context de interdependenţe dinamice şi
convexe, între care se stabilesc relaţii economice internaţionale.
Relaţiile economice internaţionale reprezintă ansamblul
raporturilor structurilor şi tranzacţiilor economice dintre agenţii
economici aparţinând unor state, care include: comerţul internaţional,
cooperare în producţie şi tehnico-ştiinţifică, relaţii financiar-valutare şi
de credit, relaţii din sfera producţiei şi a cercetării ştiinţifice. Relaţiile
economice internaţionale au apărut şi s-au dezvoltat odată cu evoluţia
economică şi cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii şi sunt
unul din elementele care caracterizează economia mondială. Relaţiile
economice internaţionale au un caracter dinamic, multiplicându-se şi
diversificându-se sub influenţa unui ansamblu de factori tehnico-
ştiinţifici, financiari, ecologici, manageriali interni şi externi. Ele se
desfăşoară într-un cadru multilateral sau bilateral, în concordanţă cu
normele şi principiile convenite de parteneri, sau care ghidează
activitatea organizaţiilor specializate internaţionale regionale sau cele
cu vocaţie universală, îndeosebi cele din sistemul O.N.U.

1.2. Economiile naţionale

Conceptul de economie mondială este o concretizare a

conceptului general de economie. Termenul de “economie” este

5
derivat din cuvântul grecesc “oikonomus”, unde “oikos” înseamnă
“gospodărie casnică” şi “nomos” înseamnă “lege”.
Aristotel, cel mai mare filosof al antichităţii, îi dădea o accepţiune
utilă, creativă: arta de a acumula bunurile necesare traiului şi
folositoare comunităţii.
În accepţiunea sa cea mai largă, termenul “economie” reprezintă
ansamblul de acţiuni ale unei comunităţi umane care are drept scop
producerea şi consumul bunurilor. Realizarea acestui scop presupune
în primul rând o acţiune conştientă asupra mediului înconjurător, dar
şi activităţi cum sunt repartiţia şi schimbul. Economia nu poate fi
concepută în afara umanului, a socialului. Ea este unul dintre
domeniile universului uman şi anume, acela care are rolul
fundamental în transformarea omului însuşi. Privită prin prisma
relaţiilor în care intră oamenii în procesul muncii, economia a
îmbrăcat în decursul vremii forme din ce în ce mai complexe,
respectiv economia naturală (primitivă, feudală şi sclavagistă),
economia celui de-al doilea val, caracteristică epocii industriale –
secolele XIX – XX şi economia celui de-al treilea val, postindustrială,
caracteristică sfârşitului secolului XX şi începutului secolului XXI.
Economia naţională nu este caracteristică tuturor orânduirilor
sociale pe care le-a cunoscut omenirea. Ea a apărut pe o anumită
treaptă de dezvoltare a societăţii, îndeosebi în perioada trecerii de la
feudalism la capitalism când s-a conturat procesul de formare a
naţiunilor şi a statelor centralizate.
În epoca modernă, burghezia a luptat mai ales din necesităţi de
ordin economic pentru diminuarea fărămiţării economice şi politice
specifice evului mediu.
Un moment esenţial, decisiv pentru procesul de constituire a
economiei naţionale, îl reprezintă formarea pieţei interne, a pieţei
naţionale, fenomen declanşat atât de factorii economici cât şi de
factorii politici.
Dintre factorii economici enumerăm:
- dezvoltarea forţelor de producţie;
- revoluţia industrială;
- dezvoltarea producţiei de schimb;
- amplificarea diviziunii sociale a muncii.

6
 Factorii politici:
- revoluţiile burgheze;
- formarea statelor centralizate.
Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea
schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane
pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. Dintre toate formele de
comunitate umană, numai naţiunea a fost aceea care a putut contribui
la apariţia economiilor naţionale.
Determinată mai ales de cauze de ordin economic, naţiunea
constituie prin caracteristicile ei intrinsece un factor de progres
economic şi social. Ea sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor
de creştere economic. Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale
este dublă. Pe de o parte, în totalitatea ei, populaţia contribuie prin
cererea sa de consum la dezvoltarea pieţei interne, pe de altă parte, ea
furnizează cel mai important factor de producţie. În această ultimă
fază, influenţa sa va depinde de o serie de elemente, cum sunt:
- rata de creştere a populaţiei ocupate,
- durata muncii,
- calificarea forţei de muncă.
Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este
ocupată în ramurile economice naţionale legate de progresul tehnic în
care productivitatea muncii este cea mai ridicată.
În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul
reciproc de activităţi, el se prezintă spaţial limitat prin frontiere asupra
cărora se exercită suveranitatea naţională. Ca element component al
economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria mijloacelor
de muncă generale, fără de care activitatea economică nu se poate
desfăşura deloc.
În fine, este de la sine înţeles că entitatea care este economia
naţională presupune existenţa unui aparat de producţie care v-a fi o
parte componentă a economiei naţionale.
Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă
totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment
dat, considerate în strânsa lor interdependenţă. Elementul de legătură
dintre ramuri îl constituie piaţa naţională. Prin ramură a economiei
naţionale se înţelege ansamblul de activităţi organizate într-un mod
specific şi care sunt desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii
7
de produse sau a furnizării aceleiaşi categorii de servicii. Dezvoltarea
forţelor de producţie oferă posibilitatea apariţiei unor ramuri noi. La
rândul ei, diviziunea socială a muncii transformă această posibilitate
în realitate. O economie naţională poate fi structurată nu numai pe
ramuri, ci şi pe sectoare care sunt compartimente mai cuprinzătoare:
- sector primar: agricultura, silvicultura, indrustrie extractivă;
- sector secundar: ramurile industriei prelucrătoare şi de
construcţii;
- sector terţiar: serviciile.
În ţările dezvoltate se poate vorbi despre desprinderea unui al
patrulea sector, cel al cercetării ştiinţifice.
Structura economiei naţionale cunoaşte un proces evolutiv de la
simplu la complex: noile ramuri, adâncirea continuă a specializării în
cadrul lor, compartimentarea continuă a ramurilor în subramuri nu au
antrenat o tendinţă centrifugă de dezintegrare a nucleului. Dimpotrivă,
forţele centripete au prevalat determinând în mod necesar un fenomen
de integrare la scara naţională. Are loc astfel un continuu proces de
dezvoltare a nucleului iniţial, al cărui rezultat este transformarea
economiei naţionale într-un complex economic naţional.
Nu există şi nu poate exista o structură ideală a economiei
naţionale cu un model general valabil. Aceste structuri se formează
din timp în raport de o serie de condiţii interne specifice fiecărei ţări.
Un rol în această privinţă le revine şi factorilor externi. Atunci
când influenţa lor devine excesivă se ajunge la structuri economice
deformate, neconforme cu interesul naţional.

1.3. Diviziunea internaţională a muncii

Unul dintre elementele constitutive ale economiei mondiale este

şi diviziunea internaţională a muncii. Trebuie subliniat faptul că acest
fenomen nu are un caracter de sine stătător, independent de
dezvoltarea economiei naţionale şi nu se află situat undeva deasupra
acesteia. Despre o diviziune internaţională a muncii se poate vorbi nu
numai în măsura în care se conturează anumite structuri ale economiei
naţionale, ci şi specializarea internaţională în producţie a acestora.
Diviziunea internaţională a muncii reprezintă expresia sintetică a

8
tendinţei de specializare a economiei naţionale în vederea participării
la circuitul economico-mondial.
Apariţia diviziunii internaţionale a muncii a avut loc în condiţiile
în care capitalismul s-a extins pe întreg globul, antrenând ţările lumii
în schimburi economice reciproce stabile. Între diviziunea
internaţională a muncii şi diviziunea internă a muncii nu există un zid
despărţitor. Specializarea în producţie în vederea exportului devine
posibilă tocmai pe baza dezvoltării economice interne a fiecărui stat.
Rămânând în domeniul deosebirilor se mai poate spune că, în timp ce
ţările dezvoltate şi-au schimbat de câteva ori specializarea în decursul
timpului, ţările în curs de dezvoltare, în majoritatea lor au păstrat
aceeaşi specializare îngustă, nerentabilă, conturată încă din perioada
formării sistemului colonial.

1.4. Piaţa mondială

Apariţia pieţei mondiale este rezultatul unui proces îndelungat în

care schimbul de mărfuri a depăşit treptat cadrul oferit de economia
unei ţări.
Pregătită de întreaga evoluţie a producţiei şi schimbului de
mărfuri din antichitate şi evul mediu, constituirea pieţei mondiale s-a
petrecut în urma formării sistemului capitalist mondial, sistem în
cadrul căruia pentru prima dată în istorie, toate statele lumii într-o
măsură mai mare sau mai mică sunt antrenate în tranzacţiile
internaţionale de mărfuri.
Piaţa mondială este o categorie a producţiei de mărfuri dezvoltate
în care diviziunea muncii depăşeşte graniţele unei ţări, devenind o
diviziune mondială a muncii. Piaţa mondială exprimă totalitatea
relaţiilor economice care se stabilesc între producătorii din diferite ţări
ca urmare a vânzării-cumpărării de mărfuri. Piaţa mondială luând
naştere în condiţiile formării sistemului capitalist mondial, singurul
sistem economic în acea perioadă, s-a dezvoltat sub influenţa acţiunii
legilor economice ale capitalismului şi a adâncirii diviziunii
internaţionale a muncii. Piaţa mondială este eterogenă, fiind alcătuită
din segmente specifice unor categorii de produse şi chiar unor produse
separate. În practică se vorbeşte despre pieţe ale unor anumite
produse, care sunt pieţele în cadrul cărora are loc cel mai mare volum
9
de tranzacţii cu produsul respectiv. Pe aceste pieţe preţurile se pot
forma în raport cu o serie de factori specifici, economici şi politici.

1.5. Categorii economice specifice relaţiilor economice

internaţionale

Gradul de realizare al obiectivelor creşterii economice analizate

cantitativ şi calitativ se apreciază cu ajutorul indicatorilor economici
de rezultate. Măsurarea din punct de vedere economic a rezultatelor
macroeconomice se întemeiază pe filosofii diferite, specifice ţărilor cu
economie de comandă, respectiv celor cu economie de piaţă.
În ţările cu economie de comandă, al căror areal s-a restrâns
considerabil, măsurarea rezultatelor macroeconomice se întemeiază pe
teoria muncii productive. Conform acestei teorii se consideră
productivă numai munca care are ca rezultat crearea de bunuri
materiale. Într-o optică mai modernă se consideră productive şi acele
activităţi care în sine nu produc bunuri materiale, dar contribuie la
crearea acestora. Între acestea se disting: automatizarea,
cibernetizarea, cercetarea ştiinţifică aplicativă, managementul etc. În
raport cu această teorie se distinge sistemul producţiei materiale care
mai este cunoscut şi sub numele de sistem de balanţe al economiei
naţionale şi cuprinde patru balanţe principale:
- balanţa materială (balanţa producţiei, consumului şi a
acumulării produsului social);
- balanţa socială a reproducţiei (balanţa producţiei, repartiţiei şi
folosirii venitului naţional);
- balanţa forţei de muncă;
- balanţa avuţiei naţionale.
Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale
sistemului producţiei materiale, se calculează următorii indicatori
sintetici: produsul social total, produsul social final şi venitul naţional.
Produsul social total reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor
materiale produse în cadrul ramurilor producţiei materiale.
Produsul social final reprezintă totalitatea bunurilor produse şi
ajunse în decursul perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului
economic.
10
 Venitul naţional reprezintă valoarea nou creată în producţia
bunurilor materiale destinate satisfacerii nevoilor de consum şi
dezvoltare.
În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor economice
se bazează pe teoria factorilor de producţie. Această teorie a fost
fundamentată de economistul francez Jean B. Say, care postulează
faptul că în procesul repartiţiei, fiecare factor de producţie este
recompensat în raport cu aportul nemijlocit la desfăşurarea proceselor
de producţie şi anume:
- munca e recompensată cu salariu;
- capitalul e recompensat cu profitul;
- natura e recompensată cu renta.
În epoca modernă acestor factori li s-au adăugat şi neofactorii de
producţie pe care i-am studiat până acum. În raport cu această teorie
distingem sistemul conturilor naţionale. Acesta constituie un ansamblu
coerent de concepte, tehnici şi metode folosite pentru a măsura
activitatea economică a unei ţări în decursul unei perioade de timp, de
regulă un an.
Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale
sistemului conturilor naţionale se calculează două grupe de indicatori
sintetici, după cum urmează:
- P.I.B. (produsul intern brut) – reprezintă valoarea finală a
bunurilor şi serviciilor realizate
de agenţii economici rezidenţi pe teritoriul unei ţări;
- P.I.N. (produsul intern net) – reprezintă valoarea bunurilor şi
serviciilor destinate
consumului final în care este inclusă investiţia netă şi este exclusă cea
rezultată din amortizări;
- P.N.B. (produsul naţional brut) – reprezintă valoarea bunurilor
şi serviciilor realizate de
agenţii economici naţionali indiferent de ţara unde-şi desfăşoară
activitatea;
- P.N.N. (produsul intern net) – este egal cu valoarea P.N.B.-ului
din care s-a scăzut
amortizarea.
Prezentăm în continuare modul de calcul al indicatorilor sintetici
din sistemul conturilor naţionale:
11
 P.I.B. = P.G.B. – Ci, unde: P.G.B. (produs global brut) = valoarea
bunurilor şi serviciilor create de agenţii economici rezidenţi într-un an
de zile, iar Ci (consumul intermediar) = valoarea bunurilor şi
serviciilor folosite în obţinerea P.G.B.-ului.
P.I.B. = Cp + Cg + Ib + En, unde: Cp = consum privat, Cg = consum
guvernamental, Ib = investiţii brute care sunt formate din: In (investiţii
nete) şi Ccf (consum capital fix), En = diferenţa dintre export şi
import.

Valoarea produsului naţional brut – P.N.B.:

P.N.B. = P.I.B. + sau – S.V.S., unde: S.V.S. = sold al veniturilor

din străinătate.
S.V.S. = valoarea produsului realizat de agenţii economici naţionali
din străinătate minus valoarea câştigului realizat de agenţii străini în
ţara de referinţă.
Observaţie: Între P.N.B. şi P.I.B. se manifestă o serie de corelaţii.
Într-o ţară mai puţin dezvoltată economic: P.N.B. < P.I.B. Într-o ţară
dezvoltată economic: P.N.B. > P.I.B., relaţia de legătură fiind dată de
soldul veniturilor din străinătate.
În literatura de specialitate se apreciază că folosirea P.N.B.-ului în
aprecierea activităţii economice are unele limite determinate de
excluderea din sfera sa de cuprindere a unor activităţi cum ar fi cele
casnice, care în ultima vreme cunosc o tendinţă de creştere. De
asemenea nu se iau în considerare cheltuielile cu protecţia mediului
ambient şi în plus economia subterană afectează valoarea acestui
indicator.
Valoarea produsului naţional net:
P.N.N. = P.N.B. – Ccp
Dacă exprimăm P.N.N.-ul în preţurile factorilor de producţie,
preţuri pe care le plătesc consumatorii intermediari, atunci P.N.N.-ul
factorilor de producţie este egal cu venitul naţional, unde venitul
naţional reprezintă suma veniturilor agenţilor economici naţionali într-
un an de zile.
Dacă exprimăm P.N.N.-ul în preţuri curente ale pieţei, preţuri pe
care le plătesc consumatorii finali care cuprind preţurile factorilor de
producţie şi impozitele indirecte, de exemplu T.V.A.-ul, atunci venitul
12
naţional este egal cu P.N.N.- impozite indirecte. Venitul naţional mai
poate fi determinat şi prin relaţia:
Venit naţional = P.N.B.pp – (Ccp + impozite directe + Se), unde:
P.N.B.pp = P.N.B. exprimat în preţuri ale pieţei,
Se = subvenţii de exploatare.
Observaţie: Venitul naţional reprezintă o mărime agregată care stă
la baza analizelor proceselor macroeconomice. Mărimea indicatorilor
în termeni reali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă.
Mărimea lor în termeni reali semnifică mărimea pe care ar fi avut-o
aceştia dacă nu s-ar fi modificat preţurile comparativ cu anul de
referinţă. Aceste determinări permit analize comparative.
P.I.N. = P.I.B. – Ccp
Raportul dintre indicatorii exprimaţi în termeni nominali şi reali
este numit deflator. El exprimă schimbarea medie a preţurilor
bunurilor şi serviciilor într-un an şi se utilizează pentru a determina
modificările reale în producţie. Deci P.I.B. sau P.N.B. în termeni reali
poate fi determinat cu relaţiile:
P.I.B. real = P.I.B. nominal / indicele preţurilor de consum x 100;
P.N.B. real = P.N.B. nominal / indicele preţurilor de consum x
100.
Venitul la nivel macroeconomic este expresia agregată a formelor
de venit însuşite de posesorii factorilor de producţie. Rezultatele
economice obţinute în urma creşterii economice sunt supuse
procesului de repartiţie. În urma acestui proces, veniturile obţinute de
agenţii economici sunt destinate consumului şi economiilor. Deci
venitul se împarte în două forme: consum (C) şi economii (S).
Exprimate într-o formă sintetică componentele de mai sus sunt date de
relaţia:
V=C+S
Consumul reprezintă acea parte din venit folosită de către
populaţie şi autorităţile publice pentru satisfacerea nevoilor personale
şi colective.
Consumul constituie ultimul act al activităţii economice, o parte
din veniturile obţinute fiind destinate cumpărării de bunuri de consum
şi achiziţionării de servicii. Consumul îmbracă mai multe forme:
După subiectul consumului, acesta se împarte în:
- consum privat, care priveşte un menaj sau asociaţii;
13
 - consum public, care se referă la stat şi instituţiile sale.
După obiectul consumului, se împarte în:
- consum material sau de bunuri;
- consum nematerial sau consum de servicii.
După modul de procurare a bunurilor, distingem:
- consum de mărfuri;
- autoconsum.
După durata consumului propriu-zis:
- bunuri de folosinţă curentă care îşi pierd utilitatea în cadrul
unui singur proces;
- bunuri de folosinţă îndelungată care se uzează în decursul unei
perioade mai mari de timp.
Nivelul mediu al consumului de bunuri şi servicii se exprimă prin
consumul pe locuitor. Acest indicator se calculează raportând la
numărul de locuitori a unei ţări:
- consumul total;
- consumul pe grupe de produse.
Calculul acestui indicator permite evaluarea capacităţii pieţei de a
satisface cerinţele de consum ale menajelor şi modificările structurale
care survin în cadrul acestui consum.
Evoluţia consumului este apreciată pe baza bugetelor de familie,
constatându-se următoarele tendinţe:
- scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente, care apare pe
fondul diversificării structurii, al îmbunătăţirii calităţii şi sporirii
consumului de alimente cu valoare nutritivă ridicată;
- menţinerea relativ constantă a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte
şi confort personal;
- creşterea cheltuielilor pentru servicii, mai ales a celor legate de
ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie.1

1
Golea Pompiliu, Economia de Piaţă Modernă, Editura Muntenia  Leda, Constanţa, 2000,
pp. 181-184.
14
 CAPITOLUL II
DIVIZIUNEA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII ŞI
FORMAREA PIEŢEI MONDIALE

2.1. Începuturile diviziunii internaţionale a muncii şi formarea

pieţei mondiale

“Apariţia şi formarea pieţei mondiale este strâns legată de

apariţia şi dezvoltarea modului de producţie capitalist. Descoperirile
geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVI-lea, care s-au soldat cu colonizarea teritoriilor descoperite, au
contribuit la dezvoltarea comerţului internaţional şi la afluenţa
masivă de aur şi argint în Europa.”
Toate acestea au determinat accelerarea dezvoltării producţiei
capitaliste care a apărut în sânul societăţii feudale şi formarea treptată
a pieţei mondiale. Descoperirea Americii precum şi ocolirea Africii pe
mare, deschiseseră burgheziei în ascensiune un nou câmp de
accesiune. Piaţa indiană şi chineză, colonizarea Americii, schimbul cu
coloniile, înmulţirea mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în general,
au dat negoţului, navigaţiei şi industriei un avânt necunoscut până
atunci.
Dezvoltarea comerţului internaţional şi formarea pieţei mondiale
au constituit o premiză istorică necesară pentru victoria modului de
producţie capitalist. Piaţa, ca sferă a schimbului de mărfuri, a apărut în
orânduirile precapitaliste, fiind nemijlocit legată de diviziunea socială
a muncii, de separarea producătorilor ca proprietari asupra mijloacelor
de producţie şi produselor obţinute în procesul de producţie. Ea s-a
dezvoltat pe măsura separării industriei de agricultură, pe măsura
specializării producţiei industriale şi agricole, fiecare ramură
specializată a producţiei sociale devenind o piaţă pentru alte ramuri.
15
 Pe măsură ce procesul de diferenţiere a producţiei sociale a
depăşit graniţele diferitelor ţări, diviziunea socială a muncii de care
este strâns legată, piaţa a capătat caracterul diviziunii internaţionale a
muncii. Cu alte cuvinte, diviziunea internaţională a muncii nu este
altceva decât extinderea diviziunii sociale a muncii la scară mondială.
Dacă piaţa ca sferă a schimbului de mărfuri a fost nemijlocit
legată de diviziunea socială a muncii, piaţa mondială este sfera
schimbului de mărfuri care cuprinde totalitatea circulaţiei mărfurilor
diferitelor ţări legate între ele prin diviziunea internaţională a muncii.
În cadrul pieţei mondiale, pieţele diferitelor ţări care sunt pieţe
naţionale se transformă în părţi componente ale acesteia, iar comerţul
internaţional constituie o formă de legătură între pieţele naţionale,
între producătorii de mărfuri din diferite ţări, legătură ce apare pe baza
diviziunii internaţionale a muncii şi care exprimă dependenţa
economică reciprocă a acestora.
Strânsa legătură dintre apariţia şi dezvoltarea pieţei mondiale şi
diviziunea internaţională a muncii impune o succintă analiză a
apariţiei şi dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii. După părerea
unor economişti, diviziunea internaţională a muncii este un fenomen
independent de orânduirea socială şi care nu se dezvoltă sub influenţa
condiţiilor istorico-sociale de producţie, ci sub influenţa condiţiilor
naturale geografice. După părerea acestor economişti, cauzele apariţiei
şi dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii rezultă din deosebirile
naturale, deosebirile de mediu geografic dintre diferitele regiuni şi ţări
ale lumii. Din această cauză, după părerea lor, unele regiuni şi ţări ale
lumii ar fi chemate prin natura lor să fie producătoare de produse
agricole, altele producătoare de materii prime industriale, iar altele
producătoare de produse industriale prelucrate.
Comerţul internaţional, bazat pe o asemenea diviziune naturală a
muncii, este, după părerea acestora, avantajos pentru toate regiunile şi
ţările lumii. Alţi economişti şi sociologi susţin că diviziunea
internaţională a muncii ar fi determinată de aptitudinile diferitelor
popoare în legătură cu variatele forme de activitate productive. După
părerea acestora, numai unele popoare ar fi capabile să dezvolte
industria, iar altele numai agricultura. Evident că toate aceste teorii au
fost infirmate de istoria economiei mondiale contemporane.

