Mihail Kogalniceanu

Reîntors la Iaşi în 1849, noul domnitor Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în importante funcţii
politico-administrative. Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 -
aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 - 21 iulie 1852). În cele din urmă şi
relaţiile cu Ghica se răcesc considerabil, astfel că viitorul prim-ministru devine şi industriaş, având o
fabrică de postav la Târgu-Neamţ. După Războiul Crimeii, în noul context internaţional, când se
prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate
unionistă.

În octombrie 1855, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii Societăţii
Unirea (25 mai 1856) şi este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi,
fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi.
În cadrul acestor şedinţe este remarcat pentru calităţile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei
mai fervenţi unionişti. Pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail
Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza:

În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani
(14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcţie pe care o
ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că
acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să
pună bazele constituirii statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit
prim-ministru al României. Din această funcţie, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului
român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample
de reforme care au modernizat România. În cabinetul Dimitrie Ghica, Kogălniceanu a deţinut
portofoliul Internelor. Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4
aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre
„integritatea existentă” şi „drepturile politice” [8]. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9
mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de Externe Mihail
Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama independenţa României:

După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi
este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie1880 - 1 iulie 1881. Pe plan
intern, se situează în coaliţia denumită „Opoziţia Unită”, care va acţiona pentru căderea guvernului I.
C. Brătianu Totodată, va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C.
Brătianu ca disidenţă a PNL. Această coaliţie va lua sfârşit după căderea guvernului Brătianu (1888),
iar disidenţii vor reveni în partidele de origine. Astfel, ultimii ani din viaţă îl vor găsi din nou pe
Kogălniceanu în rândurile Partidului Naţional Liberal. Academia Română îi recunoaşte imensa
contribuţie la dezvoltarea culturii, iar între 18 martie 1887 - 28 martie 1890 este ales preşedinte al
acestui for ştiinţific şi cultural.

I.C Bratianu

Pe 14 februarie 1901, odată cu numirea unui nou cabinet liberal, Ionel Brătianu primeşte portofoliul
Ministerului Lucrărilor Publice, iar în urma remanierii guvernamentale din 9 ianuarie 1902 primeşte şi
interimatul Ministerului de Externe, al cărui titular va deveni pe 18 iulie. Din această poziţie s-a ocupat
îndeaproape de situaţia românilor din Imperiul Otoman şi Austro-Ungar, acordând o atenţie specială
românilor din Transilvania, pe care îi sprijinea moral şi politic. Ministrul de externe intervenea adesea
la Viena şi Budapesta pentru a ameliora situaţia românilor. De asemenea, avea întrevederi frecvente cu
liderii românilor din provincie. În 1905, Ionel şi fratele său, Vintilă Brătianu, au participat la
inaugurarea palatului A.S.T.R.A. din Sibiu, iar anul următor Octavian Goga şi Miron Cristea l-au
vizitat la Florica. Mai târziu, a efectuat vizite în oraşele din Transilvania, întâlnindu-se cu unul dintre
foştii căpitani ai lui Avram Iancu, acum ajuns la bătrâneţe. Fruntaşul liberal a avut ocazia să deprindă
tradiţiile moţilor, experienţă pe care o va expune într-o viitoare lucrare a sa.

Conducând grupul tinerilor liberali, Brătianu evita să riposteze bătrânilor din partid, care se opuneau
reformelor. Vocea sa devenea una dintre cele mai importante din Partidul Naţional Liberal, iar opinia
sa era ascultată şi luată în considerare. Liberalul sublinia în discursurile sale însemnătatea decisivă a a
chestiunii ţărăneşti pentru România, dezvoltarea economică, problema capitalului străin, introducerea
votului universal. El avea o concepţie modernă, pătrunsă de responsabilitate faţă de prezentul şi
viitorul României.

În calitate de ministru de Interne, Brătianu a numit în frunte oameni capabili să poarte un dialog cu
ţăranii. Însă, evenimentele au degenerat. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele
mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali
sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată de ministrul de Interne. Pentru orice om politic
era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare, căci societatea însăşi trebuia
reconstruită din temelii.

