Sunteți pe pagina 1din 15

Cuprins

Introducere:......................................................................................................................................2
1. Factorii de risc implicați în dezvoltarea tulburărilor de personalitate.........................................2
2 Tulburările de personalitate care pot conduce la asasinate..........................................................4
2.1 Sindromul Münchausen prin procură........................................................................................4
2.2 Perversitatea narcisistă..............................................................................................................6
2.3 Personalitatea psihopatică..........................................................................................................7
2.4 Depresia...................................................................................................................................10
3. Patologiile mentale care pot conduce la asasinate.....................................................................11
3.1 Hebefrenia................................................................................................................................11
3.2 Paranoia delirantă de persecuţie..............................................................................................11
3.3 Schizofrenia paranoidă............................................................................................................12
3.4 Comiţialitatea...........................................................................................................................13
Concluzie:......................................................................................................................................14
Bibliografie:...................................................................................................................................15
Introducere:
„Tulburările mintale afectează sute de milioane de oameni din toate colţurile lumii şi au
un efect puternic asupra vieţii acestora şi a celor dragi. Unu din patru oameni va fi afectat, la
un moment dat în viaţă, de o tulburare mintală. Depresia este cauza principală de dizabilitate la
nivel mondial. Schizofrenia şi tulburarea bipolară se află printre cele mai severe şi debilitante
tulburări. Deşi un număr uriaş de persoane este afectat, tulburările mintale rămân ascunse şi
neglijate, fiind obiectul discriminării.” (Organizaţia Mondială a Sănătăţii)
Tulburările psihice și bolile mintale influențează aproape toate aspectele vieții unei
persoane, funcțiile fizice, comportamentul, afectivitatea, perceperea realității, relațiile
interumane, sexualitatea, munca și timpul liber. Asemenea tulburări sunt cauzate de interacțiunea
unor factori complecși, biologici, sociali și spirituali, care nu pot fi totdeauna puși în evidență cu
siguranță. În acest context tot mai des apare o întrebare foarte actuală: se află oare tulburările
psihice și bolile mintale în legătură nemijlocită cu criminalitatea?
Aspectele clinice pe care le voi examina în această lucrare vizează principalele patologii
legate de trecerea la actul criminal . Aceste patologii au fost clasificate în două părţi distincte: pe
de o parte tulburările de personalitate, iar pe de altă parte tulburările mintale.

1. Factorii de risc implicați în dezvoltarea tulburărilor de personalitate

Factorii de risc implicați în dezvoltarea tulburărilor de personalitate sunt ereditari


(genetici) și psihosociali. Semnele și simptomele tulburărilor de personalitate apar încă din
adolescență sau mult mai devreme, din copilărie.
Factorii genetici
Materialul genetic, moștenit de la părinți, joacă un rol important în dezvoltarea tulburărilor de
personalitate. S-a observat că aceste tulburări psihice apar mai frecvent la persoane care au în
familie părinți cu tulburări psihice. Cercetările actuale se ocupă cu studiul materialului genetic
legate de agresiune, anxietate, schizofrenie, depresie, comportamentul obsesiv-compulsiv sau
tulburări de personalitate.
Factorii psihosociali sunt legați de traume în copilărie, maltratarea și abuzul din partea
părinților, abuz sexual asupra copilului, ca și calitatea de martor la abuz și violență. Abuzul
asupra copilului poate fi fizic și/sau verbal. Abuzul fizic constă în maltratarea fizică a copilului
(bătăi și pedepse sub diferite forme). Abuzul verbal constă în exprimarea verbală din partea
mamelor cum că nu-și iubesc copii, amenințarea că îi vor abandona, amenințarea cu sinuciderea
etc. ceea ce crește riscul dezvoltării tulburărilor de personalitate. Copii se simt neiubiți, neglijați,

2
îndepărtați, nedoriți, vinovați, devin nesiguri, fără încredere în sine și în alții, paranoici, instabili
emoțional.
Factorii de risc psihosociali sunt legați de mediul de dezvoltare psihică și formare a
personalității. Se are în vedere dezvoltarea psihică și copilăria în familii dezorganizate, alături de
părinți cu tulburări psihice, într-un mediu cu consum de alcool și droguri, cu deficiențe în
îngrijire și educație. Se studiază rolul traumelor psihice, comportamentele agresive și
conflictuale între membrii de familie, neglijarea emoțională a copilului, violența și abuzul în
familie, absența unui membru al familiei (ex absența tatălui), dezvoltarea psihică alături de
mame cu tulburări de personalitate sau alte tulburări psihice etc.

