II.

ISTORIA PREDICII

1. Predica în Vechiul Testament

În lumea de dincolo de conferiile iudaismului nu era cunoscută predica. Întâi

pentru că în spațiul lor la care ne referim nu exista o Revelație autentică, adică nu
exista tocmai ceea ce constituie fondul predicii. În al doilea rând, pentru că preoții
clerului păgân constituia o clasă distanțată față de societate, față de mulțime,
învăluindu-se întru-un ermetism indescifrabil. Clerul la care ne referim poseda
anumite doctrine pe care le transmitea unui număr restrâns de inițiați, cu obligația
strictă pentru aceștia de a nu le divulga nimănui. Motiv foarte important pentru
care preoții păgâni nu puteau deveni păstori și învățători ai poporului. În al treilea
rând, se cuvine să fie luat în considerare și faptul că cultele păgâne, nu puține
dintre ele, erau asociate cu o serie de practici care contraziceau nu numai noțiunea
de zeitate, dar și cea de demnitate umană.
Evident, în cadrul unor asemenea culte nu-și putea găsi loc o activitate
predicatorială.
Altfel se prezintă situația în lumea vechi-testamentară. Aici întâlnim condiții
care favorizau practicarea unei predici de conținut și zidire și deci apropiată de
conceptul ei plin.
În adevăr, în Vechiul Testament avem o reală și autentică descoperire
dumnezeiască; avem persoane anume chemate să primească, cunoască și să
tâlcuiască voia lui Dumnezeu; întâlnim de asemenea un cult care se preta la
folosirea drept cadru potrivit pentru propovăduire.
Cei dintâi predicatori în sânul poporului evreu au fost profeții. Însăși
denumirea de profet în accepțiunea ei primă indica pe acel om care nu vorbește în
numele său, ci în numele altuia, în locul altuia.
În linii mari, trei au fost temele de bază ale propovăduirii profetice:
a. tema credinței într-un singur Dumnezeu.
b. Tema frecventei alunecări a ascultătorilor de la credința
monoteistă.
c. Tema mântuirii poporului evreu și a tuturor celorlalte popoare prin
venirea lui Mesia.
Proorocii cunoșteau lucrurile acestea și de aceea lucrau cu eroică
perseverență pentru inocularea în conștiință a unei tot mai luminoase credințe într-
un singur Dumnezeu.
A doua temă a predicii profetice e cum se știe, aceea a alunecării iudeilor de
la poruncile lui Iahve.
 Alunecarea de la credința într-un singur Dumnezeu aduce cu sine o scădere a
vieții morale, iar scăderea moralității antrenează o slăbire a puterilor de viață ale
întregului popor.
Contactele tot mai strânse cu străinii idolatri și practicanți ai unui cult cu
grave lipsuri morale, au favorizat o schimbare în modul de viață al evreilor care s-
au lăsat antrenați spre nepăsare religioasă și spre obiceiuri contrare cultului și
rânduielilor cuprinse în Lege. Luxul, pofta de câștig nedrept, adulterul, apăsarea
celor de jos, corupția în înțelesul cel mai cuprinzător, prosperau alternând grav
sănătatea societății iudaice. Pentru reintegrarea acestei societăți în modul ei normal
de a fi și anume acela al comuniunii strânse cu Iahve și al unei vieți practice în
acord cu această comuniune, proorocii au acționat cu toată puterea lor, cu tot
sufletul și cu o voință împinsă nu arareori până la sacrificiul suprem.
Întru realizarea scopului lor, proorocii s-au servit de amenințări, de preziceri,
de pedepse, precum și de sfaturi pătrunzătoare.
Dar o atentă lectură a cărților profetice ne arată că proorocii nu rămâneau
numai la amenințări și la prevestiri de pedepse, ci în urmărirea readucerii
credincioșilor în comuniunea cu Iahve și a transformării vieții lor practice, ei se
foloseau în largă măsură și de persuasiune, de îndemnuri și sfaturi pătrunzătoare.
La întrebarea dacă amenințările, pedepsele, îndemnurile, mustrările au dat
rezultate, răspunsul nu poate fi decât acesta: în general mijloacele acestea s-au
dovedit insuficiente pentru scopul urmărit de predica profetică, reintegrarea în
legea fundamentală a vieții credincioșilor, adică al comuniunii cu Dumnezeu și, pe
cale de consecință, cu toți oamenii. Tot ceea ce a putut obține predica profetică a
fost o respectare externă a poruncilor și aceasta doar cu intermitențe.
Motivul principal l-a constituit faptul că inima credincioșilor, a oamenilor
era atinsă de tarele unor alunecări din care nu se mai putea smulge singură, prin
propriile ei puteri. E vorba de acea cădere a primilor oameni, cădere a cărei
dispoziție pecabilă a rămas ca o rană adâncă a ființei umane. “Inima omului, învață
Ieremia, este mai vicleană decât orice și foarte stricată” (17, 9). “Că iată întru
fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut mama mea”, mărturisește
proorocul David. El știa că păcatele izvorăsc dintr-o înclinare spre rău a inimii. De
aceea se roagă în continuare: “inimă curată zidește întru mine Dumnezeule și duh
drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Ps. 50, 6-11).
Primind relativ multe descoperiri prin mijlocirea viziunilor, profeții,
proorocii, foloseau în propovăduirea lor nu arareori icoane, unele luate din Lege,
altele cu caracter simbolic.
Folosirea icoanelor luate din istoria poporului evreu nu este întâmplătoare.
Faptul vrea să exprime adevărul că cele prezise nu trebuie luate numai în sens
spiritual, ci și realist, concret, ca realități menite să ia ființă în sfera lucrurilor
perceptibile și senzoriale. De pildă, când proorocul și arhiereul de care vorbește
Legea, au fost realități tangibile, la fel va fi și Mesia. Tot așa și Mesia va fi rege
adevărat, profet și arhiereu, trăind, învățând și aducându-Se pe Sine jertfă pentru
oameni.
În concluzie vom spune că:
1. predica profetică nu e brodată pe un fond scripturistic preexistent, ci pe
descoperirea primită de sus. Predica profetică este vestire a voii lui Dumnezeu, dar
nu ca o tâlcuire a unei revelații preexistente, ci a unei revelații primită de către
predicatorul însuși.
2. predica profetică cuprindea în sfera ei de înrâurire nu numai viața religioasă a
israelitenilor, dar și viața lor morală, socială și națională.
3. predica profetică împlinea și o funcție critică, denunțând cu îndrăzneală
alunecările spre idolatrie, nedreptate, lux, adulter, vicii.
4. predica profetică nu este o predică pesimistă. Dimpotrivă, prin dinamica
fundamentală, ea se destăinuie ca fiind plină de încredere într-un viitor mai bun,
chezășuit acesta prin venirea în lume a Unsului Domnului, a lui Mesia.
În perioada post-exilică, citirea și explicarea textului scripturistic în cadrul
cultului devine regulă. Din astfel de tâlcuiri s-a dezvoltat predica propriu-zisă.
Faptul a fost determinat de necesitatea aplicării învățăturii scripturistice la
actualitate.
Cele mai vechi denumiri evreiești pentru predică sunt: limed (a învăța),
hebin (a înțelepți), higgid (a vesti) și dares (a explica Scriptura).
Odată cu încetarea cultului la Templu, predica ocupă un loc tot mai
important de instruire și educare religioasă a iudeilor.
La început, predica era precedată de lectura unei parase (o pericopă din
Lege), iar mai târziu, și de citirea unei haftare (pericopă din profeți).
Lectura Scripturii o putea face oricine dintre membrii comunității, dintre
sclavi, dintre minori; nu-i sigur însă dacă și femeile aveau acest drept.
Principial, predicator putea fi oricare dintre participanții la cult. Obișnuit
însă predicau cei ce aveau oarecare cunoștințe despre Lege.
Tâlcuirea începea cu o introducere. Se trecea apoi la explicarea verset cu
verset a textului citit. Încheierea o constituia un cuvânt de laudă a lui Dumnezeu, o
rugăciune, mângâieri, îndemnuri corespunzătoare.
Tendința principală a predicii urmărea deprinderea credincioșilor de a fi
răbdători în suferințe și de a rămâne în mod statornic fideli Legii.
În tâlcuire domina metoda alegorică. Limba predicii era aceea înțeleasă de
popor, iar când se întâmpla ca vorbirea să fie ținută în vechea limba ebraică, ea era
tradusă de către un tălmăcitor pe înțelesul ascultătorilor.
 2. Predica în Noul Testament

2.1. Predica Mântuitorului Iisus Hristos

Predica creștină începe cu Iisus Hristos Domnul. El este Cel ce-i fixează
drept conținut Revelația dumnezeiască, pe Sine Însuși cu învățătura, viața și
activitatea Sa. El ridica predica la rang de instrument principal al mântuirii. El este
cel ce instituie oficiul predicatorial pe care îl și împlinește personal în chip
desăvârșit.
Despre vreo pregătire specială a lui Iisus Hristos în vederea propovăduirii nu
poate fi vorba. El n-a învățat nici în școlile rabinice, nici în vreun gimnaziu
grecesc, nici în altă parte. “Predica lui Iisus nu are nicio legatură cu elenismul”,
scrie un bun cunoscător al culturii vechi1. În propovăduirea lui Iisus nu poate fi
identificată nici “cea mai mică urmă de alexandrinism”, observa un alt cercetator 2.
De aceeași părere e și cunoscutul biograf iudeu al lui Iisus, J. Klausner, care scrie
“deși atunci erau mulți păgâni în Galileea, El n-a fost influențat de ei”3.
Obiectul predicii Mântuitorului este Evanghelia inseparabilă de persoana
lui, este Revelația dumnezeiască efectuată parțial prin profeți și desăvârșită de El
Însuși, și care cuprinde tot ce e necesar pentru mântuire.
În desfășurarea propovăduirii Sale, Domnul vorbește despre Dumnezeul
treimic, despre om, despre lume.
Propriu lui Iisus în legatură cu învățătura despre Dumnezeu e descoperirea
modului treimic de a fi al Aceluia (Mt. 28, 19).
Prima persoana a Sfintei Treimi e persoana Tatălui. Paternitatea lui
Dumnezeu a fost cunoscută într-o oarecare măsură și în V. T. (Is. 64, 8; Ps. 102, 13-
14). Cu vremea însă însușirea de Tată a lui Dumnezeu și-a pierdut mult din relief,
pe prim plan apărând o altă însușire a Lui: cea de judecător care mustră, amenință
și pedepsește pe cei ce se abat de la poruncile Sale.
Mântuitorul reia noțiunea de tată pentru denumirea lui Dumnezeu, o
încadrează în propovăduirea Sa, dându-i un conținut mai profound și
universalizând-o.
Din punctul de vedere al formei propovăduirea Mântuitorului ni se
înfățișează sub modalitatea folosirii sentințelor, a grupurilor de sentințe, precum și
a parabolelor. Domnul vorbește deschis, dar și acoperit, lăsând pe ascultători să
mediteze și singuri asupra celor rostite de către Învățătorul lor.