Începând cu anul 1907, poziţia lui Ionel Brătianu în Partidul Naţional Liberal s-a întărit considerabil.
Ca ministru de Interne, el controla administraţia de stat şi filialele locale ale partidului. Deşi avea 75 de
ani, Dimitrie Alexandru Sturdza se crampona de putere, căutând să reziste tinerilor reformişti. Carol I,
tot mai bolnav şi sleit de puteri, îşi exprima la rândul său simpatia pentru tânărul Brătianu. Trăind într-
un continuu stres, bătrânul şef al liberalilor avea tot mai des accese de nervi prelungite, căci se simţea
torturat de Eugeniu Carada. Într-un articol din „Poporanismul” se relata că, în şedinţele Consiliului de
Miniştri, Sturdza începea să plângă şi chiar umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la un Carada
imaginar. În octombrie 1908, se anunţă în mod oficial că primul ministru e grav bolnav şi va fi tratat la
un sanatoriu de boli nervoase din străinătate.

După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc
o şedinţă a la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî soarta partidului
şi a guvernării. Iniţial, Mihail Pherekyde este propus ca succesor, în calitate de cel mai vechi fruntaş
liberal. Dar acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu care, în opinia fruntaşului, cumula
„talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România". În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul
regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României. Pe 11 ianuarie 1909, a avut loc
Congresul partidului, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult
entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Încă de la discursul inaugural,
noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate: libertatea de discuţie şi
disciplina în acţiune. După o muncă şi o luptă tenace timp de un deceniu, Ion I. C. Brătianu îşi vedea
visul împlinit, acela de a fi preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Avea 45 de ani şi dispunea de cel
mai puternic instrument pentru realizarea operei sale politice.
Nicolae Titulescu
Membru din 1907 al Partidului Liberal Conservator condus de Take Ionescu, ascensiunea politică a lui
Titulescu avea să fie una fulminantă. În 1912 este ales pentru prima dată deputat. Din această poziţie,
militează pentru întregirea României prin intrare în război. În 1917 a fost numit Ministru al Finanţelor,
iar în anul următor a contribuit la înfiinţarea Comitetului Naţional Român.

Din 1921 a funcţionat ca reprezentant permanent al României la Liga Naţiunilor, urmând să fie ales de
două ori preşedinte al acesteia în perioada 1930-1932. Din această funcţie, a luptat pentru păstrarea
graniţelor aşa cum au fost stabilite prin tratatele de pace de la Paris şi pentru buna cooperare a marilor
puteri cu statele mici. S-a remarcat prin relaţiile bune pe care le-a avut cu ministrul de externe sovietic,
Maxim Litvinov şi pentru susţinerea stângii politice.

Nicolae Titulescu a ocupat de trei ori poziţia de Ministru al Afacerilor Străine în perioada 1928-1936.
A dus o politica vie împotriva nazismului şi a regimurilor de dreapta în general, realizând pericolul pe
care acestea îl reprezentau pentru siguranţa frontierelor României. În acest sens, a depus eforturi pentru
încheierea Micii Înţelegeri (1933) şi a Înţelegerii Balcanice (1934) cu scopul protejării României de
invadatori.

În august 1936, cercurile de dreapta preluau puterea şi în acest context Carol II l-a demis pe Titulescu
din toate funcţiile şi l-a expulzat din ţară. Pentru început, diplomatul român s-a refugiat în Elveţia,
urmând să se stabilească în Franţa, la Cannes, în 1937.