Toți acești factori duc la formarea și consolidarea personalității dizarmonice în perioada


adolescenței. Astfel apar deficiențe în:
Dezvoltarea gândirii (se produc interpretări eronate ale semnalelor din mediul de viață).
Distorsionarea gândirii duce la anticiparea unor consecințe nefavorabile sau catastrofale pentru
persoana în cauză sau pentru cei apropiați. Distorsionarea gândirii se situează la granița cu
psihoza, gândurile distorsionate nu sunt adecvate realității. De ex apar gânduri de urmărire,
gânduri de vătămare sau atac la integritatea propriei persoane ca în cazul tulburării de
personalitate paranoidă.
Dezvoltarea emoțională (răceală emoțională, capacitate imatură de trăire și reacție emoțională
în cadrul contactelor cu alții, emoții inadecvate la mediul social). Creșterea și formarea
personalității într-un mediu sărac în emoții pozitive de bucurie, dragoste, mulțumire, satisfacție
duce la incapacitatea de trăire a acestor emoții. Dezvoltarea într-un mediu care nu oferă
suficientă dragoste și siguranță, cu părinți detașați emoțional, cu reacții de rejecție a propriului
copil, reacții de distanțare și detașare, duce la formarea unor modele de comportament și reacții
similare la copil.
Individul cu deficiențe emoționale se simte nesigur, lipsit de modele adecvate de comportament
emoțional. De ex apare agresivitatea trăită intens în cazul unei critici minore sau în
imposibilitatea satisfacerii unei nevoi. Astfel, emoțiile devin fie prea intense, fie nediferențiate
sau apare instabilitatea emoțională, trecerea rapidă de la o stare emoțională la alta ca în cazul
tulburării de personalitate bordeline.
Dezvoltarea defectuoasă a capacității de interacțiune socială (cu alte persoane din mediul
apropiat de viață sau cu persoane din cadrul autorităților sociale). Stabilirea de relații cu alții este
greoaie, dificilă sau este evitată. Relațiile sunt lipsite de trăiri emoționale adecvate, apar relații
reci, lipsite de comunicare și încredere, dominate de suspiciune și izolare, retragere socială ca în
cazul tulburării de personalitate schizoidă.

3
Capacitatea de impuls-control. Viața într-un mediu de familie conflictual duce la formarea de
comportamente reactive la stimulii de mediu. Astfel, controlul impulsurilor este slab, apar reacții
neașteptate la stimulii psihosociali, de ex persoana sare la bătaie, se asociază cu necunoscuți,
trece fără judecată la acte antisociale (ex furt, atacuri), se implică ca membru în grupuri cu
acțiuni antisociale, criminale, ilegale.
Comportamentul unei persoane lipsită de un control adecvat al impulsurilor este reactiv, ceea ce
înseamnă că comportamentul este o reacție la mediu și nu o elaborare în urma gândirii și
raționamentelor, după analiza situațiilor cu avantaje, dezavantaje, consecințe etc, ca în cazul
tulburării de personalitate antisocială.
De asemenea un control slab al impulsurilor duce la acte de automutilare și lezare a propriei
persoane (de ex ingestia de medicamente în scop de sinucidere sau încercari de mutilare prin alte
mijloace) ca în cazul tulburării de personalitate de tip bordeline.
Factorii care contribuie la dezvoltarea tulburărilor de personalitate (factori declanșatori) pot fi
stresul, experiențele traumatice, dezmembrarea familiei, îmbolnăvirea sau dispariția unui
membru al familiei, o boală incurabilă etc.

2 Tulburările de personalitate care pot conduce la asasinate


Dintre tulburările de personalitate pot fi citate în primul rând perversiunile, psihopatiile şi mai rar
sindromul Münchausen prin procură. Persoanele care au aceste tulburări nu sunt bolnavi mintal
în sensul penal al termenului. Acestea sunt în general responsabilizate, în totalitate sau cu
atenuare, în fața tribunalelor. Dacă aceste persoane susţin în totalitate sau parţial că au dreptate,
psihiatria a avut o contribuţie importantă în monitorizarea şi orientarea acestor indivizi.

2.1 Sindromul Münchausen prin procură


Este vorba despre o afecţiune psihiatrică diagnosticată rar, în cursul căreia o persoană
fabrica în mod voluntar şi persistent simptome fizice unei alte persoane, în scopul de a o face să
pară bolnavă. Aşadar este vorba despre o tulburare provocată la o terţă persoană. Este o tulburare
care aparţine categoriei patomimiilor. Această tulburare este de asemenea denumită Sindromul
lui Meadow sau Sindromul lui Polle. 1 Descrisă de pediatrul englez Roy Meadow, această
patologie îi vizează pe copiii victime ale abuzurilor la care sunt supuşi de proprii lor părinţi care
le inventează un istoric clinic fals, le provoacă simptome şi îi aduc în faţa corpului medical cu o
solicitare de diagnosticare şi terapie. Medicul Bérénice Gardel [Bérénice Gardel – O infirmieră
ucigaşă de copii, Sindromul Münchausen prin procură şi tulburări aparente. Memoriu de
criminologie aplicat expertizei mentale, 1994 şi Criminalistic nr. 12, 1996] precizează faptul că:

1
Barillon J., Bensussan P., "Dorinţa criminală", Paris, Odile Jacob, 2004

4
"în marea majoritate a cazurilor, autorul acestor comportamente este o mamă, iar victima este
propriul său copil. Prin urmare este vorba despre o formă aparte de servicii către copii. Ignorarea
acestei tulburări, precum şi dificultatea corpului medical în a o recunoaşte stau la baza depistării
sale anevoioase. Din această întârziere sau din această lipsă a unui diagnostic rezultă frecvenţa sa
subestimată şi gravitatea sa potenţială. De fapt, aceste comportamente patologice pot conduce la
decesul copilului şi, în toate cazurile, atunci când sunt depistate posedă implicaţii legale grave."
Intr-un reportaj televizat [Gaby Monet, 1994, "Autopsia, limbajul morţii", reportaj prezentat pe
"Canal Planète"], doctorul Michael Baden, medic legist la New York, a relatat cazul unei mame,
Mary Beth Tinning, ai cărei nouă copii au murit la naştere sau la vârste fragede. Printre cei nouă
copii se afla un singur copil adoptat, iar ceilalţi opt fuseseră aduşi pe lume de Mary Beth
Tinning. Cauzele evocate ale morţii au fost decesul subit în cazul a trei copii, un edem pulmonar,
o meningită, o pneumonie acută, două stopuri cardiace şi două anomalii genetice pentru ceilalţi
şase copii. După părerea medicului Baden, decesele subite ale copiilor nu pot fi detectate la
autopsie. Printre acestea se numără decesele prin sufocare sau prin obstrucţionarea căilor
respiratorii. Ceea ce a atras atenţia a fost repetarea deceselor şi a determinat autorităţile să
deschidă o anchetă. Mary Beth Tinning a recunoscut faptele în cazul a patru dintre copiii săi.
Doctorul Baden a explicat în mod clar că această tânără suferea de sindromul Münchausen prin
procură. Majoritatea persoanelor care se înscriu în această patomimie sunt femei, în 95% din
cazuri mame de copii, tinere (cu vârste cuprinse între 24 şi 37 de ani), ale căror profesii vechi sau
actuale, cel mai adesea găsite, sunt legate de sectorul paramedical. Aceeaşi situaţie a fost şi în
cazul lui Beverly Allitt(9) [Beverly Allitt, criminală în serie de origine britanică, condamnată
pentru patru asasinate şi trei tentative de omor comise asupra unor copii, dar şi pentru faptul că a
cauzat vătămări corporale la peste şase copii. In mai 1993, aceasta a fost condamnată la
închisoare pe viaţă pentru crimele sale], infirmieră de origine engleză, vinovată de uciderea a
patru copii şi autoare a nouă tentative de omor. Trăsăturile examinate prezintă în acelaşi timp
trăsături ale unei personalităţi isterice (teatralism, dramatizare, hiperexpresivitate emoţională,
dorinţa permanentă de a atrage atenţia, comportamente manipulatoare), 15 trăsături ale unei
personalităţi narcisiste (aviditate afectivă, sugestibilitate, intoleranţă la frustrări), trăsături ale
unei personalităţi perverse (disimularea unor conduite amorale) şi trăsături ale unei personalităţi
megalomaniace (dorinţa de dominare, sentiment de omnipotenţă).

5
2.2 Perversitatea narcisistă
Termenul de perversiune desemnează în acelaşi timp un act, eventual un simptom, un
caracter patologic sau o structură. Ne vom interesa de perversiune ca şi caracter sau
comportament, pe care trebuie să o diferenţiem de perversiunile sexuale. Personalitatea perversă
este înţeleasă în sensul de perversitate. Aceasta desemnează caracterul şi comportamentul
anumitor indivizi cărora le face plăcere să îi facă pe alţii să sufere prin cruzime şi sadism.
Perversiunile sexuale, denumite parafilii, sunt înţelese drept deviaţii în raport cu "actul sexual
normal". Acestea sunt caracterizate prin existenţa unor impulsuri sexuale repetate şi intense şi a
unor fantezii imaginative care implică: obiecte (fetişism, transvestism), umilire
(sadomasochism), persoane care nu acceptă (frotteurism, exhibiţionism, pedofilie, voyeurism)
sau alte forme ca de exemplu: necrofilia, urofilia, zoofilia etc. Din punct de vedere clasic,
trăsăturile de caracter ale perverşilor narcisişti sunt următoarele: asociabilitate, amoralitate,
inafectivitate, sadism, cruzime şi ineducabilitate, una sau mai multe dintre aceste trăsături putând
fi întâlnite la individ, la diferite grade. Caracterul, biografia şi comportamentul perversului
seamănă cu anumite trăsături ale personalităţii psihopatice.2 Spre deosebire de aceştia din urmă,
ei evită orice publicitate şi poartă adesea o mască socială pentru a nu atrage atenţia asupra
atitudinii lor. In plus, impulsurile lor libidinale sunt dominate de fantezii şi de acte sexuale
violente (sadomasochism, violuri, sadism sexual, cruzime, exhibiţionism) necesare pentru
obţinerea plăcerii. Această plăcere nu aparţine cu totul plăcerii sexuale ca orgasm. Această stare
ține mai degrabă de o plăcere, o satisfacţie, o bucurie datorată dominării resimţite. Este de fapt o
bucurie prin posedarea, zdrobirea, dominarea şi reificarea celuilalt. Această omnipotență
dezvăluită la autorul său, al cărui comportament sexual nu constituie decât traducerea
personalităţii sale, reprezintă într-o oarecare măsură pentru acesta din urmă o sublimă şi
extraordinară orgie narcisistă. Vorbim în acest moment despre perversiune narcisistă. In plan
psihologic, personalitatea perversă uimeşte prin aparenta sa lipsă de conflictualizare internă (nu
se pun întrebări despre atitudinea sa) şi prin slăbiciunea elaborării psihice (gândurile şi gândirea
sa sunt sărace şi nu sunt contestate). Aceasta uimeşte de asemenea prin prioritatea acţiunilor
asupra mentalizării, ca mijloc de descărcare a tensiunilor şi frustrărilor acumulate. După cum
explică doctorul Robbe, medic psihiatru, perversul funcţionează prin delimitare. Este vorba
despre faptul că: "coexistă unul lângă altul şi fără să se influenţeze reciproc două curente de
gândire. Unul în raport cu realitatea, care constată castrarea simbolică, individul recunoaşte că
este ca omul de rând şi acceptă că nu este atotputernic, iar celălalt care nu ţine cont de nimic din
acestea." Acesta duce de fapt o viaţă dublă.