1 Paul Wendland, Hellenistisch Roemische Kultur, p. 112.

2 H. J. Holzmann, Lehrbuch der N. T. Theologie, I, p. 211.
3 Lagrandmaison, Jesus Christ II, Paris, 1929, p. 109.
 Cuvintele Mântuitorului sunt pregnante și sunt concentrate în expresii ușor
de reținut. Expresii ca “să nu știe stânga ce face dreapta”, “de ce vezi paiul din
ochiul fratelui tău și bârna din ochiul tău n-o vezi?”, “toate câte voiți să vă facă
vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor”, sunt de o mare putere de impresionare și
înrâurire asupra sufletelor ascultătorilor.
Dar la Mântuitorul găsim și începutul celor două forme fundamentale ale
propovăduirii: omilia și predica tematică. Sf. Evanghelist Luca ne istorisește că
Domnul aflându-se în Nazaret în zi de sâmbătă, intră, după obiceiul Său, într-o
sinagogă, la slujbă. Aici I s-a dat cartea proorocului Isaia din care a citit un
fragment. Apoi, “închizând cartea, a dat-o slujitorului și a șezut… și El a început a
zice către ei…” (Lc. 4, 16-21). Așadar, avem aici citirea unei pericope biblice și
apoi explicarea ei. Cu alte cuvinte, avem indicate aici folosirea de către
Mântuitorul a omiliei.
Indicații despre folosirea predicii tematice avem în Predica de pe Munte, în
cuvântările din preajma Răstignirii, etc.
Ducând o viață interioară de o neobișnuită intensitate pe de o parte, iar pe de
alta fiind mereu în stare de maximă receptivitate față de viața din jur, Iisus își găsea
ușor tema cuvântărilor: un fapt trăit, o întrebare, o intenție a vreunuia din cei ce-L
urmau îi sugerau despre ce anume se cuvine să vorbească.
În dezvoltarea temei Domnul renunță la metoda folosită de cărturarii evrei.
În activitatea lor didactică, aceia se sprijineau mereu pe afirmațiile altora, pe care
ei le adunau, le confruntau, teoretizau mereu asupra lor fără să ajungă la vreun
rezultat conform cu Legea și cu bunul simț. Mântuitorul procedează altfel. El
afirmă cu tărie și consecvență învățătura pe care o scoate din adâncurile ființei
Sale. Domnul nu oscilează între o temă sau alta, între un răspuns sau altul, ci își
exprimă cu promptitudine și claritate învățătura. Și expunerea Sa, sprijinită pe o
logică strânsă și pe sfințenia vieții personale nu mai îngăduie nici un fel de replică.
În cazul când interlocutorii caută să-și acopere spusele cu autoritatea lui
Moise, Iisus substituie autorității aceluia propria Sa autoritate (Mt. 19, 7-9).
Pentru a sublinia mai energic unele învățături, Domnul le enunța punând în
fruntea lor formula “adevăr grăiesc vouă” (Mt. 5, 18) sau “amin grăiesc vouă” (Lc.
4, 24), sau “amin, amin grăiesc vouă” (In. 1, 51).
În predicile Sale Domnul s-a adaptat posibilităților de înțelegere ale
ascultătorilor care erau diferiți atât ca fond aperceptiv, cât și în ce privește
caracterul. Adaptarea la ascultători însă e condiționată de cunoașterea sufletului
acelora.
Învățătura despre smenenie Domnul o transmite între altele prin folosirea
contrastului rezultând din punerea față-n față a două tipuri de oameni: al
vameșului și al fariseului. În contrast cu îngâmfarea acestuia din urmă atitudinea
smerită a vameșului capată un relief puternic și un accent care-i asigură
pătrunderea adâncă în conștiința credincioșilor. Frumusețea vieții de veci e reliefată
prin punerea ei în contrast cu “focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor
lui” (Mt. 25, 34).
În scopul trezirii interesului pentru una sau alta din învățăturile Sale,
Domnul se folosește și de istorisiri. Astfel, pentru a evidenția specificul învățăturii
proprii despre căsătorie, Iisus istorisește despre măsurile luate de Moise în scopul
reglementării acestei instituții. Domnul istorisește că proorocul, învârtoșând
inimile conaționalilor, le-a îngăduit să-și repudieze soțiile și să ia altele (Mt. 19, 7-
8). Altădată, vrând să reliefeze menirea Sa pe neașteptate, istorisește despre felul
cum a avenit potopul asupra lumii din vremea lui Noe (Mt. 24, 37-39).
În legătură cu jurământul, Domnul ocolește expunerea teroretică și,
individualizând, spune: “să nu vă jurați niciodată nici pe cer… nici pe pământ…
nici pe Ierusalim… nici pe capul tău să nu te juri” (Mt. 15, 33-36).
Pe cei ce vor să intre în Împărăția cerurilor, Iisus îi aseamănă cu pruncii
(Mt. 18, 3;Mc. 10, 15), pe cărturari și farisei îi aseamănă cu orbii (Mt. 23, 19).
Vrând să arate că nu arareori suntem mai răi decât cei pe care îi criticăm, Domnul
compară păcatul aproapelui cu un “pai”, iar pe cel al nostru cu o “bârnă”. “De ce
vezi paiul din ochiul fratelui tău, și de bârna din ochiul tău nu-ți dai seama?” (Mt.
7, 3).
Să observăm că printre mijloacele plasticizante folosite de Mântuitorul se
numără și alegoria. Desprindem una dintr-o cuvântare a Sa: “precum mlădița nu
poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viață, tot așa nici voi dacă nu
rămâneți întru Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne întru mine și
Eu întru el, acela aduce multă roadă…” (In. 15, 1-5). Alegoria aceasta îi pune pe
credincioși în condiția de a-și da mai bine seama cât de necesară este pentru
rodnicia vieții lor rămânerea în Hristos. După cum mlădițele rodesc numai în
măsura în care rămân în butucul viței din care-și trag seva, la fel credincioșii aduc
roada faptelor bune, a faptelor de slujire dezinteresată a asemenilor numai în
măsura în care rămân în cea mai strânsa comuniune cu Domnul, izvorul puterii lor
duhovnicești purificatoare și înnoitoare de viață.
Dar Mântuitorul nu se limitează numai la propovăduirea cât mai intuitivă și
mai accesibilă a învățăturii Sale. El voiește ca ascultătorii Săi să înțeleagă mai bine
ceea ce li se transmite, dar totodată pretinde ca ei să-și pună în practică învățătura
aceasta. “Nu oricine care îmi zice “Doamne, Doamne” va intra în Împărăția
cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu din ceruri…” (Mt. 7, 21). Și în altă
parte “voi prietenii Mei sunteți dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (In. 15, 14).
Un alt mijloc folosit de Domnul pentru determinarea ascultătorilor în sensul
dorit de El este exemplul personal.
Domnul propovăduiește nu numai prin cuvânt, dar și prin fapte. El știe că
adevărul religios moral transmis doar prin cuvânt poate fi oricând tras la îndoială
de către ascultători când li se trasmite numai prin cuvânt. El cunoaște de asemenea
că îndoiala constituie o piedică grea în calea declanșării voinței în direcția
împlinirii învățăturii predicate. De aceea, pentru a crea de la început condiții
psihologice prielnice primirii și practicării învățăturii Sale, Domnul o
propovăduiește nu numai prin cuvânt, ci și prin fapte.
Învățăturile despre smerenie, lepădarea de sine, puritate, stăpânire de sine,
rugăciune, iubire slujitoare, Iisus le propovăduiește nu numai prin cuvânt, dar și
prin fapte, prin întreaga Sa viață.
Se cuvine să mai observăm că cuvintele și faptele Mântuitorului nu erau
cuvinte și fapte comune. În ele pulsa o forță lansată din adâncul Persoanei Sale și
care lucra tainic asupra ascultătorilor, luminându-le mintea, făcând să le vibreze
inima și îndemnându-le voința spre o decizie corespunzătoare. E vorba de
dumnezeiescul har care învăluie întreaga propovăduire și activitate a Domnului,
conferindu-le o trăsătură cu totul specifică.
Instituind Tainele ca parte constitutivă a Evangheliei Mântuitorul a arătat că
propovăduirea adevărului dumnezeiesc e inseparabilă de puterea dătătoare de viață
a Harului, e inseparabilă de realizarea mântuirii.
Iisus Hristos nu predica în locuri anumite. El propovăduia oriunde se oferea
prilej: în sinagogi (Mt. 9, 35; Lc. 4, 15-16), în templu (Lc. 19, 47). Alteori, malul
mării îi era amvon (Mc. 4, 11), sau barca (Lc. 5, 3), sau muntele (Mt. 5, 1-20).
Predica chiar mergând pe cale (Mt. 21, 20-21), dar predica și în case particulare
(Lc. 19, 1).
Nu ținea niciodată seama de numărul ascultătorilor. Predica mulțimilor, unor
grupuri restrânse și chiar unei singure persoane. Ca de pildă, lui Nicodim (In. 3),
sau femeii samarinence (In. 4).
Obișnuit vorbea stând jos. “Iisus s-a suit în munte, a șezut…și ridicând
glasul îi învăța” (Mt. 5, 1-2). După ce a citit, “a șezut jos… și a început să
cuvânteze…” (Lc. 4, 20-21).
Nu propovăduia prea mult într-un loc. După un timp oarecare, Domnul pleca
de acolo “ca să învețe și să predice mai departe, prin cetățile lor” (Mt. 11, 1), dând
astfel expresie convingerii că pentru aceasta a fost trimis. Din zori și până-n
noapte, Iisus era mereu printre oameni, slujindu-i prin cuvântul, pilda și puterea Sa
taumaturgică.
Fără îndoiala, activitatea predicatorială a Mântuitorului nu putea să nu aibă
rezultate. Ce-i ce-L auzeau, simțeau în cuvântul Lui ceva ce-i transpunea în stare
de uimire și bucurie mare (Lc. 13, 17).
Când pleca în alt loc, credincioșii mergeau după El (Mt. 19, 2), se îmbulzeau
în jurul lui, se îngrămădeau și îl împresurau ca să-I asculte cuvântul (Lc. 5, 1; 8,
34; 12, 1).
 Noutatea, frumusețea și forța propovăduirii Sale trezeau pretutindeni printre
ascultători admirație și laude. “Și învăța în sinagogile lor și toți îl lăudau” (Lc. 4,
14-15).
Faptul nu convenea fariseilor și cărturarilor. Împinși de teama de a nu-și
pierde popularitatea și autoritatea, aceștia începură a-I întinde lui Iisus tot felul de
curse, căutând să-l prindă și să-l piardă. Dar multă vreme au ezitat și n-au îndrăznit
să pună mâna pe El, “pentru că norodul stă atârnat de El și-l ascultă” (Lc. 19, 47).
Vorbind despre predica Mântuitorului constatăm următoarele:
1. în predicile Sale Domnul nu pornește de la texte preexistente. Predica
Domnului este Revelație. E revelația neotestamentară care împlinește pe cea
vechitestamentară. Revelație era și predica profetică. Dar în timp ce profeții
primeau revelația, Iisus este El Însuși izvorul Descoperirii.
2. predica Mântuitorului nu poate fi separată de persoană: viața și faptele
Domnului sunt constitutive predicii Sale.
3. scopul predicii lui Iisus este mântuirea credincioșilor, eliberarea lor din
servitutea păcatului, a egoismului spre a-i face disponibili în vederea desfășurării,
după aptitudini și necesități, a unei activități pozitive, creatoare, axate pe iubirea
dezinteresată.
4. predica Mântuitorului are caracter de totalitate. Ea e totală în sensul că
cuprinde toate adevărurile necesare mântuirii, a desființării alienării prin păcat a
credincioșilor. E totală în înțelesul că ea e alcătuită nu numai din cuvânt, ci din
întreaga viață a Domnului. E totală, în sfârșit, în sensul că, în fond, ea e valabilă
pentru toți credincioșii din toate locuile și din toate timpurile.
5. predica Mântuitorului împlinește în chip magistral funcția profetic-
critică, funcție esențială propovăduirii creștine izvorând din autoritatea Celui ce,
sufenind adânc din pricina alunecărilor în care oamenii se lasă prinși, voiește cu tot
sufletul să-i repună pe făgașul unei vieți plenitudinare.
 2.2. Predica Sfinților Apostoli