16
 Fireşte că deosebirile legate de mediul geografic au o anumită
influenţă asupra diviziunii sociale a muncii, deci şi asupra diviziunii
internaţionale a muncii. De exemplu, dezvoltarea unora sau altora
dintre ramurile agriculturii şi industriei extractive, depinde paralel cu
alţi factori şi de condiţiile naturale (sol, climă). Dar deosebirile legate
de mediul geografic nu pot fi cauza schimbărilor profunde care au
avut loc în domeniul diviziunii internaţionale a muncii în cursul
dezvoltării istorice a societăţii.
Mediul geografic este condiţia care determină posibilitatea
apariţiei şi dezvoltării diferitelor ramuri ale producţiei în anumite
regiuni şi ţări, unul din factorii care favorizează sau împiedică
dezvoltarea unei anumite ramuri industriale sau agricole, dar mediul
geografic nu are şi nu poate avea o influenţă hotărâtoare asupra
specializării producţiei în alte ţări.
Alţi economişti apreciază că totalitatea condiţiilor producţiei
sociale în diferite ţări la un moment dat determină condiţiile
internaţionale de producţie. Aceste condiţii internaţionale de producţie
sociale influenţează direcţia dezvoltării diviziunii internaţionale a
muncii.
Desigur că şi condiţiile istorice concrete de formare a diferitelor
state influenţează caracterul şi dezvoltarea diviziunii internaţionale a
muncii. În condiţiile orânduirii feudale, caracteristicile diviziunii
internaţionale a muncii erau determinate de preponderenţa economică
naţională, de nivelul scăzut al tehnologiei producţiei sociale. Producţia
de mărfuri avea o sferă de acţiune extrem de limitată. În circulaţia
mărfurilor intră o parte relativ mică a producţiei agricole, precum şi
producţia micilor industrii meşteşugăreşti. Trăsăturile caracteristice
ale acestui stadiu al producţiei de mărfuri, erau rolul precumpănitor al
pieţei locale înguste. Predomina izolarea politică şi economică a
diferitelor regiuni ale ţării, izolare specifică economiei naturale şi
micii producţii de mărfuri.
În orânduirea capitalistă, odată cu apariţia şi răspândirea
producţiei capitaliste în industria şi agricultura diferitelor ţări s-au
schimbat şi condiţiile internaţionale de producţie şi s-au produs
schimbări mari şi importante în diviziunea internaţională a muncii.
Perioada manufacturieră a capitalismului s-a caracterizat printr-o
dezvoltare simţitoare a diviziunii sociale a muncii şi a pieţei interne
17
care avea tendinţa să evolueze într-o piaţă naţională unică. În această
perioadă relaţiile comerciale dintre ţări au luat un mare avânt şi, ca
urmare, a început să se cristalizeze şi piaţa mondială. Cu toate acestea,
industria manufacturieră cu tehnica ei manuală şi cu posibilităţile
limitate de lărgire a producţiei s-a dovedit a fi incapabilă de a termina
procesul formării unei pieţe naţionale unice în ţările care au păşit pe
calea capitalismului şi de a dezvolta pe un plan superior relaţiile
comerciale dintre state şi deci, piaţa mondială.
Apariţia şi dezvoltarea industriei capitaliste mecanizate a
provocat schimbări radicale în diviziunea socială a muncii, respectiv
în diviziunea internaţională a muncii, în caracterul pieţei naţionale şi
în comerţul internaţional. Trăsătura caracteristică a acestei industrii
este producţia pentru imensa piaţă naţională şi dezvoltarea unor
strânse legături comerciale cu diferite regiuni ale ţării şi cu diferite
ţări.
Revoluţia industrială a avut loc mai întâi în Anglia, la sfârşitul
secolului XVIII şi la începutul secolului XIX, apoi în Franţa,
Germania, S.U.A. şi în alte ţări din Europa. Secolului XIX a avut ca
urmare nu numai desăvârşirea pieţei naţionale unice în aceste ţări, ci şi
dezvoltarea pieţei mondiale şi a diviziunii internaţionale a muncii.
Rolul marii industrii mecanizate capitaliste în dezvoltarea
diviziunii internaţionale a muncii şi a pieţei mondiale este determinat
de o serie de factori, cum sunt:
- dezvoltarea producţiei capitaliste pe baza tehnicii maşiniste
face posibilă şi necesară adâncirea specializării, a diversificării
producţiei sociale. Industria, odată cu dezvoltarea marii producţii
capitaliste, se diversifică în ramuri de sine stătătoare tot mai
numeroase. Marea producţie capitalistă din agricultură creează
posibilitatea apariţiei agriculturii comerciale. Adâncirea specializării
şi diferenţierii producţiei sociale determină o dependenţă reciprocă tot
mai mare între diferitele ramuri ale producţiei şi între diferitele regiuni
şi ţări ale lumii. Marea industrie maşinistă atrage tot mai mult
producţia socială a diferitelor ţări în sistemul diviziunii internaţionale
a muncii.
- marea industrie maşinistă lărgeşte mereu producţia de mărfuri
şi ca urmare, reclama pieţei de desfacere tot mai mari atât în interiorul
graniţelor statului, respectiv cât şi în exterior;
18
 - marea industrie maşinistă provoacă o cerere tot mai mare de
materii prime, devenind ea însăşi o uriaşă piaţă de desfacere pentru
ramurile care produc materii prime industriale şi agricole. Ea se
adresează pentru asigurarea cu materii prime necesare atât pieţei
interne cât şi pieţei mondiale, atrăgând în comerţul internaţional
diferite ţări şi regiuni ale lumii nu numai în calitate de cumpărători de
produse industriale manufacturate, ci şi în calitate de furnizori de
materii prime industriale şi agricole.
- dezvoltarea marii industrii maşiniste duce la formarea de mari
centre industriale în care se concentrează un număr crescând al
populaţiei ţării respective şi care implică lărgirea pieţei pentru
desfacerea produselor agricole şi industriale de larg consum;
- marea industrie maşinistă duce până la capăt separarea oraşului
de sat, accelerează dezvoltarea producţiei capitaliste de mărfuri, atrage
toate regiunile ţării şi toate păturile populaţiei în circulaţia mărfurilor
în calitate de vânzător de marfuri şi în calitate de cumpărător de
mărfuri. Marea industrie maşinistă contopeşte pieţele locale ale
epocilor precapitaliste într-o mare piaţă la început naţională şi apoi
mondială.
- marea industrie maşinistă creează şi baza tehnico-materială a
transporturilor şi comunicaţiilor, care joacă un rol deosebit de
important în extinderea schimburilor comerciale la scară naţională şi
internaţională. Numai mijloacele de transport create de marea
industrie maşinistă au făcut posibilă organizarea unor transporturi
regulate şi rapide ale mărfurilor cu un volum în continuă creştere.
Mijloacele de comunicaţie modernă create de marea industrie
maşinistă au permis încheierea de tranzacţii comerciale în termenul
cel mai scurt posibil, independent de distanţa care separă cumpărătorul
de vânzător.
Toate aceste împrejurări conduc la concluzia că piaţa mondială şi
comerţul internaţional au putut să atingă o dezvoltare completă numai
pe baza marii industrii maşiniste care a provocat şi adâncirea
diviziunii internaţionale a muncii.
Dacă comerţul internaţional s-a dezvoltat extrem de mult şi de
rapid ca urmare a dezvoltării marii producţii capitaliste de mărfuri, la
rândul lui comerţul internaţional a constituit un factor care a
impulsionat dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a capitalismului în
19
general. Comerţul internaţional a imprimat formei de producţie –
marfa, un caracter universal şi prin aceasta a lărgit baza dezvoltării
capitalismului. Comerţul internaţional în orânduirea capitalistă leagă
una de alta nu numai ţările care au atins un nivel înalt în dezvoltarea
de mărfuri, ci şi ţările în care nu domină economia naţională şi
formele primitive ale scimbului.
Comerţul internaţional transformă schimbul primitiv în circulaţia
mărfurilor, iar circulaţia mărfurilor în diferite ţări într-o circulaţie
generală, universală a mărfurilor. Prin aceasta, banii capătă o
dezvoltare mai completă ca echivalent general şi se dezvoltă funcţia
aurului şi argintului ca bani universali.
Dezvoltarea funcţiei banilor ca bani universali impulsionează la
rândul ei comerţul internaţional şi creează posibilitatea formării unor
preţuri mondiale ale mărfurilor. Formarea preţurilor mondiale
contribuie la dezvoltarea continuă a comerţului internaţional şi a
producţiei capitaliste de mărfuri, creând baza pentru compararea
condiţiilor de producţie şi de schimb în diferite ţări.

2.2. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE PIEŢEI

MONDIALE ŞI ALE DIVIZIUNII INTERNAŢIONALE A
MUNCII

Pe piaţa mondială acţionează o serie de legi economice, unele

specifice capitalismului, altele comune pentru mai multe orânduiri
sociale. Toate trăsăturile şi particularităţile pieţei mondiale,
contradicţiile şi căile dezvoltării ei sunt determinate de acţiunea
acestor legi economice. Trăsăturile caracteristice ale pieţei mondiale
pot fi rezumate astfel:
- O primă trăsătură a pieţei mondiale constă în aceea că
raporturile ce se stabilesc între diferitele ţări în procesul dezvoltării lor
nu se bazează pe relaţii de colaborare, avantaje reciproce şi egalitate în
drepturi, ci pe relaţii de dominaţie şi subordonare, pe aservirea ţărilor
mai slabe de către cele mai puternice.
- O a doua trăsătură constă în faptul că odată cu dezvoltarea
pieţei mondiale, ca urmare a atragerii unui număr tot mai mare de ţări
şi regiuni ale lumii în circulaţia mondială a mărfurilor, creşte atât
20
producţia cât şi instabilitatea pieţei. Crizele de supraproducţie care
zguduie periodic economia ţărilor lumii, devin din ce în ce mai intense
şi mai distrugătoare pe măsura dezvoltării pieţei mondiale. Datorită
creşterii distanţei între locurile de producţie a mărfurilor şi punctele
finale ale consumului acestor mărfuri, creşte şi numărul verigilor
intermediare pe drumul mişcării mărfurilor, precum şi masa
disponibilă de mărfuri care se află în diferite verigi ale reţelei
comerciale. Această stare de lucru impiedică relevarea rapidă a
începutului de supraproducţie şi care contribuie la creşterea cererii
fictive, permite continuarea lărgirii producţiei de mărfuri în condiţiile
în care piaţa este deja supraîncărcată. Atrage în schimbul internaţional
ţări şi regiuni care stau pe cele mai diferite trepte de dezvoltare a
producţiei de mărfuri şi pune întregul schimb de mărfuri în slujba
producţiei. Această trăsătură a pieţei mondiale este legată în mod
nemijlocit de diferitele termene istorice ale apariţiei capitalismului şi
de inegalitatea ritmurilor de dezvoltare a diferitelor ţări şi regiuni ale
lumii. Datorită inegalităţii dezvoltării diferitelor ţări şi regiuni ale
lumii în condiţiile răspândirii modului de producţie capitalist ca mod
de producţie dominant, pe piaţa mondială circulă mărfuri într-o
cantitate destul de mare, care sunt produse de producători
necapitalişti. Pe de altă parte, în schimbul internaţional de mărfuri are
loc şi mişcarea inversă. Mărfurile produse în ţările dezvoltate pătrund
în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic, ţări în care se
mai menţin puternice rămăşiţe ale orânduirilor economice
precapitaliste. Acest proces are consecinţe negative asupra economiei
acestor ţări care sunt transformate treptat în anexe furnizoare de
materii prime industriale şi agricole şi în pieţe de desfacere pentru
ţările capitaliste dezvoltate, dar într-o anumită măsură contribuie şi la
dezvoltarea capitalismului în aceste ţări în funcţie de interesele
marelui capital.
Şi diviziunea internatională a muncii are o serie de trăsături
caracteristice, care derivă parţial din trăsăturile modului de producţie
capitalist:
A.) Istoria economiei mondiale a arătat ca dezvoltarea marii
industrii capitaliste în diferite ţări a atras după sine eliminarea treptată
a micii producţii, pretutindeni unde marele capital industrial a pătruns
cu mărfurile sale.
21
 Marele capital subminează în mare măsură dezvoltarea
industrială independentă a ţărilor slab dezvoltate economic. Ca
urmare, trăsătura caracteristică a repartiţiei industriale în faza iniţială a
capitalismului este concentrarea părţii predominante a producţiei
industriale şi aproape a întregii producţii de maşini, utilaje şi mijloace
de transport în mâinile unui grup restrâns de ţări capitaliste din
Europa, America de Nord şi Asia de Est pe de o parte, iar pe de altă
parte extrema înapoiere economică şi specializarea îngustă pe linia
monoproducţiei sau a monoculturii a majorităţii celorlalte ţări ale
lumii.
Aşadar, principala caracteristică a diviziunii internaţionale a
muncii în capitalism o constituie diviziunea muncii între ţările
dezvoltate din punct de vedere industrial şi ţările slab dezvoltate
agrare, furnizoare de materii prime industriale şi agricole.
Paralel cu diviziunea muncii dintre ţările dezvoltate din punct de
vedere industrial şi ţările agrare slab dezvoltate din punct de vedere
economic a apărut şi s-a dezvoltat şi diviziunea muncii dintre ţările
industriale, adică diviziunea industrială a muncii. Ea a luat amploare
mai ales în a doua jumătate a secolului XX.

B.) Dezvoltarea marii industrii capitaliste generează tendinţa de

transformare a ţărilor înapoiate pe plan economic, nu numai în pieţe
de desfacere a mărfurilor ţărilor dezvoltate, dar şi în pieţe de
aprovizionare cu materii prime şi produse alimentare pentru ţările
industriale. Această tendinţă a căpătat o mai mare dezvoltare în prima
jumătate a secolului XX, dar ea este caracteristică diviziunii
internaţionale a muncii în toate stadiile de dezvoltare a capitalismului.
Specializarea îngustă a diferitelor ţări slab dezvoltate pe linia
monoculturii sau monoproducţiei a fost rezultatul subordonării acestor
ţări de către ţările dezvoltate şi a corespuns în mod exclusiv
intereselor acestora. Situaţia a început să se schimbe treptat în a doua
jumătate a secolului XX.

C.) Diviziunea internaţională a muncii, dezvoltată de marea

industrie capitalistă prin modul cum acţionează, conduce la ruinarea în
masă a micilor producători de mărfuri, ţărani şi meşteşugari,
provocată de pătrunderea mărfurilor din ţările dezvoltate în ţările slab
22
dezvoltate. Această stare de lucruri se agravează şi mai mult în timpul
crizelor de supraproducţie, când principalele ţări dezvoltate încearcă
să arunce efectele dezastruoase ale crizelor asupra ţărilor slab
dezvoltate. Această stare de lucruri a fost pe deplin confirmată şi în
perioada de după cel de-al doilea război mondial.
Pe plan teoretic, economiştii din ţările dezvoltate au elaborat o
serie de teorii care să justifice şi să apere acest tip de diviziune
internaţională a muncii şi de comerţ internaţional. Dintre teoriile cu o
mai mare circulaţie reţinem în primul rând teoria “Costurilor
comparative de producţie“, care, în forma ei iniţială, a fost formulată
de David Ricardo şi John Stuart Mill şi care are şi astăzi într-o formă
corectată o largă circulaţie în lumea capitalistă.
În esenţă, această teorie susţine că diviziunea internaţională a
muncii şi comerţul internaţional au apărut şi se dezvoltă numai pe
baza cheltuielilor de producţie comparative în diferitele ţări. Această
teorie susţine că fiecare ţară produce şi exportă mărfuri pentru care
ţara respectivă dispune de cele mai mari avantaje comparative în ceea
ce priveşte nivelul cheltuielilor de producţie şi că renunţă să producă
şi importă toate acele informaţii în producţia cărora nu are astfel de
avantaje comparative în ce priveşte nivelul cheltuielilor de producţie.
Potrivit acestei teorii, cheltuielile de producţie comparative în diferite
ţări pot fi determinate de condiţii naturale, climaterice şi de
aptitudinile diverselor popoare. Ca urmare, potrivit acestor teorii
avem:
a.) Comerţ internaţional – care duce în mod spontan la cea mai
raţională specializare economică a diferitelor ţări şi deci, la cea mai
corectă diviziune internaţională a muncii.
b.) Comerţul internaţional ar fi avantajos tuturor ţărilor,
întrucât fiecare ţară primeşte mărfuri ce îi sunt necesare cu cele mai
mici cheltuieli posibile în condiţiile existente.
c.) În capitalism, principiul costurilor comparative de
producţie s-ar manifesta cu atât mai complet şi mai eficace cu cât
comerţul internaţional se desfăşuară fără nici un fel de îngrădiri de
ordin vamal sau de altă natură.
Scopul lansării acestei teorii şi reactualizarea ei este de a
justifica acea diviziune internaţională a muncii care corespunde întru
totul intereselor ţărilor dezvoltate. Prin reactualizarea acestei teorii
23
clasice a comerţului internaţional, economiştii occidentali încearcă să
justifice specializarea unilaterală a ţărilor slab dezvoltate în producţia
de materii prime şi produse agricole. Se ştie însă că ţările foste colonii
şi în general cele slab dezvoltate din punct de vedere economic nu au
fost nicidecum libere în alegerea specializărilor lor deoarece ţările
industrializate care au pătruns pe piaţa acestora cu mărfurile şi
capitalul lor, le-au impus o anumită specializare exclusiv în interesul
marelui capital.
De pe urma acestei specializări pe linia monoculturii sau
monoproducţiei au profitat ţările dezvoltate, marile companii
transnaţionale din aceste ţări, care caută şi azi pe căi mai puţin vizibile
să menţină ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic ca
anexe furnizoare de produse agricole şi de materii prime, ca pieţe de
desfacere pentru produsele manufacturale şi ca sfere de investiţie a
capitalului.

2.3. ETAPELE FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PIEŢEI

MONDIALE

Potrivit cu dezvoltarea modului de producţie capitalist, piaţa

mondială a parcurs mai multe etape de dezvoltare. Sunt cunoscute trei
etape istorice în dezvoltarea modului de producţie capitalist:
1.) Etapa de apariţie a modului de producţie capitalist
denumită şi etapa
manufacturieră a capitalismului;
2.) Etapa capitalismului liberei concurenţe;
3.) Etapa monopolistă a capitalismului.
În fiecare din aceste etape de dezvoltare a capitalismului, piaţa
mondială prezintă o serie de particularităţi specifice, determinate de
dezvoltarea modului de producţie capitalist.
- În etapa apariţiei modului de producţie capitalist, denumită şi
etapa
manufacturieră a capitalismului a început să se formeze piaţa
mondială. Această etapă a cuprins secolele XVI – XVII şi prima
jumătate a secolului XVIII. În această etapă, sub influenţa dezvoltării
producţiei de mărfuri şi a capitalului comercial în ţările din Europa şi
24
sub influenţa marilor descoperiri geografice, a început să se lărgească
foarte mult comerţul internaţional. S-au descoperit şi dezvoltat noi căi
comerciale care legau Europa cu America şi Asia. Centrul comerţului
internaţional s-a mutat din bazinul Mării Mediterane şi nordul Europei
în apusul Europei şi bazinul Oceanului Atlantic. Au apărut noi centre
ale comerţului internaţional. În această etapă, comerţul internaţional şi
formarea treptată a pieţei mondiale au contribuit la accelerarea
procesului de acumulare a capitalului şi prin aceasta, la dezvoltarea
producţiei de mărfuri, constituind o premiză istorică necesară pentru
impunerea modului de producţie capitalist. Trăsătura caracteristică a
pieţei mondiale în această etapă a fost determinată de rolul
precumpănitor a capitalului comercial care a jucat rolul de intermediar
în procesul circulaţiei mărfurilor. Mărfurile, în această etapă, erau
produse în marea lor majoritate de către micii producători şi parţial de
către manufacturile capitaliste şi de intreprinderile agricole capitaliste.
În această etapă capitalul şi-a lărgit şi consolidat poziţiile atât în
comerţ, căt şi în industrie, sprijinindu-se pe sistemul mercantilist şi
protecţionist.
- A doua etapă în dezvoltarea pieţei mondiale corespunde
capitalismului liberei concurenţe. În această etapă producţia de
mărfuri s-a afirmat în mod dominant, marea industrie maşinistă
căpătând o largă extindere. În cadrul acestei etape se disting două
perioade:
Prima perioadă a început odată cu revoluţia industrială din
Anglia în ultimele decenii ale secolului XVIII şi s-a încheiat la
sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, când pe piaţa
mondială au apărut noi şi puternici concurenţi. În această perioadă
Anglia, fiind prima ţară în care a avut loc revoluţia industrială, deţinea
monopolul industrial, comercial şi colonial în lume. Piaţa a devenit o
categorie importantă a modului de producţie capitalist deşi nu a
căpătat un caracter complet dezvoltat. De asemenea, în această
perioadă rolul conducător pe piaţa mondială a trecut de la capitalul
comercial la cel industrial. La baza comerţului internaţional a început
să stea nu circulaţia produselor micilor producători de mărfuri, ci
exportul de produse furnizate de marea industrie maşinistă din Anglia.
Marea industrie din Anglia a acaparat în această perioadă largi pieţe
de desfacere în diferite ţări şi a sporit importul de materii prime. Aşa
25
s-a creat dependenţa întregii economii engleze faţă de piaţa mondială
şi dependenţa ţărilor furnizoare de materii prime faţă de piaţa
mondială şi în primul rând faţă de piaţa Angliei. Pe măsura întăririi
dominaţiei capitalului industrial englez, atât în Anglia cât şi pe piaţa
mondială, în domeniul politicii comerciale, Anglia a renunţat la
protecţionism şi a proclamat liberul schimb ca un mijloc care să-i
asigure libertatea de a pătrunde fără piedici pe pieţele altor ţări.
Trecerea de la politica protecţionistă la cea liber-schimbistă a avut loc
în Anglia la începutul deceniului V al secolului XIX prin anularea
legilor cerealelor şi a legilor care interziceau exportul de maşini din
Anglia. Această schimbare în politica comercială a Angliei
corespundea rolului şi locului ei în industria, comerţul şi creditul
mondial. În alte ţări, care au păşit mai târziu decât Anglia pe drumul
dezvoltării capitaliste, politica protecţionistă a continuat în această
perioadă să servească ca mijloc de apărare a industriilor faţă de
puternica concurenţă engleză.
A doua perioadă a capitalismului liberei concurenţe a început în
deceniul VI al secolului XIX şi a ţinut până la sfârşitul deceniului VIII
al secolului XIX. Trăsătura caracteristică a acestei perioade a fost
înaltul nivel al dezvoltării liberei concurenţe. În această perioadă
industria engleză a început să se înfrunte pe piaţa mondială cu
industria în plină dezvoltare din alte ţări capitaliste ca Franţa, S.U.A.
şi Germania. Aceste ţări s-au străduit să ajungă din urmă Anglia în
privinţa dezvoltării industriale şi au făcut paşi importanţi înainte în
această privinţă. Totodată, s-a lărgit considerabil teritoriul cuprins de
piaţa mondială şi a crescut capacitatea de absorbţie a acesteia ca
urmare a dezvoltării capitalismului. Alături de dezvoltarea continuă a
comerţului, între ţările cu o industrie dezvoltată şi ţările agrare a
început să se dezvolte intens şi comerţul între ţările industriale.
Dezvoltarea comerţului internaţional a fost influenţată de creşterea
extracţiei de aur, ca urmare a descoperirii de noi zăcăminte aurifere în
multe ţări ale lumii precum şi de dezvoltarea considerabilă a creditului
internaţional. A avut loc în această perioadă şi o revoluţie în domeniul
mijloacelor de transport şi comunicaţie ca urmare a dezvoltării rapide
a reţelei căilor ferate, a navigaţiei pe mări şi oceane şi a
telecomunicaţiilor. În domeniul politicii comerciale, în majoritatea
ţărilor capitaliste a fost atenuat protecţionismul şi a fost proclamat
26
liberul schimb. Trăsăturile pieţei mondiale s-au dezvoltat complet în
această perioadă, dar au început să apară şi să se dezvolte
contradicţiile ei.
Ultima etapă a dezvoltării pieţei mondiale corespunde epocii
capitalismului monopolist. Trăsăturile pieţei mondiale în această etapă
sunt determinate de înlocuirea liberei concurenţe cu dominaţia
monopolului, cu dominaţia capitalului financiar. În cadrul acestei
etape se disting de asemenea mai multe perioade:
- Prima perioadă în dezvoltarea pieţei mondiale din această etapă
a început în deceniul IX al secolului XIX şi s-a terminat la sfârşitul
primului război mondial. În această perioadă cadrul pieţei mondiale a
continuat să se lărgească şi s-a terminat formarea pieţei mondiale
unice şi atotcuprinzătoare. Piaţa mondială a căpătat trăsături noi.
Exportul de capital a devenit preponderent faţă de exportul de mărfuri
şi prin intermediul lui puterile capitaliste au început să influenţeze
întregul sistem al relaţiilor economice internaţionale. Cotropirile
coloniale au culminat către sfârşitul secolului XIX cu terminarea
împărţirii teritoriale a lumii între câteva state. Tot în această perioadă
a început lupta pentru împărţirea pieţelor de desfacere între marile
monopoluri din ţările capitaliste dezvoltate.
- A doua perioadă în dezvoltarea pieţei mondiale a început la
sfârşitul primului război mondial. Această perioadă a fost marcată prin
apariţia sistemului comunist. În perioada dintre cele două războaie
mondiale, comerţul internaţional şi politica comercială a lumii au fost
puternic influenţate de restrângerea sferei de influenţă a
capitalismului, de crizele economice de supraproducţie care au avut
loc (1920 – 1921, 1929 – 1933), precum şi de o serie de factori politici
şi militari cu implicaţii economice.
- A treia perioadă în dezvoltarea pieţei mondiale este perioada de
după cel de-al doilea război mondial. În această perioadă a apărut
blocul statelor socialiste şi lupta dintre acestea şi ţările capitaliste s-a
intensificat. Această perioadă a fost puternic marcată de urmările
economice şi politice ale celui de-al doilea război mondial.
În ceea ce priveşte urmările politice avem în vedere schimbarea
raportului de forţe între principalele ţări capitaliste înfavoarea S.U.A.,
care deţinea la sfârşitul acestui război monopolul puterii economice,
politice şi militare, raport care nu a rămas însă nemodificat în perioada
27
următoare; formarea blocului statelor socialiste care, în majoritatea
lor, a intrat însfera de influenţă a U.R.S.S.- ului; prăbuşirea imperiilor
coloniale şi apariţia unui număr de peste 100 state noi. Ca urmări
economice avem în vedere pierderile uriaşe de vieţi umane şi
distrugerile materiale imense în ţările care au fost teatrul operaţiunilor
militare precum şi în alte ţări. Condiţiile internaţionale din perioada de
după cel de-al doilea război mondial au continuat să se schimbe,
culminând la sfârşitul deceniului IX şi începutul deceniului X al
secolului trecut în colapsul comunismului în Europa şi dispariţia
blocului military(Tratatul de la Varşovia) şi economic (C.A.E.R.) al
acestor ţări.2

2
N. Sută, Sultana Sută Selejan, Istoria comerţului mondial şi a politicilor comerciale, Editura
All, Bucureşti, 1997.
28
 CAPITOLUL III
TEORII ŞI MODELE ALE RELAŢIILOR
ECONOMICE INTERNAŢIONALE

3.1. Mercantilismul

Mercantilismul este prima concepţie modernă despre comerţul

exterior şi despre protecţionismul statelor naţionale. Gânditorii din
perioada premodernă a umanităţii, (aproximativ 3000 î.d. Hristos şi
până în secolul XV după Hristos) au abordat numai tangenţial unele
probleme ale comerţului şi le-au privit cu prudenţă, uneori cu ostilitate
întrucât erau dominaţi de ideea autoconsumului, preponderentă în
economiile predominant naturale din sclavagism şi feudalism.
În antichitatea sclavagistă, filozoful grec Aristotel făcea
distincţie între economie şi hrematistică. Prima se ocupa cu obţinerea
de bunuri capabile să satisfacă nevoile oamenilor, fiind considerată de
el o activitate firească şi folositoare. Hrematistica era activitatea de
obţinere a bogăţiei sub formă de bani şi era considerată de el contrară
firii omeneşti. La fel era considerat şi profitul obţinut din comerţ.
În evul mediu, dominat de religie, marii teologi scolastici ca
Toma D’Aquino, Juan de Mariana sau Albertus Magnus, au
condamnat practicile comerciale neloiale, profiturile excesive ale
negustorilor, preţurile exagerate ale mărfurilor şi camăta. Adepţi ai
principiului justiţiei comutative, potrivit căreia orice pretenţie sau
revendicare are drept corespondent o obligaţie, au încercat să explice
ce este preţul just şi să demonstreze imoralitatea cametei pornind de la
faptul că prin natura lor banii nu pot să nască bani. Atunci când
economia de piaţă a luat amploare, când s-au dezvoltat oraşele şi în
cadrul lor s-au format pături sociale interesate în comerţ, a avut loc o
schimbare de mentalitate, comerţul a început să fie considerat nu
numai util, ci şi foarte profitabil şi, în consecinţă, au început să fie

29
publicate numeroase scrieri referitoare la această activitate dinamică,
începând cu sfaturile practice pentru un negustor perfect şi terminând
cu probleme de tehnică economică şi de politică economică, cum ar fi
ce trebuie să facă statul pentru ca activitatea negustorilor din ţara
respectivă să fie cât mai eficientă.
Publiciştii europeni din secolele XV–XVII, care s-au străduit să
demonstreze utilitatea naţională a comerţului, îndeosebi a celui
exterior şi să găsească metodele cele mai bune pentru a-i spori
rentabilitatea, au fost numiţi ulterior cu termenul colectiv şi într-o
anumită măsură periorativ– mercantilişti.
Prin semnificaţia lui lingvistică, “mercato“ = “piaţă“, “mercante“
= “negustor“, termenul sublinia afinităţile spirituale ale acestor
gânditori cu interesele negustorilor, ale grupurilor de locuitori ai
oraşelor, antrenaţi în activităţi comerciale, cu precădere în comerţul
exterior.
În literatura de specialitate, termenul de mercantilism indică
două lucruri apropriate, strâns legate între ele, pe de o parte o doctrină,
o grupare de economişti şi deci un curent de gândire economică, iar pe
de altă parte un anumit tip de politică economică a statelor naţionale în
proces de constituire la mijlocul mileniului doi după Hristos, care
presupunea implicarea statului în economie.
Mercantilismul a fost primul curent de gândire economică
modern. El a contribuit la autonomizarea şi la incizarea gândirii
economice, ceea ce i-a imprimat un puternic caracter de modernitate.
În noua etapă de dezvoltare economică, în condiţiile în care
producătorii urmăreau cu bună ştiinţă să producă bunuri nu numai
pentru propriile lor nevoi, ci mai ales pentru a fi vândute la piaţă,
intelectualii timpului au fost pe bună dreptate nemulţumiţi de faptul că
problemele economice erau tratate fragmentar şi tangenţial.
Ruperea acestui stăvilar ideologic a evidenţiat modernitatea lor, a
imprimat un caracter progresist doctrinei lor economice, ducând
totodată la consacrarea gândirii economice ca un domeniu de sine
stătător al culturii spirituale şi a unei noi specializări în domeniu,
respectiv economiştii. Pentru această contribuţie a mercantiliştilor la
lărgirea orizontului gândirii economice, în comparaţie cu gândirea
premodernă, unii exegeţi sunt tentaţi să califice aportul lor drept o
revoluţie în gândirea economică. În esenţă, gândirea economică
30
mercantilistă este construită pe temelia a două idei fundamentale.
Prima se referă la faptul că forma ideală a bogăţiei constă în bani,
respectiv în metale preţioase din care sunt confectionaţi aceşti bani. A
doua idee se referă la profit, originea şi rolul lui, în sensul că profitul
constituia obiectivul practic al operaţiunilor de comerţ, că acesta era
obţinut, respectiv creat în sfera circulaţiei mărfurilor cu precădere din
comerţul exterior, ca urmare a faptului că mărfurile erau vândute la
preţuri mai mari decât cele la care au fost cumpărate şi în cele din
urmă că adăugat la avuţia existentă, profitul constituia un mijloc de
sporire a avuţiei naţiunilor şi statelor moderne.
Pe baza acestor idei, mercantiliştii au ridicat preocuparea de sporire a
rezervei de metale preţioase a unei ţări la rangul de politică economică
naţională, solicitând statului o implicare masivă în această privinţă.
Ţinând seama de instrumentele folosite cu precădere în politica de
intervenţie a statelor moderne în economie pentru atingerea
obiectivelor formulate de aceşti gânditori, specialiştii în domeniu
semnalează două etape distincte ale politicii economice mercantiliste,
şi anume:
- mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar, care pune accentul pe
măsuri restrictive în relaţiile comerciale cu alte ţări, urmărind reţinerea
banilor cu orice preţ într-o anumită ţară;
- mercantilismul dezvoltat sau sistemul balanţei comerciale, care a
relaxat considerabil aceste măsuri, admiţând circulaţia mărfurilor şi a
banilor în dublu sens înspre ţara dată şi de la ea către alte ţări, cu
condiţia realizării unei balanţe comerciale şi de plăţi active cu soldul
în favoarea propriei ţări.
Timp de peste două secole, mai ales în secolele XVI–XVII, iar uneori
spre mijlocul secolului XVIII, literatura economică din lume a fost
dominată de gândirea şi politica economică mercantilistă. Printre
gânditorii din prima etapă, menţionăm pe spaniolii Rojas şi Ortiz,
precum şi pe englezii Stafford şi Malines.
Printre gânditorii din a doua etapă a unui mercantilism mai matur
amintim pe italienii Davanzati, Serra, Botero, pe francezii Bodin,
Malestroit, Montchretien, Colbert, precum şi pe englezii Thomas
Moon, Cul Peper, Misselden Grescham King, William Petty, acesta
din urmă evoluând ulterior spre poziţia liberalismului clasic.