2
Bénézech, M., "Psihiatria şi scena crimei: pe tema profilării psihologice a agresorului criminal", Analele medico-
psihologice, 1999, 157, nr. 1

6
2.3 Personalitatea psihopatică
Psihopatul prezintă tulburări de caracter particulare, ca de exemplu impulsivitatea,
susceptibilitatea, instabilitatea. Este un hiperemotiv şi un anxios. Starea de spirit se poate
modifica rapid la psihopat într-un mod brutal şi superficial din motive banale. Este un mitoman
ale cărui scopuri sunt doar utilitare. Cu deficienţe în plan moral, acesta este greu de corectat.
Imaturitatea psihopatului se exprimă în tendinţele sale sadomasochiste. Acestuia îi place, într-un
anumit fel, să îi facă pe ceilalţi să sufere prin cuvinte sau mai des prin acţiuni. Această suferinţă
pe care o impune altuia se aseamănă cu o formă de perversitate. In acelaşi timp, acesta trebuie să
sufere, punându-se în situaţii inconfortabile, susceptibile de a atrage intimitatea sau mânia
celuilalt. Acest aspect masochist este cel care îl diferenţiază de pervers, precum şi raportul său cu
castrarea. Biografia psihopatului este deosebit de importantă: - primele semne ale acestui tip de
personalitate apar în adolescenţă într-un mediu familial haotic, frustrant şi insuportabil. - chiulul
de la şcoală, fuga, amânarea şcolară, furturi din vitrine, încăierări şi violențe la şcoală, cruzime
faţă de animale. - viaţa sexuală: în raportul sexual se exprimă cel mai mult profunda lor tendinţă
sadică şi masochistă. Este vorba despre violențe conjugale, dispute în familie, şantaj cu
sinuciderea, homosexualitate sau bisexualitate, exhibiţionism etc.- antecedente penale: aceştia au
numeroase altercaţii cu justiţia pentru delicte reiterate, încăierări, violențe voluntare şi mici
agresiuni, furturi josnice (din vitrine, comise prin smulgerea obiectului, furt de maşini), incendii
voluntare. Existenţa unor perversiuni în comportamentul acestora este în formă latentă, iar
sadismul rămâne constant. - conduite dependente de alcool şi de stupefiante: aceştia se disting
prin alcoolismul lor de tip dipsomaniac (absorbţie masivă de băuturi alcoolice), prin înclinaţia lor
către consumul de haşiş (mai rar de cocaină) şi prin absorbţia de medicamente psihotrope şi
antidepresive. Sub influenţa acestor substanţe, amestecate sau nu, ei pot avea reacţii ucigaşe
legate de impulsivitatea lor şi de dezinhibiţia provocată de produsele consumate. De altfel, aceste
conduite adictive nu sunt în mod inconştient un mijloc de a evita orice conflictualizare internă.
Printre primii termeni, precursori ai conceptului de „psihopatie”, se numără: manie san
délire (manie fără delir) (Pinel, 1801), moral insanity (nebunie morală) (Pritchard,
1835), inferioritate psihopatică (Koch, 1891), personalitate psihopatică
(Schneider), sociopatie (Partridge), tulburare de personalitate antisocială (DSM-IV), tulburare
dissocială de personalitate(ICD-10). În secolele trecute, psihopatia desemna orice formă de
tulburare de personalitate. Pinel, observase că aceşti indivizi, spre deosebire de cei afectaţi de
diverse sindroame, sunt pe deplin conştienţi de natura actelor lor distructive. Au urmat apoi lungi
dispute între specialişti, cu privire la încadrarea pe care psihopatia ar trebui să o primească, şi
anume, aceea de tulburare de personalitate sau un tip criminal. Spre exemplu, în secolul al XIX-
lea, în Marea Britanie, noţiunea „moral insanity” a condus la caracterizarea psihopaţiilor ca