Izvor de viața spirituală, plenitudinară, Evanghelia purta în sine menirea de a

fi transmisă tuturor generațiilor din cuprinsul istoriei dintre înălțarea la cer a
Domnului și Parusie.
În vederea împlinirii acestui scop, Mântuitorul și-a ales și pregătit pe
Sfinților Apostoli, cărora, înainte de înălțare, le-a încredințat cu poruncă, misiunea
de a merge în toată lumea și de a propovădui Evanghelia la toată faptura (Mc. 16,
15; Mt. 28, 18-20).
Starea de conștiință cu care Apostolii pornesc la propovăduire e convingerea
că ei transmit mai departe cuvântul lui Hristos, “cuvântul lui Dumnezeu” (II Cor. 2,
17; 4, 2). Adică nu un cuvânt despre Hristos, ci chiar cuvântul rostit de Iisus
Hristos Domnul, cuvântul mântuirii. Când Sf. Pavel numește “cuvântul lui
Dumnezeu cuvântul meu” (I. Cor. 2, 4), o face în înțelesul că prin rostul său
vorbește Hristos Însuși (Rom. 2, 6).
Sfinților Apostoli sunt convinși că nu propovăduiesc de la ei și în numele lor,
ci cuvântul lui Dumnezeu și în numele lui Dumnezeu. “Luând voi cuvântul
ascultării de Dumnezeu de la noi, nu ați luat cuvânt omenesc, ci, precum este
adevărat, cuvântul lui Dumnezeu” (I. Tes. 2, 13). “Așadar solim pentru Hristos ca
și cum Dumnezeu v-ar îndruma prin noi” (II Cor. 5, 20). În desfășurarea
activităților, Apostolii sunt conștienți că se afla în permanență sub oblăduirea
Sfântului Duh. Cei ce “v-au propovăduit Evanghelia, spune Sf. Petru, au făcut-o
întru Duhul Sfânt trimis din cer” (I Petru 1, 12).
Precum pentru Mântuitorul, așa și pentru Sfinților Apostoli propovăduirea
constituia o grija primordiala. Când au constatat ei slujirea agapelor le rapeste prea
mult timp, Apostolii au încredințat oficiul acesta diaconilor, ei, Apostolii, urmând
să se dedice cu dinadinsul propovăduirii. “Nu este potrivit ca noi, părăsind
cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați sapte
bărbate, dintre voi, bine văzuți, plini de Duh Sfânt, pe care noi să-I rânduim la
această slujbă” (Fapte 6, 2-30.
Porunca trimiterii la propovăduire ardea în sufletul Apostolilor atât de
puternic incet ei trebuiau să se dedice total cuvântului. “Că de vestesc Evanghelia
n-am cuvânt de laudă, întrucât porunca mare sta deasupra mea. Vai mie dacă nu
binevestesc” (I. Cor. 9, 16). Neglijarea propovăduirii insemna impiedicarea
oamenilor de a crede în Hristos, adică de a dobandi viața de veci.
Sfinții Apostoli au propovăduit oral, dar și în scris. De fapt, scrierile
apostolice nu sunt rezultatul unor ceasuri de speculatie, de teoretizare asupra
Evangheliei, ci sunt rodul unor suflete adânc preocupate și convinse de necesitatea
consolidarii și dezvoltării în continuare a realizarilor obtinute pe calea
propovăduirii orale.
S-a spus ca scrierile Apostolilor nu sunt predici. Totuși nu se poate contesta
ca aceste Scrisori n-ar rasfrange însuși conținutul propovăduirii orale a Apostolilor.
Ele sunt parte constitutive a activității misionare a pnevmatoforilor mesageri ai
Evangheliei, și sunt menite să fie citite în fața credincioșilor cărora le sunt adresate.
“Și după ce scrisoarea acesta (către Coloseni) se va citi de către voi, puneti la cale
să se citească și în biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiți și voi”
(Col. 4, 16; I Tes. 5, 27).
Desigur, nu e vorba aici de o lectura în particular, ci de una în fața tuturor
credincioșilor. Și cum, de regula, credincioșii erau prezenți cu toții numai la
serviciul divin, urmează ca lectura scrisorilor Apostolilor se efectua în cadrul
cultului.
Dar ei predicau și în case. “Și toată ziua în templu și în case nu conteneau să
învețe” (Fapte 5, 22). Învățau în cadrul cultului de la templu, dar și în cadrul
Sfintei Liturghii care se slujea prin case anume rezervate pentru aceasta. “și
frângeau pâinea prin case” (Fapte 2, 46).
Evreilor din disapora li se predica în sinagogi. “Și degraba în sinagogi, a
propovăduit Pavel pe Iisus că este Fiul lui Dumnezeu “ (Fapte 9, 20; 13, 5; 14, 1;
17, 1-2).
Neiudeilor li se propovăduia la ei acasă. “Proconsulul Sergius Paulus…
chemând la sine pe Barnaba și pe Saul a cautat cu dinadinsul să audă cuvântul lui
Dumnezeu” (Fapte 13, 7). Apoi în sinagogi, unde împreună cu credincioșii evrei
erau prezenți și neiudei. După predicile ținute de Pavel și Barnaba în sinagoga din
Iconia, “din iudei și din elini a crezut mulțime multa” (Fapte 14, 1).
Uneori prediva se rostea în aer liber. La Filipi, de pildă, Pavel a predicat
lângă raul din apropierea orasului, unde fiind de față și negutatoarea Lidia, aceasta
a crezut și s-a boteazat cu toată casa ei. Acordand ospitalitate lui Pavel, nu-i exclus
ca Lidia să fi făcut din casa ei un loc de propovăduire a neiudeilor (Fapte 16, 14-
15).
Piata a servit și ea ca amvon predicii apostolice. În Atena, Sf. Pavel “statea
de vorba cu iudeii și prozelitii, iar în piata, în fiecare zi, cu cine se intalnea” (Fapte
17, 17). Într-o anumita împrejurare Apostolul neamurilor a predicat și în fața
Areopagului (Fapte 17, 22).
Știind de ce mare prețuire se bucurau poeții la Atena, Sf. Pavel utilizează în
cuvântarea sa unele expresii (Fapte 15, 28), așa cum altădată în împrejurări
asemănătoare, citase din Menandru (I Cor. 15, 33) și Epimides (I Tit 1, 12).precum
și Mântuitorul, așa și Sf. Săi Apostoli și-au adaptat propovăduirea la împrejurările
date. Astfel, păgânilor lipsiților de cultură din Listra, Sf. Pavel le vorbește despre
Dumnezeu Creatorul și purtătorul de grijă al lumii (Fapte 15, 16-17). În Areopag,
Apostolul ține o predică de nivel înalt, așa cum se cuvenea în fața unor ascultători
instruiți (Fapte 17, 22-31). În Milet întărește în credință pe creștini (Fapte 20, 18-
35). În Ierusalim tine o cuvântare de aparare în fața conaționalilor (Fapte 20, 1-21).
Înaintea lui Agrippa rostește o cuvântare potrivită pentru un iudeu instruit (Fapte
26, 2-23). Felul cum știa să se apere în fața unui tribunal roman iese la iveală din
cuvântarea rostită către procuratorul roman Felix (Fapte 24, 10-21). Corintenilor
nedebarasați cu totul de unele deprinderi practicate înainte de încreștinare, Pavel le
spune: “n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovnicești, ci ca unora
trupești” (I Cor. 3, 1). Filipenilor care făcuseră progrese în viața creștină, le spune:
”vouă vi s-a dăruit pentru Hristos, nu numai să credeți întru El, ci să și suferiți
pentru El “ (Fil. 1, 29). Nu putem să nu amintim aici și mărturisirea Apostolului,
din care se vede preocuparea vie de a-și adapta la ascultători cuvântul. “Cu cei
slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i câștig. Tuturor m-am făcut toate, ca, în
orice chip să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9, 22).
Deși predicile apostolice nu ni s-au păstrat în extensiunea lor, totuși din ceea
ce avem la îndemână ne putem da seama că ele se desfășurau în limitele unui plan
bine întocmit.
Expuneri bine organizate avem și în celelalte predici ale Sf. Petru.
Ca formulă de adresare Sf. Petru folosește expresii ca “Bărbați frați” (Fapte
1, 16), “Bărbați iudei” (Fapte 2, 14), “Bărbați israeliteni” (Fapte 2, 22), “Mai mari
ai poporului și bărbate ai lui Israel” (Fapte 4, 8).
Uneori Apostolul conferă formulei de adresare funcția unui excelent mijloc
de persuasiune, de mișcare a inimii și înduplecare a voii credincioșilor. În
cuvântarea a doua, de exemplu, Sf. Petru utilizează expresii ca acestea “Bărbați
iudei” (Fapte 2, 14), “Bărbați frați” (Fapte 2, 29). Gradația e evidentă. Ea merge de
la formula care-l apropie de ascultători până la formula care exprima cea mai caldă
și mai intimă comuniune între vorbitor și ascultători.
Și mai bine se vede construcția omiletică a propovăduirii apostolice din
predicile Sf. Pavel. Amintim spre exemplificare predica rostită în Areopag (Fapte
17, 22-31).
Marele Apostol își începe cuvântarea cu formula “Bărbați atenieni”, formula
utilizată de vestiții retori greci bine cunoscuți ascultătorilor.
Propovăduirea apostolică era strâns legată de viața harismatică în Hristos.
Sfinților Apostoli erau adânc convinși că mântuirea nu se realizează numai prin
predici, dar și prin primirea Sfintele Taine.
În cuvântarea de la Cincizecime, Sf. Petru spune credincioșilor să asculte
cuvintele (Fapte 2, 22), dar să se și boteze (Fapte 2, 38). În același capitol în care ni
se redă rezumatul amintitei predici, se arată că credincioșii stăruiau în ascultarea
predicii apostolice (Fapte 2, 46). Sf. Pavel spune că mântuirea nu vine numai prin
predică, ci și prin primirea cu vrednicie a Sfintei Euharistii (I Cor. 11, 23-29).
 Propovăduirea e legată și de viața practică a Apostolilor. Ei binevestesc cu
cuvântul, dar și cu pilda vieții proprii. Ceea ce transmiteau altora era nu numai
meditat dar și trăit de ei înșiși. “Luați-vă după mine precum și eu m-am luat după
Hristos” (I Cor. 11, 1). Pe Filipeni, Apostolul îi îndeamnă să facă nu numai cele ce
au auzit, dar și cele ce au văzut la el” (4, 9). În epistola către Romani, Sf. Pavel
spune că Hristos a lucrat prin el pentru aducerea păgânilor la credință “prin cuvânt
și prin faptă” (Romani 15, 18).
Deși predica apostolică n-a folosit podoabele artificiilor oratorice, totuși ea e
plan de acea forță și frumusețe caracteristică cuvântărilor în care gura nu este decât
organul de expresie al celei mai adânci și neclătinate convingeri despre
dumnezeirea adevărului propovăduit, despre dumnezeirea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. 3. Predica la români

Începuturile

Pentru perioada anterioară sec. XIV, ştirile privitoare la viaţa noastră

bisericească şi deci şi la predică, deși puține sunt totuși semnificative. Astfel,
cercetări mai noi arată că încă de prin sec.X, la Cenad (Morissena) spre apus de
Arad, pe Mureş a funcţionat o mănăstire „cu călugări greci”, adică e mănăstire de
rit ortodox, având ca misiune să servească interesele religioase ale românilor din
partea locului. La venirea ungurilor, călugării „greci” de la Cenad au fost
transferaţi în altă parte (la mănăstirea Oxovlanos). Faptul dovedeşte că la venirea
ungurilor, românii îşi aveau o însemnată instituţie de cultură: mănăstirea.
Dar cum mănăstirile, pe lângă călugării veniţi au şi călugări autohtoni,
trebuie să admitem că la Cenad au existat şi călugări români care, ca să poată sluji
greceşte, au trebuit să înveţe greceşte şi astfel să ia contact cu cultura şi teologia
greacă. Trebuie să se admită de asemenea că Cenadul va fi fost locul de pregătire al
viitorilor preoți. Cu pregătirea dobândită la mănăstire, cei ce erau rânduiţi ca
parohi îşi puteau îndeplini misiunea de slujitori ai altarelor şi într-o măsură
oarecare îşi puteau îndeplini şi misiunea de predicatori.
De altfel, apariţia primelor cnezate şi voievodate - lucru întâmplat puțin
după 900 - a adus cu sine necesitatea afirmării organizate şi a unui sintem de
norme de viaţă socială. Ca instituţie cu tradiție, Biserica ortodoxă şi-a asumat ea
rolul de a transmite, explica şi consolida acest sistem de norme care, precum se
ştie, e cuprins în mesajul evanghelic.
Acţiunea aceasta de transmitere, explicare şi consolidare a normelor de viaţă
creștine s-a făcut fără îndoială şi prin predică.
Cât priveşte limba în care au fost rostite atunci predicile, trebuie să spunem
că n-a putut fi decât cea înţeleasă de popor. Fără îndoială, s-a folosit şi limba
greacă, apoi slavona, dar pentru mulţimea care nu cunoştea aceste limbi a trebuit să
se predice în graiul ei.
În această privinţă, iată ce scrie prof. St. Bărsănescu: „Cât privește limba
folosită (în predici) nu dispunem până azi de nici o indicaţie despre limba în care
se preda învăţământul religios, totuși, cunoscând că în Franţa s-au descoperit texte
vechi de predici în limba franceză, într-o epocă în care în rest activităţii intelectuale
se folosea limba latină, putem conchide prin analogie că şi la noi predicatorii, fie ei
vlădici, fie preoți, îşi rosteau predicile în limba poporului4.
Fără îndoială, la predica prin cuvânt, predica sporadică desigur, s-a adăugat
predica permanentă prin intermediul slujbelor şi al arhitecturilor bisericești. Cultul,
se știe, are şi caracter didactic, vehiculator de învăţătură. Viaţa Mântuitorului, a
Apostolilor, a Sfinților, rugăciunile imnele, actele care intră în ţesătura slujbelor
sunt, toate, pline de învăţături dumnezeiești care, învăluite în unda caldă a
evlavieişi a meoldiei cântărilor bisericești, mişcă sufletele şi le deschide lăsând să
pătrundă în adâncul lor lumina şi puterea învăţăturilor revelate.
Nu trebuie ignorată nici predica prin exemplul personal, pe care cel puţin
unii sau alții dintre preoți şi vlădici o vor fi practicat, cu smerenie şi perseverenţă.
Cuvântul, slujbele, exemplele personale, locașurile de închinare cu arhitectura lor
specifică şi cu zugrăviturile lor şi-au exercitat înrâurirea lor pozitivă asupra
credincioșilor transmiţându-le lumină din învăţătura Mântuitorului şi îndrumându-i
în direcția păstrării comunicării cu Dumnezeu, în direcția purităţii interioare şi a
iubirii de oameni.

Predica între sec XIV şi începutul sec XVIII

O dată cu organizarea vieții bisericești, s-a acordat o atenție sporită şi

predicii. În actul sinodal din 1359 al patriarhiei Constantinopolei se arată că
mitropolitul Ungrovlahiei are misiunea de a fi un călăuzitor şi învăţător
(predicator) al Evangheliei. Totodată el, mitropolitul, are datoria de a „întări” pe
ceteţi, între care apoi să fie hirotoniţi preoți şi pe care să-i sfătuiască să înveţe cum
să-şi împlinească datoria lor de păstori şi îndrumători ai poporului „cu privire la
folosul sufletesc”. Așadar, propovăduirea intră în obligațiile elementare ale
mitropolitanului şi e de presupus că obligația aceasta va fi fost implantată şi în
conştiinţa preoţilor. E de presupus ca unii dintre ei vor fi încercat măcar să
parafrazeze texte din manuscrise biblice în limba şi pe înţelesul ascultătorilor.
În sec. XV, pe vremea lui Alexandru cel Bun, întâlnim pe învăţătorul călugăr
bulgar, Grigorie Tamblac care a ținut la Suceava o serie de predici (17 la număr).
Unele au fost rostite în cinstea marilor sfinţi ca: Sf. Gheorghe, Sf. Petru şi Pavel,
4 Stefan Bărănescu, Pagini nescrise din istoria cultuirii româneşti (sec. X-XVI), Buc. 1971, p. 34-35.
Sf. Ilie Tesviteanu. Altele au fost rostite la praznice precum: Florii, Înălţare, Joia
Mare, Vinerea Mare. O altă categorie de predici au caracter dogmatic şi ascetic 5.
Aceasta nu înseamnă că în bisericile rurale nu se predică. Dimpotrivă, trebuie să
admitem că se propovăduia prin parafrazarea textelor biblice şi mai ales prin citirea
la strană a unor omilii traduse. Ca de pildă, omiliile Sf. Ioan Gură de Aur traduse în
sec. XV în limba slavonă, traducere din care s-au păstrat mai multe manuscrise 6.
Textul slavon era explicat de către preot, în limba poporului 7. Ca unii care erau
pregătiţi în şcolile mănăstireşti unde se predă greaca şi slavona 8, preoții erau în
condiția de a explica în limba română textele slavone precum şi cele greceşti.
În sec. XVI se produc două lucruri cu binefăcătoare influenţă asupra
propovăduirii a) Se folosește şi la noi tiparul, b) Se publică predici în limba
română. E cunoscut în acest sens activitatea diaconului Coresi. Acesta tipăreşte în
1564 Tâlcul Evangheliilor, care e cea dintâi carte de predici tipărită la români.
Cartea cuprinde cazanii pentru tot anul, începând cu Duminica Învierii. Metoda
folosită e simplă: se redă mai întâi textul pericopei, apoi –tâlcuirea. Cartea a fost
tradusă mai întâi în nordul Transilvaniei sau în Maramureş însoţită de o carte de
rugăciuni. Cartea a circulat mai întâi în manuscrise. Coresi ajutat de către
traducătorii din Scheii Braşovului a adapt-o graiului din sudul Transilvaniei.
Originalul a fost scris în slavonă carpatică în care se întâlnesc expresii din limba
ungară şi rusă9.
Cartea cuprinde şi un Molitfelnic care vorbește numai de trei taine: Botezul,
Cuminecătura, Cununia; elimină cultul Sfinților şi slujbele pentru morţi; suprimă
liturghia ortodoxă, lăsând doar slujba de dimineaţa.
Să observăm că vor fi fost şi din rândul preoților vremii care, posesori ai
unei pregătiri mai bune, nu vor fi ezitat să alcătuiască şi rostească cuvânt de
învăţătură în faţa poporului. Alexandru Lăpuşneanu trimite preotului Sava plecat la
studii (la Braşov sau Lvov) scrisoare în care, printre altele, spune: „ Şi mă rog
sfinţiei tale ca să te sileşti cu învăţătura, să fii învăţător al creștinilor şi stâlp cu
sprijin credinţii strămoşeşti”. Textul arată clar două lucruri: a) exintenţa conștiinței
că propovăduirea cuvântului cere pregătire temeinică; şi că aceasta se şi realiza în
măsura posibilă atunci; b) că apărarea ortodoxiei împotriva asalturilor celorlalte
confesiuni cerea de asemenea preoți ortodocşi bine instruiți şi formaţi ca
predicatori.10