31
În ambele etape, mercantiliştii au fost adepţii politicii economice
externe protecţioniste, considerată politică de interes naţional de care
beneficiau îndeosebi marii negustori din ţara respectivă. Deşi
mercantiliştii au insistat asupra laturii normative a problemelor
economice, există câteva probleme şi câţiva autori din acest curent de
gândire economică modernă care au avut contribuţii semnificative şi
în privinţa analizei teoretice a unor probleme ale timpului printre care,
mai ales, rolul banilor şi al circulaţiei monetare în creşterea avuţiei,
originea profitului precum şi importanţa unei balanţe comerciale şi de
plăţi active pentru prosperitatea unei ţări. Martori ai unei ample
revoluţii în domeniul preţurilor, mercantiliştii s-au preocupat de
relaţiile cantitative dintre volumul banilor şi volumul mărfurilor în
decursul timpului, astfel încât după anumite referiri vagi la această
problematică, în scrierile unor canonişti ca Juan de Mariana, în
lucrările mercantiliştilor se găsesc începuturile teoriei cantitative a
banilor, care va fi considerabil aprofundată în secolele XVIII–XIX în
opera unor economişti de orientare liberală ca David Hume şi David
Ricardo.
Potrivit acestei teorii, valoarea şi deci puterea de cumpărare a
unei unităţi monetare depindeau de cantitatea de bani existentă pe
piaţă, iar preţurile manifestau tendinţa de creştere, ca urmare a sporirii
volumului de metale preţioase, respectiv a masei monetare. Cele mai
importante contribuţii în acest sens pot fi găsite în scrierile
mercantilistului francez Jean Bodin. Aceste începuturi nu sunt lipsite
de unele neclarităţi şi lacune. Pe măsura dezvoltării economiei
moderne de piaţă şi a ştiinţei economice s-a dovedit că noţiunile de
valoare a banilor şi puterea de cumpărare a banilor nu sunt identice
sau cel puţin că ele nu coincid în orice condiţii. Profitul a fost explicat
de către mercantilişti ca diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare a unui bun economic de către negustor, lăsând să se
înţeleagă ideea că sursa lui este comerţul, îndeosebi cel exterior, iar
mecanismul pe baza căruia se obţine este schimbul neechivalent,
respectiv faptul că ceea ce câştigă negustorul pierde partenerul lui de
afaceri. Acest fapt l-a determinat pe Marx să aprecieze că
mercantiliştii au exprimat sub o formă brutal-naivă secretul producţiei
burgheze, şi anume dominarea ei de către valoarea de schimb.

32
 Mercantiliştii au acordat o importanţă deosebită balanţei
comerciale şi implicit de plăţi externe a statelor moderne ca mijloc de
cunoaştere a conţinutului şi urmărilor acestui domeniu important al
economiei moderne de piaţă şi ca pârghie esenţială a unei politici
economice externe realiste a oricărui stat naţional.
Keynes a apreciat în secolul XX că preocuparea mercantiliştilor
pentru realizarea unei balanţe comerciale excedentare nu era nici pe
departe o obsesie anacronică, aşa cum apreciau liberalii clasici şi
neoclasici, ci o dovadă de realism şi perspicacitate politică pe care
guvernele contemporane nu ar trebui să le dispreţuiască. Prin urmare,
oricât au fost de contestaţi şi de controversaţi, mercantiliştii rămân
pionierii gândirii economice moderne, inclusiv ai teoriilor moderne
despre comerţul exterior şi despre politicile economice externe cu
merite şi limite decurgând din epoca şi optica lor, deci omeneşte
explicabile.

3.2. Teoriile avantajului absolut şi ale avantajului relativ în

comerţul internaţional ca principal argument pentru politica
economică a liberului schimb

Schimbările de anvergură care au avut loc în economia şi

gândirea economică din Europa Occidentală în decursul secolelor
XVIII–XIX au impus extinderea şi aprofundarea demersului teoretic
al economiştilor cu privire la comerţul internaţional. Acest lucru a fost
necesar atât pentru a facilita în practică derularea operaţiunilor
respective, cât şi pentru a surprinde complexitatea mecanismului de
desfăşurare a acestuia, impusă şi favorizată de procesul trecerii de la
empirism la cunoaşterea ştiinţifică, respectiv a maturizării treptate a
cunoaşterii economice.
Ca întotdeauna, în decursul epocii moderne şi contemporane,
aspectele normative şi cele cognitive s-au interferat mereu, stimulând
progresul gândirii economice, deci şi teoriile despre comerţul
internaţional şi politicile comerciale externe. Pentru a uşura şi accelera
generalizarea economiei de piaţă în cadrul sau pe ruinele structurilor
sociale feudale şi în pofida voluntarismului mercantilist, economiştii
timpului au înţeles nevoia de libertate a agenţilor economici autonomi.
33
În viziunea lor, iniţiativa privată era compatibilă cu eficienţa
economică într-un cadru instituţional mai flexibil decât pe vremea
mercantiliştilor, ceea ce i-a determinat să preconizeze şi să susţină
liberalismul economic, atât în interiorul ţării respective, cât şi în
relaţiile comerciale între ţări, deci pe piaţa mondială. Această
preocupare, precum şi performanţele metodologice şi teoretice
remarcabile, le-au atras denumirea de liberali clasici. Cei mai de
seamă au fost Wiliam Petty, Piere de Bois Lebert, David Hume, John
Locke, Francois Quesnay, Anne Robert Jacques Tourgot, Adam
Smith, Benjamin Franklin, John Stuart Mill, Theodor Malthus,
Ricardo David,J. B. Say. Patru dintre aceştia au avut contribuţii
substanţiale la analiza pozitivă a schimburilor economice
internaţionale şi a circulaţiei monetare între ţări, şi anume: Adam
Smith, care a elaborat teoria avantajului absolut, David Hume şi David
Ricardo în dezvoltarea teoriei cantitative asupra banilor şi a circulaţiei
monetare la scară mondială, Robert Torens şi David Ricardo în
formularea variantei clasice a teoriei costurilor comparative de
producţie şi a avantajelor relative reciproce ale partenerilor din
comerţul internaţional.

3.2.1. Adam Smith şi avantajul absolut în comerţul internaţional

Atât mercantiliştii cât şi fiziocraţii sunt deficitari în domeniul

analizei comerţului internaţional. Primii, mai ales datorită exagerării
rolului statului şi al politicii externe protecţioniste, iar ultimii mai ales
datorită prejudecăţilor faţă de mercantilişti. Din motive diferite,
ambele grupe de economişti aveau slăbiciuni teoretice în ceea ce
priveşte regulile după care se desfăşoară schimbul de mărfuri în epoca
modernă, deci şi explicarea mecanismului de formare şi oscilaţia
preţurilor.
Spre deosebire de aceştia, Adam Smith, în celebra sa lucrare
“Avuţia Naţiunilor“, expune un bogat material istoric şi numeroase
generalizări teoretice cu privire la preţuri, valoare şi venituri,
îmbinând idei preluate de la predecesori cu idei originale şi expunând
o viziune coerentă, chiar dacă nu întotdeauna clară şi consecventă
despre valoare, despre bani şi preţuri, atât pe piaţa naţională cât şi pe
piaţa mondială. În esenţă, Smith considera că regula sau principiul
34
care guvernează schimburile de mărfuri pe orice fel de piaţă, atât
internă cât şi externă, este determinarea valorii mărfurilor prin munca
încorporată în ele. Aceasta înseamnă că cel puţin în proporţie de masă,
schimburile de mărfuri şi bani aveau un caracter echivalent, partenerii
obţinând valori egale. În cazul în care producătorii din ţări diferite
ofereau pe piaţă mărfuri de acelaşi fel, pentru care au făcut însă
cheltuieli diferite, cel care a produs marfa cu costuri mai mici avea un
avantaj absolut faţă de ceilalţi producători.
Deci, în viziunea lui Smith, avantajul absolut în comerţul
internaţional consta în economia de muncă, în faptul că producând
marfa respectivă cu costuri mai mici decât ceilalţi producători din alte
ţări, respectivul producător avea posibilitatea să o vândă la un preţ mai
ridicat în altă ţară în care cheltuiala de timp de muncă, şi deci preţul,
erau mai mari pentru aceeaşi marfă.
În toate timpurile şi locurile este scump ceea ce se obţine cu
greutate sau costă multă muncă, pentru a se dobândi şi ieftin ceea ce
se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă. În viziunea lui Smith,
libertatea comerţului este garanţia avantajului reciproc pentru
parteneri. Elemente de critică socială şi de critică doctrinară se îmbină
în opera lui Smith cu generalizări teoretice mai mult sau mai puţin
clare, referitoare la comportamentul raţional al indivizilor, popoarelor
şi statelor în domeniul economic, deci şi al comerţului între ţări.
Punând în discuţie problema superiorităţii naturale şi dobândite a unei
economii naţionale, Smith a deschis o pagină esenţială în gândirea
economică referitoare la comerţul internaţional, ale cărei implicaţii
practice nu au fost încă suficient explorate de economiştii care au
urmat, deci problema continuă să fie şi în prezent obiect de
controverse metodologice şi teoretice.

3.2.2. Teoria avantajului relativ Robert Torens şi David Ricardo

Problema comerţului internaţional şi a politicilor economice

externe devine mult mai presantă în primul sfert al secolului XIX, atât
pentru operatorii economici din această sferă, cât şi pentru guvernanţi
şi cercetători.
Amplificarea producţiei în condiţiile revoluţiei industriale din
Anglia, accentuarea tensiunilor social-politice legate de repartiţia
35
venitului naţional şi dificultăţile care persistau în calea comerţului
internaţional, ca şi circulaţia mixtă, monede metalice de aur şi
bacnote, au impus în atenţia economiştilor vremii problematica
relaţiilor economice internaţionale. Motivul principal al investigării
acestui domeniu l-au constituit restricţiile existente în Anglia la
importul de grâu şi dorinţa liberalilor de a le limita sau chiar de a le
înlătura, precum şi unele controverse legate de explicarea preţurilor şi
măsurarea valorii, respectiv de principiile după care se desfăşurau
schimburile de mărfuri şi bani între ţări.
Pe fundalul ideilor lui Smith despre foloasele diviziunii muncii
şi a explicaţiei preţurilor cu ajutorul teoriei obiective a valorii, bazată
pe munca încorporată în mărfurile care se schimbă, doi economişti
englezi, David Ricardo şi Robert Torens, au încercat să demonstreze
avantajele pe care le pot obţine din comerţul internaţional toate ţările
lumii, chiar şi acelea care aveau un dezavantaj absolut în producerea
tuturor mărfurilor, militând pentru liberalizarea comerţului exterior pe
scară internaţională. Raţionamentele şi argumentele dezvoltate de
Torens în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu grâu“, dar mai
ales de către David Ricardo în lucrarea sa “Despre principiile
economiei politice şi impunerii“, cu precădere în capitolul 7, despre
comertul exterior, se bazează pe noţiunile de cost comparativ, valoare
relativă, preţ relativ, avantaj relativ şi avantaj reciproc, folosind ca
element de legătură şi ca mijloc de comparaţie a mărfurilor care se
schimbau pe piaţa internă sau pe piaţa mondială, munca necesară
încorporată în fiecare marfă.
David Ricardo înţelege prin cost comparativ cantitatea de muncă
încorporată în marfa examinată, măsurată însă nu direct, ci prin
intermediul cantităţii de muncă încorporată în marfa care este folosită
ca mijloc de măsurare. De exemplu, în situaţia în care o unitate de vin
este produsă în optzeci de unităţi de muncă, ore, zile, iar o unitate de
stofă este produsă în nouăzeci de unităţi de muncă, aceasta face ca
valoarea sau costul comparativ al vinului exprimat cu ajutorul stofei să
fie de 0,88 unităţi, adică cu o unitate de vin se pot cumpăra 0,88
unităţi de stofă, în timp ce costul comparativ al stofei exprimat cu
ajutorul vinului să fie de 1,12 unităţi de vin, adică cu o unitate de stofă
se pot cumpăra 1,12 unităţi de vin.

36
 David Ricardo era de acord, în linii generale, cu viziunea
predecesorului său, Adam Smith, exprimată cu ajutorul metaforei
“Mâna invizibilă“, adică autoreglarea spontană a economiei de piaţă
bazată pe proprietatea privată şi libertatea comerţului şi cu faptul că
toate formele de diviziune a muncii, respectiv manufacturieră, socială,
internaţională, aduceau foloase celor implicaţi în aceste procese, deci
umanităţii în ansamblu, contribuind la sporirea avuţiei naţiunilor. În
acelasi timp, David Ricardo a intuit că desfăşurarea schimburilor
comerciale între ţări întâmpina greutăţi mai mari decât în interiorul
ţării, că există anumite piedici în care liberei circulaţii a capitalului şi
a muncii şi că din aceste cauze numai avantajul absolut constituia un
argument insuficient, deşi valabil pentru desfăşurarea comerţului între
ţări.
În consecinţă, Ricardo a ajuns la concluzia că se poate face un
comerţ avantajos reciproc, practic din toate ţările lumii, invocând
drept argument noţiunea de avantaj relativ sau comparativ în comerţul
internaţional. Dacă avantajul absolut invocat de Smith era semnul
unor relaţii comerciale optime pentru ţara care avea aceste
caracteristici, Ricardo considera că deşi erau suboptime, relaţiile
comerciale decurgând din avantajul relativ descoperit cu ajutorul
costurilor comparative, erau totuşi relaţii reciproc avantajoase pentru
toţi partenerii fără excepţie, având totodată calitatea de a deschide
orizonturi nebănuite pentru extinderea relaţiilor economice
internaţionale între toate categoriile de ţări. Menţinerea forţată a unor
bariere artificiale, cum erau legile cerealelor din Anglia, în calea
extinderii relaţiilor comerciale între ţări, constituia în opinia lui
Ricardo atât o greşeală de politică economică, cât şi de înţelegere a
mecanismului real de funcţionare a economiei de piaţă în general, a
mecanismului comerţului internaţional în special.
Noţiunea de avantaj relativ în comerţul internaţional a constituit
o armă redutabilă în controversele doctrinare referitoare la politicile
externe, deşi ea a fost însoţită nu rareori de interpretări confuze şi
interesate, purtătoare de ambiguităţi dăunătoare ştiinţei economice.
Teoria avantajului relativ a fost elaborată de către David Ricardo şi,
timp de peste un secol şi jumătate, începând cu anul 1917, ea a
constituit nucleul dur al teoriilor de orientare liberală despre comerţul
internaţional.
37
 În esenţă, teoria susţine că pot obţine avantaje din comerţul
internaţional chiar şi ţările care produc toate mărfurile cu un consum
de timp de muncă pe unitate de produs mai mare decât în alte ţări, cu
condiţia să aleagă pentru a se specializa în producţie marfa pentru care
cheltuiesc relativ sau comparativ mai puţin timp. Dacă dezavantajul
absolut despre care a vorbit Adam Smith era vizibil chiar şi numai pe
bază de bun simţ, avantajul relativ invocat de Ricardo era mai greu de
sesizat şi de demonstrat. În acest scop, Ricardo a elaborat un model de
comerţ exterior care consta din două ţări, una cu profil agrar, cealaltă
cu profil industrial şi două mărfuri – vinul şi stofa, urmărind să
demonstreze că deşi una dintre ţări, Portugalia, avea avantaj absolut în
producerea ambelor mărfuri, le obţinea cu un consum de muncă mai
mic decât cealaltă ţară, respectiv cu optzeci şi nouăzeci de unitati de
muncă, iar cealaltă ţară, Anglia, avea un dezavantaj absolut în
producerea acestora, le producea cu o sută douăzeci şi, respectiv, o
sută de unităţi de muncă, amândouă ţările aveau posibilitatea să
câştige din schimbul de mărfuri, deci aveau un avantaj relativ dacă
alegeau pentru a se specializa una din cele două mărfuri, respectiv
marfa pentru care pe plan naţional se cheltuia cantitatea comparativ
mai mică de muncă faţă de toate celelalte mărfuri din aceeaşi ţară şi
fără a corela aceste cheltuieli cu cele din alte ţări. Prin avantajul relativ
în producţie şi deci în comerţul exterior, Ricardo înţelegea
posibilitatea oricărei ţări de a produce o marcă oarecare cu costuri
comparativ sau relativ mai mici faţă de toate celelalte mărfuri din ţara
respectivă, chiar dacă acea marfă putea fi obţinută în alte ţări cu
costuri şi mai mici. În acest context, Ricardo a ajuns la concluzia că
existau reguli sau principii diferite care guvernau schimburile de
mărfuri pe piaţa naţională şi pe piaţa mondială. Pentru că în
publicistica post-ricardiană se întâlneşte în mod frecvent confuzia
dintre avantajul absolut şi avantajul relativ în comerţul internaţional,
este esenţial să se reţină ipoteza lui Ricardo, potrivit căreia Portugalia
are avantaj absolut în producerea ambelor mărfuri, iar Anglia are
dezavantaj absolut în producerea acestora, adică cheltuieşte mai multă
muncă decât Portugalia. Cu toate acestea, Ricardo susţine că ambele
ţări au un avantaj relativ, în sensul că fiecare dintre ele poate alege din
multitudinea de mărfuri pe care le produce pe cea pentru care face
cheltuielile cele mai mici, comparativ cu celelalte mărfuri produse în
38
ţara respectivă şi indiferent cu ce cheltuieli ar putea fi obţinută marfa
selecţionată în oricare din restul ţărilor lumii. Din acest exemplu
rezultă clar că Ricardo prezintă inferioritatea mai mică drept avantaj
relativ sau comparativ, la fel ca şi superioritatea mai mare, ceea ce
este discutabil atât din punct de vedere matematic şi logic, cât mai ales
din punct de vedere economic. Raţionamentul lui Ricardo este valabil
până la un punct pentru operatorii individuali din domeniul comerţului
exterior. Aflat într-o situaţie fără alternativă, dezavantaj absolut, orice
om de afaceri priceput va alege indiscutabil răul mai mic faţă de răul
mai mare. Dacă operatorul respectiv vrea însă să câştige şi nu numai
să piardă mai puţin, atunci el va trebui să caute o cu totul altă soluţie
care să-i permită să devină competitiv pe piaţa mondială şi deci
eficient în mod absolut şi nu numai relativ. Raţionamentul lui Ricardo
devine însă discutabil şi inacceptabil pe termen lung, chiar la nivelul
operatorilor individuali şi cu atât mai mult la nivelul unor ţări, al unor
economii naţionale, care nu-şi pot permite să piardă mereu, chiar dacă
pierd relativ mai puţin, dacă doresc să-şi îmbunătăţească starea
generală a economiei şi standardul de viaţă al populaţiei.
Ostilitatea unui mare număr de economişti din ţările lumii a treia
faţă de teoria ricardiană a comerţului exterior se explică tocmai
datorită acestui viciu de construcţie a modelului ricardian, al
comerţului internaţional şi a unor modele ulterioare inspirate din
acesta. Ca cercetător, Ricardo nu se mulţumeşte cu descrierea faptelor
brute din economie, ci caută să descopere anumite reguli, principii,
legi care guvernează desfăşurarea multitudinii de acţiuni economice şi
să demonstreze raţionalitatea lor. Principala lui realizare în acest
domeniu a constat în dezvoltarea unei teorii coerente despre valoarea
bunurilor economice reproductibile, întemeiată pe cantitatea de muncă
vie şi trecută, încorporată în mod necesar în acele bunuri care
constituie pivotul în jurul căruia oscilau preţurile aceluiaşi bun
economic pe piaţa de la o zi la alta.
Ricardo nu a fost însă consecvent în folosirea teoriei obiective a
valorii bazată pe muncă atunci când şi-a propus să examineze
mecanismul desfăşurării schimburilor economice dintre ţări, deci la
nivelul pieţei mondiale. Spiritul pragmatic pe care-l avea ca om de
afaceri şi ca om politic l-a determinat pe Ricardo să insiste asupra
deciziei realiste pe care era bine să o adopte atât agenţii economici
39
individuali cât şi statul în legătură cu dificultăţile care existau în
relaţiile comerciale dintre ţări. În absenţa avantajului absolut, uşor de
observat în practică şi deci neavând nevoie de prea multe demonstraţii
teoretice, Ricardo sugerează o soluţie suboptimă şi militează pentru
liberalizarea comerţului la scară planetară pentru a extinde
considerabil dimensiunile tranzacţiilor pe care doreau să le facă
oamenii de afaceri. Nici o altă teorie din ştiinţa economică nu s-a
bucurat de o interpretare atât de amplă, îndelungată şi contradictorie
ca această parte a operei ricardiene. Şi, cu toate acestea, valenţele ei
cognitive şi sensul ei practic sunt departe de a fi pe deplin elucidate.
Mesajul practic al teoriei ricardiene despre comerţul
internaţional e relativ simplu: liberalizarea acestuia. Partea complicată
a acesteia se referă la consecinţele foarte diferite ale acestei măsuri
asupra diferitelor economii naţionale, ţinând seama de dimensiunea,
potenţialul, structura şi mai ales eficienţa lor extrem de diferită.
Semnificaţia teoretică a concepţiei lui Ricardo despre avantajele
relative ale partenerilor din comerţul internaţional şi valoarea
cognitivă reală au încă destule ascunzişuri legate atât de unele vicii de
construcţie, de exemplu ipoteza superiorităţii ţării agrare în privinţa
productivităţii muncii din industrie, cât şi de unele deducţii forţate sau
fapte minimalizate, cum ar fi schimbul inegal de muncă. Teoria
ricardiană a comerţului internaţional continuă să rămână în aceste
condiţii o piatră de încercare pentru soliditatea şi seriozitatea analizei
economice pozitive şi istorice.
Sesizând unele dificultăţi şi particularităţi ale schimburilor
economice de pe piaţa mondială în comparaţie cu pieţele naţionale,
Ricardo atrage atenţia asupra unor situaţii paradoxale, pentru care nu
oferă explicaţii suficient de convingătoare. Câteva exemple în acest
sens sunt elocvente, atât în ceea ce priveşte puterea de pătrundere a
gândirii lui Ricardo, în comparaţie cu predecesorii şi contemporanii
săi, cât şi limitele gândirii sale. Astfel, în ciuda faptului că, în
principiu, Ricardo considera comerţul liber ca fiind reciproc avantajos
pentru toţi partenerii şi generator de armonie între ţări, el nu scăpa
prilejul să remarce că munca a o sută de englezi nu poate fi dată
pentru aceea a optzeci de englezi, dar produsul muncii a o sută de
englezi poate fi dat pe produsul muncii a optzeci de portughezi,
şaizeci de ruşi, zece indieni.
40
 Mai simplu zis, aceasta înseamna că în timp ce pe piaţa naţională
schimburile economice sunt de regulă echivalente, pe piaţa mondială
pot fi observate destule cazuri de schimburi neechivalente. Este
adevărat că Ricardo nu se refera la mecanismul economic care permite
astfel de schiburi neechivalente, limitându-se să menţioneze unele
greutăţi sau factori care frânează circulaţia capitalurilor între ţări.
Chiar dacă nu răspunde direct şi limpede la această problemă, există în
lucrările lui Ricardo unele referiri sumare şi tangenţiale la un posibil
răspuns privind mecanismul de desfăşurare şi rezultatele pe termen
lung ale schimburilor economice de pe piaţa mondială între parteneri
inegal dezvoltaţi din punct de vedere economic. Majoritatea
covârşitoare a reacţiilor faţă de teoria ricardiană a comerţului
internaţional au avut la bază raţiuni de ordin pragmatic, respectiv
respingerea politicii economice externe a liberului schimb de către
gânditorii din ţările mai puţin dezvoltate, deoarece acestea nu puteau
face faţă concurenţei mărfurilor mult mai ieftine care veneau din ţările
puternic industrializate şi deci cu un nivel mult mai ridicat al
productivităţii muncii, precum şi constatarea onestă făcută de către
Keynes – că liberul schimb nu duce la armonia de interese, ci în cel
mai bun caz la exportul de şomaj indirect din ţările mai dezvoltate
spre ţările mai puţin dezvoltate.
Au existat evident şi critici mai elevate ale teoriei ricardiene
despre comerţul internaţional, bazate pe considerente de ordin
metodologic, cum ar fi tratarea neistorică a acestei problematici şi deci
ignorarea particularităţilor economice ale diferitelor ţări în ansamblul
economiei mondiale, respectiv de ordin teoretic, analiza mecanismului
de desfăşurare a comerţului internaţional, evoluţia raporturilor de
schimb dintre diferite grupuri de ţări, implicit procesul de formare şi
evoluţia preţurilor la mărfurile comercializate pe piaţa mondială.
De exemplu, Marx, în “Capitalul“, examinează particularităţile
acţiunii legii valorii pe piaţa mondială comparativ cu economia
naţională şi ajunge la concluzia că schimburile de pe piaţa mondială
au un caracter neechivalent când partenerii respectivi provin din ţări
inegal dezvoltate, emiţând ipoteza exploatării ţărilor agrare de către
ţările industrializate pe calea comerţului internaţional. În ciuda unor
amendamente care i-au fost aduse de autori precum John Stuart Mill,
W. Paretto şi Marshall şi a criticilor care i-au fost adresate, teoria
41
liberală a comerţului internaţional construită pe tiparul elaborat de
Ricardo, domina gândirea economică din ţările dezvoltate până prin
anul 1923, când a fost elaborată o lucrare semnificativă a
economistului neoclasic britanic Alfred Marshall, intitulatî “Bani,
credit, comert“.3

3.3. Teoria neoclasică

3.3.1. Dotarea cu factori de producţie

Analiza neoclasică îşi are sursa în analizele lui Ricardo dar şi în

teoriile suedezilor dezvoltate între cele două războaie mondiale de
Ellte Hecksher şi apoi de Bertil Ohlin, care au propus o analiză
factorială a avantajelor comparative, reţinând ipoteza identităţii
tehnicilor de producţie în diferite ţări.
Dotarea factorială a unei naţiuni poate fi prezentată având ca punct de
plecare o separare între factorii abundenţi şi cei rari. O ţară va exporta
bunurile a căror producţie necesită relativ mai mult din factorii de care
dispune în abundenţă şi deci relativ mai puţini factori rari. Invers, ea
va importa bunuri încorporând factori care relativ îi lipsesc. De
exemplu, Argentina, ţară bogată în terenuri fertile va avea o tendinţă
naturală de a se specializa în produse agricole. În schimb, Japonia,
care dispune de puţine pământuri arabile, va importa bunuri agricole.
Schimbul internaţional de mărfuri se dovedeşte a fi un schimb
de factori abundenţi pe factori rari. În consecinţă, comerţul exterior nu
prezintă interes pentru ţări cu dotări factoriale identice.