7
indivizi care manifestă comportamente antisociale de la vârstă fragedă. 3 Prichard considera
„nebunul moral” un individ cu puternice propensiuni criminale, imuabil faţă de pedeapsă, motiv
pentru care ar trebui să fie condamnat pentru faptele comise. Autorul a dezvoltat conceptul de
„nebunie morală” având în vedere comportamentele sociale dăunătoare şi iresponsabile, care nu
au fost asociate cu formele de tulburări psihice cunoscute în acea perioadă. Acesta a considerat
comportamentele morale inacceptabile ca fiind consecinţa unei „facultăţi morale” bolnave.
Psihiatrii din Germania au văzut personalităţile psihopatice ca o clasă generică de tulburări de
personalitate observabile printre pacienţii bolnavi psihic şi infractori, dar detectabilă şi printre
cetăţienii care respectă legea (Blackburn, 2005). Schneider (1957) considera că personalităţile
psihopatice suferă din cauza anomaliei lor sau fac societatea să sufere, excluzând
comportamentele antisociale din definirea psihopatiei.
Psihopatia este rezultanta unui dezechilibru al personogenezei individului, care duce la
conturarea unei structuri caracteriale dizarmonice care se manifestă prin comportament asocial
şi/sau antisocial.

Psihopatia reprezintă un „defect structural”, „un eşec al modelării psihogenetice”


(Lăzărescu, Ogodescu, 1995) care se caracterizează prin dominanţa sferei instinctive şi slab
control pulsional, manifestat prin comportamente deviante sau delincvente; tulburări din sfera
afectivităţii (deficit emoţional şi incapacitatea de a rezona afectiv); tulburări ale sferei
voliţionale; dizarmonie caracterială şi comportament dissocial, care fac dificilă sau chiar
imposibilă integrarea individului la condiţiile social acceptate ale mediului.4 Psihopaţii
sunt incapabili de sublimare, acţiunile acestora fiind expresii directe ale dominaţiei instinctivo-
pulsionare generatoare a unei personalităţi permanent conflictuale şi a conduitelor încărcate
patogen. Fără a indica prevalenţa factorilor care contribuie la formarea personalităţii psihopatice,
implicaţiile factorilor ereditari şi a factorilor de mediu reprezintă surse care pot oferi ample
explicaţii asupra structurii dizarmonice ale acestor indivizi.

Psihopatia şi tulburarea de personalitate antisocială sunt oarecum asemănătoare, însă


nu se poate vorbi despre o suprapunere perfectă a acestor concepte. Deşi este distinctă,
psihopatia întâlneşte cele mai multe dintre descrierile comportamentale ale tulburării de
personalitate antisocială din DSM-IV-TR (2000) şi rămâne ca o extindere la caracteristicile
acestei tulburări.

3
Blackburn, R. (2005), Psychopathy as a Personality Construct, In S. Strack (Ed.), Handbook of Personology and
Psychopathology, Hoboken, New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.
4
Lăzărescu, M., Ogodescu, D. (1995), Îndreptar de psihiatrie, Timişoara, Editura Helicon.

8
Tulburarea de personalitate antisocială se caracterizează printr-un „pattern pervaziv de
desconsiderare şi violare a drepturilor altora” (DSM-IV-TR, 2000). Conform DSM-IV-TR
(2000), acest pattern este denumit şi psihopatie, sociopatie sau tulburare de personalitate
dissocială.

Tulburarea de personalitate antisocială este bazată aproape exclusiv pe descriptori


comportamentali şi este oarecum sinonimă cu conduitele infracţionale persistente. În schimb,
psihopatia se referă atât la caracteristici afectiv-interpersonale (absenţa empatiei şi a
sentimentului de vinovăţie), precum şi la manifestări comportamentale (activităţi infracţionale şi
control slab al comportamentului). Indivizii care îndeplinesc criteriile de diagnosticare ale
tulburării de personalitate antisocială diferă foarte mult în ceea ce priveşte motivaţiile
comportamentului lor antisocial şi caractericile psihopatologice, interpersonale sau afective,
precum capacitatea pentru empatie, anxietate, loialitate, remuşcare sau sentimentul de vinovăţie.
Aşadar, criteriile pentru tulburarea de personalitate antisocială cuprinse în DSM definesc o
categorie de diagnosticare, care este în primul rând prea largă, cuprinzând infractorii şi
persoanele antisociale care din punct de vedere psihologic sunt eterogene, şi prea îngustă,
excluzându-i pe cei care au structura de personalitate psihopată dar care nu prezintă unele
comportamente specifice pentru tulburarea de personalitate antisocială. Deşi cei mai mulţi dintre
psihopaţi întâlnesc criteriul tulburării de personalitate antisocială, cei mai mulţi dintre indivizii
diagnosticaţi cu tulburare de personalitate antisocială, nu sunt psihopaţi. Relaţia dintre psihopatie
şi tulburarea de personalitate antisocială este asimetrică: aproximativ 90% dintre infractorii
psihopaţi întâlnesc criteriul tulburării de personalitate antisocială, în schimb numai aproximativ
25% dintre infractorii diagnosticaţi cu tulburare de personalitate antisocială întâlnesc criteriul
PCL-R pentru psihopatie (Hare, 1985). Deşi formează minoritate în populaţia penitenciară
(aproximativ 15-30%), psihopaţii, comit cu 50% mai multe crime decât criminalii nonpsihopaţii
şi cel mai probabil comit infracţiuni violente (Hart & Hare, 1997).