5 Istoria biserici române vol 1 p. 293. A se vedea şi Radu Constantinescu, o predică slavo-română necunoscută de la
începutul sec XV- în BOR- 3-4/1975
6 Bărsănescu, O p. cit. p.94.
7 O indicaţie în acest sens la Meteş, Istoria Biserici din Transilvania I Sibiu 1935. p. 113.
8
9 Pandele Olteanu, Les originaux slavo-russes des plus anciennes collections d’homelies roumaines- în:
Romanoslavica, Buc.1963, p. 163-193, în Mitropolia Olteniei 11-12 (1963) p.949.
10 Bărsănescu, Op.cit. p. 201-202.
 Aici mai poate fi amintit şi faptul că şcoala din Scheii Braşovului la care
funcţiona un gramatikos (profesor de învăţământ elementar), ci didaskolos
(profesor cu un nivel intelectual mai ridicat), pregătea gramatici dar şi „viitor
preoți”. E limpede că preoții care aveau la bază o asemenea şcoală vor fi avut şi
îndrăzneala de întocmi şi vesti predici, măcar din când în când11.
O şcoală unde se pregăteau clerici a fost şi cea de la Putna. De subliniat că la
această şcoală se învăţa nu numai în limba greacă şi slavonă, dar şi română 12. Ceea
ce ne îndreptăţeşte să acceptăm că, cei pregătiţi chiar în limba română pentru cele
ale preoției, se vor fi încumetat cu atât mai mult să alcătuiască şi rostească,
periodic măcar, scurte cuvântări personale.
Un indiciu că şi în sec. XV-XVI s-au rostit predici alcătuite de către preoții
înşişi îl avem în faptul că predica copiată de popa Grigorie Măhaciu în 1619 (şi
publicată de Hajdeu în Cuvente den betrani, ÎI Buc.1879, p.117-135), a fost copiată
după o predică mai veche din sec. XV-XVI 13. E potrivit să amintim şi cuvântarea
funebrărostită în 1639 la înmormântarea Sofroniei Ciogole14.
În secolul XVII se continuă propovăduirea prin mijlocirea cazaniilor. În
1641 a fost retipărită la Bălgrad, cazania de la Braşov din 1581.
În 1643, mitropolitul Varlaam tipăreşte la Iaşi: Carte românească de
învăţătura duminicile peste an şi la praznicele împărăteşti şi la sfinţi mari.
Cazania cuprinde 76 de predici. Cele mai multe pleacă de la pericopa zilei şi
cuprinde povăţuiri privind înfrânarea, înfrăţirea şi slujirea deaproapeleui. Cuprinde
şi o serie de vieţi ale mucenicilor Ortodoxiei (viața Sf. Ioan cel Mare, ocrotitorul
Moldovei; viața muceniţii Paraschiva ale cărei moaşte au fost aduse de Vasile Lupu
şi aşezate la Sf. Trei Ierarhi).
Materialul predicilor a fost laut din „scripturi tălmăcite din limba
slavonească... din tăţi tâlcovnicii sfintei evangheli, dascăli ai Bisericii noastre”.
Cercetări mai noi par a dovedi că izvorul principal de care s-a folosit
Varlaam îl constituie lucrarea „Cartea numită comoară” a lui Damaschin Studitul,
originar din Salonic şicare probabil a studiat în Mănăstirea Studion, de unde şi
denumirea studitul.
Opera a apărut în prima ediţie la Veneţia în 1558 şi s-a răspăndit în
neogreacă în peste 50 ediţii. Prin intermediul Cazaniei lui Varlaam, Damaschin
Studitul a răzbătut şi în circuitul culturii româneşti din sec. XVVII şi următoarele.
Din Comoara Varlaam nu poate fi luat integral sau parțial peste 200 pp. Şi
anume s-au tradus câteva cuvântări la unele Duminici din Postul Mare. Mai
integral au fost traduse cuvântările la sarbătorile împărăteşti.
11 Bărsănescu, 233;
12 Bărsănescu 239, 243.
13 Cf. Ştefan Meteş, Ist. Bis. Rom. din Transilvania, Sibiu 1935, p. 497 nota1.
14 I. Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti I, Buc. 1907, p.375- cit. la Gabriel Strempel în: Antim Ivireanul,
Opere, ediţie critică, Buc. 1972, p. XLIII.
 De aceea Varlaam nu poate fi lăudat atât ca traducător, cât mai ales ca
creator de limbă literară15.
Într-adevăr, se poate spune în chipsigur că limba folosită de Varlaam e o
limbă purificată de expresii slave greoaie, turnată în forme care nu se deosebesc
prea mult de cel de azi. Aşa se explică răspândirea ei pe întreg teritoriul românesc:
Moldova, Transilvania, Maramureş, Oltenia, Muntenia.
Cazania lui Varlaam a constituit baza următoarelor tipărituri:
- Cazania de la mănăstirea Dealu 1644
- Chiriacodromionul sau Evanghelia învăţătoare de la Bălgrad 1699 (cf. I.
Lupaş, Cartea românească de învăţăturăde la 1643 retipărită într-o ediţie
transilvană la Alba Iulia în 1699 – în: Revista Moldovei 10-11-12 (1957) p. 791-
806. Retipărirea s-a făcut cu unele modificări nu spre stricarea dogmelor, ci mai
spre întărire, cum spune Mihai Istfanovici, meşterul tipograf. Numărul predicilor
din Cazania lui Varlaam la fost sporit în Chiriacodromion cu şase, dând câte o
predică în plus la Crăciun, Bobotează, Paști, Rusalii, 40 mucenici, 20 iulie.
Introducerile sunt simple, dar știu capta atenția ascultătorilor şi știu deschide
drum limpede către tema cuvântării.
Autorul porneşte de la realităţile vieții înconjurătoare, de la principii sau
maxime, dar de cele mai multe ori de la sărbătoarea respectivă.
Uneori, după îndemnul la atenție, urmează o scurtă invocare a ajutorului lui
Dumnezeu.
Tratarea se desfăşoară potrivit rânduielii tradiționale. Adică se face mai întâi
o expunere a învăţăturii care e argumentată scripturistic şi patristic. În expunere nu
rămâne la suprafaţă ci caută să pătrundă sensul adânc al învăţăturilor despre care
vorbește.
De pildă, în prima predică la Nașterea Domnului îşi pune aceste două
întrebări: De ce Dumnezeu a luat chip omenesc? De ce s-a întrupat cea de a II-a
persoană a Sf. Treimi şi nu alta?
La prima răspunde aşa: Dumnezeu a luat chip omenesc şi nu îngeresc pentru
că:
a. Oamenii au căzut toţi, dintre îngeri însă numai unii;
b. Omul a greșit din slăbiciune şi neştiinţă, îngerii din adâncul firii lor;
c. Omul a căzut fiind ispitit şi din afară, îngerii numai din propria iniţiativă;
d. Omul e mai puțin vinovat de căderea sa decât îngerii de a lor.
Răspunsul la a doua întrebare: S-a întrupat cea de a II-a persoană a Treimii
pentru că:
a. Fiul se cheamă Înţelepciune, care era tocmai chemată să vindece
nepriceperea ce a constituit pricina căderii omului;
15 Prof. Dr. Docent Pandele Olteanu, Izvoare originale şi modele bizantino-slave – în: operele mitropolitului
Varlaam – în: BOR 1-2 (1970) p. 136 ş.u.
 b. A doua persoană este Fiul lui Dumnezeu care prin întrupare, îşi păstrează
calitatea de Fiu, El devenind şi Fiul Omului;
c. Împăcarea e lucrare de mijlocire, fapt care cerea să se întrupeze persoana
din mijloc16.
Unde e cazul, denunţă şi combate încercările de a da aparenţă de adevăr unor
poziţii greșite.
Aplicarea învăţăturii la viaţa ascultătorilor o face ce cea mai amre grijă şi cu
măiestria celui adânc cunoscător al sufletului omenesc.
Pentru înviorarea expunerii foloseşte antiteza, contrastul, interogaţia, etc.
Concretizarea expunerii constituie de asemenea o preocupare permanentă a
autorului.
Stilul folosit e cel vorbit, presărat cu expresii de larg răsunet în sufletul
ascultătorilor.
Încheierile sunt fireşti şi adaptate la nevoile credincioșilor. Dacă în tratare se
simţea uneori mustrarea cu care păstorul duhovnicesc urmărea să-şi scoată fiii din
primejdioasa deprindere a păcatului, în încheiere dragostea cuvântătorului ia forma
mângâierii, a încurajării, insuflându-le prin tonul părintesc încrederea că prin
ajutorul lui Dumnezeu şi prin osteneala lor îşi vor putea birui lipsurile, păcatele de
care suferă.
Se poate spune deci că, prin talentul, pregătirea, profunda religiozitate
folosite în spiritul unei înalte răspunderi în slujba Bisericii şi Patriei, Antim
Ivireanul este cel dintâi mare orator al Bisericii Ortodoxe Române. El e cu atât mia
mare cu cât, la noi, nu e un continuator, ci un începător venit de pe alte meleaguri
şi care, deci, avea de biruit şi greutăţile legate de cunoaşterea limbii şi a mediului
în multe privinţe deosebit de al ţării de unde venea17.
Să observăm că Antim nu este numai primul mare orator al Bisericii noastre,
dar el este, la noi, şi primul slujitor al amvonului care ridică predica la sensul cerut
de însăşi natura şi scopul ei: acela de a fi un elaborat personal cu luare în
considerare nu numai a înţelesului textului biblic, dar şi a împrejurărilor de
persoane, loc şi timp.
În istoria predicii la români, Antim constituie piatra de hotar între predica
axată mai mult pe cazanie şi predica originală practicată sub presiunea cerinţei de a
fi prezentă cu luminile şi puterile ei în viaţa poporului nostru drept credincios.18

16 Cuvânt de învăţătură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos la Strempel, ediţia critică: Antim Ivireanul, pere,
p. 119 ş.u.
17 Al.I.Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator-în:BOR8-9 (1956) p.775 ş.u
18 D.I.Belum Predicile lui Antim Ivireanul-în: Mitropolia Aredealului (MA)1.3, 1963. Acelaşi, Aspecte sociale din
Didahiile lui Antim-în: Mitropolia Olteniei (MO) 9-10, 1963 Mihail-Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei
Antim Ivireanul, cârmuitorul bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei, Buc. 1969.
Eugen Negrici, Antim, logos şi personalitate, Buc. 1971.
 Un impuls în direcția aceasta a obligației de a renunţa la cazanie şi a trece la
practicarea predicii originale vor fi primit nu numai preoţii de sub jurisdicţia
mitropolitului, dar şi preoții din celelalte provincii. Cu atât mai mult suntem
îndreptăţiţi să formulăm o asemenea teză, cu cât predicile manuscrise ale lui Antim
s-au răspândit pe întreg cuprinsul pământului românesc. De pildă, o copie a
predicilor lui Antim datată din 1814 şi publicată de pr. Paul Mihail şi fiica sa
Zamfira Mihail, în revista ”Manuscriptum” nr. 2/1973 a fost copiată în Moldova
după manuscris adus din Muntenia de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni,
fost exarh în principate începând cu 1808. Fără îndoială, copia aceasta a avut
menirea să fie folosită în biserică la strană, 19 dar, totodată, ea va fi constituit şi un
impuls puternic pentru preoți de a trece mai cu îndrăzneală la întocmirea şi rostirea
de predici personale, originale.

Predica în sec. XVIII-1944 (I).