3.3.2. Teorema Hecksher – Ohlin – Samuelson ( H.O.S. )

Această analiză a comerţului internaţional, condusă separat de

Hecksher-Ohlin-Samuelson a dat naştere teoremei H.O.S.. Dacă se
reţin ipotezele de omogenitate a factorilor de producţie, de identitate a
tehnicilor şi de perfectă mobilitate internaţională a produselor, este
posibil să demonstrăm două teoreme care se completează.

3
N. Sută, Sultana Sută Selejan, Istoria comerţului mondial şi a politicilor comerciale, Editura
All, Bucureşti, 1997, pp. 224-237.
42
 TEOREMA DOTĂRII CU FACTORI – o ţară care posedă o
dotare favorabilă cu un factor de producţie dat, va exporta bunurile
care utilizează în mai mare masură acest factor în schimbul bunurilor
importate care necesită o folosire a factorilor rari.
TEOREMA EGALIZĂRII VENITURILOR FACTORIALE –
schimburile internaţionale egalizează preţul factorilor de la o naţiune
la alta. În mod deosebit, liberul schimb are tendinţa de a egaliza
remuneraţiile pe toată suprafaţa planetei. Faptul că nu se întâmplă
acest lucru se explică prin aceea că produsele nu circulă liber.
Existenţa barierelor la schimburi, frânează concurenţa făcută de ţările
cu salarii mici. Dacă aceasta s-ar exercita din plin, salariile din ţările
dezvoltate ar fi trase în jos mai ales pentru muncitorii necalificaţi care
sunt în concurenţă directă cu muncitorii din ţările în curs de
dezvoltare. Faţă de salariile mici propuse de lumea a treia,
întreprinderile industriale din ţările dezvoltate se află în situaţia de a
alege: a cere o protecţie, a închide întreprinderile mai puţin rentabile,
a se moderniza pentru a utiliza din ce în ce mai puţină mână de lucru
sau a-şi delocaliza activitatea.

3.3.3. Teorema Stolper – Samuelson

Asociat lui Samuelson, economistul Stolper a completat teorema

H.O.S. cu teorema următoare:
“Dacă o ţară instaurează un tarif vamal pe importul de bunuri
încorporând un factor rar, aceasta duce la mărirea venitului relativ al
factorului rar, respectiv în detrimentul factorilor abundenţi“. De
exemplu, dacă pământul e un factor rar ca în cazul Angliei din secolul
XIX, proprietarii de pământuri vor fi protecţionişti ca în cazul land-
lorzilor englezi în momentul în care a fost abolită legea cerealelor,
deoarece liberul schimb ar face să scadă renta funciară. Protecţia pieţei
de grâu are deci un efect asupra veniturilor relative ale diferitelor
grupuri sociale. Astfel, consumatorii sunt dezavantajaţi pentru că
plătesc mărfurile la un preţ mai ridicat decât dacă acestea ar fi
importate.
Teorema Stolper-Samuelson insistă asupra faptului că
protecţionismul duce la privilegierea intereselor particulare în dauna
interesului general.
43
 3.3.4. Ciclul produsului

Analizele lui Robert Vernon introduc o dinamizare a

specializării internaţionale, aceasta nemaifiind dată odată pentru
totdeauna pe baza dotării cu factori de producţie. Produsele ajunse la
maturitate sunt delocalizate în ţările lumii a treia, cărora această
mişcare le permite să-şi înceapă propria industrializare. Astfel, un
produs nou e adesea lansat în ţara dominantă, spre exemplu S.U.A..
Când produsul ajunge la maturitate, producţia e delocalizată în ţările
cu costuri mai mici. Paradoxal, ţara inovatoare, care la început era
singura producătoare a bunului, sfârşeşte prin a-l importa.

3.3.5. Schimburile intraramuri

Faptele arată că puterea explicativă a teoriei dotării cu factori

de producţie e reală când este vorba să se analizeze structura
exporturilor ţărilor din sud, deoarece acestea au o slabă dezvoltare
tehnologică şi o slabă capacitate de mobilizare a capitalului. În
schimb, această teorie nu ne permite să înţelegem schimburile dintre
ţările din nord care sunt în mod esenţial schimburi de produse
similare. Schimburile lor sunt denumite intraramuri, adică schimburi
de produse aparţinând aceleiaşi ramuri de producţie, prin opoziţie cu
schimburile interramuri, adică schimburi de produse provenind din
ramuri diferite. Cu cât dotările factoriale sunt mai diferite între doi
parteneri, cu atât proporţia schimburilor interramuri e mai ridicată în
totalul comerţului bilateral. Prin opoziţie, cu cât dotările factoriale
sunt similare, cu atât partea de schimburi intraramuri e mai puternică.
Regăsim astfel concluziile lui Linder după care, cu cât ţările au
niveluri de dezvoltare mai apropiate, cu atât structura schimburilor se
aseamănă.

3.4. Teoria protecţionistă

Protecţionismul regrupează ansamblul măsurilor care vizează

protecţia pieţei naţionale contra concurenţei străine. El poate fi tarifar,
adică bazat pe taxe vamale sau netarifar, bazat pe contingenţe şi alte
44
norme. Taxele vamale sunt în general calculate ad-valorem, adică în
fracţie fixă a preţului mărfii.
Protecţionismul educator. În lucrarea “Sistemul naţional de
economie politică“, F. List, apără ideea unui protecţionism educator,
dar temporar pentru industriile începătoare. “Liberul schimb ne este
scopul, protecţionismul ne este calea“ – spune List. Această lucrare
este destinată în mod direct luptei împotriva dominaţiei industriale a
Angliei. Doctrina aceasta a fost explicată de toate ţările europene în
secolul XIX, în primele decenii ale revoluţiilor industriale. Este ales
cazul Germaniei, care cu adoptarea tarifului Bismark în 1879 viza
frânarea importurilor de produse englezeşti şi franţuzeşti, incitându-i
pe exportatorii germani să cucerească segmente de piaţă în Europa
Centrală, danubiană şi Orientală, politică numită protecţionism de
cucerire. S.U.A. nu au participat la mişcarea de liberalizare a
schimburilor din anii 1860 – 1880, cunoscând totuşi o rată de creştere
foarte ridicată în această perioadă. Japonia, din anii ’60 până în zilele
noastre tinde să demonstreze că protecţionismul poate fi un avantaj
determinant pentru industriile naţionale. Aşa cum arăta Paul Bairoch –
“învingătorul e acela care nu joacă după regulile jocului“. În zilele
noastre, dacă o ţară din Sud are un avantaj comparativ potenţial pe
care nu-l poate valoriza din cauza costurilor de producţie prea mari la
început, adaptarea temporară a unui tarif vamal pare justificată de
protecţionismul defensiv.
Protectionismul defensiv. În analizele clasice şi neoclasice
costurile sociale ale politicii de specializare nu sunt luate în seamă, ori
populaţia nu este foarte mobilă în interiorul unei ţări, iar abandonul
anumitor producţii ridică problema somajului. Voinţa de a limita
costurile sociale serveşte adesea drept justificare a protecţionismului.
Celebrul economist englez John M. Keynes, în“Tratat despre monedă“
din 1930 şi în audierea sa de către comitetul Mac Milan, a considerat
că drepturile vamale, deşi nefaste pe termen lung, pot pe termen scurt
să atenueze efectele marii depresiuni dintre cele două războaie în
contextul în care debuşeele întreprinderilor englezeşti se reduceau
intens. Protecţionismul ţărilor dezvoltate din anii ’80 şi ’90 ai
secolului trecut (XX) este legat de protecţia industriilor pe cale de
îmbătrânire. Aceste ţări au cerut după primul şoc petrolier din 1973 un
răgaz de adaptare pentru sectoare ca: siderurgia, textilele sau
45
construcţia navală, ca să poată face faţă concurenţei ţărilor noi. Ca şi
în timpul lui List, se insistă pe caracterul temporar al
protecţionismului, obiectivul rămânând liberul schimb. Laureatul
premiului Nobel pentru economie, Maurice Allais, estimează că
liberul schimb nu e posibil decât între ţări cu un nivel de dezvoltare
comparabil. El apără ideea că liberul schimb nu e valabil decât între
naţiuni asociate economic şi politic. Liberalizarea schimburilor,
afirmă Allais, nu are valoare decât în interiorul asociaţiilor regionale
dotate cu pieţe comune, care îşi au locuri politice comune. Este în
interesul fiecărei asociaţii regionale să se protejeze pe de o parte,
pentru a menţine activitatea industriilor, a căror dispariţie cauzată de
circumstanţe temporare s-ar revela în viitor cu desăvârşire nocivă şi pe
de altă parte pentru a menţine un nivel al producţiei agricole care să
poată în orice împrejurare să-i asigure independenţa alimentară.
Pentru a justifica protecţionismul, Allais foloseşte argumentul
independenţei economice şi al securităţii militare. Forumul economic
de la Genova din 1994 a avansat următoarele cifre: lumea
industrializată dispune de o mână de lucru de 350 milioane persoane
al căror cost salarial pe oră este de circa 18 dolari pe oră aceeaşi lume
industrială are acces la o piaţă mondială de mână de lucru de 1,2
miliarde persoane, care sunt gata să lucreze pentru mai puţin de
1$/oră. Se înţelege în aceste condiţii că liberul schimb este
destabilizant şi că riscă să aducă un prejudiciu persoanelor mai puţin
calificate, care lucrează în ţările mai dezvoltate. Reapare deci teama
de pauperizare a proletariatului. Ţările dezvoltate trebuie să facă faţă
unei sfidări, să transforme posturile cele mai puţin calificate care sunt
cele mai ameninţate în posturi puţin susceptibile de a suferi din cauza
concurenţei internaţionale. În ceea ce priveşte ţările lumii a treia,
numai pieţele deschise le vor permite în viitor să-şi mărească
standardele sociale şi salariale.
Protecţia anti-dumping. Protecţionismul se sprijină de
asemenea pe voinţa de a se opune dumping-ului, adică vânzarea sub
costuri de producţie sau practicarea preţurilor inferioare pe pieţele
externe în comparaţie cu cele adoptate pe piaţa internă. Dumping-ul e
o formă de concurenţă neloială, a cărei realitate trebuie să fie stabilită
de către ţara care suportă prejudiciul. În afară de dumping-ul
economic, ţările în curs de dezvoltare sunt direct acuzate că practică
46
un dumping social, ba chiar monetar. Şansele pe care le are cererea de
protecţie, de a fi acceptată sunt cu atât mai mari cu cât producătorii
insistă asupra caracterului neloial al concurenţei străine. Dumping-ul
social are la bază slaba protecţie socială a salariaţilor în ţările lumii a
treia. De fapt, nivelul de protecţie socială este adesea fără legătură cu
performanţa unei ţări la export. Protecţia socială actuală a ţărilor cu
mână de lucru ieftină e mai bună ca aceea din ţările industriale pe
vremea când se găseau într-un stadiu echivalent de dezvoltare. Faptul
că ţările lumii a treia îşi exploatează avantajele comparative legate de
existenţa salariilor mici, pare normal. În plus, salariile trebuie
comparate cu nivelul productivităţii, adesea cu mult mai scăzut decât
în ţările dezvoltate.
Există dumping social atunci când o ţară nu face ca populaţia sa
să profite de câştigurile de productivitate pe care le obţine, aceste
câştiguri fiind destinate numai perpetuării unui model de dezvoltare
orientat spre export. De la 1 ianuarie 1998, Comisia Europeană a decis
să suspende aplicarea sistemului generalizat de preferinţe pentru ţările
care nu respectă anumite norme sociale sau de protecţie a mediului
înconjurător. Dumping-ul monetar corespunde menţinerii artificiale
a unei rate de schimb scăzute pentru a stimula exporturile. Acest
obiectiv poate fi obţinut printr-un control al schimburilor, adică prin
supravegherea de către stat a cumpărării şi vânzării de valută. Şi aici
analiza faptelor arată că nu există corelaţie între evoluţia ratei reale de
schimb şi soldul comercial.
Protecţia optimală şi protecţia efectivă – Protecţia optimală.
Teoria arată că o ţară de talie mare, a cărei cerere are o influenţă
determinantă asupra preţurilor mondiale, poate să-şi amelioreze
poziţia protecţionistă dacă reducerea cererii sale de import antrenează
o scădere a preţului mondial, susceptibil să amelioreze termenii
schimbului. Adaptarea acestui drept vamal optimal presupune
neadoptarea de către concurenţi a măsurilor represive. Protecţia
efectivă – drepturile vamale nominale asupra produselor intermediare
au impact asupra gradului de protecţie al individului care le utilizează.
Există un efect pervers care, în parte, poate să compenseze protecţia
aparentă, de unde necesitatea de a măsura o protecţie efectivă. Rata de
protecţie afectivă a unei ramuri este egală cu creşterea valorii adaugate
pe unitatea de produs legată de existenţa barierelor tarifare. Ea este
47
superioară ratei nominale când taxa vamală asupra produsului final
este superioară mediei taxelor vamale asupra produselor
intermediare.4

4
Frederic Teulon, Comerţul internaţional, Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 26-35.

48
 CAPITOLUL IV
ORGANISME ŞI INSTITUŢII ÎN RELAŢIILE
ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Relaţiile economice internaţionale reflectă, aşa cum s-a mai

subliniat , un anumit stadiu de dezvoltare nu numai a economiei
mondiale în ansamblul său, cât mai ales a diviziunii internaţionale a
muncii şi a interdependenţelor dintre economiile naţionale în procesul
tot mai evident de globalizare a fenomenelor economice şi de altă
natură. Economia mondială, ca orice sistem, poate exista şi se poate
manifesta corect doar în condiţiile unei anumite ordini generatoare de
echilibru.
Modul de dispunere şi de organizare a componentelor sistemului
economei mondiale, ca şi natura relaţiilor reciproce ce se stabilesc
între aceste componente definesc acea ordine pe care o putem denumi
ordinea economică mondială. Concept de o largă generalizare,
ordinea economică mondială cuprinde nu numai configuraţia
economiei mondiale ca sumă de economii naţionale, ci şi calitatea şi
formele de manifestare a acestor componente, la care se adaugă, cu tot
mai mare putere de afirmare, o serie de subiecţi direcţi sau derivaţi de
drept intenaţional, cum ar fi organizaţiile internaţionale sau instituţiile
şi organismele internaţionale.
În cele din urmă, ordinea economică mondială se poate defini şi
ca un ansamblu de relaţii, angajamente şi obligaţii ce se stabilesc între
economiile naţionale şi alţi subiecţi. Despre ordinea economică
mondială se vorbeşte cu mai mare interes doar după cel de-al doilea
război mondial, când sistemul colonial s-a destrămat, iar noile state şi-
au cerut dreptul la tratament egalitar de către statele mai vechi,
inclusiv de către fostele metropole. Ea a fost abordată în special în
raporturi de forţe cu implicaţii politice dintre diferitele grupuri de state
sau dintre statele cu diferite niveluri de dezvoltare economică.

49
 Este demn de reţinut faptul că după cel de-al doilea război, tema
ordinii economice mondiale a fost de nenumărate ori luată în discuţie,
mai ales sub impactul politicilor statelor foste socialiste care, pe acest
temei, căutau să atragă de partea lor noile state afirmate după
cucerirea independenţei lor naţionale. Occidentul, deşi cu siguranţă a
înţeles obiectivitatea temei în ansamblul său, întrezărind şi substratul
politic al abordărilor acestei teme, nu s-a angrenat în analiza temei şi
în încercarea de definire şi caracterizare detaliată a acesteia. Fără a
face aici critica sau apologia caracterului real, obiectiv al nevoii
examinării problemei ordinii economice mondiale, se poate considera
că au fost abordate elementele de mare impact asupra acestei ordini,
de care depind şi la care se ancorează politicile economice şi
comerciale internaţionale.
În primul rând, este imperios necesar a se reliefa existenţa unor
practici în relaţiile economice internaţionale care continuă să
dezavantajeze mai ales statele mai puţin dezvoltate. Comerţul
exterior al acestora este adesea obstrucţionat de unele practici şi
politici ale statelor dezvoltate, care, prin politicile integraţioniste,
declanşează discriminări în participarea la circuitul economic mondial
al unor state sau, prin măsuri restricţioniste de tipul embargourilor,
lovesc în interesele economice ale unor state, implicate sau suverane
unor teatre de tulburări politico-militare. Ordinea economică mondială
continuă să fie marcată de câteva caracteristici faţă de care
nesoluţionările amânate mereu nu pot duce decât la disfuncţionalităţi
în sistemul mondoeconomic. Printre aceste probleme caracteristice pot
fi amintite starea de subdezvoltare a multor state şi creşterea
decalajelor în dezvoltarea economică a lumii, creşterea puterii de
imixtiune a unor organisme internaţionale cu accent pe interese ce
nu sunt în concordanţă cu cele ale statelor, scăderea rolului unor
organizaţii internaţionle de largă deschidere în favoarea unor
organizaţii închise sau restrânse, zonale sau regionale, necesitatea
unei ameliorări a diviziunii internaţionale a muncii, necesitatea
unor reglementări internaţionale a unor fenomene economice de mare
anvergură, cum ar fi problema investiţiilor străine directe etc.
Un rol de prim ordin revine, în acest context, O.N.U. şi mai ales
în ce priveşte nevoia de reaşezare pe noi baze a ordinii economice
mondiale. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite adoptată la San
50
Francisco în 1945 prevede în art. 1 că unul din obiectivele acestei
organizaţii constă în “realizarea cooperării internaţionale în scopul
rezolvării problemelor internaţionale de ordin economic, social,
intelectual sau umanitar”.
Prin multiplele organisme create de către şi în cadrul O.N.U. s-a
constituit un adevărat sistem al Naţiunilor Unite din care fac parte
toate structurile organizatorice şi fucţionale constituite conform Cartei
Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia. Unele din acestea au
preponderent caracter economic cum ar fi Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare, creat în 1945 (P.N.U.D.), Coferinţa Naţiunilor
Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Cosiliul Mondial
al Alimentaţiei (C.M.A.), Comisiile economice regionale – pentru
Africa (E.C.A.), pentru America Latină (C.E.P.A.L.), pentru Asia
occidentală (E.C.L.A.), pentru Asia şi Pacific (E.S.C.A.P.) şi pentru
Europa (C.E.E./O.N.U.).
De asemenea, mai funcţionează un mare număr de instituţii
specializate ale O.N.U., România făcând parte din toate acestea,
instituţii autonome ce dispun, fiecare, de bugete proprii, de membri
proprii şi de programe proprii, cum ar fi: Organizaţia Internaţională a
Muncii – O.I.M., Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură – F.A.O., Banca Mondială – B.I.R.D., Fondul Monetar
Internaţional – F.M.I., Organizaţia Mondială pentru Turism – O.M.T.
etc.
Toate aceste organizaţii promovează o serie de programe şi
convenţii internaţionale în vederea îmbunătăţirii nivelului tehnic al
producţiei, a condiţiilor de participare la circuitul economic mondial şi
la diviziunea internaţională a muncii, promovarea cooperării
internaţionale în producţie, cercetare şi în alte domenii de activitate.
Un rol aparte şi cu un impact mult mai evident este jucat de
relaţiile economice internaţionale de F.M.I. şi B.I.R.D.; cu programe
de sprijinire a reconstrucţiei economice a ţărilor cu nivel de dezvoltare
inferior şi mai ales a economiilor naţionale foste socialiste aflate în
proces de tranziţie spre o economie de piaţă.

4.1. Organizaţia Mondială de Comerţ (O.M.C.)

51
 Organizaţia căreia îi revine o poziţie deosebit de importantă în
relaţiile de comerţ internaţional este Organizaţia Mondială de Comerţ.
Aceasta a fost preconizată şi iniţiată sub auspiciile O.N.U., imediat
după terminarea celui de-al doilea război mondial. Un grup format din
32 de state membre ale E.C.O.S.O.C. (Consiliul Economic şi Social-
Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile,
Cuba, S.U.A., Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua
Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhodezia de Sud, Anglia, Siria,
Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, China) au iniţiat în 1945
elaborarea unei Carte a viitoarei Organizaţii Mondiale a Comerţului,
cu scopul de a organiza şi administra măsuri de reducere a taxelor
vamale şi de eliminare a altor restricţii din calea comerţului
internaţional. După doi ani de negocieri internaţionale pe această
temă, în 1947 a fost semnat un Acord General pentru Tarife şi
Comerţ cunoscut sub sintagma G.A.T.T., care urma să fie o anexă al
viitoarea O.M.C. şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Statele
iniţiatoare au elaborat şi o Carta pentru proiectata Organizaţie
Mondială a Comerţului, cunoscută sub denumirea de Carta de la
Havana (1948), dar care, nefiind ratificată de către statele semnatare,
nu a mai fost finalizată prin crearea de drept a acestei organizaţii.
G.A.T.T. a rămas un organism multilateral interguvernamental
prin care statele membre s-au angajat să respecte anumite principii,
reguli şi discipline în domeniul realţiilor comerciale internaţionale,
având ca obiectiv strategia, reducerea, eliminarea sau consolidarea
taxelor vamale şi înlăturarea restricţiilor cantitative sau de altă natură
din calea comerţului internaţional, într-un proces de trecere treptată la
liberalizarea comerţului dintre statele semnatare. Acordul a fost însuşit
de un număr tot mai larg de state, ceea ce făcut ca în prezent din acest
sistem să facă parte majoritatea statelor lumii. În afara celor 23 de
state ce au negociat Acordul, au mai aderat la acest Acord alte 112
state, totalul părţilor contractante ridicându-se la 134 de state. Ţara
noastră a aderat la acest Acord în 1971, după ce aderaseră din rândul
statelor socialiste Cehoslovacia – 1947, Iugoslavia – 1966, Polonia –
1967, iar după România au mai aderat Ungaria – 1973, Bulgaria –
1986, care avusese statut de observator din anul 1969. Dat fiind
numărul deosebit de mare al statelor în dezvoltare ce au aderat al acest

52
Acord, G.A.T.T. împreună cu U.N.C.T.A.D. au creat la 1 ianuarie
1968 un Centru comun pentru comerţul internaţional.
Deşi nu este o organizaţie internaţională propriu-zisă, G.A.T.T.
s-a comportat ca un organism internaţional, asigurând un cadru
organizatoric necesar şi corespunzător organizării de negocieri
comerciale internaţionale şi consfinţirii rezultatelor acestora în
documente cu putere de instrumente legale internaţionale. În vederea
realizării sarcinilor asumate, G.A.T.T. şi-a creat structuri
organizatorice proprii:
1. Sesiunea părţilor contractante – alcătuită din delegaţii
tuturor statelor semnatare, ca for suprem al G.A.T.T., cu sesiuni
ordinare anuale sau extraordinare, sesiuni convocate, la nevoie, de mai
multe ori pe an. Sarcinile sale principale constau în supravegherea
respectării prevederilor Acordului convenit, realizarea şi adoptarea de
eventuale modificări la Acord, aprobarea prin vot a primirii de noi
membri şi aprobarea creării de noi organe structurale ale G.A.T.T..
2. Consiliul reprezentanţilor, alcătuit din reprezentanţi ai
ţărilor membre cu drepturi depline, asigurând activitatea G.A.T.T.
între sesiunile sale, ca organ executiv, având ca sarcini principale :
a. Îndrumarea activităţii structurilor existente în subordinea sa,
cum ar fi comisiile şi grupele de lucru pe probleme;
b. Organizarea de negcieri privind aderarea şi primirea de noi
membri;
c.Organizarea de consultări cu statele membre asupra aspectelor
importante ale evoluţiei relaţiilor economice internaţionale;
d. Elaborarea de propuneri şi pregătirea propunerilor pentru
ordinea de zi a sesiunilor.
3. Comitetele şi grupele de lucru specializate pe principalele
probleme ale activităţii G.A.T.T., rezultate din hotărârile sesiunilor
sau din cele ale Consiliului, rezultatele studiilor şi altor activităţi
desfăşurate fiind supuse aprobării organelor superioare mai sus
menţionate. Asemenea comitete sunt organizate pentru probleme, cum
ar fi: comerţul cu produse textile; comerţul cu produse agricole şi
probleme ale agriculturii, comerţ şi dezvoltare, balanţe de plăţi,
practici antidumping, finanţe şi administraţie, evaluare vamală, comerţ
de stat, autorizaţii de export, restricţii la importuri etc.