Indivizii cu tulburare de personalitate antisocială prezintă un risc ridicat al violenţei,


comparativ cu persoanele care nu au această tulburare de personalitate (Robin, Regier, 1991). De
asemenea, există o prevalenţă semnificativ mai mare a tulburării de personalitate antisocială
printre infractorii încarceraţi comparativ cu populaţia generală.

Personalitatea psihopată reprezintă tipul de personalitate cel mai adesea asociat


criminalitatea, în special cu infracţiunile contra vieţii şi integrităţii corporale a indivizilor.
Psihopaţii sunt predispuşi la acte de violenţă majoră şi recidivism. Deşi psihopatia este asociată

9
cu actele omucidare, există psihopaţi care nu sunt criminali precum şi criminali care nu sunt
psihopaţi. Corelaţii ale psihopatiei includ pe lângă infracţiunile versatile şi prolifice, dependenţa
faţă de consum de substanţe psihoactive şi alcool.

Trăsături ale psihopatiei apar şi în alte tulburări de personalitate, în special în tulburarea de


personalitate narcisică (lipsa empatiei, grandiozitate), histrionică (şarm superficial, egocentrism,
nesinceritate, afect superficial), borderline (impulsivitate şi paranoidă (neîncredere). Tulburarea
de personalitate antisocială are în comun cu tulburarea de personalitate histrionică, trăsături
precum: impulsivitatea, căutarea de stimuli excitanţi, îndrăzneală. În afară de criteriul căutării
atenţiei şi a admiraţiei, tulburarea de personalitate histrionică şi narcisică sunt diferite faţă de
tulburarea de personalitate antisocială datorită inexistenţei istoricului infracţional. Psihopatia
poate fi conceptualizată ca o dimensiune supraordonată în care tulburările de personalitate
antisocială, histrionică şi narcisică sunt subcomponente corelate.
Plastic vorbind, psihopaţii pot fi ilustraţi prin figuri legislatorii autonome maligne care îşi
formulează principii aberante şi ilicite considerate în conformitate cu libertatea de exprimare
instinctuală.
Psihopatia este probabil una dintre tulburările cele mai greu de tratat datorită faptului că
psihopaţii nu consideră că ar trebui să se schimbe cu ceva. Absenţa remuşcării, a sentimentului
de culpabilitate şi deficitul emoţional al psihopatului îl face să nu se îndoiască de propriile
judecăţi de valoare sau de logica sa aberantă, simţindu-se îndreptăţit şi în acelaşi timp
nerăspunzător pentru faptele comise. Atunci când psihopatul consideră că există un vinovat,
acela cu siguranţă nu este el. Acesta este unul dintre motivele pentru care infractorii psihopaţi
beneficiază mai puţin de ajutor psihiatric sau psihoterapeutic decât nonpsihopaţii care au comis
infracţiuni, drept urmare şansele de recidivă în rândul acestora sunt destul de mari atunci când se
eliberează din penitenciar. 5

2.4 Depresia
Multe persoane se descriu ca fiind deprimați în anumite momente din viața lor, dar în
forme mai grave depresia poate fi diagnosticată ca o boală mentală. Exista doua forme de bază:
depresia majoră și tulburarea bipolară care este adesea numită stare "maniacalo- depresivă".
Depresia majoră este asociată cu sentimente de nefericire și vinovăție, probleme cu apetitul și
somnul și gînduri de sinucidere. Tulburarea bipolară implică o fluctuare între perioadele "
maniacale" care sunt caracterizarte prin nivele ridicate de activitate și puncte de vedere
exagerate în ceea ce privește perioadele de depresie. Depresia majoră este cea mai comună, se

5
Enăchescu, C. (2007), Tratat de psihopatologie, Iaşi, Editura Polirom.

10
estimează la 8 si 11% dintre barbati si la 18 si 23% dintre femei putînd fi deprimată clinic cel
putin o dată în viață.
Există probleme specifice în conectarea depresiei cu infracțiunea din moment ce exista o
posibilitate distinctă ca depresia să rezulte din consecințele infracționalității sau din convingere.
Exista de asemenea, situația indivizilor deprimați care își ucid familia înainte de a se sinucide.
West a descoperit că aproape o treime dintre cele 78 de cazuri de crimă urmate de sinucidere au
fost deprimați în momentul comiterii asaltului

3. Patologiile mentale care pot conduce la asasinate


Principalele patologii care pot conduce la un asasinat reiterat sunt următoarele:
schizofrenia paranoidă, bufeurile delirante acute, hebefrenia, paranoia delirantă de persecuţie şi
comiţialitatea. Persoanele care suferă de una dintre aceste boli mintale sunt foarte puţine în plan
infracţional. In general, acestea sunt recunoscute în fața instanțelor ca fiind pe deplin
iresponsabile pentru acţiunile lor.

3.1 Hebefrenia

Hebefrenia sau schizofrenia pseudo-psihopatică se caracterizează prin existenţa unor


tulburări de comportament (conduite antisociale, infracţionalitate, instabilitate, intoleranţă la
frustrare şi impulsivitate) care evocă un dezechilibru mental, asociate cu o destrămare a unităţii
psihice ca cea observată la schizofrenia simplă. Această destrămare a unităţii psihice poate fi
însoţită de tulburări ale stării de spirit şi de abuzul de produse psihoactive. Michel Bénézech
observa faptul că: "infracţionalitatea hebefrenilor este similară cu cea a populaţiei generale, cu
un mare procentaj de infracţiuni împotriva bunurilor şi o motivaţie adesea utilitară. Impulsul
nemotivat nu reprezintă decât un mic procentaj al cauzelor de trecere la act cu 15% la paranoizi
şi 9% la hebefreni."