Sava Popovici, Radu Tempea, Samuil Klain, Petru Maior, Lazăr Asachi, Eufrosin
Poteca şi Ioan Pap.

În Ardeal e o situaţie asemănătoare celei de dincolo de munţi.

Lipsiților de drepturi şi de şcoli, preoții nu-şi puteau dobândi o pregătire mai bună.
De aceea nu ne putem aştepta din partea lor la o activitate predicatorială personală,
sistematică, susţinută. Într-una din pastoralele sale din 1784 Ghedeon Nichitici vestea că
nu va mai hirotoni „decât dieci, care știu bine scris-cititul, cântarea şi catehismul.”20.
Istoria a înregistrat însă şi numele unor preoți care au dezvoltat o remarcabilă
activitate predicatorială pentru vremea lor. Aşa a fost, printre alții, Sava Popovici din
Răşinari (1768-1808), de la care ne-au şi rămas unele predici. De pildă, avem de la el
predica rostită în 1789 cu prilejul unei festivităţi ostăşeşti 21. Predica e vibrantă, dinamică
şi urmează o linie gradată. Oastea sprijină patria şi credința. Ne apără bunurile şi viața.
Ne asigură munca paşnică. Ne apară de năvala şi chinurile neprietenilor cu trupurile lor,
ne câştigă nouă pace cu jertfa vieții lor. Îşi pun viaţa pentru ţară şi pentru binele tuturor.
În acest context se cuvine să relevăm şi faptul că deși, în general, ortodocsii aveam
rezerve faţă de cărţile apărute la Blaj22, totuși uneori ostenitorii amvonului ortodox se
foloseau şi de predici publicate de autori aparţinând fostei Biserici unite.

19 Cf.Pr.Dumitru Soare, Un manuscris din 1814 al Predicilor lui Antim Ivireanul, în Manusriptum 2/1973 (11) an IV
p.170-173-în St.T. 7-8, 1973.
20 Istoria Bisericii Române, vol. II, 1957, p. 355.
21 Predica a fost publicată de Emilian Cioran în Revista Teologică, nr. 4-5, 1912, pp. 129-130.
22 Şt. Mateş, Relaţiile Bisericii Române Ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul XVIII, în: Revista
Teologică, nr. 12, Sibiu, 1927, p. 383.
Astfel, se știe că preoții ortodocşi au folosit în activitatea lor predicatorială predicile lui
Samuil Micu-Klain († 1806), predici publicate sub titlul: „Propovedanie sau învăţături
la îngropăciunea oamenilor morți” (făcute de preotul Samuil Klain la Blaj în 1784).
Catrea nu prezintă nicio tendinţă confesională. Spiritul în care e scrisă este acela al
izvoarelor pe care le foloseşte: al izvoarelor patristice răsăritene.
Iată câteva din titlurile cuvântărilor lui Samuil Micu- Klain:
Învăţătura 1: La oameni morți. Şi lumea trece. De greutatea căii morții şi de
merindea pe acea cale.
Învăţătura 2: Rânduit iaste. De neştirea morții.
Învăţătura 3: Fiţi gata. De gătarea la moarte.
A celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare. Cuvânt de moarte.
A celui între Sfinţi Părintelui nostru Chiril. Cuvânt pentru ieşirea sufletului.
Cartea a fost retipărită de două ori: în 1842 la Sibiu „cu binecuvîntarea episcopului
neuniţilor din Ardeal, Vasile Moga”. Ediţia aceasta din 1842 prezintă o deosebire faţă de
cea din 1874, în sensul că e sporită cu şase predici faţă de aceea, fără să se indice autorul
lor.
Două dintre acestea vorbesc despre obligațiile celor ce vor să se facă preoți,
precum şi ale celor hirotoniţi. Prima poartă titlul: „Despre treptele pe care se cade a se sui
oricine voiește a paşi la Preoție”. A doua: ”Despre învăţătura şi pilda cea bună, care
trebuie s-o deae preotul oilor lui Hristos”. În ambele cuvântări autorul îşi expune înalta sa
concepție despre preot ca predicator. Preotul predicator, zice Klain, se cuvine să fie
deprins „întru înfrânare şi... sfințenie, precum şi întru înţelepciune şi întru destoinicia de
a învaţa poporul” 23, cu cuvântul dar şi cu purtarea; „bună va fi învăţătura când mai
mult cu pilda cea bună va fi”24.
În 1907 a fost scoasă a treia ediţie a Propovedaniilor, sub purtarea de grijă a lui
Ioan Nicorescu din Curtici, cu binecuvântarea episcopului din Arad25.
Fără îndoială, episcopii ortodocşi n-ar fi luat sub girul lor cartea lui Klain dacă aceasta ar
fi cuprins tendințe uniatiste.
Nu mai puţin răspândite printre ortodocşi au fost şi predicile lui Petru Maior,
intitulate: „Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți”. Culese de Petru Maior,
tipărite la Buda în 1809. Apoi: „Didahii adecă învăţături pentru creaşterea fiilor, la
îngropăciunea pruncilor morți”-culease de Petru Maior, Buda, 1809. În 1810 tipăreşte „
Prediche sau învăţături la toate Duminicile şi sărbătorile anului”. Partea I, 23 de predici,
237 pp. Partea a II-a, 31 de predici, cu 296 pp. Partea a III-a apare în 1811 şi cuprinde 20
„prediche sau învăţături la sarbătorile anului”, 92 pp. În total 74 de predici.
În 1906, Elie Dăianu retipăreşte la Cluj: „Propovedaniile” şi „Prediche-le”, cu
excepţia, deci, a Didahiilor.

23 Propovedania XIII, ed. 1842, p. 196.

24 Propovedania XIV, ibidem, pp.203-204.
25 N. Mladin, I. Vlad, Al. Moisiu, Samuil Micu-Klein- teologul, Sibiu, 1957, pp. 71-73.
 În ediţia Dăianu volumele sunt grupate în ordine inversă de cum au apărut ele
iniţial, adică: volumul I- Predicile duminicale; volumul ÎI- Predicile la sarbători; volumul
III- Propovedaniile.
Precum Maior însuşi mărturiseşte, predicile publicate de el nu-s originale, ci „culease”.
Ca unul care a învăţat carte la Roma, s-a putut inspira din opera vreunui mare predicator
italian, ca de pildă, din opera lui Paul Segneri. Segneri l-a inspirat şi pe Ilie Miniat, dar
așa cum acesta şi-a păstrat neatinse concepţia şi personalitatea sa ortodoxă, la fel şi
Maior, ortodox convins, a ocolit tot ceea ce ar fi putut aduce aminte de poziţia catolică,
prelucrând şi turnând în formă proprie materialul cules din izvor catolic.
În general, predicile lui Maior sunt străbătute de lumina unei înalte concepţii şi de
un suflu care îndeamnă nu numai la meditaţie, ci şi la faptă.
Ele vor să lumineze pe ascultători, însă totodată vor să-i determine să treacă la
acţiuni menite a le îmbunătăţi durabil viața individuală şi obştească.
În introducerile Propovedaniilor şi Predichelor Maior dă simpresbiterilor
importante îndemnuri de ordin omiletic „spre a-i îndupleca să-şi facă din plin datoria ca
propovăduitori ai cuvântului dumnezeiesc”26.
În Didahii, Maior stăruie asupra datoriilor părinţilor de a îngriji nu numai de
dezvoltarea trupească, dar şi de cea moral-sufletească a copiilor27.
În 1790 apare la Sibiu cartea: „Dezvoaltele Evanghelii a Duminicilor şi
sărbătorilor şi a oareşcărora zile spre trebuinţa cateheţilor şi a dascălilor neuniţi”, de
Dimitrie Eustatievici, „directorul şcoalelor neunite naţionaliceşti în limba românească,
puse şi întocmite”. Cartea a putut fi folosită şi pentru predici.
Metoda întrebuinţată de Eustatievici:
1. Se indică pericopa evanghelică.
2. Se dă pe scurt cuprinsul.
3. Se arată ideile principale cuprinse în pericopă.
4. Se face o scurtă exegeză a acestor idei.
5. Se formulează învăţătura de credinţă cuprinsă în pericopă.
6. Apoi se arată şi învăţătura morală.
După această carte a lui Eustatievici a fost alcătuită mai târziu (în 1835) Tâlcuiala
Evangheliilor.
Tot pentru veac. XVIII, în Ardeal, este de amintit activitatea predicatorială
desfăşurată de un număr de preoți şi călugări în scopul apărării ortodoxiei faţă de
imperialismul catolic. Așa au fost preotul Măcinic, preotul Mailat din Sona, Visarion
Sarai - monah sârb, preotul Ioan Molnar, Sofronie de la Cioara, etc.

26 I. Lupaş, Îndrumări de ordin omiletic în prefeţele „Propovedaniilor” şi „Predichelor” lui Petru Maior, în
Mitropolia Ardealului, nr. 5-8, 1957, p. 490 ş.u.
27 G. Comşa, Istoria predicii la români, Bucureşti, 1921, p.161.
 VEACUL AL XIX-lea marchează un progres şi mai evident în direcția
încetăţenirii predicii legate de realităţile concrete şi de viața poporului. Faptul că şi în
acest veac se traduc şi circulă multe predici, poate fi interpretat nu numai în sensul că
propovăduirea pe calea cititului cazaniei este încă practicată, dar şi în sensul că aceste
traduceri au fost utilizate ca izvoare de inspiraţie pentru predicile personale.

Dintre predicile traduse şi de mare circulaţie amintim:

Chiriacodromionul lui Nikifor Teotoke, tipărit cu purtarea de grijă a mitropolitului
Grigorie Miculescu (București, 1801). Lucrarea cuprinde 110 predici şi, alături de
cazania lui Varlaam, a cunoscut cea mai mare circulaţie în Biserica românească. Este
retipărită de mai multe ori: la Buzău în 1839, Iaşi-1840, Sibiu-1855, București-1857, tot
la București, în 1912.
Predicile sunt scurte, substanţiale şi de o puternică vibraţie religioasă.
Dintre predicatorii care au practicat predica originală menţionăm pe protopopul,
mai apoi, arhimandritul, Lazăr Asachi, tatăl lui Gheorghe Asachi. Lazăr a activat între
1803-1825 şi ne-au rămas de la el:
Nouă predici la duminicile Triodului;
Cinci la praznice împărăteşti;
Zece la duminicile după Rusalii (a X-a în limba rusă);
Patru cuvântări ocazionale;
Zece cuvântări funebre. În total 38 de cuvântări.
Predicile la duminicile Triodului şi la cele după Rusalii (cu excepţia predicii la
Duminica a XXVIII-a după Rusalii) au text. La fel cele ocazionale. Dintre necrologuri,
trei sunt lipsite de text.
Toate predicile indică precis tema şi o dezvoltă după rânduiala clasică: introducere,
tratare şi încheiere.
Ca extensiune diferă una de alta, cam 6-8 pagini de caiet.
Izvoare folosite: Sf. Scriptură; dintre Părinţi – Sf. Vasile cel Mare; dintre
predicatorii mai noi: Ilie Miniat.
Foloseşte material ilustrativ şi din istoria veche a popoarelor.
Sunt indicii că L. Asachi îşi rostea liber, cel puțin uneori, predicile. Un asemenea
indiciu îl avem, de pildă, cuprins în predica din Duminica a V-a din post, sub forma
însemnării: „S-a alcătuit şi s-a rostit (s.n.) de către protopop Lazăr”.
Predicile sunt scrise în literă cirilică28.
În Muntenia un bun cuvântător s-a dovedit a fi Eufrosin Poteca.
S-a născut în 1786, în satul Nucşoara, de pe valea Teleajenului. A învăţat carte la
Academia grecească din București, unde, la vârsta de 30 de ani, ajunge dascăl de
teologie. În 1818 trece la Sf. Sava, ca dascăl de geografie. În 1820 e trimis de Eforia
28 Cele de mai sus se bazează pe informaţiile primite de la arhim. Mocăniţă Teofil, paroh în Deda-Pietriş.
Cucernicia Să e deţinătorul manuscrisului original al predicilor lui L. Asachi.
Şcoalelor, împreună cu alţi tineri, în Italia, să studieze filosofia. În 1823 pleacă la Paris
să-şi desăvârşească studiile. În 1825 se întoarce în ţară şi e numit profesor de filosofie la
Sf. Sava. După trei ani pleacă la Buda. În 1832 se-ntoarce în ţară şi este numit egumen al
mănăstirii Gura Motrului din Mehedinţi. A trăit şi lucrat aici 26 de ani, al XXVI-lea fiind
şi ultimul an al vieții lui.
În domeniul Omileticii a tradus şi tipărit în 1846 la București: „Cuvintele
înţeleptului Massillon”.
În revista „Vestitorul bisericesc”, Eufrosin Poteca publică mai multe predici
originale (între anii 1839-1841).
Fostul profesor Gh. Moisescu publică în „Mitropolia Olteniei” (nr. 4-6, 1954) două
cuvântări ale lui Poteca.
Pr. Gabriel Cocora publică şapte cuvântări inedite ale arhimandritului; dintre
acestea, primaa fost transmisă la sfârşitul unui manuscris, iar restul publicate în
periodicele bisericești ale timpului. După conținut, patru din aceste cuvântări sunt
funebre, iar trei, au fost rostite la un An Nou, la aniversarea onomasticii lui Alexandru
Ghica, iar ultima, la întâmpinarea în mănăstirea Bistriţa a domnitorului Bibescu29.
În Transilvania avem predicile retipărite ale lui Klein şi apoi predicile lui Maior,
despre care am vorbit mai sus.
O menţiune deosebită merită predicile lui Ioan Pap, intitulate: „Învăţături morale”,
tipărite „cu învoirea... Înalt Preasfinţitului Domnului Domn Iosif Raiacici, Arhiepiscop şi
Mitropolit al Karloviţului” la Buda în anul 184730.
Stăpân pe materia ce-şi propune să dezvolte în predici, autorul o expune adâncind-
o şi formulând-o în mod personal şi strâns legat de viața ascultătorilor. Învăţături de
temelie ale moralei creștine sunt tâlcuite omiletic şi inarticulate ca izvoare de lumină şi
putere în circuitul vieții credincioșilor.
Ocolind cu prudenţă abstracţiile şi generalităţile, predicile lui Ioan Pap sunt
alcătuite cu luarea în considerare a cerinţelor ascultătorilor, indicând în același timp
mijloace practice menite să ducă la îmbunătăţirea vieții lor, la mai multă omenie şi
nobleţe, la mai multă putere de luptă împotriva relelor şi „greomânturilor” vieții.
Se poate spune că dintre predicile folosite până la această dată în Transilvania, predicile
lui Ioan Pap sunt mai apropiate de om ul concret, de condițiile şi aspiraţiile lui omenești.
Punând predica în slujba ridicării poporului, I. Pap şi-a adus modesta sa contribuție
la trezirea şi cultivarea în credincioşi a conștiinței drepturilor lor la cultură, libertate
independenţă naţională.