Deşi se afla în afara graniţelor ţării, Titulescu şi-a continuat activitatea şi a militat pentru evitarea
războiului, prin conferinţe şi articole. A conferenţiat în Franţa şi în Marea Britanie (aici şi-a ţinut
prelegerile în Camera Comunelor şi la universităţile Oxford şi Cambridge).
S-a stins din viaţă la Cannes pe data de 17 martie 1941.
I.G Duca
Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, ocupând un portofoliu ministerial în toate guvernele
liberale. Ca ministru de Externe, în 1924, a fost ales preşedinte al Comisiei pentru reducerea
armamentelor şi, în această calitate, vicepreşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor.
Opiniile lui cu privire la politica externă a României îmbrăţişa principii care aşezau ţara într-o postură
demnă în relaţiile cu celelalte state. El era de părere că diplomaţia României trebuie să fie „o politică
de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă şi de abdicare a
oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult
pe noi decât pe alţii”. După moartea regelui Ferdinand, I. G. Duca se pronunţă împotriva revenirii în
ţară a lui Carol, declarând că „preferă să i se taie o mână decât s-o întindă aventurierului” [1].
A fost ministru de Interne într-o perioadă marcată puternic de frământările politice care au avut loc
după moartea regelui Ferdinand I (20 iulie 1927) şi a primului–ministru Ion I. C. Brătianu (24
noiembrie 1927). Pentru a evita orice manifestare ostilă după moartea regelui sau o eventuală încercare
a lui Carol de a reveni în ţară, Ministerul de Interne a luat măsuri severe de siguranţă. Printr-un ordin
al Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, au fost detaşate forţe poliţieneşti „destoinice şi pătrunse de
simţul datoriei” la punctele de frontieră pentru a putea preveni o încercare a fostului principe de a se
întoarce în ţară [2].

În anul 1928, în condiţiile manifestărilor de nemulţumire faţă de guvernarea liberală, opoziţia încearcă
să răstoarne guvernul prin organizarea unui „marş asupra Bucureştilor” care trebuia să pornească de la
Alba Iulia, unde era organizată o mare adunare populară. Ministerul de Interne a trebuit să facă faţă
acestei presiuni prin concentrarea trupelor de jandarmi şi însoţirea manifestanţilor [3].

Ca ministru de Interne, el s-a manifestat fără compromisuri împotriva mişcărilor extremiste, cu

deosebire împotriva Gărzii de Fier. Într-un discurs din decembrie 1933, el afirma: „Azi mai mult ca
oricând ordinea, ordinea materială şi cea morală constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice
înfăptuiri. Suntem, deci, hotărâţi, tocmai pentru a ne putea aplica programul şi salva ţara să menţinem
cu orice preţ şi împotriva oricui ordinea publică. Agitaţiunile sterile, dăunătoare consolidării interne ca
şi prestigiului nostru în afară, vor găsi în noi stavila reclamată de înseşi interesele superioare ale
statului”.

Pe 28 decembrie 1930, Congresul PNL l-a ales pe Ion G. Duca în funcţia de preşedinte al partidului.
Pentru a creşte credibilitatea formaţiunii sale, Duca s-a văzut nevoit să facă numeroase compromisuri
regelui Carol al II-lea. Duca era un monarhist, dar poziţiile neconstituţionale ale regelui erau privite şi
criticate cu demnitate. În februarie 1931, la Congresul PNL, referindu-se la manevrele regelui care
urmărea să instaureze o dictatură personală, abrogând Constituţia şi eliminând partidele, fruntaşul
liberal declara: „Orice experienţe pot duce la deziluziuni amare şi orice abateri pot atrage consecinţe
primejdioase”.

Un astfel de compromis l-a reprezentat acceptul ca PNL să sprijine guvernul Nicolae Iorga, cu care a
încheiat un cartel în alegerile parlamentare de la începutul lunii iunie 1931, prezentându-şi candidaţii
pe listele coaliţii politice denumită Uniunea Naţională [8]. În timpul celei de-a doua guvernări naţional-
ţărăniste (1932 - 1933), PNL a desfăşurat o luptă acerbă împotriva politicii „porţilor deschise”,
promovate de PNŢ în domeniul economic.