53
 Acordul General pentru Tarife şi Comerţ cuprinde câteva
principii fundamentale, cum sunt:
1. Principiul nediscriminării în relaţiile comerciale dintre părţile
contractante, principiu care implică acordarea reciprocă a clauzei
naţiunii celor mai favorizate între partenerii de Acord, în forma ei
necondiţionată, precum şi acordarea tratamentului naţional în materie
de impozite şi reglementări interne, adică excluderea împiedicării sau
îngreunării importurilor dintr-o ţară sau alta prin aplicarea de impozite
altele decât taxele vamale, care, la rândul lor, vor fi supuse
reglementărilor convenite în negocierile multilaterale finalizate.
2. Interzicerea de către părţile contractante, în relaţiile reciproce,
a restricţiilor contitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la
import şi exportul de mărfuri.
3. Aplicarea nediscriminatorie a eventualelor restricţii
cantitative sau a altor măsuri cu efecte similare, în relaţiile reciproce,
în măsura în care, în anumite condiţii, asemenea măsuri sunt admise
ca derogări de la principiul amintit mai sus.
4. Eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în relaţiile
comerciale reciproce dintre părţile semnatare ale Acordului.
5. Protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină să se
facă, de principiu, numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie
să fie prohibitive.
6. Folosirea consultărilor de către părţile contractante ca
metodă de fundamentare pentrui evitarea prejudicierii intereselor
comerciale ale acestora.
7. Adoptarea deciziilor de către părţile contractante prin
consens general. Deciziile se supun la vot numai atunci când nu se
realizează consensul general sau la cererea uneia dintre părţile
contractante, fiecare parte contractantă dispunând de un singur vot.
8. Recunoaşterea sistemului preferinţelor vamale în vigoare, la
data semnării acordului, cu condiţia ca limitele acestor preferinţe în
vigoare să nu fie extinse ulterior de către părţile contractante.
9. Admiterea creării de zone de liber schimb şi de uniuni
vamale, cu tarife vamale comune la exterior, la care să participe două
sau mai multe state din cadrul semnatarilor Acordului, cu condiţia ca
acestea să nu ducă la costituirea de noi bariere faţă de celelalte părţi
contractante.
54
 10. Autorizarea ţărilor în curs de dezvoltare, părţi contractante
la G.A.T.T. de a promova măsuri de politică comercială cu caracter
protecţionist pentru apărarea economiei naţionale, şi în special a
industriei, de concurenţa puternică a ţărilor dezvoltate.
11. Admiterea temporară de restricţii cantitative în relaţiile
comerciale dintre părţile contractante la importul unor produse care ar
periclita producţia internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea
balanţei de plăţi.
Activitatea G.A.T.T. s-a concretizat în esenţă, de-a lungul
timpului, în 8 runde de negocieri, rămase din istoria comerţului
mondial sub diverse denumiri, cu următoarele rezultate esenţiale:
1. Runda de la Geneva – aprilie – octombrie 1947, soldată cu
crearea Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi cu 45.000 de
concesii tarifare, cuprinzând peste 50% din valoarea comerţului
mondial din acel timp.
2. Runda de la Annecy – Franţa, 1949, din care a rezultat
aderarea a încă 12 state şi acceptarea a încă 5.000 de concesii tarifare,
inclusiv consolidările tarifare convenite.
3. Runda de la Torquay-Anglia 1950-1951, rezultată cu
aderarea R. F. Germania la G.A.T.T. şi 8.700 de concesii tarifare,
reflectate în reducerea în medie de 25% a nivelului taxelor vamale
practicat în 1948.
4. Runda de la Geneva – 1955-1956, soldată cu 4.300 de
concesii tarifare, în principal axate pe consolidări de taxe vamale. Este
considerată cea mai slabă rundă de negocieri.
5. Runda Dillon – Geneva, 1960-1962, propusă de secretarul
de stat american Dillon, soldată cu 4.400 de concesii tarifare,
remarcată totuşi prin faptul că s-a folosit tehnica reducerii lineare şi
reciproce a taxelor vamale, cu un anumit procent convenit în cadrul
tratativelor. O altă particularitate a acestei runde constă în participarea
C.E.E. ca partener de negocieri.
6. Runda Kenndy – Geneva 1964-1967, lansată din iniţiativa
preşedintelui american de atunci şi a C.E.E., ca expresie a dorinţei
S.U.A. de a se consolida pe piaţa europeană şi a C.E.E. de a obţine
concesii tarifare din partea A.E.L.S., care absorbea peste 35% din
exportul C.E.E. de atunci. Rezultatele finale s-au exprimat în
conceptul reducerii taxelor vamale la 6300 de poziţii şi subpoziţii
55
tarifare cu o medie de 35% de-a lungul a 5 ani. Ca urmare, nivelul
mediu al taxelor vamale al C.E.E. s-a redus cu 38%, iar cel al S.U.A.
cu 43% şi al Angliei cu 35% şi s-a elaborat un cod antidumping.
7. Runda Tokio, 1973-1979, iniţiată de S.U.A., C.E.E. şi
Japonia, având drept obiectiv expansiunea şi liberalizarea comerţului
internaţional şi îmbunătăţirea cadrului relaţiilor comerciale
inernaţionale. Runda s-a desfăşurat prin intermediul a şapte grupe şi
opt subgrupe de negocieri comerciale. Rezultatul acestei runde de
negocieri se regăseşte într-un protocol ce reglementează reducerea
taxelor vamale în medie cu până la 35%, la importul de produse
industriale, şi cu până la 41% la exportul de produse agricole în ţările
dezvoltate, în timp ce la importul ţărilor în curs de dezvoltare
concesiile vamale convenite vizau consolidări şi reduceri la un anumit
număr restrâns de produse.
De asemenea au fost negociate şase acorduri în domeniul netarifar :
a. Acordul cu privire la evaluarea vamală privind reglementarea
unitară a evaluării în vamă a importurilor.
b. Acordul cu privire la comerţul de stat;
c. Acordul privind procedurile în materie de licenţe de import –
care recunoaşte dreptul de a se supune importurile anumitor licenţe
cu autorizări prealabile, fără ca acestea să constituie o barieră în
calea importurilor.
d. Acordul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii;
e. Codul antidumping;
f. Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului, denumit
şi codul de normalizare.
8. Runda Uruguay, 1987-1993, cea mai complexă şi mai
expresivă rundă, remarcată nu numai prin perioada deosebit de lungă a
negocierilor, depăşind cu mult toate celelalte runde, dar mai ales prin
complexitatea problemelor şi rezultatelor sale. Ideea acestei runde de
negocieri a fost lansată încă din anul 1982, la Reuniunea ministerială
G.A.T.T. din 24-29 noiembrie 1982, reluată şi susţinută apoi în
perioada 1984-1985, sub pretextul american al necesităţii realizării
unei inversări a tendinţelor protecţioniste în domeniul politicii
comerciale în vederea relansării de durată a economiei mondiale. În
fond, era vorba de faptul că S.U.A. se confruntau tot mai mult cu un
deficit al balanţei comerciale externe, economia reală americană
56
solicitând tot mai intens sprijinul statului în crearea de noi deschideri
în planul relaţiilor economice externe sau introducerea de măsuri
protecţioniste pentru a face faţă concurenţei externe.
La deschidrea oficială a rundei, ce a avut loc cu ocazia Reuniunii
ministeriale a G.A.T.T. de la Punta del Este – septembrie 1986, au
participat 74 de state semnatare ale Acordului, 18 state nemembre şi
21 de organizaţii regionale şi internaţionale cu statut de observator. Ea
a fost finalizată cu Declaraţia de la Punta del Este, care defineşte
obiectivele rundei, principiile generale de negocieri, precum şi statu-
quo-ul şi eliminarea progresivă a măsurilor protecţioniste. Rezultatele
rundei au fost înscrise într-un act final al Rundei Uruguay, alcătuit din
52 de instrumente juridice din care 30 de acorduri şi memorandumuri
de acord, 22 de decizii şi declaraţii ministeriale.
Ca rezultate concrete pot fi menţionate:
a. Sporirea oportunităţilor de export prin:
- reducerea, în medie, cu 40% a taxelor vamale de import pentru
produsele industriale şi agricole, propuse a fi puse în practică în cinci
tranşe egale, într-o perioadă de patru ani;
- reducerea progresivă pe parcursul a 6 ani a sprijinului acordat
agriculturii, în medie cu 20%în ţările industrializate şi cu 13,3%
pentru ţările în dezvoltare, pe o perioadă de 10 ani pentru ţările
dezvoltate şi 6 ani pentru cele în curs de dezvoltare;
- reducerea progresivă, în ţările industrializate, cu 30% a cuantumului
subvenţiilor la export pentru produsele agricole şi cu 21% a
cantităţilor de exporturi subvenţionate, într-o perioadă eşalonată pe 6
ani;
- liberalizarea totală, pe parcursul unei perioade de 10 ani, a exportului
de produse textile, prin creşterea progresivă a nivelului cotelor de
acces practicate la acel moment, de o serie de state industrializate,
precum şi reducerea, în prealabil, a taxelor vamale de import la aceste
produse, astfel ca 51% din produse să fie integrate în G.A.T.T. până la
1 ianuarie 2002, iar restul până cel târziu la 10 ianuarie 2005.
b. Liberalizarea comerţului cu servicii prin convenirea acordării
multilaterale a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului
naţional.
c. Întărirea şi consolidarea regulilor de acţiune împotriva
practicilor de concurenţă neloială, prin diverse măsuri adecvate.
57
d. Extinderea principiului tratamentului diferenţiat şi mai
favorabil pentru ţările în curs de dezvoltare şi asupra ţărilor foste
socialiste, aflate în tranziţie la economia de piaţă.
Actul final semnat de 124 de state, reprezintă cel mai important pas
în evoluţia G.A.T.T., deoarece, în acest document, se consfinţeşte
faptul că participanţii la negocieri au convenit Acordul de creare a
Organizaţiei Mondiale de Comerţ – O.M.C.
Acordul de creare a Organizaţiei Mondiale pentru Comerţ –
O.M.C. defineşte sfera de acţiune a O.M.C., funcţiile sale, structura
instituţională, membrii originari, procedurile de aderare de noi
membri, iar toate celelalte acorduri şi memorandumuri sau alte
instrumente convenite în negocierile acestei runde devin anexe ale
acestui ACORD.
Practic, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ a fost revizuit,
noul text purtând denumirea de Gatt-1994.
Principalele prevederi ale ACORDULUI constau în:
- Conceperea organizaţiei ca organizaţie independentă, în afara
sistemului O.N.U., dar care va colabora cu toate celelalte organizaţii
economice inclusiv cu cele din sistemul O.N.U..
- O.M.C. are caracter permanent şi înlocuieşte structura
juridică şi instituţională a G.A.T.T., punând capăt provizoratului
G.A.T.T. de după 1948 până la crearea O.M.C..
- Stabilirea structurii instituţionale a O.M.C. formată din:
a. Conferinţa ministerială – organ suprem al O.M.C.,
alcătuit din reprezentanţii tuturor statelor semnatare, la nivel
de miniştri, cu reuniuni cel puţin o dată la doi ani.
b. Cosiliul general – organ executiv ce conduce activitatea
O.M.C. între sesiunile Conferinţei. Aceasta are în subordine:
- consiliul general pentru comerţul cu mărfuri;
- consiliul general pentru comeţul cu servicii;
- consiliul general pentru drepturile de proprietate
intelectuală legate de comerţ;
- se vor mai constitui consilii generale pentru comerţ şi
dezvoltare, pentru restricţii de balanţe de plăţi, şi pentru
buget, finanţe şi administraţie.
Sediul O.M.C. a fost stabilit la Geneva, în clădirea deţinută de
G.A.T.T..
58
 Pentru România, Runda Uruguay este cea de a doua rundă la
care ţara noastră a participat ca semnatar al Acordului, dar prima la
care a participat efectiv în negocieri. Aceasta a reprezentat ocazia
concretă prin care şi-a apărat şi prezentat interesul în următoarele
direcţii principale:
- includerea ţărilor în tranziţie în documentele negocierilor cu facilităţi
similare statelor în curs de dezvoltare;
- includerea de flexibilităţi pentru acordarea unei perioade de tranziţie
necesare alinierii treptate a unor mecanisme economice şi comerciale
naţionale la noile reguli convenite;
- materializarea facilităţilor generale acordate în negocierile bilaterale
cu unele state interesate în asumarea de angajamente efective privind
consolidarea şi reducerea taxelor vamale şi în comerţul de servicii.

4.2. Instituţii financiare internaţionale cu impact asupra R.E.I.

(F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D.)

Activitatea economică internaţională, ca o combinare sinergică a

tuturor formelor de relaţii economice internaţionale, poate exista doar
în măsura în care fiecare gen de asemenea relaţii se poate manifesta pe
deplin şi în totală concordanţă cu interesele economiilor naţionale şi
ale agenţilor economici de oriunde ar fi aceştia. Desfăşurarea
diverselor forme de legături economice cu conţinut material sau
nematerial presupune ca un numitor comun existenţa unor relaţii
financiar-valutare, aşa cum întreaga producţie de mărfuri e posibilă în
condiţiile moderne doar condiţionată de existenţa banilor, acea marfă
a mărfurilor ce face posibilă trecerea oricărei mărfi sau a oricărui
serviciu de la producătorul-realizatorul acestora până la consumatorul
acestora.
Acestea sunt raporturi ce se stabilesc între economiile naţionale
în virtutea schimburilor de mărfuri şi servicii ce au loc ca formă de
participare a economiilor naţionale la circuitul economic mondial,
având rolul de a mijloci distribuirea şi redistribuirea producţiei
mondiale de bunuri şi servicii între economiile naţionale participante
la acest circuit. Acest tip de relaţii internaţionale presupune existenţa
uneia sau mai multor monede-bani cu circulaţie internaţională – valute

59
convertibile internaţional, precum şi instituţii specializate care asigură
utilizarea internaţională a acestor valute.
Pe lângă instituirea unui anumit sistem organizat al relaţiilor
valutare convenit iniţial la Breton Woods – cunoscut sub numele de
Gold Exchange Standard (etalon eurodevize), sistem bazat pe
anumite reguli şi angajamente internaţionale, constând în
recunoaşterea şi acceptarea de către statele lumii a unei monede
universale valabile şi preschimbabile în alte monede sau chiar în aur,
prin garanţia dată în acest sens de către S.U.A., aceasta fiind dolarul
S.U.A., statele participante la această istorică reuniune internaţională
au decis crearea unei organizaţii financiare internaţionale care să
vegheze asupra respectării regulilor de funcţionare a sistemului
monetar convenit şi a regulilor stabilite şi să mijlocească cooperarea
internaţională în domeniul monetar-valutar, organizaţie cunoscută sub
numele Fondul Monetar Internaţional. Această instituţie devenită
extrem de importantă în viaţa economică şi financiar-valutară
internaţională a devenit ulterior instituţie specializată a O.N.U., ceea
ce i-a dat o consistenţă şi credibilitate internaţională deosebită, cei 148
de membri ai F.M.I. fiind şi membrii ai O.N.U.. România este membră
a F.M.I. din anul 1972.
În art.1 al Acordului de la Bretton Woods sunt stipulate
următoarele obiective principale care de fapt definesc în esenţă rolul
F.M.I.:
1. Să promoveze cooperarea monetară internaţională între statele
membre cu ajutorul unei instituţii permanente care să asigure un
mecanism de consultare şi de colaborare în ceea ce priveşte
problemele monetare internaţionale.
2. Să faciliteze expansiunea şi creşterea armonioasă a comerţului
internaţional şi să contribuie, de asemenea, la instaurarea şi
menţinerea unor niveluri ridicate ale ocupării forţei de muncă şi a
unui venit real şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor
statelor membre.
3. Să promoveze stabilitatea schimburilor, menţinând între statele
membre regimuri de schimb ordonate şi să evite deprecierile
concurenţiale ale schimburilor.
4. Să ofere statelor membre, prin punerea resurselor generale ale
F.M.I. temporar, la dispoziţia lor, în schimbul unor garanţii
60
 adecvate, oferindu-le astfel posibilitatea de a-şi corecta
dezechilibrele balanţelor de plăţi fără a recurge la măsuri care pot
prejudicia prosperitatea naţională sau internaţională.
În virtutea acestor obiective şi a celor convenite la Bretton
Woods – F.M.I. este cel mai important şi activ organism de cooperare
internaţională în domeniul financiar valutar. Fiind prevăzut cu resurse
proprii, constituite din cotele părţi depuse de către statele membre, a
căror mărime este corelată cu nivelul economic naţional şi cu volumul
comerţului exterior al statelor membre, precum şi cu alţi indicatori
sintetici ai economiei naţionale, F.M.I. are nu numai mandatul, dar şi
puterea financiară de a interveni şi de a influenţa activităţile
economice ale statelor membre, cu deosebire a celor mai puţin
dezvoltate, a căror cotă de participare este mai redusă în timp ce
necesarul de mijloace valutare de la F.M.I. este mai mare.
Fără a detalia caracterizarea şi atributele acestui organism,
pentru sensul acestui curs este necesar a se reţine cu deosebire
impactul pe care F.M.I. îl poate avea sau îl are asupra relaţiilor
economice internaţionale. Acest impact rezultă din următoarele
activităţi de sprijin pe care Fondul le exercită prin acordarea unor
împrumuturi specifice, cum sunt:
a. finanţările compensatorii, care sunt atribuite când preţurile la
anumite produse primare pe piaţa mondială sunt supuse unor
oscilaţii mari, putând provoca dezechilibre în balanţa de plăţi;
b. finanţarea anumitor stocuri tampon, acordate statelor în curs de
dezvoltare care realizează stocuri la anumite produse primare în
scopul reducerii ofertei pe piaţa mondială;
c. finanţare externă, ce se acordă ţărilor care înregistrează
dezechilibre grave ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri
defectuoase a producţiei, a comerţului sau a preţurilor, precum şi
ţărilor cu ritmuri mici de dezvoltare sau cu dificultăţi în
dezvoltarea economică.
Alături de F.M.I., un rol important în relaţiile economice
internaţionale în domeniul financiar – valutar revine unei alte instituţii
de largă cuprindere – Banca Mondială, sistem bancar format din
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – B.I.R.D.,
înfiinţată în 1945, cu sediul la Washington şi cele două filiale ale
acesteia – Corporaţia Financiară Internaţională – C.I.F., cu activitate
61
începând din 1956 şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare –
A.I.D., înfiinţată în 1960.
B.I.R.D. este un organism interstatal, care funcţionează
complementar cu FMI şi face parte din sistemul O.N.U., ca şi F.M.I.,
având un rol special în finanţarea strategiilor de dezvoltare economică
a statelor membre. Aceasta acordă împrumuturi pe termen lung pentru
proiecte de finanţare a investiţiilor cu precădere în statele în curs de
dezvoltare. De asemenea, B.I.R.D. este principalul coordonator al
ajutoarelor pentru dezvoltare oferit de ţările dezvoltate celor aflate în
stadiul de ţări în curs de dezvoltare. Prin aceste facilităţi, B.I.R.D. se
constituie într-un factor dinamizator al exporturilor şi importurilor de
mijloace fixe, necesare ţărilor în curs de dezvoltare.
O altă instituţie bancară cu rol deosebit în derularea relaţiilor
financiare-valutare internaţionale este Banca Reglementelor
Internaţionale, cu sediul la Basel-Elveţia, înfiinţată ca instituţie
bancară cu rolul de a mobiliza plăţile datorate de Germania la finele
primului război mondial, prin emisiuni de obligaţiuni şi clasamente şi
să gestioneze aceste datorii, ulterior extinzându-şi activitatea asupra
promovării cooperării dintre băncile centrale ale ţărilor membre şi
asupra acordării de facilităţi suplimentare pentru operaţiuni financiare
internaţionale, preluând rolul de împuternicit al băncilor centrale în
diverse aranjamente financiare. Este singura instituţie internaţională
de credit care are dreptul de a deţine D.S.T.. De asemenea, are dreptul
de a participa la licitaţiile de aur organizate de către F.M.I. în contul
său propriu sau al băncilor centrale.
La nivel european, din iniţiativa Franţei, în 1989 a fost înfiinţată
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, - B.E.R.D. –
cu sediul la Londra. Aceasta a fost fondată prin participarea a 40 de
state, din care cinci neeuropene, şi două organisme financiare-Banca
Europeană de Investiţii şi Comisia executivă a C.E.E.. Banca are un
capital social de 10 miliarde ECU – (circa 12 miliarde de dolari
S.U.A.), din care 51% revine Uniunii Europene şi celor două
organisme menţionate mai sus, 10% revine S.U.A., 8,5% Japoniei, 6%
Federaţiei Ruse, 13,5% statelor est-europene şi 11% altor membri.
B.E.R.D. este o bancă specializată în acordarea de împrumuturi,
asistenţă tehnică pentru privatizări, furnizări, achiziţii şi crearea de
societăţi mixte, ceea ce reflectă un interes major pentru stimularea
62
cooperării şi investiţiilor directe străine. Împrumuturile se acordă
numai ţărilor foste socialiste pentru sprijinirea proceselor de tranziţie
ale acestora la economia de piaţă.5

5
Denuţa Ioan, Relaţii Economice Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
63
 Capitolul V
CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE ŞI
PRODUCŢIA INTERNAŢIONALĂ

De la încheierea celui de-al doilea război mondial, nici unul din

aspectele economiei politice n-a generat mai multă controversă decât
expansiunea globală a corporaţiilor multinaţionale. Unii consideră
aceste corporaţii puternice un avantaj pentru omenire, căci ele
depăşesc statul-naţiune, difuzează tehnologie şi creştere economică
ţărilor în curs de dezvoltare şi întreţes economiile naţionale într-o
interdependenţă tot mai surprinzătoare şi mai binefăcătoare. Alţii văd
în ele nişte puteri imperialiste prădătoare, care-i exploatează pe cei
mulţi de dragul celor puţini din corporaţie, creând în acelaşi timp
dependenţă politică şi subdezvoltare economică. O mână de experţi au
prezis chiar, în clipelelor mai exuberante, ca până la sfârşitul veacului
nostru câteva duzini de corporaţii imense vor controla de fapt
economia mondială.
O definiţie de lucru simplă a corporaţiei multinaţionale ne spune
că aceasta este o firmă care deţine şi conduce unităţi economice în
două sau mai multe ţări. Cel mai adesea, ea presupune investiţia
directă din partea unei corporaţii şi posesiunea de unităţi economice
(servicii, industrii extractive sau întreprinderi industriale) în diverse
ţări. O asemenea investiţie directă (spre deosebire de investiţia de
portofoliu) însemnă extinderea controlului managerial peste graniţele
naţionale. Funcţionarea internaţională a acestor corporaţii este
compatibilă cu liberalismul, dar contrazice direct doctrina
naţionalismului economic şi vederile ţărilor ataşate socialismului şi
intervenţiei statului în economie.
Multe corporaţii multinaţionale sunt nişte instituţii extrem de
puternice şi posedă resurse care le depăşesc cu mult pe cele ale
majorităţii statelor-membre ale Naţiunilor Unite. Ele au integrat

64
economia mondială într-o măsură mai mare decât oricând în trecut şi
au mutat interdependenţa economică şi globală din domeniul
comeţului şi al banilor în sfera producţiei industriale. Această
internaţionalizare a producţiei întră într-un conflict semnificativ cu
economiile naţionale.