3.2 Paranoia delirantă de persecuţie


Paranoia este o psihoză cronică nedisociativă. Delirul este caracterizat printr-o
neîncredere totală în celălalt, nuanţată cu reticenţă, suspiciune, psihorigiditate şi autoritarism. De
asemenea, se observă un egocentrism exagerat (hipertrofia sinelui) şi o duplicitate a
discernământului pe care o putem compara cu o prismă mentală care deformează anumite
informaţii primite din exterior. Prin urmare, delirul este sistematizat şi deţine un aspect logic, în
sensul că se bazează pe fapte reale a căror interpretare este falsă. Aderarea unui paranoic la
delirul său este constantă. In primul rând periculozitatea faţă de ceilalţi este de temut, mai ales

11
dacă persecutorul este desemnat. Atunci paranoicul îşi face dreptate într-un mod distant şi
premeditat.6

3.3 Schizofrenia paranoidă


Schizofrenia este clasata în categoria psihozelor disociative. Este o boală mintală gravă,
caracterizată prin pierderea contactului cu realitatea. Bolnavul se retrage în sine şi devine
impenetrabil, apatic şi străin de lumea exterioară. Tabloul clinic prezintă o discordanță a gândirii,
cuvinte incoerente, o tendinţă către abstracţionism. Personalitatea sa se transformă progresiv şi în
profunzime. Acesta nu mai comunică cu ceilalţi şi pierde contactul cu realitatea, pentru a se irosi
într-un haos imaginar. In formă paranoică individul este predispus în principal la impulsuri
brutale şi violente nemotivate. Există mai multe forme de schizofrenie: forma catatonică, forma
hebefrenică, forma paranoică şi forma simplă. Marea majoritate a experţilor susţin de comun
acord faptul că actele medico-legale ale paranoicului se caracterizează prin iraţionalitatea,
discordanţa, imprevizibilitatea şi incoerența lor. Asasinatele pe care poate fi determinat să le
comită, cu cea mai mare indiferenţă, sunt aparent nejustificate sau paradoxale. Inverşunarea sa
asupra victimei demonstrează o capacitate distrugătoare extrem de violentă şi o lipsă totală a
controlului. Studiul lui Michel Bénézech relatează faptul că poate fi prevăzută infracţionalitatea
schizofrenicilor care au evoluat într-un mediu familial respingător, ostil, umilitor. "Respingerea
de către mamă apare ca fiind factorul de devianta cel mai direct al acestor bolnavi: respingere
fizică, copilul fiind alungat de acasă, abandonat şi respingere psihologică, copilul continuă să
locuiască cu ai săi şi este supus la dispreţ, umilinţă, la absenţa unui contact şi a unei comunicări
afective." Individul prinde gustul magiei, ştiinţelor oculte, spiritismului. Este interesat de secte şi
de muzică ezoterică. Delirul paranoid este neclar şi abstract. El este cu temă persecutivă, mistică
sau pseudo-religioasă (viziune apocaliptică asupra lumii, înviere, misiune divină). Halucinaţiile
auditive şi cenestezice (senzaţiile unor transformări corporale) sunt frecvente şi adesea însoţite
de un automatism mental (impresia că gândurile sale îi sunt impuse).7

6
Bonnet, G., "Remuşcarea, psihanaliza unui criminal", Paris, PUF, 2000
7
Bénézech, M., "Clasificarea crimelor voluntare şi psihiatrie", Expuneri originale, Analele medicopsihologice, vol.
154, nr. 3, martie 1996

12
3.4 Comiţialitatea
Este o boală cerebrală organică care nu lasă întotdeauna leziuni neurologice vizibile.
Comiţialitatea, denumită şi epilepsie, poate provoca crize sau tulburări mentale asociate cu crize
care merg de la tulburări acute până la tulburări cronice. Aceasta poate provoca acte agresive şi
impulsive, în special în cazurile de epilepsie parţială denumită epilepsie temporală. Aceste crize
temporale pot induce automatisme psihomotorii care provoacă violente nejustificate (furie
psihomotorie) cu persistența unei stări de inconştienţă şi amnezie. In mod clasic în actul violent
al epilepticului se regăseşte un neaşteptat caracter imprevizibil şi impulsiv. Anumiţi autori
vorbesc despre legătura dintre semnele schizofreniforme şi comiţialitatea psihomotorie cu ocazia
crizelor temporale denumite crize comiţiale. Conform studiului profesorului Bénézech,
epilepticii nu constituie decât 6% dintre medico-legalii acceptaţi în serviciile franceze de
siguranţă. Este vorba despre 15 epileptici pe an. Aceşti pacienţi nu sunt mai violenţi decât cei
care nu sunt epileptici şi, după părerea doctorului Zagury, dacă teoretic aceştia pot comite crime
reiterate, practic nu avem niciun caz pentru a o demonstra.8