29 Pr. Gabriel Cocora, Câteva cuvântări ale arhimandritului Eufrosiu Poteca, în: Mitropolia Olteniei, nr. 9-10,
1964, pp. 758-768.
30 Cf. şi Pr. Gh. Liţiu, O carte de predici din 1847: „Învăţături morale”, în B.O.R., nr. 5-6, 1975, p. 703, ş.u.
 Predica din sec. XVIII-1944.
Andrei Şaguna.

Un capitol important în istoria predicii Bisericii noastre înscrie mitropolitul Andrei

Şaguna.
Într-o circulară din octombrie 1846, Şaguna cere ca fiecare preot să citească Sf.
Scriptură, să înveţe catehismul pe de rost şi, câştigându-şi cunoştinţe folositoare „să fie în
stare a cuvânta din timp în timp către popor, cu spor şi cu folos”. Iar în circulara
119/1848 spune: „Poftesc pe întreaga mea iubită preoţime ca să se nevoiască a întocmi şi
a spune cuvântări bisericești... ”, şi mai departe: „poftesc pe întreaga preoţime ca
întocmitele sale cuvântări bisericești din vreme în vreme să mi le trimită încoace, pe care
eu, după aceea, le voi aduna într-una şi le voi da la lumină subt numele: „Adunarea
cuvântărilor bisericeşti întocmite prin preoțimea eparhiei greco-răsăritene neunite din
Ardeal”31.
Unii preoți au răspuns chemării, trimiţându-şi unele din cuvântările ţinute. Dintre
cei ce au trimis predici menţionăm pe: Sava Popovici din Răşinari; Ioan Petric din
Braşov; Ioan Comşa, diacon la Zărneşti; Spiridon Jorgovan, protopop şi paroh la Drăguş;
Ioan Hannia, preot şi profesor la Seminar; Cuviosul Dr. Pantazi, etc.
Pentru încurajarea lor, mitropolitul a dispus să fie lăudaţi prin circulare trimise
protopopilor eparhiali32.
Dar colecţia plănuită nu a apărut. Poate, pentru motivul că, nu s-a primit un număr
suficient de predici.
Şaguna avea însă un plan omiletic mult mai complex. El era conștient că pentru
pregătirea unor preoți predicatori capabili să facă faţă sarcinilor impuse nu numai de
misiunea sacerdotală, dar şi de aspiraţiile poporului, era nevoie în primul rând de o şcoală
bună. Adică de profesori buni, de un învăţământ eşalonat pe mai mulți ani şi cu o
programă de studii cât mai bine întocmită.
Se știe că Şaguna şi-a şi realizat acest plan. El a pregătit pentru institutul său o
pleiadă de dascăli care ar fi făcut cinste oricărei şcoli similare din apus. A înmulţit
numărul anilor de studii la școala teologică. A îmbogăţit programa de studii, introducând
din anul şcolar 1852/1853 şi studiul Omileticii, punând astfel bazele unei pregătiri
temeinice şi sistematice a viitorilor preoți predicatori.
În acelaşi scop se tipăreşte în 1857, şi cu binecuvântarea lui Şaguna, Teologia
pastorală, în care este cuprinsă şi materia omileticii.