NATURA CORPORAŢIEI MULTINAŢIONALE

O CMN tinde să fie o corporaţie-oligopol, ale cărei posesiuni,
activităţi de management, producţie şi vânzare subântind jurisdicţia
mai multor naţiuni. Ea se compune dintr-o centrală, avându-şi sediul
într-o ţară, şi dintr-un fascicul de filiale în alte ţări. Obiectivul
principal la corporaţiei este acela de a asigura cel mai mic cost de
producţie pentru mărfurile sale pe pieţele lumii; acest ţel poate fi atins
prin câştigarea celor mai eficiente amplasamente din punctul de
vedere al facilităţilor de producţie sau prin obţinerea unor concesii
fiscale din parte guvernelor-gazdă.
Corporaţiile multinaţionale deţin o rezervă imensă de talent
managerial active financiare şi resurse tehnice, şi îşi conduc operaţiile
gigantice cu ajutorul unei strategi globale concertate. Ele se străduiesc
să-şi extindă şi să-şi perpetueze poziţia prin integrare verticală şi
centralizare a deciziei.
Investiţia străină directă, în general, e o parte integrantă din
strategia corporativă globală, în cazul firmelor care operează pe
pieţele oligopoliste. Dacă investiţiile tradiţionale de portofoliu îşi au
mobilul în retele diferenţiale ale profitului unor economii naţionale,
investiţia străină directă este determinată de creşterea şi strategiile
concurenţiale ale corporaţiilor oligopoliste. Pe când cele dintâi s-au
concentrat cel mai adesea în împrumuturi guvernamentale şi în
investiţii făcute în infrastructură, investiţia directă tinde să fie specific-
sectorială şi se bazează, de obicei, pe existenţa câtorva avantaje
competitive asupra unor forme locale, avantaje pe care corporaţia
doreşte să le exploateze sau să le conserve.
Pe măsură ce corporaţiile căpătau o importanţă tot mai mare,
economiştii – şi nu numai ei – şi-au dat silinţa să explice acest
fenomen inedit. Iniţial, cele două tipuri de explicaţii disponibile au
fost mişcările internaţionale de capital şi comerţul internaţional.
Explicaţiile bazate pe mişcările de capital dădeau seama pur şi simplu
65
de investiţia străină luând în consideraţie ratele mai înalte ale
profitului în străinătate, ceea ce făcea posibilă înţelegerea adecvată a
investiţiei de portofoliu, dar nu şi a investiţiei directe; teoria
comercială tradiţionlă a avut prea puţine contribuţii în materie şi a
ignorat în mare parte subiectul.
Necesitatea unei noi teorii devenea evidentă şi eforturile
începuturilor s-au focalizat asupra semnificaţiei barierelor comerciale,
a cursurilor de schimb şi a unor politici favorabile.
Această abordare eclectică avea rostul să încorporeze multele şi
feluritele motive pro – precum şi tipurile de – investiţie străină directă.
Cu timpul, totuşi, economiştii au început să avanseze explicaţii mai
generale.
Dacă o teorie unificată, care să lămurească toate tipurile de
investiţie străină directă, rămâne încă de elaborat, factorul principal în
explicare corporaţiei multinaţionale constă în importanţa crecândă a
competiţiei oligopoliste, ca una dintre trăsăturile preeminente ale
economiei mondiale contemporane. Producţia de peste hotare a ajuns
o componentă vitală a strategiilor globale integrate ale corporaţiilor
multinaţionale, care domină astăzi economia internaţională.
Dominaţia lor globală se datorează importanţei sporite a economiilor
de scală, a avantajului oferit de monopoluri şi barierelor din calea
penetrării unui sector economic anumit. Corporaţiile multinaţionale au
avut posibilitatea să profite, prin strategiile lor comerciale şi de
producţie în străinătate, de o economie mondială relativ deschisă,
rezultată în urma diferitelor runde de negocieri comerciale.
Două sunt teoriile care ies în evidenţă, în rândul celor ce pun
accentul pe natura oligopolistă a acestor corporaţii. Prima este “teoria
ciclului de producţie”, dezvoltată mai ales de Raymond Vernon (1966)
şi elaborată în detaliu, ulterior, de alţi economişti. A doua, şi cea mai
recentă, s-a făcut cunoscută ca “teoria organizării industriale a
integrării pe verticală”. Teoria ciclului de producţie se aplică cel mai
bine investiţiei directe în străinătate din industria manufacturilor,
începuturilor expansiunii în afară a corporaţiilor americane şi la ceea
ce poartă numele de investiţie “integrată pe orizontală”, cu alte
cuvinte, înfiinţarea unei unităţi productive prevăzute să fabrice
aceleaşi bunuri, sau unele asemănătoare, oriunde în lume. Teoria mai
generală a organizării industriale, pe de altă parte, se aplică cel mai
66
bine noului multinaţionalism şi investiţiei “integrate pe verticală, tot
mai considerabile, adică producţiei unor fabricate finite din anumite
întreprinderi, care servesc drept “intrări” în alte fabrici ale firmei.
Această producţie de componente sau de bunuri intermediare s-a
extins mult sub formă – şi cu ajutorul – contractării şi al
întreprinderilor mixte. Teoria ciclului de producţie, chiar dacă nu
îmbrăţişează toate aspectele importante ale comerţului şi investiţiei,
încorporează totuşi câteva dintre cele mai semnificative elemente:
dezvoltarea şi diseminarea tehnologiei industriale ca un determinant
major al evoluţiei economiei intenaţionale, rolul acendent al
corporaţiei multinaţionale şi integrarea ei atât în comerţul, cât şi în
producţia internaţională.
Conform acestui mod de a vedea lucrurile, modelele din
comerţul şi investiţia internaţională în mărfuri industriale sunt
determinate, în mare parte, de apariţia, creşterea şi maturizarea unor
noi tehnologii şi industrii. Teoria susţine că orice tehnologie – sau
produs – trece prin trei faze de evoluţie: (a) faza introductivă sau
inovatoare, (b) faza maturizării sau de dezvoltare a procedeelor şi (c)
faza standardizării sau a maturităţii. De-a lungul fiecăreia dintre aceste
faze, diferite tipuri de economii deţin un avantaj comparativ în
fabricarea produsului sau a componentelor sale. Dezvoltarea
tehnologiei, propagarea ei de la o economie la alta şi schimbarea
corespunzătoare a avantjului comparativ între economiile naţionale
explică atât modelele comerciale, cât şi amplasarea producţiei
internaţionale.
În cursul fazei iniţiale, corporaţiile celei (sau celor) mai avansate
economii se bucură de o poziţie de monopol, în primul rând din cauza
tehnologiei lor. De îndată ce cererea externă pentru produsele lor
creşte, corporaţiile trec, mai întâi, la exportul pe alte pieţe. Dar, cu
timpul, creşterea cererii externe, difuzarea tehnologiei către
concurenţii potenţiali din afară şi ridicarea unor bariere tarifare fac ca
producerea în străinătate a mărfii să fie atât fezabilă, cât şi necesară.
Pe parcursul celei de-a doua faze sau a fazei de maturizare, procedeele
tehnologice continuă să se perfecţioneze, iar amplasarea producţiei
tinde să se mute în unele ţări avansate. În sfârşit, în cel de-al treilea
stadiu al ciclului, standardizarea procedeelor productive face posibilă
trecerea amplasării producţiei în ţările mai puţin dezvoltate, în special
67
în economiile nou-industrializate, al căror avantaj comparativ stă în
salariile lor mai mici. Acest comerţ intra-firmă a devenit o trăsătură
proeminentă a economiei mondiale contemporane.
Pe scurt, teoria ciclului de producţie ne ajută să desprindem şi să
lămurim un număr de caracteristici importante ale economiei
mondiale contemporane: semnificaţia corporaţiei multinaţionale şi a
concurenţei oligopoliste, rolul dezvoltării şi difuzării tehnologiei
industriale, ca determinanţi majori ai comerţului şi ai amplasării
globale a activităţilor economice, ca şi integrarea comerţului şi a
producţiei în străinătate într-o strategie corporativă. Aceste evoluţii au
stimulat guvernele – atât pe cele ale ţărilor de origine, cât şi
guvernele-gazdă – să pună la lucru politici industriale şi de alt ordin
pentru a aduce aceste puternice instituţii în serviciul a ceea ce fiecare
consideră a fi interesul naţional.
Limitele teoriei ciclului de producţie au împins la un efort
concentrat de dezvoltare a unei teorii mai generale şi mai
cuprinzătoare despre corporaţia multinaţională şi investiţia străină
directă. Această teorie, a organizării industriale de integrare pe
verticală, combină teoria organizării industriale cu aceea a economiei
internaţionale; ea porneşte de la teoria modernă a firmei şi o transferă
pe terenul economiei internaţionale. Ideile ei centrale, pe care aici le
putem însemna doar pe scurt, ne ajută să explicăm noul
multinaţionalism şi rolul contemporan al corporaţiilor multinaţionale.
Abordarea din perspectiva organizării industriale a început prin a
recunoaşte că “costurile de a face afaceri peste hotare” implică alte
cheltuieli din partea firmei decât cele prin simplul export din fabricile
de acasă. De aceea, firma trebuie să deţină un oarecare “avantaj
corespunzător” sau “avantaj specific al firmei”, cum sunt experienţa
tehnică, ştiinţa managerială sau existenţa unor economii de scală,care
îi dau posibilitatea să obţină rente de monopol din operaţiile sale pe
teritoriul altor ţări.
Expansiunea şi succesul acestei forme verticale a întreprinderii
multinaţionale presupun cu necesitate trei factori. Primul este
integrarea în plan intern pe verticală a diferitelor etape ale afacerii, în
primul rând pentru a se reduce costurile tranzacţiei. Firmele încearcă
să aducă toate faţetele procesului de producţie – cum sunt sursele şi
preţul transferul materiilor prime şi ale bunurilor intermediare - , între
68
graniţele corporaţiei şi sub controlul ei. Al doilea factor constă în
producerea şi exploatarea cunoştinţelor tehnice; din pricina costului
crescând al cercetării şi dezvoltării, firma caută să-şi apropie
rezultatele cercetării-dezvoltării şi să menţină un monopol cât se poate
de mult în timp. Cel de-al treilea factor este oportunitatea de a se
extinde peste hotare, devenită posibilă prin perfecţionările din
comunicaţii şi transport. Aceiaşi factori care au asigurat dominaţia, în
economiile interne, a marilor corporaţii oligopoliste transformă şi
economia internaţională. Rezultatul acestei evoluţii a fost o structură
corporativă internaţională, complexă şi sofisticată.
Strategia corporaţiilor multinaţionale integrate pe verticală
constă din amplasarea diferitelor etape ale producţiei în diferite locuri
de pe glob. O primă raţiune a investiţiei străine directe e aceea că
profită de pe urma costurilor de producţie mai scăzute, de avantajele
fiscale locale şi, în special, în cazul firmelor americane, de regimurile
tarifare ale Statelor Unite, care încurajează fabricarea în străinătate a
componentelor. Rezultatul acestei internaţionalizări a procesului de
producţie a fost extinderea cu repeziciune a comerţului intra-firmă. O
fracţiune substanţială din comerţul global se constituie din importul şi
exportul de componente şi produse intermediare, şi mai puţin de
produse finite, ca în teoria comercială mai convenţională.
Alături de alte motive, analizate mai sus, prin investiţiile sale în
străinătate corporaţia multinaţională încearcă să blocheze astfel calea
altora. În industriile oligopoliste, pentru care economiile de scală şi
cererea internă reprezintă factori importanţi ai competitivităţii pe plan
internaţional, firma investeşte în mai multe economii naţionale pentru
a înăbuşi ridicarea unor rivali. Nu o dată, ea este ajutată şi de politicile
industrială şi comercială ale guvernului propriei ţări.
Ca şi în cazul comerţului internaţional, transferul de către
corporaţia multinaţională a sistemului intern de organizare industrială
pe terenul internaţional a avut consecinţe semnificative, economice şi
politice. Faptul că investiţia străină directă şi internaţionalizarea
producţiei au avut loc în condiţiile unui sistem internaţional divizat
din punct de vedere politic, al unor state-naţiuni concurente, ridică
unele probleme politice majore. El a dat posibilitatea statelor de
origine să utilizeze şi să manipuleze corporaţiile multinaţionale în
realizarea politicii lor externe şi a altor obiective. Segmente
69
importante ale muncii din ţara de origine privesc investiţia străină
directă ca pe un pericol îndreptat împotriva intereselor lor. Iar statele-
gazdă trăiesc cu teama că pătrunderea în economia lor a corporaţiilor
multinaţionale a fost în detrimentul intereselor lor economice, politice
ş.a.

CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE ŞI ŢĂRILE DE

ORIGINE
Majoritatea lucrărilor despre atât de controversata problemă a
relaţiei CMN cu statele lor de origine se înscriu în una sau alta dintre
cele trei poziţii de bază privind raportul dintre economic şi politic:
liberală (sau ortodoxă), marxistă (sau radicală) ori naţionalistă (sau
neomercantilistă). Fiecare furnizează o interpretare diferită asupra
relaţiei corporaţiilor multinaţioanle cu guvernele lor de acasă. Cum
corporaţiile americane sunt investitorii principali ai lumii iar Statele
Unite au urmărit, mai mult decât alte ţări, o strategie productivă peste
hotare, în acest subcapitol vom da precădere relaţiei corporaţiilor
multinaţionale americane cu Statele Unite. Discuţia generală se aplică
însă la fel de bine şi corporaţiilor din alte ţări şi relaţiile lor cu
guvernele respective.
Chit că interesele corporaţiilor americane şi obiectivele politicii
externe a SUA s-au ciocnit într-un număr oarecare de ocazii,
constatăm totuşi tendinţa unei complementarităţi de interese între
corporaţii şi Guvernul Statelor Unite. Liderii corporaţiilor şi liderii
politici consideră, în general, că expasiunea în exterior a corporaţiilor
americane serveşte unor însemnate interese naţionale. Politicile
americane au încurajat extinderea corporaţiilor în lumea largă şi s-au
arătat dispuse să le protejeze.
De recurs la control s-a recurs pentru moderarea creşterilor de preţuri
în perioadele critice – vezi războaiele Coreea şi Vietnam – iar uneori a
fost utilizat şi ca pârghie politică
În plus, liderii politici americani au crezut că şi expansiunea în
străinătate a corporaţiilor americane din industrie şi servicii servea
interesului naţional. Investiţia străină directă a fost şi este considerată
un instrument major prin care Statele Unite îşi pot apăra poziţia
relativă pe pieţele lumii, iar expansiunea pe glob a corporaţiilor
multinaţionale a fost şi este văzută ca un mijloc de menţinere a
70
dominaţiei americane în economia mondială chiar şi între graniţele
altor economii în expansiune, cum sunt ţările din Europa şi Japonia.
Se apreciază că această expansiune rezultă mai degrabă dintr-un plus
de exporturi ale Statelor Unite. De asemenea, fabricarea în ţările în
curs de dezvoltare a unor produse sau componente intensive în muncă
dă posibilitatea corporaţiilor americane să concureze cu ceilalţi
producători cu costuri de producţie scăzute. Chiar dacă strategia de
mai sus înseamnă că astfel corporaţiile americane exportă atât capital,
cât şi tehnologie, localizarea reală a puterii corporaţiilor – finanţele,
cercetarea şi dezvoltarea, precum şi controlul managerial – rămâne în
economia SUA. Corporaţiile multinaţionale ale altor ţări şi-au extins şi
ele producţia în economiile străine, conservându-şi astfel sau mărindu-
şi cotele de pe pieţele lumii.
Corporaţia multinaţională a mai însemnat un instrument al
dezvoltării economice globale şi un mecanism de răspândire a
ideologiei sistemului american al întreprinzătorului liber. Încă de pe
vremea Planului Marshall, mulţi au considerat corporaţia
multinaţională un mijloc de consolidare a celorlalte economii, şi prin
aceasta de barare a comunismului, pentru că ea reprezanta – prin
exportul de tehnologie, capital şi ştiinţă managerială – alternativa la
modelele comunist sau socialist de dezvoltare economică.
Programul preşedintelui Reagan, dedicat ţărilor mai puţin
dezvoltate, anunţat la 15 octombrie 1981, făcea din rolul întărit al
corporaţiilor multinaţionale un element esenţial. Încrederea statornică
arătată corporaţiei multinaţionale, ca vehicul de difuzare a iniţiativei
libere, se reflectă în poziţia americană faţă de aproape toate
problemele economice internaţionale, începând cu viitorul Băncii
Mondiale şi terminând cu chestiunea datoriilor globale. Ca mijloc de
dezvoltare a ţărilor rămase în urmă şi de integrare a lor în economia
mondială, sprijinul unor organizaţii internaţionale sau împrumuturilor,
acordate unor guverne, le-a fost preferată investiţia străină privată.
Deşi importanţa rolului acordat corporaţiei multinaţionale în
strategia economică şi politică generală a SUA rămâne incomparabilă,
şi celelalte naţiuni şi-au perceput tot mai mult propriile corporaţii
multinaţionale ca pe nişte unelte ale politicii naţionale. CMN-urile
europene şi japoneze au fost utilizate de guvernele lor în asigurarea
resurselor de materii prime. Cum influenţa CMN-urilor americane a
71
slăbit, de exemplu, corporaţiile multinaţionale japoneze şi ale altor ţări
au încercat să le înlocuiască .
Pe măsură ce alte şi alte economii naţionale s-au maturizat şi şi-
au mărit puterea economică, ele au urmat, într-un grad sau altul,
exemplul american bizuindu-se pe CMN-urile lor pentru a-şi propulsa
interesele naţionale. De exemplu, o dată ce barierele comerciale au
fost înlăturate, guvernele şi-au încurajat corporaţiile multinaţionale să
investească în străinătate, ajutându-şi astfel ţara să-şi menţină cotele
de pe pieţele lumii.
Unii critici au afirmat că corporaţiile multinaţionale ar trebui
forţate să investească în economia americană şi să limiteze drastic
transferul tehnologiei americane către economiile concurente.
Deşi în Statele Unite investiţia directă în străinătate a continuat
să fie puternic susţinută în cursul anilor’80, sentimentul a căpătat
accente mai echivoce. De-a lungul primelor decenii ale epocii
postbelice, modelul economic care s-a dezvoltat, între Statele Unite şi
principalii săi parteneri economici, a fost unul în care Statele Unite
ajungeau pe pieţele lumii prin producţia realizată în afară, în timp ce
celelalte economii naţionale exportau în Statele Unite bunuri produse
acasă la ele. Pe măsură ce economia americană, relativ mare, a intrat
în declin, factorii de decizie politică au încercat să inverseze sensul
acestei relaţii, sporind exporturile de produse fabricate în America şi
încurajând investiţia directă a corporaţiilor străine în economia ei.
Guvernul Statelor Unite a rămas, însă, fidel în continuare fidel
angajamentului său de bază şi a susţinut investiţia directă a
corporaţiilor americane în străinătate.
Inversarea, în anii ’80, a cursului fluxurilor de investiţii şi plusul
de investiţie străină în Statele Unite au fost, fără îndoială, un factor
major în atenuarea treptată a intensei ostilităţi faţă de investiţiile peste
hotare, aşa cum apare ea în legea Burke-Hartke de pe la mijlocul
anilor ’70.
Accentul pus, in virtutea traditiei, de catre japonezi asupra
exportului de produse fabricate în ţara si pe investiţia din străinătate,
cu precădere în industriile extractive a început să cedeze la jumătatea
anilor’70. Reacţionând la criza energiei şi crescând costurile muncii ,
firmele japoneze au investit iniţial în ţările mai dezvoltate în ideea de
a obţine astfel de semifabricate energofage şi de a-şi transfera
72
producţia peste hotare, pe teritoriul altor ţări asiatice, în cazul acelor
industrii în care Japonia nu mai deţinea un avantaj comparativ; într-
adevar, chiar si astăzi la patru decenii distanță, cea mai mare parte a
investiţiei directe a japonezilor în străinătate se gaseşte în Asia.

CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE ŞI ŢĂRILE

GAZDĂ
Problema – ce naţiune posedă mijloacele de producţie, nu intră
în modelul economic liberal despre comportamentul economic.
În ţările gazdă ale corporaţiilor internaţionale străine descoperim
însă o opinie foarte diferită. În calitatea sa de preşedinte al Franţei,
Charles de Gaulle, avea să denunţe şi să încerce să stăvilească fluxul
penetraţiei economiei americane în Europa Occidentală a anilor ’60.
Autorul francez Servan Schreiber, îi chema pe europeni să ţină
piept provocării americane. Către anii ’80 asemenea glasuri critice
venite din zona ţărilor avansate au tăcut.
Expansiunea corporatistă americană în lume încetinise şi o
contramaree de investiţii europene şi japoneze în S.U.A. a început să
producă un paienjeniş de investiţii directe între aceste economii
naţionale avansate. Însă, confruntarea dintre corporaţiile
multinaţionale şi ţările gazdă mai puţin dezvoltate, a continuat pe un
ton mai virulent .
Oamenii politici şi economiştii din aceste ţări au acuzat politicile
corporatiste internaţionale , arătând consecinţele negative pentru
bunăstarea economiei şi dezvoltarea naţiunilor gazdă . Acuzaţiile la
adresa corporaţiilor multinaţionale din partea guvernelor gazdă şi a
criticilor radicali se împart în mai multe categorii.
Astfel, sub aspect economic, se afirmă că în ţările mai puţin
dezvoltate, investiţia directă distorsionează economia şi natura
dezvoltării economice. Această dezvoltare dependentă, sau prin
anexare ar avea un număr de consecinţe economice periculoase.
Corporaţiile multinaţionale sunt învinuite de crearea unei
economii a filialelor alcatuită din mici firme, incapabile să propulseze
dezvoltarea generală. Se afirmă că filialele locale există mai degrabă
ca nişte anexe ale corporaţiilor metropolitane şi ca enclave în
economia gazdă, decât ca motoare de creştere de sine stătătoare.

73
 Corporaţiilor li se mai impută introducerea unor tehnologii
necorespunzătoare care ţin în înapoiere evoluţia tehnologiei indigene
şi folosirea unor tehnici productive intensive în capital, care duc la
şomaj şi împiedică progresul tehnologic intern.
Un alt cap de acuzare împotriva corporaţiilor multinaţionale este
acela că îşi păstrează pentru ele controlul asupra tehnologiei celei mai
avansate şi nu o transferă ţărilor mai puţin dezvoltate la preţuri
rezonabile.
Pe lângă asta, mulţi susţin că investiţia străină directă amplifică
reaua distribuţie a venitului în ţări mai puţin dezvoltate. De asemenea
se afirmă că prin repatrierea profilului şi accesul superior la mijloacele
financiare locale, corporaţiile multinaţionale secătuiesc ţara gazdă de
capitalul necesar dezvoltării şi împiedică spiritul de iniţiativă indigen.
Alte critici susţin că investiţia străină directă a avut efecte
politice negative în ţările mai puţin dezvoltate. Ei argumentează că,
deoarece corporaţiile pretind un guvern gazdă stabil, cu simpatii
capitaliste, dezvoltarea dependentă încurajează emergenţa unor regiuni
autoritare în ţara gazdă şi crearea unor alianţe între capitalul
international şi elitele naţionale antidemocratice.
Această alianţă profitabilă e susţinută de ingerinţa guvernelor din
ţări de origine ale corporaţiilor în treburile interne ale ţărilor mai puţin
dezvoltate. Aşa se face că investiţia străină tinde să transforme ţara
gazdă într-una dependentă politic de ţara metropolă. Se mai invocă
existenţa unor efecte negative ale investiţiei străine directe asupra
standardului cultural şi social al ţărilor gazdă. Prezenţa dominatoare a
corporaţiilor străine în societatea gazdă este caracterizată ca o formă
de imperialism cultural a societăţii, prin care ţara pornită pe fagaşul
dezvoltării îşi pierde controlul asupra propriei sale culturi şi dezvoltări
sociale.
Corporaţia străină ajunge să fie privită ca un factor de subminare
a valorilor tradiţionale ale societăţii şi de introducere prin practicile
sale în reclamă şi în afaceri a unor noi valori şi gusturi nepotrivite ţării
gazdă. Unii consideră aceste valori străine nu numai ca fiind rele în
sine, ci şi dăunătoare dezvoltării ţării din cauză că ele crează o cerere
pentru obiecte de lux şi alte bunuri care nu corespund adevăratelor
nevoi ale populaţiei. Trebuie să admitem că aceste acuzaţii nu sunt
întru totul fără temei. Investiţia directă făcută de corporaţiile
74
internaţionale în ţări mai puţin dezvoltate poate avea, şi chiar a şi avut
în unele cazuri, consecinţe nefericite pentru dezvoltarea economică,
politică şi socială a ţării mai puţin dezvoltate. Ca exemplu pot fi citate
dezastrul de la Bopal (1985) şi cazul Union Carbide.
Desigur că nu este greu să găsim numeroase cazuri de acte
reprobabile din partea corporaţiilor, dar nu aceasta este problema.
Criticii acuză corporaţiile multinaţionale şi investiţia străină directă,
că prin însăşi natura lor acţionează sistematic spre paguba societăţii
gazdă. Ei susţin că relaţia dintre corporaţiile străine şi guvernul gazdă
nu poate fi decât ruinătoare pentru cele din urmă. Critica lor totală
priveşte nu numai anumite corporaţii luate individual, ci corporaţiile
multinaţionale văzute ca instituţie. Probele aflate la dispoziţia
cercetătorului nu sprijină însă un rechizitoriu în această formă
extremă. Mai mult decat atât, se poate spune că bilanţul corporaţiilor
multinaţionale din ţările în curs de dezvoltare se dovedeşte în general,
pozitiv. Multe din exemplele negative ale investiţiei străine sunt în
realitate fie rezultatul politicilor duse de ţările mai puţin dezvoltate, fie
fac parte din procesul de dezvoltare văzut ca întreg.
Deşi rămâne un adevăr că în ţările mai puţin dezvoltate
corporaţiile multinaţionale au înfiinţat adesea filiale industriale
ineficiente, aceasta poate fi şi a şi fost în unele cazuri, rezultatul unei
pieţe locale de prea mici dimensiuni. Ca parte a strategiei lor de
industrializare, menită să înlocuiască importurile ridicate, ţările mai
puţin dezvoltate au încurajat corporaţiile să investească pe pieţele lor
protejate, acolo unde economiile de scală rămân greu de atins, de unde
rezultă şi costurile în mod necesar mari. Atunci când se înfiinţează
astfel de filiale, producătoare de componente, nimeni nu poate spune
dinainte dacă se va ajunge sau nu la o economie industrială de tip
enclavă.
În ţările nou industrializate din Asia, efectele benefice ale acestui
mod de dezvoltare par să se fi propagat în tot restul economiei şi să fi
devenit parte a unui proces de industrializare care înaintează cu paşi
mari.
Analizând chestiunea transferului de tehnologie
necorespunzătoare, trebuie să observăm că ţările mai puţin dezvoltate
vor nu numai tehnologiile cele mai avansate, dar şi tehnologiile
intensive în muncă pentru a maximiza ocuparea. Cele două obiective
75
intră adesea în conflict, dar ţările în curs de industrializare, cărora li s-
au transferat cele mai avansate tehnologii, cum sunt Taiwanul şi
Singapore, au relativ puţini şomeri, datorită performanţelor lor
economice generale. Mai mult, transferul de tehnologie intensivă în
capital de către corporaţiile multinaţionale se dovedeşte binefăcător,
dat fiind deficitul de capital din ţările mai puţin dezvoltate. În plus,
corporaţiile multinaţionale se simt prea puţin îndemnate să dezvolte
tehnologii mai moderne, competitive pe pieţele lumii, cât timp
investiţia lor merge pe o piaţă protejată şi ferită de concurenţa
internaţională.
În realitate, problema transferului de tehnologie ţine în primul
rând de interesele economice opuse ale corporaţiilor şi ale guvernului
gazdă, cu alte cuvinte are legătură cu preţul la care cele dintâi vor
vinde aceste tehnologii celor din urmă. Atunci când luăm în
considerare un răspuns la întrebarea “Dacă investiţia străină directă
cauzează sau nu reaua distribuţie a bogăţiei în economia gazdă?”,
trebuie să observăm că însăşi creşterea economiei tinde să creeze
disparităţi în repartiţia bogăţiei. Creşterea economiei rapidă, aşa cum a
argumentat economistul Simon Kuznet, pare să producă o curbă în U,
mai întâi ascendentă şi apoi descendentă a inegalităţii. Cum
corporaţiile investesc cel mai adesea în economii cu creştere rapidă,
nu-i uşor să separăm impactul corporaţiilor multinaţionale de efectele
procesului de creştere în sine. Deşi corporaţiile multinaţionale plătesc
în general salarii mai mari decât firmele locale şi prin aceasta pot
conduce la inflaţie, dispunem de prea puţine dovezi spre a susţine
punctul de vedere după care distribuţia naţiunii a venitului se afla în
relaţie cauzală cu investiţia străină directă. Ba chiar dimpotrivă, un
număr de ţări cu o pondere mare de investiţie străină, cum sunt
Taiwanul şi Coreea de Sud, au o distribuţie mai echitabilă a venitului
decât acele ţări mai puţin dezvoltate, care au instituit restricţii faţă de
investiţia din afară.
După cum au arătat Atul Cohli şi colaboratorii în cercetările lor,
determinanţii de prim ordin ai distribuţiei venitului, cel puţin pe
termen scurt, sunt politicile duse chiar de guvernele ţărilor mai puţin
dezvoltate.
Răspunsul la întrebarea “Dacă investiţia străină directă
stânjeneşte sau nu dezvoltarea industriilor indigene?” depinde de
76
chestiunea fundamentală ridicată de Vernon: “investiţia străină
înlocuieşte sau completează investiţia locală? “
Corporaţiile multinaţionale practică investiţia şi în scopul de a
obţine dominaţia, astfel încât există un temei pentru a crede că ele pot
înlătura industriile locale, dar corporaţiile multinaţionale aduc cu ele
un plus de capital şi tehnologie productivă, iar în general furnizează
un stimulent economic ţării respective.
În lumina unor astfel de tendinţe contradictorii nu se poate da un
răspuns definitiv la aceasta întrebare. Totuşi se poate spune ca în
aproape toate cazurile de ţări nonindustriale, investiţiile locale şi
străine ne apar complementare.
Validitatea argumentului ca investiţia străină directă are efecte
politice adverse, rămâne la fel de ambiguă, dat fiind în special faptul
că atât de multe ţări mai puţin dezvoltate au guverne autoritare.
Desigur că, corporaţiile multinaţionale vor guverne stabile şi nu
încape îndoială că sprijină guvernele conservatoare. Corporaţiile
multinaţionale, pun însă preţ pe stabilitatea politică şi nu pe o formă
de guvernământ oarecare. Iată de ce cam peste tot în lumea mai puţin
dezvoltată întâlnim alianţe de convenienţă între corporaţii şi guverne
locale de nuanţe politice felurite.
Acuzaţia de imperialism cultural poate fi şi ea în parte susţinută.
E lucru cert că există exemple de corporaţii internaţionale care au un
impact păgubitor asupra unei societăţi prin promovarea spre consum a
anumitor produse, dar încă odată trebuie să admitem că procesul de
dezvoltare economică este prin însăşi natura lui un factor distructiv al
valorilor tradiţionale, fiindcă presupun crearea de noi gusturi şi dorinţe
neobişnuite.