8
Zagury, D., "Despre tulburarea psihopatică în civilizaţia criminalului : pornind de la cartea lui J. R. Meloy,
Psihopaţii – eseu de psihopatologie dinamică" în "Psihopatiile grave", evoluţia psihiatrică, vol. 66, nr. 4, octombrie –
decembrie 2001

13
Concluzie:
Ce este o tulburare mintală? Specialiştii o definesc drept o disfuncţie semnificativă la
nivelul gândirii, al echilibrului afectiv şi al comportamentului cuiva. Această stare patologică
afectează considerabil capacitatea persoanei de a relaţiona cu alţii şi de a face faţă provocărilor
vieţii.
Deși există dovezi clare că anumite forme de tulburări psihice sunt asociate cu
infracționalitatea, nu este sub nici un fel sigur că în multe dintre cazuri infracțiunea s-a produs ca
rezultat al tulburării psihice.
Un studiu al infracţiunilor comise de persoane cu afecţiuni mintale grave a arătat că mai
puţin de 10% dintre faptele comise aveau legătură cu simptomele bolilor respective. Cercetătorii
au analizat 429 de delicte comise de 143 de infractori cu 3 tipuri majore de boli mintale, pe o
perioadă de 15 ani, constatând că: 3% dintre fărădelegi aveau o legătură directă cu simptomele
depresiei severe, 4% erau direct corelate cu simptomele de schizofrenie, 10% aveau legătură cu
simptomele tulburării bipolare. În total, doar 7,5% dintre delicte aveau o legătură directă cu
simptomele bolilor mintale. Rezultatele au implicaţii foarte importante pentru felul în care sunt
percepute şi tratate persoanele cu boli mintale
Oamenii au tendinţa să asocieze bolile mintale cu comportamentul delincvent, dar
„marea majoritate a oamenilor cu boIi mintale nu sunt violenţi, delincvenţi şi periculoşi”, spun
cercetătorii, care şi-au publicat concluziile în jurnalul Law and Human Behavior. Studiul nu a
descoperit nici o relaţie previzibilă între comportamentul delicvent şi bolile mintale, pe termen
lung. Două treimi dintre infractorii studiaţi şi care comiseseră delicte direct legate de bolile
mintale de care sufereau comiseseră şi delicte fără nicio legătură cu acestea, din motive cu totul
diferite, legate de sărăcie, lipsa unui loc de muncă, lipas unei locuinţe şi abuzul de alcool sau
droguri. (85% dintre infractorii studiaţi aveau probleme cu alcoolul şi/sau drogurile.)
La nivel individual (micro) de explicație, tulburările mintale sunt fară îndoială, baza
comiterii anumitor categorii de infracțiuni. Totuși, dacă privim la nivel societal (macro),
explicația de ce un număr mare de persoane comit infracțiuni de un anumit tip, referirea la
tulburările mintale ale acestor persoane cu greu ne poate furniza răspunsul.
Luînd în considerare faptul că numărul de infracțiuni este în conitnuă creștere,
infracțiunile celor cu tulburări de personalitate și tulburări mintale , pare a fi nesemnificativ prin
comparație cu numărul total de infracțiuni comise.

14
Bibliografie:

1. Barillon J., Bensussan P., "Dorinţa criminală", Paris, Odile Jacob, 2004
2. Zagury, D., "Despre tulburarea psihopatică în civilizaţia criminalului : pornind
de la cartea lui J. R. Meloy, Psihopaţii – eseu de psihopatologie dinamică" în
"Psihopatiile grave", evoluţia psihiatrică, vol. 66, nr. 4, octombrie – decembrie
2001
3. Bonnet, G., "Remuşcarea, psihanaliza unui criminal", Paris, PUF, 2000
4. Bénézech, M., "Clasificarea crimelor voluntare şi psihiatrie", Expuneri
originale, Analele medicopsihologice, vol. 154, nr. 3, martie 1996
5. Enăchescu, C. (2007), Tratat de psihopatologie, Iaşi, Editura Polirom.
6. Blackburn, R. (2005), Psychopathy as a Personality Construct, In S. Strack
(Ed.), Handbook of Personology and Psychopathology, Hoboken, New Jersey:
John Wiley & Sons, Inc.
7. Lăzărescu, M., Ogodescu, D. (1995), Îndreptar de psihiatrie, Timişoara,
Editura Helicon.
8. Bénézech, M., "Psihiatria şi scena crimei: pe tema profilării psihologice a
agresorului criminal", Analele medico-psihologice, 1999, 157, nr. 1
9. Hare, R. D. (1996), Psychopathy: A Clinical Construct Whose Time Has Come,
Criminal Justice and Behavior, 23
10. Raine, A., Brennan, P., Mednik, S. (1997), Interaction between birth
complications and early maternal rejection in predisposing individuals to adult
violence: specificity to serious, early-onset violence, American Journal of
Psychiatry, 154.
11. Garrabé, J., "Istoria schizofreniei", Medicină şi istorie, Seghers, 1992
12. Reid Meloy J., "Psihopaţii", Frison Roche, 1998

15