31 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp. XXX şi
XXXIII.
32 Ibidem, pp. XXXVII-XLII.
 Cartea a apărut în româneşte prima dată la Buda în anul 1817 sub titlul:
„Datorinţele presviterilor parohialnici” (traducere a cărţii ierarhilor ruşi: Gh. Koniski şi
Partenie Sopkovski).
Adăugăm că în manualul de pastorală amintit mai sus, Şaguna cere ca materia
predicii să fie luată nu numai din Scriptură şi Sf. Părinţi, dar şi din cărţile liturgice ca:
Octoih, Mineie, Triod, Penticostar, Psaltire. Mai mult: Şaguna recomandă să se
folosească drept izvoare şi predici de ale neortodocşilor, dar cu precauţiunea cuvenită.
Convins că o propovăduire substanţială şi susţinută nu înseamnă numai preoți bine
pregătiţi, dar şi izvoare bune, Şaguna a pus la îndemâna slujitorilor amvonului principalul
izvor omiletic: Sf. Scriptură tipărită între 1856-1858, precum şi alte izvoare, între care:
Chiriacodromion-ul lui Nikifor Teotoke, mitropolit al Astrahanului, tradus prima dată la
noi de Gherontie şi Grigorie. Acesta din urmă ajunge mai târziu mitropolit, cunoscut sub
numele de Grigorie al IV-lea Miculescu.
Cartea cuprinde 58 de predici duminicale. La acestea Şaguna a ținut să adauge un
ciclu de 26 de predici personale, pentru sărbătorile domneşti din cursul anului liturgic.
Vorbind despre acest ciclu de predici, „Telegraful Român”, nr.78 din 1855 scria:
„Ceea ce înalţă preţul acestor cuvântări este că ele pretutindene cuprind un moral
creştinesc practic aplicat la trebuințele vieții sociale. Pe lângă datoriile strânse
creştineşti, ce le cere Biserica de la fiecare creştin, cuvântările acestea se întind pe larg
la ocupaţiile cu care se deprind oamenii spre a trăi, şi îi povăţuiesc la economie, la buna
creştere a copiilor, la îmbrăţişarea meseriilor şi la toate intreprinderile prin care
creștinii să-şi îmbunătăţească şi starea lor materială. Şi într-adevăr dacă omul este
alcătuit din trup şi suflet, şi are trebuinţe şi trupești şi sufleteşti, se înţelege că el numai
prin împlinirea amândurora acestora îşi va putea dobândi mântuirea sa trupească şi
sufletească”.
Iată pe scurt trăsăturile caracteristice ale predicilor şaguniene.
O primă trăsătură caracteristică.
În predicile sale, Şaguna nu insistă în măsura obişnuită asupra părţii introductive.
Desigur, nu pentru că mitropolitul n-ar cunoaște valoarea cuvântului pentru sensibilizarea
ascultătorilor faţă de conținutul predicilor. Motivul este altul. Anume, Şaguna e convins
că pe lângă cuvânt există un şi mai important mijloc pentru a câştiga bunăvoinţa
ascultătorilor.
E vorba de propria personalitate religios-morală a cuvântătorului.
Credinciosul, se știe, este cu auz deschis la ce şi cum spui din amvon, dar totodată
e cu ochii aţintiţi asupra vieții tale de fiecare zi. Orice nepotrivire constatată de el, între
învăţătura transmisă prin predică şi între purtarea ta, slăbeşte în el bunăvoinţa de a te mai
asculta, îl închide sufleteşte şi-l umpole dce adâncă mâhnire.
Fără îndoială, s-ar putea obiecta că precum puterea de germinaţie a seminţelor nu
depinde de starea semănătorului, şi după cum, eficenţa doctoriei nu e condiţionată de
modul de viaţă al medicului, tot aşa rodnicia învăţăturilor propovăduite nu e legată de
purtarea preotului.
Observăm că sămânţa şi doctoria aparţin sferei externe. Nici semănătorul şi nici doctorul
nu trec sămânţa, respectiv, medicamentul, prin fiinţa lor, ele rămânându-le exterioare.
Altfel stau lucrurile cu învăţătura propovăduită. Dacă semănătorul şi medicul sunt
numai nişte vehiculatori ai seminţelor, respectiv, al doctoriilor; predicatorul nu-şi poate
reduce misiunea la aceea de simplu transmiţător al unor învăţături descoperite, care pe el
nu l-ar privi.
Predicatorul este credinciosul care şi-a asimilat înaintea tuturor păstoriţilor săi, şi
mai bine decăt ei, învăţătura Mântuitorului, şi care, după ce i-a experimentat, în propria
sa viaţă, forța înnoitoare, se simte obligat s-o transmită şi altora.
Nu poţi predica dacă nu ești convins de adevărul celor propovăduite. Şi nu poţi fi
convins dacă nu ai trecut învăţătura prin toate dimensiunile fiinţei tale: minte, inimă,
voinţă, viaţă practică. Aceasta este regula irefragabilă, cuprinsă în cuvintele Sf. Ioan
Evanghelistul: „De va voi cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura
aceasta, dacă este de la Dumnezeu” (In. 7, 17).
Credinciosul vrea să vadă forța transformatoare a învăţăturii lui Hristos, nu atât din
cuvântul, ci mai ales din viața ta.
Cu alte cuvinte, preotul este chemat să propovăduiască nu numai cu cuvântul, dar
şi cu întreaga lui fiinţă
Predica ortodoxă deplină este predica cu tine însuţi.
Se cuvine, așadar, sugerează Şaguna, ca preotul propovăduitor să aibă o pronunţată
personalitate religios-morală. Calitatea aceasta îi conferă acvea autoritate şi prestanţă
care pot trezi şi întreţine atenția ascultătorilor mai mult şi mai bine decât orice măiestrie
oratorică.
O a doua trăsătură caracteristică.
În mod obișnuit consideraţiile de ordin teoretic, deci cele mai grele, Şaguna le
concentrează în partea primă a predicii. De pildă, în Cuvânt la Nașterea Domnului,
autorul face, în partea primă, consideraţii precum acestea: Fiul lui Dumnezeu vine în
lume din sânul Tatălui ceresc. Întruparea Fiului nu este rezultatul unei legi necesitante,
sau al destinului orb, ci e urmărea voinței libere a marelui şi atotputernicului Dumnezeu.
Rostul întrupării este eliberarea credincioșilor din robia păcatului, înnoirea lor şi a
întregii făpturi33.
Acestea sunt învăţături dogmatice nu tocmai ușor de urmărit şi vom vedea îndată
de ce Şaguna le-a plasat în partea primă a cuvântării, şi nu în alt loc.
În prima parte a cuvântării la Sf. Vasile autorul vorbește despre Harul Botezului şi
despre iertarea păcatului strămoşesc cu care se naşte orice credincios. În continuare se
arată că fiecare nou-botezat primeşte un nume. Nu un nume oarecare, ci unul de sfânt, pe
care-l „poartă până la moarte”. Rânduiala îşi are temeiurile ei. Pe de o parte,
33 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp. 4 -5.
credinciosul purtător al unui nume de sfânt are, în persoana acestuia, un model din care
se poate inspira în viaţă; pe de alta, conştient de numele ce-l poartă, el va serba mai cu
multă evlavie „sfințenia şi bunătatea sarbătorilor” rânduite de Biserică „în cinstea şi în
pomenirea Sfinților lui Dumnezeu”34.
La Buna Vestire, cuvântătorul arată că la baza acestei sărbători stau fapte de
maximă importanţă pentru mântuirea noastră. Astfel, în această zi Dumnezeu a binevoit
să pună în lucrare „sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Fiului Său din
Fecioara Maria”. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut „prin bunăvestirea
arhanghelului Gavril şi prin umbrirea Preasfintei Fecioare Maria, prin Duhul Sfânt”.
Zămislirea s-a realizat „în chipul cel peste fire şi peste cuprinderea omenească şi
îngerească”. Deși Maică, Preacurata rămâne „pururea Fecioara Maria”35.
Evident, pentru asimilarea unor asemenea dogme se cere din partea păstoriţilor o
maximă încordare a atenţiei, mai ales că în majoritatea lor, nu erau de un nivel prea
ridicat.
Asemenea expuneri de un conținut mai greu, plasate la începutul tratării, găsim şi
în alte cuvântări ale lui Şaguna, ca de pildă: la Sf. Gheorghe (p. 77-78); la Sf. Ioan
Botezătorul (p. 101-102); la Schimbarea la Faţă (p. 129-130); la Tăierea capului Sf. Ioan
Botezătorul (p. 143-144), etc.
Explicația procedeului trebuie căutată în sfera consideraţiilor de ordin psihologico-
pedagogic. Bun psiholog şi pedagog, Şaguna a ştiut că în timpul rostirii unei predici,
atenția ascultătorilor nu rămâne aceeași de la început până la sfârşit, ci variază în puterea
ei de concentrare şi receptare. La începutul cuvântării, ascultătorii sunt mai odihniţi şi
deci mai capabili de concentrare şi ascultare. Pe măsură ce predica înaintează în
desfăşurarea ei, atenția celor prezenți începe să oscileze, să slăbească, sau chiar să
înceteze.
Era deci firesc ca Șaguna să plaseze partea cea mai grea a expunerilor sale la
începutul tratării, adică acolo unde păstoriţii puteau oferi mai bune condiții psihologice
pentru receptare.
Faptul că după expunerea teoretică autorul introduce în cuvântare material intuitiv
(istorisiri, povestiri, exemple) se explică prin constatarea potrivit căreia dacă abstracţiile
obosesc atenția, expunerile concrete o incită, o înviorează şi o întreţin timp mai
îndelungat.
De altfel, întreţinerea atenției ascultătorilor e cerută nu numai de asimilarea
învăţăturilor dezvoltate într-o predică, dar şi de primirea îndemnurilor date în partea
finală a cuvântării. Un credincios obosit de o tratare abstractă a temei nu va mai putea
asculta cu folos partea parenetică a predicii. Sfaturile şi îndemnurile îndreptate spre el de
către cuvântător vor aluneca, inutile, pe lângă sufletul său obosit. Dimpotrivă, dacă şi
pentru partea finală a cuvântării ascultătorul e în bună condiţie psihologică de receptare,
34 Ibidem, p. 22.
35 Ibid., p. 70.
îndemnurile ce i se adresează din amvon au şanse sporite de a fi primite şi aplicate în
viaţă.
Asemenea condiție psihologică, Şaguna o realiza la ascultătorii săi plasând
materialul intuitiv înaintea formulării îndemnurilor finale.
Încât, judecând după felul în care e organizat cuprinsul lor: parte abstractă, parte
concretă, parte parenetică, putem spune că predicile şaguniene se remarcă şi printr-o
competentă luare în considerare a psihologiei ascultătorilor.
Caracteristic pentru predicile lui Şaguna e şi faptul că ele se menţin pe o linie
străină de luptele confesionale. În nici una din predicile lui nu se simte accentul polemic,
tonul aspru faţă de uneltirile făţişe sau ascunse ale imperialismului catolic de atunci.
Se cuvine să știm însă că dacă Şaguna n-a folosit predica drept instrument de luptă
religioasă, a făcut-o nu pentru că s-ar fi temut să urce amvonul în armură, ci pentru că, în
înţelepciunea lui formată la școala lui Hristos, el a considerat ca nepotrivit să transforme
altarul în baricadă de luptă între confesiuni, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că marele
mitropolit a voit să menţină slujbele ortodoxe pe linia tradiţională: aceea de vehiculatoare
a spiritului de apropiere, înfrăţire, pace şi dragoste între oameni.
Dacă, însă, Şaguna a ocolit predicile polemice, el n-a ezitat să le confere o
dinamică defensivă menită să apere pe credincioşi de uneltirile, făţişe sau ascunse, ale
celor de altă confesiune.
În împrejurările date, Şaguna a socotit că cea mai bună metodă de apărare a
păstoriţilor împotriva agresivităţii imperialismului catolic constă în cât mai temeinica
instruire a lor în doctrina Bisericii răsăritene.
Cu o perseverenţă plină de tact, dar şi de acea fermitate izvorâtă din convingerea
adâncă precum că Ortodoxia este deţinătoarea Revelației în plenitudinea ei, mitropolitul,
osebit de măsurile luate în vederea înviorării funcției didactico-kerigmatice a sacerdoţilor
săi, a tâlcuit el însuşi, cu zel şi pătrundere, învăţături creștine fundamentale, îndemnând,
cu părintească dragoste, pe ascultători să le primească, să le păstreze şi să se inspire
constant dintr-însele în viaţa de toate zilele.
Dăm aici câteva din asemenea îndemnuri îndreptate către credincioşi: „Să ne ferim
de ura către fratele şi aproapele nostru şi să lucrăm să fie dragoste între noi” (la
Nașterea Domnului, op. cit., p. 10). Dragostea faţă de ceilalți credincioşi nu trebuie să fie
asociată cu neglijarea credinței proprii. Dimpotrivă, după cum Sfântul Ştefan a rămas
neclintit în „credința cea adevărată”, la fel credincioșii să trăiască „după poruncile
unuia născut Fiului (lui Dumnezeu)” şi „să asculte învăţăturile cele de mântuire ale
Sfintei Maicii Bisericii (răsăritene)” (la Sfântul Ştefan, p. 15).
Marii Părinţi: Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur „sunt stâlpii neclătinaţi ai
credinţei dreptmăritoare peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a zidit casa (Biserica)
Sa, pe care nici porţile iadului nu o vor sfărâma” (la Sfinții Trei Ierarhi, p. 50).
„Nu uitaţi, iubiţilor ascultători, spune Şaguna în altă parte, nu uitaţi niciodată
credința cea adevărată către unul adevăratul Dumnezeu, pe care ați moştenit-o de la
părinţii, moşii şi strămoşii voştri, ci păzindu-o nevătămată, sârguiţi-vă ca să vă
desăvârşiţi şi să vă întăriţi într-însa cu copii şi nepoţii voştri, şi cu toate seminţiile
voastre viitoare” (la 40 de mucenici, p. 68; cf. şi la Sf. Ilie, p. 127).
Au credincioșii nedumeriri cu privire la legile lui Dumnezeu? În acest caz, ei să
caute lămuriri la cei ce sunt anume învestiţi cu astfel de misiune, adică să alerge „la
cuvântătorii de Dumnezeu preoți” şi să ceară „de la dânşii povăţuire în trebile lor” (la Sf.
Ilie, p. 127).
Exemplele ar putea fi înmulţite. Dar cele prezentate sunt suficiente pentru a ne
releva grija cu care Şaguna căuta să-şi ocrotească credincioșii şi să-i ţină strâns legaţi de
altarele străbune.
În aceeași ordine de idei am vrea să mai observăm că în cuvântările sale, Şaguna
nu foloseşte niciodată pluralul: Biserici, dar exclusiv singularul: Biserică (cf.: la Sf.
Ştefan, p.15; la Sf. Constantin şi Elena, pp. 86-87; la Adormirea Maicii Domnului, p.
137; la Înălţarea Sfintei Crucii, p. 161; la Sf. Dimitrie, pp. 176-177; la Intrarea în
Biserică, pp. 195, 199; etc.).
De relevat este că această predică de conținut gospodăresc-economic e axată pe o
serie de texte biblice luate, acestea, în mod precumpănitor, din Vechiul Testament.
Faptul îşi are tâlcul său. Bun cunoscător al literei şi spiritului Scripturilor, Şaguna
ştia că dacă Noul Testament pune accentul mai ales pe dimensiunea duhovnicească a
vieții credincioșilor, Vechiul Testament vizează în măsură importantă şi condițiile realiste
ale vieții de acum şi de aici.
Acesta este motivul pentru care, mitropolitul de care vorbim, şi-a documentat cu
citate din Vechiul Testament expunerea privind viaţa materială a păstoriţilor.
Dar bunăstarea materială nu se poate realiza fără o temeinică pregătire prin şcoli a
credincioșilor.
Școala este necesară întâi din motive de ordin religios. Pentru a-şi da mai bine
seama de ceea ce se face în biserică, păstoriţii nu trebuie să se limiteze doar la ascultarea
cuvântului lui Dumnezeu, ci mai este nevoie să stăruiască asupra lui, citind din cărţi, şi
anume: din Sfintele Scripturi, din Sfinții Părinţi, din Catehism. Aceasta, ca să poată
înţelege şi împlini mai bine învăţătura ce li se dă (la Soborul Sf. Ioan Botezătorul, p. 44;
la Intrarea în biserică, p. 201; la Sf. Ilie, p. 127; la Sf. Trei Ierarhi, p. 51).
Este datoria fiecărui credincios să înveţe şi să-şi lumineze mintea cu tot felul de
cunoștințe ce se dau în şcoală. Un creştin, accentuează energic mitropolitul, un creștin
„dacă rămâne cu mintea şi cu sufletul său în întuneric, nu se poate face mădular vrednic
al Bisericii lui Dumnezeu” (la Intrarea în biserică, p. 196).
În al doilea rând, învăţătura de carte este necesară pentru o cât mai bună
organizare, dezvoltare şi conducere a gospodăriei. Credincioșii ştiutori de carte se vor
putea informa mai bine asupra lucrurilor noi în legătură cu viaţa economică, îşi pot
îmbunătăţi mijloacele de lucru şi metodele. Biserica, spune Şaguna, voiește ca „creștinul
să fie învăţat în legea lui Dumnezeu şi să fie luminat cu mintea pentru a-şi duce
economia sa cu folos” (la Intrarea în biserică, p. 202).
Pregătirea prin şcoli se cuvine să se facă începând din vârsta fragedă a copilăriei.
Drept aceea, părinţii sunt obligaţi să nu neglijeze de a-şi trimite copii la şcoală. „Părinţii
nu sunt datori a se îngriji numai de hrana trupească a copiilor lor, ci şi de hrana minții
şi a sufletului acestora”. Experienţa arată că nici un tată nu s-a căit pentru că şi-a dat
copii la şcoală, dar s-au căit toţi cei ce „nu şi-au dat pe fiii lor al şcoli, căci astfel de
părinţi nu numai că nu au nici o deosebită bucurie pentru copii lor, ci le pare şi rău când
văd pe părinţii care şi-au dat fiii la şcoli... au folos şi bucurie de aceştia” (la Intrarea în
biserică, p. 202).
Așadar, părinţii să-şi trimită copii la şcoli. Să nu uite însă că ei mai au şi datoria de
a contribui pentru construirea de şcoli. „Străduiţi-vă din toate puterile ca să întemeiaţi
şcoli pentru creșterea şi luminarea copiilor voştri” (la Intrarea în biserică, p. 202).
Unele din şcolile existente au nevoie de reparaţii. Părinţii să fie atenţi şi să ducă la
capăt şi asemenea lucrări de reparaţii. Nu-i destul ca ascultătorii să audă în fiecare an
despre dărnicia lui Zaheu şi despre milostenia Sf. Nicolae. „Căci este de lipsă ca să
înnoim şi să diregem zidirile bisericești şi şcolare, cum am băgat de seamă că ceva din
ele s-a stricat”. Şaguna sugerează şi cum să se strângă banii necesari. „Să veniţi în toate
Duminicile şi sărbătorile la slujba dumnezeiască şi tot creștinul să dea cât poate în disc;
banii aceştia să-i strângă epitropii bisericii şi din vreme în vreme să dea socoteală
despre dânşii şi așa veți avea bani pentru acoperirea lipselor la biserică şi la școala
voastră, şi veți putea da de acolo şi la fundaţii” (la Sf. Nicolae, pp. 214-215).
Nu putem trece cu vederea nici acea neşovăitoare încredere a lui Şaguna în puterile
fireşti ale credincioșilor, ale oamenilor.
Mitropolitul cunoştea ravagiile operate de păcat în fiinţa credincioșilor, dar în
acelaşi timp, el rămâne neclintit în convingerea că păcatul nu desfiinţează fondul uman al
ascultătorilor. Oricât de mari ar fi abaterile cuiva, el continuă să rămână om şi să
răsfrângă în viața să ceva din măreţia chipului dumnezeiesc după care a fost creat. Legea
lui Dumnezeu, citim într-una din predicile mitropolitului, ne încredinţează „că tot omul
poate să fie bun, şi poate să strălucească cu bunătatea sa, adică cu cinstirea şi evlavia
sa către Dumnezeu şi cu purtarea sa cea plăcută către oameni; căci Dumnezeu a dat
omului (oricărui om) toate însuşirile acelea care sunt de trebuinţă pentru cunoașterea şi
punerea în lucrare a faptelor bune” (la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).
Ziditorul a toate a dat tuturor oamenilor minte, voie liberă, darul vorbirii prin care
împărtăşim altora gândurile noastre. Prin agerimea minții s-a aflat şi modul scrierii prin
care împărtăşim celor ce locuiesc la mari distanţe de noi „tot ce împărtăşim celor de faţă
cu gura şi cu graiul”. Dar darurile cu care suntem înzestraţi nu se cuvine să rămână în
starea lor iniţială, rudimentară. Fiecare om este dator să-şi cunoască însuşirile, dar în
acelaşi timp, el este obligat să se străduiască pentru a-şi aduce „neîncetat starea sa la
desăvârşire” (la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).
 În ansamblul celorlalte creaturi, omul ocupă locul prim. El „este creatura cea mai
aleasă a lui Dumnezeu. Pe om, şi numai pe el, l-a cinstit Dumnezeu cu chipul şi cu
asemănarea sa; i-a dat minte judecătoare, i-a dat simţ cuvântător şi i-a supus lui toate
făpturile de pe pământ şi de sub ape” (la Sf. Gheorghe, p. 77).
Şi atunci, dacă toţi oamenii sunt zidiţi după unul şi același chip, urmează că „toţi
sunt asemenea şi deopotrivă înaintea Făcătorului” (la Nașterea Sf. Ioan Botezătorul,
p.100).
Ideea egalităţii oamenilor este întărită şi prin faptul că în procesul de realizare a
mântuirii, Hristos n-a făcut nici o discriminare între oameni. El a pătimit, a murit şi a
înviat pentru toţi. „Patimile, moartea şi învierea Mântuitorului nu s-au făcut numai
pentru folosul unora, ci pentru al tuturor oamenilor” (Cuvânt la Schimbarea la Faţă, p.
130).
Şaguna n-a tras toate consecinţele implicate în asemenea texte. El n-a spus mai pe
larg cât de deschişi sufleteşte se cuvine să fie păstoriţii săi faţă de toţi oamenii, indiferent
de apartenenţa lor religioasă, politică, socială, etc.
Dar respectul, responsabilitatea şi dragostea faţă de toţi sunt implicate ca o regulă
de aur în întreaga lui propovăduire, îndreptată către păstoriţii săi.
Concluzii: Se poate spune că toate predicile lui Şaguna sunt străbătute de vibraţia
puternică a unui nobil umanism axat nu numai pe antropologia creştină, dar pe valoarea
intrinsecă a oricărui om.
Promovarea prestanţei şi autorităţii personale a preotului, ca principal mijloc de
trezire şi întreţinere a atenției interesului ascultătorilor pentru predică;
Plasarea expunerii teoretice în partea primă a cuvântării, adică acolo unde
receptarea de către credincioşi se poate realiza în condiții mai bune;
Cuprinderea în tematica predicilor şi a problemelor de ordin economic, social,
cultural ale vieții credincioșilor;
Alcătuirea cuvântărilor în spirit irenic faţă de cei de altă confesiune;
Preţuirea culturii drept condiție importantă a calităţii de fiu al Bisericii;
Formarea la credincioşi a conştiinţei datoriei de a participa nu numai la construirea
de biserici, dar şi la zidirea de şcoli;
Încredere neclătinată în fondul bun, prezent în orice om, indiferent de credința sau
etnia lui;
Iată punctele constitutive ale predicilor şaguniene, puncte care le dau o notă specifică, şi
care fac din autorul lor un anticipator al noilor orientări a propovăduirii în Biserica
noastră. Şaguna este un precursor al predicii sociale, așa cum se practică ea azi la noi.
 Predica din sec. XVIII-1944
Zaharia Boiu, Grigorie Cristescu.