CONCLUZIE
Corporaţia multinatională şi producţia internaţională reflecta o
lume în care capitalul şi tehnologia au devenit din ce în ce mai mobile,
în timp ce munca a rămas relativ imobilă. Schimbările continue în
avantajul comparativ de la o economie naţională la alta, progresele
înregistrate de transporturile şi comunicaţiile moderne şi politicile
guvernamentale favorabile îndeamnă corporaţiile să-şi amplaseze
instalaţiile de producţie în locurile cele mai avantajoase de pe glob.
Unele dintre avantaje includ existenţa unor rezervoare de muncă
77
ieftină, dar calificată, apropierea de pieţe şi facilităţi fiscale. Rezultatul
acestei internaţionalizări a producţiei industriale a fost crearea unei
reţele complexe de relaţii încrucişate între statele-naţiuni şi giganticele
corporaţii ale lumii.
Consecinţele economice şi politice ale producţiei internaţionale
şi formrea unor alianţe care trec peste graniţele naţionale au devenit
obiect de dispută şi de speculaţii. Aceste cursuri ale evenimentelor au
readus pe tapet problemele clasice dezbătute de liberali, marxişti şi
naţionalişti pe tema stabilităţii capitalismului internaţional. Reprezintă
aceste alianţe o transcedere a “legii dezvoltării inegale” sau vor
ramâne simple alianţe temporare, care se vor dizolva pe măsura ce va
continua şi dezvoltarea inegală a economiilor naţionale.
Urmând tradiţia întemeiată de liberalii secolului al XIX-lea, care
glorificau comerţul ca pe o forţă a păcii, unii autori cred că împărţirea
producţiei între state şi corporaţii de diferite naţionalităţi crează acele
legături reciproc-interesate, care contracarează şi moderează tendinţa
istorică spre dezvoltare inegală a economiilor naţionale, generatoare
de conflict economic. În cazul în care corporaţiile economiilor
naţionale în declin mai sunt în stare să meargă înainte ca producători
industriali prin intermediul investiţiei străine directe, ni se
argumentează, ele vor fi mai puţin capabile să se opună ascensiunii
unor noi puteri industriale. Astfel, unii prezic că, şi în viitor,
corporaţiile multinaţionale şi aliaţii lor politici vor apăra economia
liberală a lumii şi vor rezista forţelor naţionalismului economic.
Alţi observatori ai fenomenului de “internaţionalizare a
producţiei” înscrişi în tradiţiile leninistă şi naţionalistă, se arată mai
sceptici şi cred că alianţele stat-corporaţii pot fragmenta economia
mondială în blocuri rivale şi în grupări economice. De exemplu, aceste
alianţe transnaţionale nu rezolvă problema supraproducţiei, nu
răspund la întrebarea cine-ce va produce sau cum vor fi compensaţi
cei care pierd. Dacă aceste chestiuni nu-şi găsesc rezolvarea, scepticii
consideră că noul multinaţionalism ar putea crea o lume în care
corporaţiile şi aliaţii lor se vor angaja în ceea ce fostul cancelar
german Helmuth Schmidt numea, în 1974, “lupta pentru producţia
globală”.

78
 Rămâne de văzut care din predicţiile despre posibilităţile de
cooperare intercapitalistă şi de conflict – a lui Kautsky sau a lui Lenin
– se va dovedi în cele din urmă corectă.
Ca un minimum, putem afirma că mobilitatea sporită a
capitalului şi natura tot mai arbitrară a avntajului comparativ au dat
naştere unei competiţii internaţionale din ce în ce mai intense pentru
investiţii. Prin politicile fiscale, prin ridicarea unor bariere comerciale
şi chiar prin crearea unei munci disciplinate şi calificate (de exemplu,
în Taiwan), guvernele încearcă să atagă investiţiile corporaţiilor şi să
influenţeze amplasarea internaţională a activităţilor economice.
Corporaţiile multinaţionale din diferite ţări intră în concurenţă pentru
a obţine accesul la aceste economii, cedând astfel statelor-gazdă unele
pârghii care pot influenţa termenii investiţiei.
Rezultatul acestor evoluţii este un model complex de legături
între corporaţii, guvernele de origine ale ţărilor gazdă, ceea ce a
condus la o politizare a investiţiei străine atât acasă, cât şi afară. Prin
acţiuni individuale şi prin alianţe, fiecare actor încearcă să-şi
întărească poziţia. Dacă un guvern smulge concesii din partea
corporaţiilor, faptul declanşează contrapresiuni în alte ţări. Atunci
când guvernele-gazdă fac tentativa să modifice termenii investiţiei în
favoarea lor, ele creează nelinişte în ţara de origine a corporaţiilor,
legate de dezechilibrele de plăţi, de locurile de muncă pierdute şi de
fabricile care “o iau din loc”. Astfel, grupurile de putere şi statele
încearcă să manipuleze corporaţiile de dragul propriilor lor interese
sectare.
Guvernele şi corporaţiile vor trebui să cadă la pace cu nişte
împrejurări internaţionale alterate enorm, în care amplasarea
activităţilor economice şi condiţiile în care are loc investiţia străină
directă au căpătat o importanţă vitală. Ce ţări vor avea o industrie sau
alta şi cine va culege roadele? Răspunsurile vor fi decise de interjocul
forţelor pieţei atâta timp cât corporaţiile umblă după amplasamentele
cele mai puţin costisitoare pentru producţia lor, dar şi de forţa şi
interesele diverşilor participanţi aflaţi în competiţie pentru obţinerea
unui avantaj individual.6

6
Gilpin Robert, Economia Politică a Relaţiilor Internaţionale, Editura Du Style, Bucureşti,
1999.
79
 CAPITOLUL VI
FUXURILE COMERCIALE ŞI FINANCIARE
INTERNAŢIONALE

Perioada de după cel de-al doilea război mondial cunoaşte o

intensificare şi diversificare în proporţii fără precedent a schimburilor
economice între statele lumii. Factorii care au favorizat dezvoltarea
circuitului economic mondial au fost, atât de ordin politic (destinderea
Est-Vest, apariţia unor noi state independente etc.), cât şi de ordin
economic: revoluţia ştiinţifico-tehnică, care a antrenat o dezvoltare
cantitativă şi, mai ales, calitativă a activităţii economice, adâncirea
diviziunii internaţionale a muncii.
Aşa cum s-au desfăşurat, fluxurile economice mondiale oglindesc
modificările importante survenite în raporturile de forţe dintre statele
lumii. Ele reflectă menţinerea unor importante decalaje de dezvoltare
economică între ţări şi regiuni, decalaje care au influenţat considerabil
şi structura circuitului economic mondial.

6.1. Fluxurile comerciale internaţionale

Analiza evoluţiei comerţului exterior, din momentul în care se

transformă într-un flux economic la scară mondială şi până astăzi,
pune în evidenţă o serie de trăsături cu caracter general:

Comeţul internaţional este un flux dinamic. Cea mai lungă

perioadă de creştere se situează între anii 1820 şi 1914. Ritmurile cele
mai înalte de creştere sunt înregistrate, însă, mult mai târziu, după cel
de-al doilea război mondial şi mai ales odată cu sfârşitul deceniului al
şaselea.

80
 În intervalul 1960-1980 valoarea exporturilor mondiale sporeşte
de peste 15 ori, depăşind plafonul de 200 de miliarde de dolari. În
1989 se depăşeşte plafonul de 3.000 miliarde de dolari, în 1994 cel de
4.000 de miliarde de dolari, iar în 1996 cel de 5.000 de miliarde de
dolari.
S-a ajuns la situaţia în care ritmul comerţului intenaţional îl
întrece pe cel al producţiei mondiale.

Divesificarea continuă a comerţului internaţional. Structura

pe produse a comeţului internaţional se modifică de la o perioadă la
alta , în strânsă legătură cu modificările survenite în cadrul diviziunii
internaţionale a muncii. Trecerea acesteia din urmă prin diferitele ei
stadii a însemnat noi tendinţe de specializare în care accentul s-a pus,
din ce în ce mai mult, pe produsele cu puternică intensitate de capital
şi tehnologie de vârf. În consecinţă, pe termen lung se observă o
creştere a ponderii exporturilor de produse manufacturate.
La începutul actualului deceniu, cele mai importante segmente
ale pieţei internaţionale, ţinând seama de evoluţia valorii exporturilor
de produse, erau, în ordine, autovehiculele, petrolul brut, produsele
petroliere, avioanele, computerele, tranzistorii, echipamentele de
telecomunicaţii etc.
În perioada postbelică, ritmul de diversificare a comerţului
mondial se accentuează. La intervale scurte de timp apar noi pieţe (a
ordinatoarelor, a microprocesoarelor etc.); în prezent, asistăm la
extinderea pieţei intenaţionale a roboţilor industriali, a sateliţilor
artificiali şi a internetului. O expresie a tendinţei de modernizare a
structurii comerţului internaţional este şi faptul că, după ultimul
război mondial, a sporit importanţa comerţului cu invizibile, ritmul
său de creştere fiind mai ridicat decât cel al ansamblului comerţului
exterior.

Creşterea importanţei ţărilor industrializate cu o economie

de piaţă în comerţul mondial. Este o consecinţă directă a trăsăturii
precedente. Întreaga istorie a comerţului modern demonstrează că, în
permanenţă, primul loc pe piaţa mondială a fost deţinut de o naţiune
industrializată. La început a fost Anglia, care a jucat mult timp rolul
de atelier industrial al lumii capitaliste. Ulterior, acest loc a revenit
81
Statelor Unite. Evoluţia postbelică nu a modificat această tendinţă, ci a
amplificat-o, ţările industrializate deţinând cea mai mare parte a
exporturilor mondiale.

Scurt istoric al ponderii țărilor lumii (%)

GRUPE DE ŢĂRI 1950 1960 1970 1980 1990 1993 1997

Ţări dezvoltate 60,7 65,9 71,5 63,6 71,5 69,8 66,6
Ţări în dezvoltare 33,0 23,9 18,9 23,0 23,6 27,4 29,6
Ţări socialiste 6,8 10,2 9,6 7,4 4,9 - -

Comerţul internaţional nu joacă acelaşi rol pentru toate ţările

industrializate. În unele dintre ele, îndeosebi cele mici, ponderea
exporturilor în produsul inten brut este ridicată: 63% în Irlanda, 69%
în Belgia, 89% în Luxemburg, 1993. La cealaltă extremă se situează
ţări mari, cu bogate resurse interne, cu o piaţă internă foarte mare,
unde această pondere este scăzută: 11% SUA, 18% în Australia, în
acelaşi an. În fine, realitatea fostelor ţări socialiste a demonstrat că
într-o economie de comandă rolul comerţului intenaţional este minor.
Se poate, deci trage concluzia că dependenţa economiilor naţionale
faţă de comerţul exterior este diferită.

Înrăutăţirea termenului schimbului ţărilor în dezvoltare cu

cele industrializate. După calculele UNCTAD, aceşti temeni s-au
deteriorat cu circa 30% în 1994, faţă de 1980.
O astfel de tendinţă pe termen lung demonstrează existenţa unor
schimburi nefavorabile pentru ţările în ale căror exporturi predomină
produsele primare.
Cauzele acestei evoluţii rezidă în tendinţa de rămânere în urmă a
preţurilor produselor primare, cu excepţia unor materii prime de
origine minerală, mai ales a petrolului, elementul pricipal de export al
ţărilor “lumii a treia”, în raport cu evoluţia preţurilor produselor
manufacturate.Consecinţa directă: pentru o cantitate egală de produse
exportate în perioade diferite, ţările în dezvoltare vor obţine, în
perioada posterioară, o cantitate mai mică de produse industriale.

82
 Comerţul internaţional a cunoscut în permanenţă îngrădiri
de ordin tarifar şi netarifar. Obstacolele tarifare includ diferite feluri
de taxe vamale percepute asupra mărfurilor cu ocazia trecerii vămii
unei ţări. Aceste taxe influenţează preţul de vânzare al mărfurilor
respective. În ce priveşte obstacolele netarifare ele sunt foarte
numeroase şi au o rază de acţiune mai mare, fiind, totodată, mai
discriminatorii. Printre cele mai cunoscute pot fi amintite: restricţiile
cantitative la import, taxele de prelevare a diferenţelor dintre preţul
intern şi preţul de import (mai mic) pentru acelaşi produs, taxe fiscale,
măsuri privind normele obligatorii de calitate la importul mărfurilor
etc. Existenţa obstacolelor netarifare împiedică sau limitează comerţul
cu anumite categorii de mărfuri şi, ceea ce este mai grav, nu
cointeresează statele lumii la ridicarea competitivităţii mărfurilor
respective.

Particularităţi postbelice
În afara trăsăturilor de ordin general, comerţul internaţional, în
perioada de după cel de-al doilea război mondial, prezintă următoarele
particularităţi:
Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale.
În scopul promovării comerţului mondial, al reglementării desfăşurării
sale, sunt create de o seamă de instituţii a căror natură juridică este
diferită:

Instituţii din sistemul Naţiunilor Unite (Acordul General pentru

Tarife şi Comerţ – GATT, transformat ulterior în Organizaţia
Mondială a Comerţului – OMC, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD).
Organizaţii internaţionale pe produse primare ale producătorilor
şi consumatorilor. Organizaţii economice integraţioniste interstatale
care urmăresc pe plan comercial desfiinţarea barierelor vamale din
interior, reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale
comune în relaţii externe.
Apariţia acestor organizaţii a însemnat o accentuare a tendinţei
de regionalizare a comeţului internaţional, fapt dovedit de creşterea
mai rapidă a schimburilor între ţările membre, decât ale acestora cu
terţii.
83
 Tendinaţa de “tripolizare” a schimburilor comerciale
internaţionale. Uniunea Europeană, împreună cu SUA şi Japonia,
au ajuns să totalizeze mai mult de jumătate din valoarea
schimburilor mondiale.
“Internalizarea” comerţului mondial. Acest fenomen este o
urmare a creşterii importanţei societăţilor transnaţionale în viaţa
economică internaţională, a dezvoltării comerţului intern între unităţile
componente ale acestora.

Tendinţa de omogenizare a structurii schimburilor dintre

ţările dezvoltate. În comerţul reciproc se observă creşterea ponderii
produselor similare din aceeaşi categorie.
Această tendinţă reflectă structura economiilor naţionale, dotarea
foarte “apropiată” din punct de vedere calitativ cu factori de producţie.
Cu toate că diversificarea este continuă, ea se produce în direcţii şi
domenii asemănătoare.

Preţurile mondiale
O analiză a evoluţiei principalelor pieţe internaţionale permite să
se tragă concluzia că preţurile au o tendinţă generală de creştere.

Cauzele tendinţei de creştere

Acest fenomen are o bază obiectivă, în măsura în care reflectă o
creştere a valorii internaţionale a mărfurilor. Revoluţia ştiinţifico-
tehnică contemporană a creat condiţii nu numai pentru un salt
important al productivităţii muncii, ci şi pentru intensificarea fără
precedent a ritmului de apariţie a unor noi produse, tot mai complexe,
care înglobează o valoare adăugată din ce în ce mai ridicată.
Constatarea este valabilă şi pentru produsele fabricate “clasice”,
rămase în circuitul economic mondial, care include, de la o perioadă la
alta, componente tot mai elaborate şi chiar unele complet noi.
În ce priveşte valoarea materiilor prime, atât a celor agricole, cât
şi a celor de origine minerală, ea este de asemenea în creştere, ca
urmare a tendinţei generale de cuprindere în circuitul economic a unor
terenuri mai puţin fertile, a unor zăcăminte mai greu accesibile etc., în
condiţiile sporului constant al cererii mondiale.

84
 La toate acestea se adaugă factorii care exercită o presiune
inflaţionistă asupra preţurilor. În primul rând, trebuie menţionată
situaţia de monopol caracteristică multor pieţe internaţionale. Fapt
este că monopolul instaurează o ordine proprie în domeniul preţurilor.
Preţul de monopol este prin natura sa inflaţionist. El trebuie nu numai
să permită recuperarea unor cheltuieli de producţie în continuă
creştere, dar, în principal, să asigure un profit cât mai mare.
Pe fondul largilor posibilităţi oferite de revoluţia ştiinţifico-
tehnică se exercită o presiune crescândă asupra consumatorilor. Printr-
un marketing abil, bazat pe hiper-publicitate, dorinţele consumatorilor
sunt exacerbate, consumul fiind impus până la forme iraţionale. Apare
şi se dezvoltă o cerere umflată, generată de nevoi artificial create şi
care depăşeşte cu mult cerea de cumpărare reală. Intervine şi un alt
factor – creditul, care, în perioada postbelică, bate toate recordurile.
În fine, se mai cuvine menţionat şi faptul că statele dezvoltate,
nu o dată, au promovat inflaţia la rangul de politică oficială. Urmărind
înfăptuirea creşterii economice,statul recurge la la soluţia deficitului
bugetar pe care îl finaţează, fie prin crearea de monedă, fie prin
devalorizarea monetară, ceea ce înseamnă noi perspective de inflaţie.
Într-un mediu propice inflaţiei preţurilor, deceniul al optulea a
fost marcat de un şir de fenomene ale căror largi şi profunde implicaţii
aveau să se facă simţite cu o viteză uluitoare. Respectând, pe cât
posibil, o ordine cronologică, trebuie amintită mai întâi, criza
monetară, care a început prin suspendarea convertibilităţii libere a
dolarului SUA, devalorizările acestuia din 1971 şi 1973 şi deprecierile
sale din anii următori. Au urmat introducerea flotării libere a cursului
de schimb valutar şi deprecierea monedelor majorităţii ţărilor, care au
contribuit la creşterea instabilităţii monetare.
Explozia preţului petrolului din 1974 şi criza energetică ce i-a
urmat s-au aflat la originea unor adevărate unde de şoc resimţite,
înainte de toate, în domeniul preţurilor.Cvadruplarea preţului la petrol
a fost semnalul care a declanşat o adevărată cursă între preţurile
diferitelor produse industriale.
Din această succintă enumerare nu pot lipsi procesul de reciclare
a petrodolarilor şi, mai ales, intensificarea activităţii speculative a
societăţilor transnaţionale. Consecinţa imediată a fost umflarea
spectaculoasă a pieţei eurodolarilor. Or, importanţa acestei pieţe în
85
crearea de monedă pe calea creditului şi, deci, în alimentarea inflaţiei,
este deosebit de mare.
Dar ce legătură au toate cele de mai sus, fenomene care privesc,
îndeosebi, ţările dezvoltate cu economie de piaţă, cu tendinţele
preţurilor pe piaţa mondială? Aceste ţări au pondrea cea mai ridicată
în exporturile mondiale. În consecinţă, în majoritatea cazurilor, ele
sunt acelea care impun preţurile internaţionale.

6.2. Mecanismele de formare a preţurilor internaţionale

Pentru pieţele majorităţii produselor agroalimentare şi a unor

produse de origine animală, cel mai răspândit mecanism de formare a
preţurilor pe piaţa mondială este cel caracteristic burselor
internaţionale de mărfuri. Cele mai importante dintre ele se găsesc în
SUA (Chicago – cereale, carne; New York – cafea, zahăr etc.), în
Anglia (London Metal Exchange) şi la Paris. Bursele fiind pieţe libere,
preţurile (cotaţiile) se fixează prin licitaţii, reflectând jocul liber al
cererii şi ofertei. Nivelul preţului la bursa internaţională reprezintă
sinteza cererii şi ofertei pentru o anumită marfă de pe principalele
pieţe naţionale, fiind reprezentativ pentru situaţia globală.
Un alt mecanism de preţuri este cel specific acordurilor
internaţionale pe produse primare. Participanţii, producători şi
consumatori, cad de acord asupra cotelor de produse şi preţului de
vânzare. Se fixează două limite în cadrul cărora preţul poate oscila
liber. În cazul depăşirii acestor limite se intervine, fie asupra ofertei
(prin contingentarea exporturilor), fie asupra cererii (prin stocuri
internaţionale regulatoare), după caz. Aşadar, preţurile pot varia, dar
între două limite fixate în prelabil. Mai trebuie menţionat că unele
acorduri (cel al cafelei, de pildă) se ghidează în fixarea preţului
indicativ după cursurile înregistrate la bursele internaţionale de
mărfuri.
Pentru o bună parte a materiilor prime de origine minerală
(cupru, minereuri strategice), preţurile sunt fixate de către societăţile
transnaţionale care, prin filialele lor, controlează extracţia. Ca urmare,
pe pieţele respective acţionează mecanismul preţului conducător, preţ
stabilit de firme care domină piaţa şi în funcţie de care se orientează şi
ceilalţi producători.
86
 Acelaşi mecanism caracterizează, totodată, majoritatea pieţei
produselor manufacturate. Sunt însă şi situaţii în care, pe aceste pieţe,
concurenţa se manifestă din plin lăsând liber jocul cererii şi ofertei.
Pentru astfel de cazuri, mecanismul cel mai caracteristic este formarea
preţurilor prin licitaţii internaţionale (importul de produse complexe –
fabrici la cheie, linii tehnologice, elemente de infrastructură).
Pe piaţa mondială există, concomitent, mai multe mecanisme de
formare a preţurilor, în funcţie de specificitatea cererii şi ofertei pe
diferite segmente de piaţă.aceste mecanisme nu sunt imuabile, ele
schimbându-se în raport cu modificarea condiţiilor pieţei. Segmentele
pieţei mondiale, cu toate particularităţile lor, se află într-o strânsă
interdependenţă. De cele mai multe ori o anumită piaţă are efect de
antrenare asupra altor pieţe. Înviorarea activităţii pe piaţa mondială a
automobilelor, de pildă, influenţează pozitiv evoluţia cererii pe
anumite pieţe cum sunt cele ale cauciucului natural, oţelului,
aluminiului, maselor plastice etc. Tot aşa, piaţa internaţională a
petrolului are influenţă asupra pieţei automobilelor ş.a.m.d.

Echilibrarea balanţei comerciale

Participarea la comerţul internaţional are drept scop valorificarea
superioară pe piaţa mondială a rezultatelor muncii la scară naţională.
Fiecare ţară trebuie să urmărească realizarea unui comerţ exterior
echilibrat. O balanţă comercială cronic pasivă, dezechilibrată, datorită
excedării exportului de către importuri, poate determina micşorarea
veniturilor în devize şi, ca atare, reducerea gravă a posibilităţilor
achitării datoriilor externe. Cu cât dependenţa unei ţări de comerţul
exterior este mai mare, cu atât mai imperios este dezideratul
echilibrării blanţei sale comerciale.

Rolul ratei de schimb

În economia internaţională există numeroase mecanisme de
realizare a acestui obiectiv. Echilibrarea balanţei comerciale prin
stimularea exporturilor se realizează, înainte de toate, prin creşterea
competitivităţii mărfurilor pe piaţa externă. Aceasta înseamnă, atât
măsuri pe termen lung (creşterea eficienţei muncii), cât şi măsuri pe
temen scurt (subvenţionarea exporturilor, scutiri sau reduceri de taxe
fiscale, credite la export etc.). una dintre măsurile cele mai utilizate şi,
87
totodată, mai controversate, constă în devalorizarea monetară. Prin
această măsură se urmăreşte stimularea cererii externe şi descurajarea
cererii interne, respectiv, prin ieftinirea şi scumpirea importurilor.
Faptul este posibil deoarece devalorizarea atrage după sine
modificarea cursului de schimb între valute.
Se presupun două ţări: Italia şi SUA, prima înregistrând o
balanţă comercială pasivă de pe urma schimburilor reciproce. Scopul
autorităţilor italiene este să elimine deficitul într-o perioadă de timp
cât mai scurtă sau, cel puţin, să-l diminueze. Deoarece deficitul
trebuie finanţat în dolari, este necesar ca importurile exprimate în
dolari să scadă, iar exporturile, evaluate tot în dolari, să crească, sau
măcar să nu se reducă mai mult decât importurile. Este evident că,
datorită devalorizării, cursul lirei italiene faţă de dolar va scădea.
Acest lucru stă la baza întregului mecanism de echilibrare a balanţei
comerciale a Italiei.
Comportarea exportatorilor italieni va depinde de două
elasticităţi: aceea a cererii S.U.A. şi aceea a ofertei în Italia. Din
cele arătate, nu trebuie să se tragă concluzia că, în orice condiţii,
devalorizarea ar acţiona în sensul dorit de exportatori. În ţările în
dezvoltare, exportatoare de produse primare, oferta este elastică, iar
tendinţa de a devaloriza moneda naţională este puternică. Dar, dacă
cererea pe piaţa mondială este rigidă în raport cu preţul, devalorizarea
va determina o reducere a preţurilor externe cu efecte mai puternice
decât creşterea cantităţilor vândute şi, ca urmare, o diminuare a
veniturilor din exporturi.
Problema care se pune pe plan internaţional în legătură cu echilibrarea
balanţelor comerciale prin mecanismul devalorizării este aceea a
evitării abuzurilor. Trebuie făcută deosebirea între devalorizările
agresive – de luptă – şi cele determinate de condiţii obiective.
Sistemul de apărare colectivă contra abuzului este constituit prin
statutul F.M.I.. Acest sistem este cu atât mai necesar, cu cât
devalorizarea ofensivă falsifică condiţiile concurenţei şi ale formării
preţurilor pe piaţa mondială.