La 1 octombrie 1933, PNL a adoptat un program de guvernare care preconiza, printre altele, întărirea
regimului parlamentar-constituţional, simplificarea aparatului administrativ, reducerea impozitelor,
combaterea şomajului, luarea de măsuri împotriva mişcărilor anarhice, ş.a. De asemenea a fost
declanşată a amplă campanie de răsturnare a guvernului.

În cele din urmă, Carol al II-lea a chemat la guvernare pe liberali, iar Ion G. Duca a fost desemnat
prim-ministru pe 14 noiembrie 1933. Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a organiza alegerile,
iar data lor a fost stabilită între 20/29 decembrie. Duca îşi mai propunea, pe lângă stabilizarea
economică în urma marii crize, asigurarea ordinii interne şi respectarea legilor.
Leonard orban
În perioada mai 2001-decembrie 2004, deține funcția de negociator șef adjunct cu Uniunea Europeană,
pentru ca apoi în perioada decembrie 2004-aprilie 2005 să fie negociator șef al României cu Uniunea
Europeană.
În anul 2002 a fost decorat de către Președintele României, Ion Iliescu, în gradul de Cavaler al
Ordinului Național „Steaua României”, distincție acordată pentru contribuția adusă
integrării României în NATO
Din decembrie 2004 este secretar de stat la Ministerul Integrării Europene unde coordonează
pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană și, din aprilie 2005, poziția României
referitoare la statutul de observator activ la Uniunea Europeană.
Între realizările profesionale, domnul Orban enumeră semnarea în calitate de negociator șef cu
Uniunea Europeană, împreună cu președintele României, primul ministru și ministrul afacerilor
externe, a tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană la 25 aprilie 2005 la Luxemburg.
Leonard Orban și-a preluat funcția de comisar european la 1 ianuarie 2007, urmând ca, tot în ianuarie,
să depună jurământul în fața Curții Europene de Justiție de la Luxemburg.
Conform datelor oferite de către Parlamentul European și citate de HotNews, Leonard Orban va
gestiona un buget de aproximativ 1,2 miliarde de euro, având în subordine 3.400 de persoane, adică
15% dintre salariații instituțiilor europene, împărțiți în trei direcții mari: traduceri, interpretare și
publicațiile comunității.
Orban a depus jurământul de învestitură în funcția de comisar european la 22 ianuarie 2007,
la Luxemburg[4]. Portofoliul multilingvismului, acordat lui Leonard Orban, cuprindea traducerile,
interpretarea și oficiul pentru publicații oficiale al Uniunii Europene[4].
La 22 ianuarie 2007 a depus jurământul în fața Curții Europene de Justiție (CEJ) de la Luxemburg, în
cadrul unei ceremonii care a încheiat procedura de instalare a românului în funcția de comisar
european pentru Multilingvism. Leonard Orban s-a angajat în fața judecătorilor Curții Europene de
Justiție să fie complet independent, să acționeze în interesul general al comunității europene, să nu
accepte instrucțiuni din partea nici unui guvern sau a unei instituții și să nu facă nimic incompatibil cu
statutul său de comisar european.
Marta Bibescu
Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va împlini
educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin căsătoria în 1905, cu
prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848,
scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac
parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze
în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte.
După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin
Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța,
prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).
Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante,
din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități
din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări,
corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.
Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub
ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași.
Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu
Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza
arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare
comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de
împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și
actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o
participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe
Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a
ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la
mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de
camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945 Martha Bibescu pleacă în Anglia.
Aici se intalneste cu mostenitorul ei, Printul John Nicolas Ghika - Comanesti pe care l-a ajutat sa
parasesca tara in anii tulburi care au urmat dupa instaurarea comunismului.
Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul
pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles.
Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust,
drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate
în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).
Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta editură
politică sub titlul Jurnal politic.
Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este inmormantată la Castelul Menars de pe Valea
Loarei. În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei
Bibescu (no. 6), în care estei Ana, contesa de Noailles.[1]