În principate, în a doua jumătate a sec. XIX-lea, pe lângă traduceri întâlnim şi

predici originale. În perioada aceasta cazaniile sunt înlocuite tot mai mult cu predicile
legate de psihologia şi condiţiile de viaţă ale credincioșilor.
Dintre predicatorii care nu numai că au rostit, dar au şi tipărit predici, menţionăm
pe:
Dionisie al Buzăului, care ia iniţiativa de a da la tipar o serie de cuvântări rostite la
diferite ocaziuni. Cu îndeplinirea acestei hotărâri a fost însărcinat iconomul P.
Bărbulescu, care în 1868 editează: „Adunare de cuvinte zise la diferite ocaziuni”
Neofit Scriban, originar din Ardeal, a petrecut o vreme în Bucovina, apoi în Burdujeni. În
1838 îl întâlnim ca predicator al mitropoliei, urmând pe Sofronie Bărbosul. În 1861 este
arhiereu. În 1868 publică: „Cuvinte bisericești compuse şi rostite la diferite ocazii” (28
de cuvântări).
Teoctist Scriban publică în 1867: „Cuvinte bisericești”.
Melchisedec al Romanului traduce: „Şaizeci şi patru de cuvinte sau predici ale Sf.
Ioan Hrisostom” extrase de către Dr. Carol Hefele, profesor în Tübingen. Cartea a fost
tipărită la București.
Chiricescu-Nazarie publică în 1900 un număr de (20) cuvântări bisericești.
Grigorie Teodorescu traduce şi tipăreşte în 1903 „Marele cuvânt catehetic” al Sf.
Grigorie Nisanul (de Nyssa).
Ilarie Teodorescu publică în 1903 un număr de 104 cuvântări bisericești.
Theodosie Athanasiu, fost episcop al Romanului, a tradus şi tipărit „Comentariile
Sf. Ioan Hrisostom la Scrisorile pauline” (între 1901-1923).
Patriarhul Nicodim Munteanu a tradus şi a publicat mai multe volume de predici,
ca de exemplu:
- 75 de predici catehetice pentru popor (după C. Stratilov).
- „Cuvântări apologetice” (după Serghei, arhiepiscop de Vladimirov).
- „Cuvântări la Postul Mare” (după Inochentie al Odessei).
- „Predicile la sarbătorile împărăteşti” (după Inochentie al Odessei).
- „Cuvântări la sarbătorile Maicii Domnului” (după același).
- „Predici despre căderea lui Adam” (după același), etc., etc.
Fostul arhimandrit şi profesor universitar Iuliu Scriban a publicat în 1904:
„Patruzeci de predici populare”; în 1908 – ediţia a II-a; iar în 1914 – ediţia a III-a,
cuprinzând 64 de predici.
Predicile lui Scriban sunt bine gândite, bine închegate, pline de substanţă şi
înveşmântate într-un grai neaoş românesc.
 Om de vastă pregătire şi înzestrat cu un remarcabil talent oratoric, arhimandritul şi
profesorul Scriban era căutat şi ascultat cu viu interes de credincioşi atât dintre cei de jos,
cât şi dintre cei cu cultură superioară.
Predicator şi conferenţiar de mare clasă, Iuliu Scriban a lăsat o puternică dâră de
lumină în istoria predicii româneşti moderne.
Bun predicator a fost şi Toma Chiricuţă, care ne-a lăsat: „Chemări de sus”,
„Predici şi omilii”, „Cunoşti tu calea”, „Chemări către suflet” (București). Predicile
volorifică în grad înalt sensibilitatea credincioșilor.
Pe același făgaş merg şi predicile lui Gh. Paschia: „Cer şi pământ” (București).
Dintre bucovineni menţionăm pe Silvestru Morariu, cu volumul: „Cuvântări
bisericești la toate Duminicile şi sărbătorile anului”, tipărit în 1860, încă pe când era
paroh.
Teodor Tarnavschi-Em. Voinţchi, „Predici la toate Duminicile anului bisericesc”,
vol. I, Cernăuţi, 1896 (ed. a II-a, Caransebeş, 1909) – 64 de predici, câte 4 pentru fiecare
Duminică, începând cu a vameșului şi fariseului, şi sfârşind cu I-a după Rusalii). Vol. II,
Cernăuţi, 1898 (ed. a II-a, Caransebeş, 1910) – 62 de predici, de la a II-a după Rusalii,
până la a XVI-a. Vol. III, Cernăuţi, 1900 (ed. a II-a, Caransebeş, 1911). Cuprinde 73 de
predici: de la Duminica a XVII-a după Rusalii, până la a XXXII-a după Rusalii.
Predicile au bună substanţă teologică, dar expunerea se resimte de o pronunţată
notă scolastică.
I. Tarnavschi – Vască I. – O. Soroceanu, „Predici pentru toate Duminicile şi
sărbătorile anului bisericesc”, Tom. I, ÎI, III, IV, V; Cernăuţi.
Dintre predicatorii şi autorii de predici ardeleni menţionăm pe Zaharia Boiu, care a
publicat: „Cuvântări la Duminicele de preste an”, Sibiu, 1898. „Cuvântări la praznicele
şi sărbătorile de preste an precum şi la casuale bisericești”, Sibiu, 1898. „Cuvântări
bisericești la înmormântări, parastase şi alte festivităţi funebrale”, Sibiu, 1899.
Predicile vădesc un bun cunoscător al învăţăturii ortodoxe, cât şi al disciplinei
omiletice. Prin bogăţia şi varietatea cuprinsului, precum şi prin cursivitatea limbii,
predicile lui Boiu reprezintă o realizare, care, împreună cu predicile lui Pap şi Şaguna
marchează trecerea decisivă de la cazanie la predica originală.
Prin predicile acestea preoțimea ardeleană a primit un exemplu, un îndemn şi o
îmbărbătare care au ajutat-o efectiv să nu mai pună accentul pe predica citită din cazanie,
ci pe cuvântarea personală, întocmită cu luarea în considerare a trebuinţelor spirituale,
sociale şi naționale ale credincioșilor.
Predici substanţiale au publicat în 1915 la Sibiu, Dr. M. Bălan, sub titlul:
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Apoi Dr. I. Lupaş (în colaborare) în 1916 la Sibiu:
„Mângâiaţi poporul”. Iar în 1918 la Arad: „Căzut-a cununa capului nostru” – predici la
înmormântări.
După 1920 în sfera activităţii predicatoriale s-au remarcat:
 Grigorie Cristescu, fost profesor de Catehetică şi Omiletică la Academia Andreiană
(între 1924-1929).
Personalitate combativă şi superior înzestrată, orator versat şi de mari posibilităţi,
Grigorie Cristescu s-a impus de la început ca dascăl la catedră, ca talentat mânuitor al
cuvântului la amvon şi tribună. Meditaţiile şi predicile lui se remarcă prin noutatea şi
vigoarea expresiei, prin biblicitatea lor şi prin profunda vibraţie religioasă de care sunt
străbătute de la un capăt la altul. Iată câteva titluri sub care şi-a publicat cuvântările şi
meditaţiile: „Capernaume! Capernaume!” (Craiova, 1923); „Propovăduiţi Evanghelia”
(Sibiu, 1925) – cuprinde şi şase meditaţii; „Semănături de primăvară” (Sibiu, 1927) –
gânduri închinate catehumenilor tineri; „La cine ne vom duce” (Sibiu, 1925), etc.
Dintre profesorii Academiei Andreiane a mai publicat predici: Spiridon Cândea (în
colaborare), „Bunevestiri”.
Dintre foştii profesori ai Academiei Andreiane, Dr. Vasile Lăzărescu a publicat:
„Pârga darului”, Caransebeş, 1936; „Praznic luminat”, Caransebeş, 1940.
Au mai fost publicate şi alte predici, ca: Sf. Ioan Gură de Aur – „Predici despre
pocăinţă şi despre Sf. Vavila” (trad., Şt. Berzdechi), Sibiu, 1938.
În alte centre au publicat: Ştefan Cioroianu, „Nu plânge!” (Arad); „Un trup şi un
suflet” – la cununie (Arad); „Lauda crinilor” – la botez (Timişoara).
Grigorie Comşa al Aradului: „Brazde în ogorul ortodoxiei” (Arad); „Spre zările
veșniciei” (Arad).
Îl. Felea, „Duhul adevărului”, Arad.
Bogdan Petru, „Viața în Hristos” – predici morale, Arad, 1943.
Buzdug Andrei, „Merinde pentru sufletele credincioase. Predici la toate praznicile
şi sărbătorile anului bisericesc”, Cluj, 1933; „Doamne mântuieşte-ne că pierim.
Cuvântări funebrale”, Cluj, 1937; „Predici la toate Duminicile anului bisericesc”, Cluj.
Dintre revistele bisericești în care s-au publicat predici, menţionăm:
„Vestitorul bisericesc”, cea dintâi gazetă bisericească din ţară, apărută în 1839, la
Buzău. Revista publică din Teotoke, în nr. 4/1840: „Pentru minciună”; în nr. 7/1840:
„Pentru beţie”; într-un alt număr, din același an: „Pentru rugăciune”. De asemenea
publică din Bourdalone, în nr. 46/1840: „Uitarea şi plângerea saracilor”. Din Massillon,
revista publică în nr. 51/1840: ”Vorbirea de rău”. Traducerile sunt rodul ostenelilor
ierodiaconului Dionisie Romano, iniţiatorul şi directorul gazetei.
„Vestitorul” mai publică şi unele cuvântări ale arhimandritului Eufrosin Poteca; din
ale episcopului Ilarion al Argeşului se publică una singură (la sfinţirea bisericii Sf.
Mitropolii a Ţării Româneşti). Mai publică şi din cuvântările mitropolitului Neofit, etc.
Ca adaos, „Vestitorul” publică meditaţii religioase cu a căror redactare era
însărcinat prof. Gavriil Munteanu, directorul Seminarului din Buzău. În fiecare număr se
publica o meditație tradusă din nemţeşte (Stunden der Andacht... ).
 Meditaţiile au apărut şi separat în 2 volume, sub titlul: „Meditaţii religioase”,
traduse de G. Munteanu, profesorul Seminarului Sf. Episcopii a Buzăului. Tom. I (Buzău,
1840) – cuprinde 28 de meditaţii. Tom. ÎI (1840) – cuprinde meditaţiile de la 29-55.
Revista îşi încetează apariția la sfârşitul anului 1840.
Între 1850-1852, acelaşi Dionisie, publică „Echo eclesiastic”, în care tipăreşte:
„cuvinte panegirice, funebre şi la alte ocazii”.
Ca adaos la gazetă, publică colecţia: „Biblioteca religios-morală”, sub formă de
broşură lunară de 50-65 de pagini., cuprinzând traduceri din Augustin, Chateaubriand,
etc.36.
S-au publicat predici şi în revista „Preotul” din Iaşi, care a apărut între anii 1861-
1864, sub conducerea ieromonahului Clement Nicolau şi a ierodiaconului Inochentie.
Revista „Predicatorul” apare în Bucureşti între 1857 şi 1859, fiind redactată de Pr.
Ilie Benescu şi protosinghelul Dionisie, economul Mitropoliei.
Cele mai multe predici tipărite în această revistă vor fi fost alcătuite chiar de către
redactorii ei. Predicile au fost retipărite într-un volum la București în 1910.
S-au mai publicat predici în „Telegraful Român” (înfiinţat de Şaguna în 1853).
Apoi în revista „Ortodoxul”, apărută la București între 1880-1886; în „B.O.R.” (apărută
în 1874); în „Biserica şi Școala” (apărută la Arad în 1877); în „Revista Teologică”
(apărută la Sibiu în 1907), etc.

36 Pr. Gabriel Cocora, Câteva precizări şi adaosuri cu privire la începuturile periodicelor bisericeşti, în: Glasul
Bisericii, nr. 3-4, 1960, pp. 215-228.