88
 6.3. Fluxurile internaţionale de capital

Dacă la fluxurile internaţionale comerciale (de bunuri şi servicii)

participă activ toate statele lumii, nu acelaşi lucru se poate spune
despre măsura implicării lor în fluxurile internaţionale de capital.
Participarea la economia mondială prin investiţii sau împrumuturi
externe de capital, de exemplu, este caracteristică numai acelor state
care au ajuns la un înalt nivel de dezvoltare.
Fluxurile de capital le întrec ca importanţă pe cele de comerciale,
pe plan internaţional. Acest fenomen a devenit vizibil încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea mai precis, din momentul în care
capitalismul a devenit un sistem economic mondial. Fluxurile
internaţionale de capital sunt rodul dezvoltării capitalismului pe o
treaptă superioară.

Trăsăturile caracteristice
Un flux internaţional de capital are o mişcare caracteristică; ea
începe dintr-o anumită ţară, fiind direcţionată către o altă ţară, fără a
declanşa, în acelaşi timp, o mişcare în sens invers, în contrapartidă.
Neavând o contrapartidă, pe moment (ci una ulterioară), fluxurile
intenaţionale de capital au caracter de transfer.
Mişcarea internaţională de capital poate fi un “primum movens”,
adică un fenomen de sine stătător, autonom, cu cauze proprii.
Dacă, de pildă, societăţi japoneze decid să cumpere acţiuni puse în
vânzare la Bursa Română de Valori Mobiliare, ia naştere un flux
autonom de capital din Japonia către România. Scopul urmărit este
profitul. Mişcarea de capitaluri poate fi o verigă intermediară într-
un lanţ de operaţiuni financiare, atunci când este indusă de cauze
exterioare. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, când o ţară se
împrumută de la comunitatea internaţională datorită deficitului
balanţei sale de plăţi. Scopul operaţiunii îl reprezintă finanţarea unui
deficit. Fluxurile internaţionale de capital influenţează situaţia
patrimonială a agenţilor economici. Ele pot determina o a modificare
dimensiunilor acesteia şi chiar transferul dreptului de proprietate dintr-
o ţară într-alta.

89
 Aceste fluxuri sunt generate de tranzacţii pe diferite termene:
lung (până la 20 de ani), mediu (între 5-7 ani) şi scurt (mai mici de 5
ani).

Forme
Fluxurile internaţionale de capital pe termen lung îmbracă,
îndeosebi, forma investiţiilor directe de portofoliu ale rezidenţilor
în străinătate, dar şi a unor împrumuturi consimţite de rezidenţi
nerezidenţilor şi invers.
Investiţiile de portofoliu sau împrumuturile externe pot fi făcute
şi pe termen mediu. Fondul Monetar Internaţional se află la baza
unor fluxuri internaţionale de capital pe termen mediu către statele
membre, în cazul unor facilităţi concesive (FAS) .
Fluxurile internaţionale pe termen scurt sunt, mai ales,
rezultatul operaţiunilor speculative cu capitaluri flotante (hot money),
aflate în căutare de plasamente pe perioade reduse de timp, în funcţie
de ratele dobânzii sau de variaţiile cursurilor de schimb valutar.
Majoritatea acestor operaţiuni sunt efectuate de bănci transnaţionale.
Între FMI şi statele membre, în cadrul acordurilor stand-by, iau
naştere, de asemenea, fluxuri pe termen scurt, dar într-o proporţie
incomparabil mai mică.

Pieţe specifice
Operaţiunile internaţionale cu capital, pe termen lung (de
portofoliu) se desfăşoară pe pieţele financiare – Bursele de valori.
La Bursele din New York, Tokio, Londra etc. sunt listate şi
tranzacţionate nu numai titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni) ale
societăţilor autohtone, ci şi ale marilor firme străine.
New York Stok Exchange (NYSE) este cea mai importantă din
lume. Ea întrece celelalte burse, atât din punct de vedere al
capitalizărilor, cât şi al volumului tranzacţiilor. Este de reţinut şi
poziţia Bursei din Tokio care a reuşit să se distanţeze de Bursele din
Europa. La rândul ei, Bursa din Londra întrece capitalizările bursiere
de pe piţele financiare din Frankfurt şi Paris însumate.
În ultimii ani, Bursele au devenit mult mai eficiente:
1. În primul rând, locul numeroşilor acţionari dispersaţi de altădată
a fost luat, în mare măsură, de mangerii de investiţii, relativ puţini
90
 la număr, care administrează milioane de dolari. La NYSE, de
exemplu, ei efectuează circa 70% din volumul total de tranzacţii.
2. În al doilea rând, noile sisteme electronice de telecomunicaţii au
redus costul şi au sporit viteza tranzacţiilor bursiere; legăturile
electronice cvasiinstantanee cu sălile Burselor oferă managerilor de
investiţii informaţii în timp real privind cursul acţiunilor.
3. În al treilea rând, experţii în afaceri financiare şi-au rafinat
strategiile de achiziţionare a unor pachete de acţiuni care conferă
dreptul de control; în prezent, este relativ uşor pentru o firmă
agresivă sau pentru indivizi cutezători să preia controlul chiar şi
asupra unor mari firme, bine plasate, atunci când sesizează că
anumite posibilităţi de sporire a cursului acţiunilor nu sunt
exploatate cu promtitudine de Consiliul de Administraţie respectiv.
4. În ce priveşte operaţiunile internaţionale cu capital, pe termen
scurt, ele au loc pe pieţele valutare, o extraordinară extindere
cunoscând tranzacţiile de pe europieţe – pieţe valutare private
unde se operează cu eurodevize.

Globalizarea pieţelor financiare

Tranzacţiile bursiere pe mapamond au ajuns să se desfăşoare
aproape fără întrerupere; când Bursele europene se pregătesc să-şi
încheie operaţiunile, pe Wall Street începe o nouă zi de activitate;
când Bursele asiatice îşi închid porţile, cele europene le deschid pe ale
lor.
În aceste condiţii, cele mai cunoscute companii, care îşi listează
titlurile concomitent la mai multe Burse, îşi văd considerabil sporite
posibilităţile de a acţiona pe oricare din aceste pieţe. Ele pot cunoaşte,
în orice moment, evoluţia cursurilor bursiere oriunde pe glob.
La rândul lor, băncile transnaţionale, prin sucursale răspândite pe
întreaga planetă, oferă servicii non-stop “24 de ore din 24”. În acest
fel, agenţii economici îşi pot procura, în orice, moment, în orice valută
şi cantitate, capitalurile de care au nevoie. Reţelele pe care fiecare
bancă transnaţională şi le-a dezvoltat nu sunt separate unele de altele.
Între diferitele bănci au fost deschise conturi, formându-se un sistem
bancar de compensare mutuală a plăţilor. Noua tehnostructură a
generat un spaţiu transnaţional al circulaţiei capitalurilor.

91
 Confruntarea dintre cererea şi oferta de titluri de valoare şi
devize s-a mutat pe ecranele computerelor. Cu numai 25 de ani în
urmă aşa ceva era de neconceput.
Globalizarea pieţelor financiare înseamnă integrarea lor la
scară mondială. Acest proces atrage după sine o creştere fără
precedent a mobilităţii internaţionale a capitalurilor, în timp ce
activele financiare sunt tot mai mult substituibile între ele.
1. În prezent, tranzacţiile pe cele mai importante pieţe financiare
întrec cu mult valoarea comerţului internaţional cu bunuri şi
servicii. O parte crescândă a tranzacţiilor financiare nu mai este
determinată de cele comerciale. Aşa stând lucrurile, numeroşi
economişti sunt de părere că asistăm la un nou fenomen: cele două
laturi ale economiei mondiale – cea reală (bunuri şi servicii) şi cea
financiară (simbolică sau nominală) tind să fie tot mai puţin
interdependente. Economia financiară internaţională are o
tendinţă de autonomizare.
2. O trăsătură nouă a fluxurilor financiare internaţionale este
creşterea rolului organizaţiilor economice internaţionale.
Alături de fluxurile de origine privată sau statală apar cele care au
drept sursă organizaţii din Sistemul Nţiunilor Unite (FMI şi Grupul
Băncii Mondiale), organizaţii economice interstatale integraţioniste
(Uniunea Europeană, NAFTA etc.). Această trăsătură este o
dovadă a sporirii importanţei multilateralismului în relaţiile
internaţionale şi a diversificării fluxurilor financiare internaţionale.
Un exemplu în acest sens îl constiuie ajutorul financiar extern
pentru dezvoltare.
3. În ceea ce priveşte orientarea fluxurilor financiare
internaţionale este de semnalat apariţia fluxurilor Sud-Sud, ca
urmare a cooperării dintre ţările arabe, exportatoare de petrol şi
ţările în dezvoltare. Cel mai important flux rămâne însă, cel Nord-
Nord.

92
 6.4. Balanţa de plăţi externe

În ce măsură o ţară îşi pune în valoare avantajul comparativ?

Care sunt fluxurile care aduc cele mai mari venituri sau pierderi? Care
este raportul dintre creanţele şi datoriile unei ţări? Răspunsul la
asemenea întrebări ni-l oferă analiza balanţei de plăţi a diverselor
state.
Înainte de cel de-al doilea război mondial statistica plăţilor
internaţionale era ca şi inexistentă. Un efort de unificare a concepţiei
de elaborare a balanţei de plăţi s-a făcut simţit în perioada ce a urmat
după Conferinţa de la Bretton Woods, câd FMI a pus la dispoziţia
statelor membre un “Manual”, în multe ediţii îmbunătăţite, care
conţine îndrumări în scopul uniformizării metodologiilor. Eforturi
meritorii în acelaşi sens au făcut şi alte organizaţii internaţionale ca
OCDE, BRI şi Uniunea Europeană.
Datele brute necesare alcătuirii balanţei de plăţi externe provin
din surse foarte diferite: de la servicii vamale – pentru exporturi şi
importuri, de la bugetul statulului - pentru cheltuieli externe al
guvernului, de la Banca Centrală pentru rezervele monetare oficiale,
de la băncile comerciale pentru operaţiunile cu titluri de valoare
străine, credite şi împrumuturi private, de la agenţii economici
nebancari – pentru o multitudine de tranzacţii proprii cu străinătatea.
Valoarea tuturor acestor informaţii este inegală. A fost de aceea
necesar ca într-un post rezidual să fie menţionate erorile şi omisiunile
în vederea eventualelor ajustări.
Balanţa de plăţi reprezintă un sistem de conturi care permite
înregistrarea tuturor tranzacţiilor comerciale şi financiare ale
unei ţări cu restul lumii, într-o anumită perioadă de timp, de
obicei un an. Este vorba despre operaţiuni care generează plăţi între
rezidenţi şi nerezidenţi.
În balanţa de plăţi, aceeaşi operaţiune se află la baza unei duble
înregistrări, în creditul unui cont şi în debitul altui cont (principiul
contabilităţii în partidă dublă). Balanţa de plăţi face posibilă
compararea creanţelor (activelor) cu datoriile (pasivele) unei ţări, aşa
cum rezultă ele din raporturile economice cu restul lumii.
Balanţa de plăţi externe include:
1. Contul tranzacţiilor curente
93
 2. Contul de capital
3. Contul financiar
4. Erorile şi omisiunile
Primul cont evidenţiază operaţiunile cu bunuri (export-import) şi
cu servicii (transporturi, asigurări, turism etc.). valoarea acestor două
categorii de operaţiuni o depăşeşte cu mult pe cea a celorlalte rubrici
incluse în acest cont: venituri (salariale şi de investiţii directe şi de
portofoliu) şi transferurile curente. Soldul contului curent este cel
mai important în cadrul balanţei de plăţi externe. El permite să se
aprecieze în ce măsură o ţară trăieşte conform posibilităţilor de care
dispune. Un sold debitor (deficitar) arată că ţara se află în
imposibilitatea finanţării investiţiilor de care are nevoie pe baza
propriilor economii (economiile interne sunt mai mici decât
investiţiile interne). În consecinţă, ea va trebui să se îndatoreze faţă de
străinătate, să stimuleze investiţiile străine, să-şi reducă creanţele faţă
de exterior, să-şi micşoreze rezervele. Dimpotrivă, un sold creditor
(excedentar) indică existenţa unei capacităţi de plată a obligaţiilor faţă
de nerezidenţi şi de finanţare a nevoilor interne.
Cel de-al doilea cont pune în evidenţă transferurile unilaterale
de capital (anularea unei datorii a unei ţări slab dezvoltate, de
exemplu). Valoarea acestor operaţiuni fiind printre cele mai reduse,
soldul contului de capital are o importanţă minoră în echilibrarea
balanţei de plăţi.
În contul financiar se înregistrează operaţiuni cu valoare mult
mai mare. Acest cont reflectă, în primul rând, mişcările de capital pe
termen lung (investiţii directe şi de portofoliu) şi pe termen scurt
(credite comerciale, împrumuturi ale autorităţilor monetare,
administraţiilor publice şi sectorului bancar).
Contul finaciar mai evidenţiază activele de rezervă ale Băncii
Centrale a ţării respective.
În cazul fluxurilor de capital pe termen lung există un decalaj
temporar între momentul efectuării operaţiunii, al realizării ei efective
şi momentul contrapartidei. De aceea în balanţa de plăţi calculată
pentru un anumit an, ceea ce se vede sunt, pe de o parte, noile intrări
de capitaluri, iar, pe de altă parte, contrapartida unor fluxuri
declanşate anterior. De acest aspect trebuie să se ţină seama atunci
când se interpretează semnificaţia soldurilor.
94
 Soldul tranzacţiilor cu capital pe termen lung, în cazul unui
deficit, pune în evidenţă faptul că o ţară îşi măreşte activele în
străinătate, ceea ce poate fi interpretat drept un semn de dinamism
economic. Invers, un sold creditor poate fi un semnal de scădere a
competitivităţii agenţilor economici naţionali; el mai poate însemna că
ţara este finanţată prin capitaluri străine care vor trebui rambursate.
În ceea ce priveşte mişcarea capitalurilor pe termen scurt,
intrările pot avea loc atunci când nerezidenţii cumpără obligaţiuni pe
termen scurt admise de rezidenţi, diferite efecte comerciale sau când
se constituie de către nerezidenţi depozite bancare pe termen scurt în
ţara declarată. Ieşirile se produc în situaţia inversă. Aceste operaţiuni
pot să mărească sau să reducă rezervele valutare ale unei ţări.
Soldul deficitar al tranzacţiilor cu capital pe termen scurt arată
un exces al angajamentelor în comparaţie cu creanţele, faţă de
exterior, în timp ce un sold excedentar evidenţiază o situaţie inversă.
Contul de erori şi omisiuni este utilizat ori de câte ori survine
necesitatea corectării (ajustării) unor înregistrări incomplete sau a unor
deficienţe de ordin statistic.

Problema echilibrului balanţei de plăţi externe

Faptul că balanţa de plăţi a unei ţări este alcătuită conform
sistemului de contabilitate în partidă dublă face ca fiecare operaţiune
(cu bunuri, cu servicii, cu capital) să fie înscrisă simultan la creditul
(+) şi la debitul (-) unor conturi adecvate. Aşa stând lucrurile,
echilibrul balanţei de plăţi înseamnă absenţa soldului global. Sau,
altfel spus, un sold zero este semnul existenţei echilibrului balanţei de
plăţi.
Există însă posibilitatea unor dezechilibre parţiale.
Dezechilibrul este semnalat de prezenţa unui sold, fie creditor
(excedent), fie debitor (deficit). Un dezechilibru cauzat de un excedent
poate fi reglat relativ uşor; mult mai complicată este reglarea
deficitului, depistarea cauzelor sale şi alegerea metodelor adecvate de
remediere.
 Trebuie reţinut că nu în orice condiţii un deficit reflectă o stare de
lucruri negativă. În anumite circumstanţe, temporar, un deficit
poate fi acceptat. Pe termen lung, însă, după cum rezultă şi din

95
 filosofia FMI, “este necesar ca ţările deficitare să se simtă obligate
să pună ordine în afacerile lor”.
 O tendinţă de echilibru intrinsecă provine din faptul că diferitele
posturi ale balanţei de plăţi se pot influenţa reciproc, dat fiind
legăturile dintre fluxurile respective.
Un excedent al contului financiar poate influenţa contul
tranzacţiilor curente şi invers. Un împrumut pe termen scurt sau lung
poate servi ca suport pentru export. Numeroşi exportatori oferă credite
importatorilor pentru a-şi facilita vânzările. Chiar şi statul sprijină
exportatorii proprii, acordând împrumuturi în condiţii de favoare altui
stat, cu condiţia ca acesta să le folosească pentru importuri din ţara
creditoare. În astfel de cazuri, în contul curent apare un venit (o
intrare), în timp ce în contul financiar, o cheltuială (o ieşire). În acest
fel, mişcările de capitaluri pot compensa deficitul soldului
tranzacţiilor curente.
Dacă însă o ţară înregistrează excedente importante de cont
curent, ea poate investi în străinătate o parte a acestora, fie pentru ca
exportatorii să evite eventualele dificultăţi de transfer, fie pentru că o
ţară terţă promite să devină interesantă pentru investiţii directe sau de
portofoliu.

Abordarea unui deficit

Din practica internaţională pot fi reţinute mai multe posibilităţi
de abordare a unui deficit sau sold debitor la balanţei de plăţi:
corectarea, compensarea, finaţarea, reglarea.
Corectarea înseamnă acţiunea asupra factorilor care determină
veniturile şi cheltuielile, astfel încât să se provoace eliminarea
deficitului, în viitor. Metoda se pretează în cazul unui deficit rezultat
din operaţiuni curente (cu mărfuri şi cu servicii). Guvernele intervin
prin măsuri de austeritate, de disciplină (devalorizare, mărirea taxelor
vamale, încurajarea industriilor exportatoare, a turismului etc.).
Compensarea unui sold debitor al contului curent se poate
realiza prin stimularea intrărilor de capitaluri străine, a plasamentelor
pe termen lung, ca şi a unor depozite atrase printr-o rată de scont
ridicată sau graţie unui sistem bancar care oferă multiple comodităţi
(cum ar fi, de pildă, conturile cu număr ale băncilor elveţiene).
Compensarea devine posibilă şi datorită unor venituri “intrate”în urma
96
unor operaţiuni cu capital în străinătate (lichidarea unor active, de
pildă).
Finanţarea unui deficit înseamnă a recurge la un împrumut
pentru a putea plăti. Deficitul este întreţinut mai mult sau mai puţin
timp. Nu este vorba despre o reglementare definitivă. Finanţarea
deficitului asigură doar o amânare a scadenţei. Tragerile asupra F.M.I.
sau împrumuturile tip “swap” pot fi instrumente de finanţare. În
prezent, problema finanţării este dominată de mişcarea capitalurilor
flotante. Finanţarea unui deficit are consecinţe diferite; ea poate
favoriza redresarea economică, favorizând schimbări structurale, după
cum se poate transforma într-un mijloc de camuflarea dificultăţilor
pentru a nu se recurge la măsuri energice şi nepopulare. Finanţarea
deficitului nu poate permite eliminarea efectelor unui dezechilibru
fundamental, adică a unui deficit important şi de durată al contului
tranzacţiilor curente.
Reglarea este o metodă caracterizată prin anularea unui deficit.
Datoria este reglată, aşa cum există ea la un moment dat, prin
lichidarea soldului debitor. În acest fel, nu mai rămâne nici un
angajament pentru viitor. Acest lucru devine posibil dacă ţara
respectivă posedă rezervele corespunzătoare.
Astăzi, eforturile statelor de eliminare a deficitelor balanţelor de
plăţi nu mai sunt singulare. Cooperarea internaţională în această
direcţie îşi spune tot mai mult cuvântul.
Crearea drepturilor de tragere asupra F.M.I. în 1945, a
reprezentat începutul. Cooperarea internaţională în domeniu a
continuat în cadrul G-7, al Uniunii Europene şi ai altor organizaţii
integraţioniste.
Cui îi revine responsabilitatea echilibrării balanţei de plăţi?
Într-o economie dezvoltată de piaţă, balanţa de plăţi a unei ţări
exprimă, mai ales, rezultatele afacerilor internaţionale ale sectorului
privat, care este dominant. Totodată, balanţa de plăţi reflectă şi
operaţiunile guvernamentale, care, însă, apar, mai degrabă, ca fiind
complementare, ca operaţiuni de ajustare, de finanţare compensatorie
a deficitului.
Balanţa de plăţi a unei ţări reprezintă un document oficial. Ea
este elaborată de organele competente ale statului. Prin politica sa
economică, internă şi internaţională, prin pârghiile pe care le deţine,
97
prin programele de macrostabilizare, statul intervine pentru
echilibrarea balanţei de plăţi. Dar, fără aportul adecvat al sectorului
privat, statul singur nu poate face mare lucru mai ales atunci când
deficitul balanţei de plăţi este determinat de un dezechilibru
fundamental. Fără o competitivitate corespunzătoare a sectorului
privat, a firmelor particulare, un astfel de deficit nu poate fi înlăturat.
Acestui deziderat esenţial se cuvine subordonat întregul efort de
echilibrare a balanţei de plăţi externe.7

7
Ana Bal, Sterian Dumitrescu, Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pp.
339-353.
98
 Bibliografie

1. Albu, Al. Cooperarea economică internaţională, Ed. Expert,

Bucureşti, 1993
2. Alexa, C. Transporturi şi expediţii internaţionale, Ed. All,
Bucureşti, 1995
3. Baldwin, R., Wyplosz, C., The Economics of European
Integration, McGrow Hill, 2006;
4. Băltăreţu, Andreea, Economia turismului intern şi internaţional,
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008
5. Bobircă, A., Economia serviciilor internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 2005
6. Bran, P. Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed.
Economică, Bucureşti, 1995
7. Bran, P. Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1990
8. Burciu A., Coord., Tranzactii comerciale internationale, Ed. Poli-
rom, 2010
9. Ciobanu, G. et al. (coord.), Tranzacţii economice internaţionale,
Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2009;
10.Ciurel, V., Asigurări şi reasigurări internaţionale, Ed. All,
Bucureşti, 1994
11.Cojanu, V., Integrare şi competitivitate – modele de dezvoltare
economică în Europa de Sud – Est, Editura ASE, Bucureşti, 2007;
12.Cristureanu, C., Economia invizibilului. Tranzacţiile internaţionale
cu servicii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2009
13.Cristureanu, C., Tranzacţiile internaţionale în economia
imaterială, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009

99
14.Denuţa, I., Relaţii economice internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
15.Donciu, F., Atragerea şi monitorizarea investiţiilor străine directe,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997
16.Draica, Constantin, Turismul international. Practici de elaborare
si distributie a produsului turistic, All Beck, București, 2003
17.Faucheux, S. et. al., Sustainable development: concepts,
rationalities, and strategies, Springer, 1997;
18.Floricel, C., Relaţii şi tehnici financiar-monetare, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994
19.Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti,
1995
20.Ghibuţiu, A., Tendinţe în politica comercială a ţărilor vest-
europene, Ed. Politică, Bucureşti, 1976
21.Gilpin, Robert – Economia mondială a secolului XXI. Provocarea
capitalismului global, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
22.Golea Pompiliu, Economia de Piaţă Modernă, Editura Muntenia 
Leda, Constanţa, 2000, pp. 181-184.
23.Guyomar, A., Morin, E., Commerce international, Edition Dalloz-
Sirey, 1992
24.Held, David (coord.) – Transformări globale, Editura Polirom,
Iaşi, 2004;
25.Iancu, A.,Tratat de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1993
26.Iordache, S., Lazăr, C., Curs de economie politică, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
27.Kardos, M., Instrumente suport pentru dezvoltare sustenabilă,
Editura Universităţii Petru Maior, 2013;
28.Kardos, M., Tranzacţii comerciale, Editura Universităţii Petru
Maior, 2010;
29.Kiriţescu, C., Relaţii financiar-valutare, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978

100
30.Krugman, P. R., Obstfeld, M., Economie internationale, De Boeck
Universite, 1992
31.Krugman, P., Rethinking International Trade, MIT Press, 1994;
Molle, W., The Economics of Integration: Theory, Practice, Policy,
Cambridge University Press, 1997;
32.Krugman, Paul, Obstfeld, Maurice – International Economics.
Theory and Policy, sixth edition, Addison-Wesley, SUA, 2008;
33.Meşter, Liana – Comerţul internaţional, Editura Economică,
Bucureşti, 2007.;
34.Monod, D. P., L’action commerciale a l’international, Edition
ESKA, Paris, 1994
35.Munteanu, C.,Investiţiile internaţionale, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1995
36.Negriţoiu, M.,Salt înainte. Dezvoltarea şi investiţiile străine
directe, Ed. Pro & Ed. Expert, Bucureşti, 1996
37.Negruş, M.,Mijloace şi modalităţi de plată internaţionale, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1986
38.Popa, I., Bursa, vol. I-II, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1993, 1994
39.Popa, I., Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997
40.Popa, I., Tranzactii de comert exterior, Ed. Economica, Bucuresti,
2002
41.Puiu, Al., Managementul în afacerile economice internaţionale,
Ed. Independenţa economică, Brăila, 1996
42.Ricardo, D., On the principles of Political Economy and Taxation,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1962
43.Rujan Ovidiu, Todor Raluca, Dinu Ana-Maria, Tranzactii
internationale. Manual de studiu individual, Ed. Pro Universitaria,
Bucuresti, 2012
44.Rujan, O., Pargaru, I., Economie Internationala, ISBN 973-709-
001-2

101
45.Smith, A., Avuţia naţiunilor, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti,
1962
46.Stănescu, N. S., Decalaje economice ale lumii contemporane, Ed.
Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
47.Stiglitz, Joseph – Un autre monde. Contre le fanatisme du marche,
Librairie Artheme Fayard, 2006.;
48.Stoian, I., Dragne, E., Stoian, M., Comerţ internaţional. Tehnici şi
proceduri, Ed. Caraiman, 1997
49.Sută, N. (coord.),Comerţ internaţional şi politici comerciale
internaţionale, Ed. All, Bucureşti, 1995
50.Tinbergen, I (coord.), Restructurarea ordinii internaţionale, Ed.
Politică, Bucureşti, 1978
51.Zaharia ,R.M. Economie mondiala Bucuresti : Editura ASE , 2004

102